SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 18788/09 prezentate de Jean-Marie LE PEN împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 20 aprilie 2010 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Renate Jaeger, Jean-Paul Costa, Karel Jungwiert, Mark Villiger, Mirjana Lazarova Trajkovska, Zdravka Kalaydjieva, judecători; și a lui Stephen Phillips, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 3 aprilie 2009, după ce a intenționat, pronunță următoarea decizie: reclamantul, dl Jean-Marie Le Pen, este un cetățean francez, născut în 1928 și rezident în Saint-Cloud. El este reprezentat în fața Curții de către domnul W. de Saint Just, avocat în Boulogne-Billancourt. Circumstanțele speciei Președintele partidului politic, președinte al partidului politic, a fost de acord cu un interviu de zi cu zi Le Monde din 19 aprilie 2003, în cursul căruia a menționat următoarele cuvinte: În ziua în care vom avea nici 5 milioane de musulmani în Franța, ci 25 de milioane de musulmani, ei vor conduce, iar francezii vor rade pereții, vor coborî de pe trotuare și vor cădea ochii. Când nu vor face asta, li se va spune: "Ce trebuie să te uiți așa la mine?" La 2 aprilie 2004, tribunalul corecțional de la Paris l-a condamnat pe reclamant în acest sens la o amendă de 10 000 EUR (în EUR) pentru a provoca discriminarea, ura, violența împotriva unui grup de persoane pe motiv de origine sau apartenență sau de neparticipare la o etnie, o națiune, o rasă sau o religie determinată. Prin hotărârea din 24 februarie 2005, Curtea de Apel de la Paris a confirmat această hotărâre cu privire la acțiunea publică. Răspunzând hebdomadarului Rivarol în ediția sa din 30 aprilie 2004, reclamantul a revenit, în termenii următori, asupra condamnării sale de către instanța corecțională și asupra declarațiilor pe care le-a ținut Mai ales că atunci când spun că, cu 25 de milioane de musulmani în casa noastră, francezii vor rade pereții, oamenii din sală îmi spun nu fără motiv: "Dar domnule Le Pen, acest lucru este deja valabil la 30 iunie 2004, Liga Drepturilor Omului îl citează, în această calitate, în fața tribunalului corecțional din Paris, al aceluiași șef de prevenire ca și în cazul precedent. La 29 martie 2006, Curtea de Apel de la Paris a infirmat hotărârea tribunalului corecțional și a trimis examinarea pe fond la o audiere ulterioară. Prin hotărârea din 12 martie 2008, Curtea de Apel l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 10 000 Amenda EUR și statua asupra intereselor civile, din următoarele motive (...) Prin cuvintele urmărite, Jean-Marie Le Pen, care nu contestă faptul că este autorul acesteia, explică fără echivoc că, în timp ce se mulțumește, în calitate de președinte al Frontului Național, să facă apel la oameni O creștere puternică a comunității musulmane reprezintă o amenințare pentru francezii care vor fi dominați, umiliți și victime ale violenței, aceștia, care, dincolo de alegătorii săi și de liectoratul Rivarolului, formează poporul francez, spunându-i că, deja, în prezența musulmanilor, ei trebuie să stea departe de ei și să dea dovadă de supunere față de ei. În acest fel, inculpatul îi contrazice pe francezi, pe musulmani, pe oamenii din Franța, ale căror motive merg mult mai departe decât propriile sale cuvinte condamnate, pe o comunitate străină prezentată ca o mulțime de oameni, și tinde să ridice, prin sensul și amploarea pe care le dă mesajului său, și pe cel al oamenilor. În cele din urmă, se simte respins și ostil față de comunitatea musulmană. Astfel, în ceea ce privește Curtea de Apel, afirmația reclamantului incita în mintea publicului convingerea că siguranța francezilor trecea prin respingerea musulmanilor și că îngrijorarea și teama, legate de prezența lor crescândă în Franța, ar înceta dacă numărul lor ar scădea și ar dispărea. Hotărârea a precizat încă că libertatea de exprimare a reclamantului nu putea justifica cuvinte care implicau o provocare la discriminare, la ură sau la violență împotriva unui grup de persoane. Recurentul a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri, susținând că infracțiunea pentru care fusese condamnat nu era constituită, din moment ce cuvintele sale nu constituiau un apel explicit la ură sau discriminare, că nu puneau în discuție musulmanii pe baza religiei lor, și că trimiterea la Islam viza o doctrină politică și nu o credință religioasă. 3 În februarie 2009, Curtea de Casație a respins recursul (precum și recursul formulat împotriva hotărârii din 29 martie 2006), considerând, printre altele, că judecătorii de apel, prin motive lipsite de insuficiență sau de contradicție și care răspundeau concluziilor cu care au fost sesizate, au apreciat în mod exact sensul și domeniul de aplicare a afirmațiilor în litigiu și au caracterizat infracțiunea în toate elementele sale. Dreptul intern relevant Articolele relevante din Legea din 29 iulie 1881 privind libertatea presei, în redactarea lor aplicabilă în momentul faptelor, se citesc după cum urmează: Vor fi pedepsiți ca complici la o acțiune calificată infracțiune sau infracțiune pe cei care, fie prin discursuri, strigăte sau amenințări făcute în locuri sau întâlniri publice, fie prin scrierile, desenele, gravurile, picturile, emblemele, imaginile sau orice alt suport al scrisului, cuvântului sau imaginii vândute sau distribuite, puse în vânzare sau expuse în locuri sau întâlniri publice, fie prin dulapuri sau afișe expuse publicului, fie prin orice mijloc de comunicare audiovizuală, vor fi determinat direct autorul sau autorii să comită acțiunea respectivă, dacă provocarea a fost urmată de efect. Această dispoziție va fi aplicabilă și atunci când provocarea va fi urmată doar de o tentativă de infracțiune prevăzută la art. 2 din Codul penal. Cei care, prin unul dintre mijloacele prevăzute în art. 23, au provocat discriminarea, ura sau violența împotriva unei persoane sau a unui grup de persoane pe motiv de origine sau apartenență sau de apartenență la etnie, națiune, rasă sau religie determinată, vor fi pedepsiți cu un an de închisoare și 45 de ani de închisoare. În cazul unei condamnări pentru una dintre faptele prevăzute la paragraful precedent, instanța poate dispune, de asemenea, cu excepția cazului în care răspunderea autorului infracțiunii este reținută în temeiul articolului 42 și al articolului 43 primul paragraf din prezenta lege sau al primului trei paragraf din art. 93-3 din Legea nr. 82-652 din 29 iulie 1982 privind comunicarea audiovizuală, privarea drepturilor enumerate la art. 131-26 din Codul penal pentru o perioadă de cel mult cinci ani Afișarea sau difuzarea deciziei pronunțate în condițiile prevăzute la art. 131-35 din Codul penal. Reclamantul invocă o încălcare a articolului 10 din convenție ca urmare a condamnării sale de către instanțele franceze pentru provocarea la discriminare, la ură, la violență împotriva unui grup de persoane pe motiv de origine sau de apartenență sau de neapropiere la o etnie, o națiune, o rasă sau o religie determinată, din cauza faptului că a avut loc în cursul unui interviu cu hebdomadarul Rivarol din 30 aprilie 2004. El denunță o interferență a statului al cărui temei juridic și proporționalitate îl contestă atât pe acesta, cât și pe cel al necesității și proporționalității. El consideră, printre altele, că afirmațiile sale se înscrieau în cadrul dezbaterii politice privind imigrația și nu vizau nici musulmanii pe baza religiei lor, nici Islamul ca credință religioasă. Invocând și art. 6 1 din Convenție, reclamantul se plânge că hotărârea Curții de Casație ar fi insuficientă sau chiar nemotivată. ÎN DREPT, recurentul se plânge de condamnarea sa penală de către instanțele franceze. El denunță o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare, care este garantată prin art. 10 din Convenție în aceste termeni Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără intervenția autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună întreprinderilor de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune un sistem de autorizare. Exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsurile necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. Curtea arată că condamnarea reclamantului se analizează ca o interferență a autorităților publice în exercitarea libertății de exprimare, astfel cum este recunoscută prin art. 10 1 din Convenție. Această interferență era prevăzută de lege, și anume articolele 23 și 24 din Legea din 29 iulie 1881 privind libertatea presei; în ceea ce privește critica reclamantului cu privire la acest aspect, Curtea consideră că aceasta vizează în realitate relevanța și suficiența evaluării instanțelor interne, care vor fi examinate în temeiul proporționalității intervenției. Curtea consideră, de asemenea, că această interferență urmărea scopul legitim de protecție a reputației sau a drepturilor altora, prevăzut la art. 2 din Convenție. În ceea ce privește condiția de necesitate într-o societate democratică În primul rând, autorităților naționale, în special instanțelor, le revine sarcina de a interpreta și de a aplica legislația națională (a se vedea, printre altele, Lehido și Isorni c. Franța, 23 septembrie 1998, § 50, Rec., p. 10 hotărârile pronunțate de instanțele naționale competente în virtutea puterii lor de apreciere; nu înseamnă că aceasta trebuie să se limiteze la a căuta dacă statul pârât a utilizat această putere de bună credință, cu grijă și în mod rezonabil ; el trebuie să ia în considerare interferența în litigiu în lumina întregii cauze, inclusiv conținutul cuvintelor reproșate reclamanților și contextul în care aceștia le-au ținut (News Verlags GmbH & CoKG c. Austria, nr 31457/96, § 52, CEDO 2000-I. În special, este de competența Curții să stabilească dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru justificarea intervenției apar 70, CEDO 2004-VI). Prin urmare, Comisia trebuie să se convingă că autoritățile naționale s-au bazat pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante (a se vedea Incal c. Turcia, 9 iunie 1998, § 48, Rec., 1998-IV, și Lehido și Isorni, citată anterior, § 51). Jurisprudența Curții a consacrat astfel caracterul eminent și esențial al libertății de exprimare într-o societate democratică (a se vedea, printre altele, Handyside c. Regatul Unit, 7 decembrie 1976, § 49, seria A n 24, librarii c. Austria, 8 iulie 1986, § 41, seria A n 103, și Jersild Danemarca, 23 septembrie 1994, § 31, seria A n 298). Curtea amintește în această privință că acordă cea mai mare importanță libertății de exprimare în contextul dezbaterii politice și consideră că discursul politic nu poate fi limitat fără motive imperative. Întradevăr, Comisia consideră că este fundamental, într-o societate democratică, să se apere liberul joc al dezbaterii politice, care se află chiar în centrul noțiunii de societate democratică (Wilem c. France, n 10883/05, § 33, 16 iulie 2009 și Almeida Azevedo c. Portugalia, n 43924/02, § 32, 23 ianuarie 2007). Curtea amintește, de asemenea, că, sub rezerva alineatului (2) al l. art. 10, libertatea de exprimare se aplică nu numai în cazul informațiilor, ci și în cazul celor care se confruntă cu probleme, șoc sau îngrijorare. În plus, în conformitate cu principiile fundamentale care decurg din jurisprudența Curții referitoare la art. 10 (a se vedea, printre altele, Jerusalem c. Austria , n 26958/95, §§ 32-34, CEDO 2001-II Brasilier c. Franța, n 71343/01, § 31-32, 11 aprilie 2006, și Mamare c. Franța, n 12697/03, §§ 19-20, CEDH 2006-XIII), ingerințele în libertatea de exprimare a unui ales, care, la fel ca reclamantul, reprezintă alegătorii săi, semnalează preocupările lor și le apără interesele comandă Curții să se supună unui control mai strict (Irusalem) În general, Curtea consideră că orice persoană care se angajează într-o dezbatere publică de interes general poate recurge la o anumită doză de exagerare sau chiar de provocare, și anume să fie oarecum nerodată în ceea ce privește ceea ce a spus (Mama, citată anterior, punctul 25). Cu toate acestea, astfel de afirmații nu trebuie să depășească anumite limite, în special în ceea ce privește respectarea reputației și a drepturilor altora (ibidem). Astfel, Curtea a afirmat deja că este foarte important să se combată discriminarea rasială în toate formele și formele sale (Jersild, menționat anterior, § 30). În cazul de față, Curtea constată că cuvintele reclamantului se înscriu în cadrul dezbaterii de interes general referitoare la problemele legate de instalarea și integrarea imigranților în țările gazdă. În ceea ce privește contextul acestei dezbateri în ceea ce privește Franța, Curtea a precizat în cauza Soulas și alții c. France 15948/03, §§ 37-38, 10 iulie 2008) că problemele legate de instalarea și integrarea imigranților în țările gazdă fac în prezent obiectul unor dezbateri ample în societățile europene, atât din punct de vedere politic, cât și din punct de vedere mediatic. În special în ceea ce privește Franța, Comisia a precizat că această integrare nu poate interveni decât în urma unui proces lung și laborios, care riscă să cuprindă lacune și dificultăți de aplicare de care va suferi o parte din populația de origine străină. ; rezultă din problemele de neînțelegere și neînțelegere care, în expresia lor cea mai gravă, s-au tradus deja prin confruntări violente între forțele de ordine și anumite elemente radicale ale acestei populații. În această privință, Comisia a reamintit amploarea variabilă a problemelor cu care se pot confrunta statele în cadrul politicilor de imigrare și integrare, care le solicită să dispună de o marjă de apreciere suficient de largă pentru a determina existența și amploarea necesității unei astfel de ingerințe. Cu toate acestea, Curtea arată că afirmațiile reclamantului erau cu siguranță susceptibile să dea o imagine negativă, și chiar îngrijorătoare, a comunității musulmane în ansamblul său. Comisia constată că, în hotărârea pronunțată de Curtea de Apel, aceasta se angajează să efectueze o analiză a subiectului pentru a deduce din aceasta că acesta incită în mintea publicului convingerea că siguranța francezilor trece prin respingerea musulmanilor și că îngrijorarea și teama, legate de prezența lor crescândă în Franța, ar înceta dacă numărul lor ar scădea și ar dispărea. Astfel, după cum au arătat judecătorii de apel, reclamantul a luat ca martor, dincolo de alegătorii săi și de littoratul la care se adresa, oamenii: Deși au fost identificați ca popor francez, ei ar trebui să stea la distanță de ei și să se supună lor, în timp ce el însuși a prezentat ca o amenințare pentru ei creșterea puternică a acestei comunități. Curtea consideră că, în acest mod, recurentul opoza, pe de o parte, francezii și, pe de altă parte, o comunitate a cărei apartenență religioasă este menționată în mod expres și a cărei creștere puternică ar constitui o amenințare deja prezentă la adresa demnității și securității francezilor. Curtea consideră, de asemenea, că cuvintele reclamantului erau susceptibile de a genera un sentiment de respingere și de ostilitate față de comunitatea vizată, având în vedere sensul și amploarea pe care le dădea atât mesajului său, cât și noțiunii de "oameni" pe care a utilizat-o. În ceea ce privește explicațiile furnizate de solicitant în sprijinul cererii sale, inclusiv trimiteri la fapte diverse care se presupune că susțin argumentele în litigiu, acestea nu pot constitui o bază de fapt suficientă a hotărârii de valoare pe care o reprezintă aceste afirmații și tind, de fapt, să repună în discuție evaluarea efectuată de instanțele interne. În aceste condiții, în opinia Curții, motivele reținute de instanțele interne sunt pertinente și suficiente. În plus, și ținând cont de importanța amenzii care îi revine reclamantului, cu toate acestea, întrucât a susținut că, în principiu, a fost condamnat la închisoare, această condamnare nu poate fi considerată disproporționată în circumstanțele speciei (Sulas și alții, citată anterior, punctul 46). Prin urmare, având în vedere circumstanțele speței, Curtea consideră că intervenția în exercitarea dreptului reclamantului la libertatea de exprimare era necesară într-o societate democratică Prin urmare, acest motiv trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 35 3 și 4 din convenție. În plus, reclamantul se plânge de insuficiența motivării hotărârii Curții de Casație. El invocă art. 6 din convenție, ale cărui dispoziții relevante în speță se citesc după cum urmează Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva sa este întemeiată. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care era competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a identificat nicio aparență de încălcare a dispozițiilor articolului 6 din convenție și, prin urmare, acest motiv este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stephen Phillips Peer Lorenzen Modululr Adjunct Președinte
de la requête n
o
18788/09
présentée par Jean-Marie LE PEN
contre la France
La Cour européenne des droits de l'homme (cinquième section), siégeant le 20 avril 2010 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Renate Jaeger,
Jean-Paul Costa,
Karel Jungwiert,
Mark Villiger,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Zdravka Kalaydjieva,
juges,
et de Stephen Phillips,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 3 avril 2009,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Jean-Marie Le Pen, est un ressortissant français, né en
1928 et résidant à Saint-Cloud. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l'espèce
Le requérant, président du parti politique «
Front national
», accorda un entretien au quotidien
Le Monde
daté du 19
avril 2003, au cours duquel il tint les propos suivants
:
«
Le jour où nous aurons, en France, non plus 5 millions mais 25 millions de musulmans, ce sont eux qui commanderont. Et les Français raseront les murs, descendront des trottoirs en baissant les yeux. Quand ils ne le font pas, on leur dit
: «
Qu'est-ce que tu as à me regarder comme ça
? Tu cherches la bagarre
?
» Et vous n'avez plus qu'à filer sinon vous prenez une trempe
».
Le 2 avril 2004, le tribunal correctionnel de Paris condamna le requérant à ce titre à une amende de 10
000 euros («
EUR
») pour provocation à la discrimination, à la haine, à la violence envers un groupe de personnes à raison de leur origine ou de leur appartenance ou de leur non appartenance à une ethnie, une nation, une race ou une religion déterminée.
Par un arrêt, aujourd'hui définitif, du 24 février 2005, la cour d'appel de Paris confirma ce jugement sur l'action publique.
Répondant à l'hebdomadaire
Rivarol
dans son édition du 30
avril 2004, le requérant revint, dans les termes qui suivent, sur sa condamnation par le tribunal correctionnel et sur les propos qu'il avait tenus
:
«
D'autant que quand je dis qu'avec 25 millions de musulmans chez nous, les Français raseront les murs, des gens dans la salle me disent non sans raison
: «
Mais Monsieur Le Pen, c'est déjà le cas maintenant
!»
Le 30
juin 2004, la Ligue des droits de l'homme le cita, à ce titre, devant le tribunal correctionnel de Paris, du même chef de prévention que dans l'affaire précédente.
Par un jugement du 25
novembre 2005, le tribunal annula la citation pour non-conformité avec les dispositions légales.
Le 29
mars 2006, la cour d'appel de Paris infirma le jugement du tribunal correctionnel et renvoya l'examen au fond de l'affaire à une audience ultérieure.
Par un arrêt du 12
mars 2008, la cour d'appel condamna le requérant à une peine de 10
000
EUR d'amende et statua sur les intérêts civils, aux motifs suivants
:
«
(...) A travers les propos poursuivis, Jean-Marie Le Pen, qui ne conteste pas en être l'auteur, explique sans détour qu'alors qu'il se contente lui-même, en sa qualité de président du Front national, de faire valoir aux «
gens
» qu'une forte croissance de la communauté musulmane constitue une menace pour les Français qui seront dominés, humiliés et victimes de violences, ceux-ci, qui, au-delà de ses électeurs et du lectorat de
Rivarol
, forment le peuple Français, lui disent que, d'ores et déjà, en présence de musulmans, ils doivent se tenir à distance d'eux et faire preuve de soumission à leur égard.
(...) Ce faisant, le prévenu oppose les «
Français
» aux «
musulmans
», les «
gens
» de France, dont les réactions vont bien plus loin que ses propres propos condamnés, à une communauté étrangère présentée comme une multitude envahissante, et tend à susciter, par le sens et la portée qu'il donne à son message, et à celui des «
gens
», qu'il fait finalement sien, un sentiment de rejet et d'hostilité envers la communauté musulmane.
»
Ainsi, pour la cour d'appel, le propos du requérant instillait dans l'esprit du public la conviction que la sécurité des Français passait par le rejet des musulmans et que l'inquiétude et la peur, liées à leur présence croissante en France, cesseraient si leur nombre décroissait et s'ils disparaissaient.
L'arrêt précisait encore que la liberté d'expression du requérant ne pouvait justifier des propos comportant une provocation à la discrimination, à la haine ou à la violence envers un groupe de personnes.
Le requérant forma un pourvoi contre cet arrêt, faisant valoir que le délit pour lequel il avait été condamné n'était pas constitué, dès lors que ses propos ne constituaient pas un appel explicite à la haine ou à la discrimination, qu'ils ne mettaient pas en cause les musulmans à raison de leur religion, et que la référence à l'Islam visait une doctrine politique et non une foi religieuse.
Le 3
février 2009, la Cour de cassation rejeta le pourvoi (ainsi que celui formé contre l'arrêt du 29
mars 2006), jugeant, notamment, que les juges d'appel, par des motifs exempts d'insuffisance ou de contradiction et répondant aux conclusions dont ils étaient saisis, avaient exactement apprécié le sens et la portée des propos litigieux et caractérisé le délit en tous ses éléments.
B.
Le droit interne pertinent
Les articles pertinents de la loi du 29 juillet 1881 sur la liberté de la presse, dans leur rédaction applicable au moment des faits, se lisent comme suit
:
Article 23
«
Seront punis comme complices d'une action qualifiée crime ou délit ceux qui, soit par des discours, cris ou menaces proférés dans des lieux ou réunions publics, soit par des écrits, imprimés, dessins, gravures, peintures, emblèmes, images ou tout autre support de l'écrit, de la parole ou de l'image vendus ou distribués, mis en vente ou exposés dans des lieux ou réunions publics, soit par des placards ou des affiches exposés au regard du public, soit par tout moyen de communication audiovisuelle, auront directement provoqué l'auteur ou les auteurs à commettre ladite action, si la provocation a été suivie d'effet.
Cette disposition sera également applicable lorsque la provocation n'aura été suivie que d'une tentative de crime prévue par l'article 2 du code pénal.
»
Article 24
«
(...) Ceux qui, par l'un des moyens énoncés à l'article 23, auront provoqué à la discrimination, à la haine ou à la violence à l'égard d'une personne ou d'un groupe de personnes à raison de leur origine ou de leur appartenance ou de leur non-appartenance à une ethnie, une nation, une race ou une religion déterminée, seront punis d'un an d'emprisonnement et de 45
000 euros d'amende ou de l'une de ces deux peines seulement.
En cas de condamnation pour l'un des faits prévus par l'alinéa précédent, le tribunal pourra en outre ordonner
:
1
o
Sauf lorsque la responsabilité de l'auteur de l'infraction est retenue sur le fondement de l'article 42 et du premier alinéa de l'article 43 de la présente loi ou des trois premiers alinéas de l'article 93-3 de la loi n
o
82-652 du 29 juillet 1982 sur la communication audiovisuelle, la privation des droits énumérés aux 2
o
et 3
o
de l'article
131-26 du code pénal pour une durée de cinq ans au plus
;
2
o
L'affichage ou la diffusion de la décision prononcée dans les conditions prévues par l'article 131-35 du code pénal.
»
1.
Le requérant invoque une violation de l'article 10 de la Convention du fait de sa condamnation par les juridictions françaises pour provocation à la discrimination, à la haine, à la violence envers un groupe de personnes à raison de leur origine ou de leur appartenance ou de leur non appartenance à une ethnie, une nation, une race ou une religion déterminée, en raison de propos qu'il avait tenus lors d'un entretien avec l'hebdomadaire
Rivarol
du 30
avril 2004. Il dénonce une ingérence de l'Etat dont il conteste tant la base légale que la nécessité et la proportionnalité. Il estime, notamment, que ses propos s'inscrivaient dans le cadre du débat politique sur l'immigration et ne visaient, ni les musulmans à raison de leur religion, ni l'Islam en tant que foi religieuse.
2.
Invoquant également l'article 6
§
1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que l'arrêt de la Cour de cassation serait insuffisamment, voire non réellement motivé.
1.
Le requérant se plaint de sa condamnation pénale par les juridictions françaises. Il dénonce une violation de son droit à la liberté d'expression, lequel est garanti par l'article 10 de la Convention en ces termes
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d'expression. Ce droit comprend la liberté d'opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu'il puisse y avoir ingérence d'autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n'empêche pas les Etats de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d'autorisations.
2.
L'exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l'intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l'ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d'autrui, pour empêcher la divulgation d'informations confidentielles ou pour garantir l'autorité et l'impartialité du pouvoir judiciaire.
»
La Cour relève que la condamnation du requérant s'analyse comme une ingérence des autorités publiques dans l'exercice de la liberté d'expression, telle que reconnue par l'article 10
§
1 de la Convention. Cette ingérence était prévue par la loi, à savoir les articles 23 et 24 de la loi du 29
juillet
1881 sur la liberté de la presse. Quant à la critique du requérant sur ce point, la Cour estime qu'elle vise en réalité la pertinence et la suffisance de l'appréciation des juridictions internes, qui seront examinées au titre de la proportionnalité de l'ingérence.
La Cour estime en outre que cette ingérence poursuivait le but légitime de protection de la réputation ou des droits d'autrui, prévu par l'article
10
§
2 de la Convention.
Quant à la condition de «
nécessité dans une société démocratique
», la Cour rappelle qu'elle lui commande de déterminer si l'ingérence incriminée correspondait à un «
besoin social impérieux
». A ce titre, la Cour rappelle qu'il
incombe au premier chef aux autorités nationales, notamment aux tribunaux, d'interpréter et d'appliquer le droit national (voir, notamment,
Lehideux et Isorni c.
France
, 23 septembre 1998, § 50,
Recueil des arrêts et décisions
1998-VII). Elle a seulement pour tâche de vérifier sous l'angle de l'article
10 les décisions rendues par les juridictions nationales compétentes en vertu de leur pouvoir d'appréciation. Il n'en découle pas qu'elle doive se borner à rechercher si l'Etat défendeur a usé de ce pouvoir de bonne foi, avec soin et de façon raisonnable
; il lui faut considérer l'ingérence litigieuse à la lumière de l'ensemble de l'affaire, y compris la teneur des propos reprochés aux requérants et le contexte dans lequel ceux-ci les ont tenus (
News Verlags GmbH & CoKG c.
Autriche
, n
o
31457/96, §
2000-I). En particulier, il incombe à la Cour de déterminer si les motifs invoqués par les autorités nationales pour justifier l'ingérence apparaissent «
pertinents et suffisants
» et si la mesure incriminée était «
proportionnée aux buts légitimes poursuivis
» (
Chauvy et autres c.
France
, n
o
64915/01, §
70, CEDH 2004-VI). Ce faisant, elle doit se convaincre que les autorités nationales se sont fondées sur une appréciation acceptable des faits pertinents (voir
Incal c.
Turquie
, 9 juin 1998, §
48,
Recueil
1998-IV, et
Lehideux et Isorni,
précité, §
51).
La jurisprudence de la Cour a ainsi consacré le caractère éminent et essentiel de la liberté d'expression dans une société démocratique (voir, parmi d'autres,
Handyside c.
Royaume-Uni
, 7
décembre 1976, §
49, série A n
o
24,
Lingens c.
Autriche
, 8
juillet 1986, §
41, série A n
o
103, et
Jersild
c.
Danemark
, 23 septembre 1994, §
31, série A n
o
298).
La Cour rappelle à cet égard qu'elle accorde la plus haute importance à la liberté d'expression dans le contexte du débat politique et considère qu'on ne saurait restreindre le discours politique sans raisons impérieuses. Elle considère en effet qu'il est fondamental, dans une société démocratique, de défendre le libre jeu du débat politique, qui se trouve au cœur même de la notion de société démocratique (
Willem c. France
, n
o
10883/05, § 33, 16
juillet 2009, et
Almeida Azevedo c.
Portugal
, n
o
43924/02, § 32, 23
janvier 2007).
La Cour rappelle également que, que, sous réserve du paragraphe 2 de l
'
article 10, la liberté d'expression vaut non seulement pour les «
informations
» ou «
idées
» accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent, choquent ou inquiètent.
De surcroît, et conformément aux principes fondamentaux qui se dégagent de la jurisprudence de la Cour relative à l'article 10 (voir, entre autres,
Jerusalem c.
Autriche
, n
o
;
Brasilier c. France
, n
o
71343/01, §§
31-32, 11 avril 2006, et
Mamère c.
France
, n
o
12697/03, §§ 19-20, CEDH 2006-XIII), les ingérences dans la liberté d'expression d'un élu, qui, à l'instar du requérant, représente ses électeurs, signale leurs préoccupations et défend leurs intérêts commandent à la Cour de se livrer à un contrôle des plus stricts (
Jerusalem
, précité, §
35, et
Brasilier
, précité, §
42). Plus généralement, la Cour considère que tout individu qui s'engage dans un débat public d'intérêt général peut recourir à une certaine dose d'exagération, voire de provocation, c'est-à-dire d'être quelque peu immodéré dans ses propos (
Mamère
, précité, §
25).
De tels propos ne doivent cependant pas dépasser certaines limites, notamment quant au respect de la réputation et des droits d'autrui (
ibidem
). Ainsi, la Cour a notamment déjà affirmé « qu'il importe au plus haut point de lutter contre la discrimination raciale sous toutes ses formes et manifestations » (
Jersild
, précité, § 30).
En l'espèce, la Cour note que les propos du requérant s'inscrivent dans le cadre du débat d'intérêt général relatif aux problèmes liés à l'installation et à l'intégration des immigrés dans les pays d'accueil. Quant au contexte de ce débat en ce qui concerne la France, la Cour a précisé dans l'affaire
Soulas et autres c.
France
(n
o
15948/03, §§
37-38, 10
juillet 2008) que les problèmes liés à l'installation et à l'intégration des immigrés dans les pays d'accueil font actuellement l'objet d'amples débats dans les sociétés européennes, tant sur le plan politique que sur le plan médiatique. S'agissant plus particulièrement de la France, elle a précisé que cette intégration ne pouvait intervenir qu'à l'issue d'un processus long et laborieux, qui risque de comporter des failles et des difficultés d'application dont pâtira une partie de la population d'origine étrangère
; il en découle des problèmes de mésentente et d'incompréhension qui, dans leur expression la plus grave, se sont déjà traduits par des affrontements violents entre les forces de l'ordre et certains éléments radicaux de cette population. Elle a rappelé à cet égard l'ampleur variable des problèmes auxquels les Etats pouvaient faire face dans le cadre des politiques d'immigration et d'intégration, qui commande de leur laisser disposer d'une marge d'appréciation assez large pour déterminer l'existence et l'étendue de la nécessité de pareille ingérence.
La Cour relève cependant que les propos du requérant étaient assurément susceptibles de donner une image négative, et même inquiétante, de la «
communauté musulmane
» dans son ensemble. Elle constate que, dans l'arrêt rendu par la cour d'appel, celle-ci se livre à une analyse du propos du requérant pour en déduire qu'il instillait dans l'esprit du public la conviction que la sécurité des Français passait par le rejet des musulmans et que l'inquiétude et la peur, liées à leur présence croissante en France, cesseraient si leur nombre décroissait et s'ils disparaissaient. Ainsi, comme l'ont relevé les juges d'appel, le requérant prenait-il à témoin, au-delà de ses électeurs et du lectorat auquel il s'adressait, les «
gens
», identifiés comme le peuple français, de ce que d'ores et déjà, en présence de musulmans, ils devraient se tenir à distance d'eux et faire preuve de soumission à leur égard, alors que lui-même s'était contenté de présenter comme une menace pour eux la forte croissance de cette communauté.
La Cour estime que, de cette manière, le requérant opposait, d'une part, les Français et, d'autre part, une communauté, dont l'appartenance religieuse est expressément mentionnée et dont la forte croissance constituerait une menace, déjà présente, pour la dignité et la sécurité des Français. La Cour estime également que les propos du requérant étaient susceptibles de susciter un sentiment de rejet et d'hostilité envers la communauté visée, compte tenu du sens et la portée qu'il donnait tant à son message qu'à la notion de «
gens
» qu'il a employée.
S'agissant des explications données par le requérant à l'appui de sa requête, comprenant notamment des références à des faits divers supposés étayer les propos litigieux, elles ne sauraient constituer une base factuelle suffisante du jugement de valeur que représentent ces propos et tendent en réalité à remettre en cause l'appréciation faite par les juridictions internes.
Dans ces conditions, aux yeux de la Cour, les motifs retenus par les juridictions internes sont pertinents et suffisants.
En outre, et même en tenant compte de l'importance du montant de l'amende mise à la charge du requérant, étant précisé toutefois qu'il encourait en principe une peine d'emprisonnement, cette condamnation ne saurait être regardée comme disproportionnée dans les circonstances de l'espèce (
Soulas et autres
, précité, §
46).
Dès lors, eu égard aux circonstances de l'espèce, la Cour estime que l'ingérence dans l'exercice du droit du requérant à la liberté d'expression était «
nécessaire dans une société démocratique
».
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l'article 35
§§
3 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint en outre de l'insuffisance de motivation de l'arrêt de la Cour de cassation. Il invoque l'article 6 de la Convention, dont les dispositions pertinentes en l'espèce se lisent comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle était compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation des dispositions de l'article 6 de la Convention.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Stephen Phillips
Peer Lorenzen
Greffier adjoint
Président