CtEDO 22.04.2010 Auto

CASE OF KVARTUČ v. CROATIA (No. 2)

RESPONDENT
HRV
HOTĂRÂRE
22.04.2010
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation of Art. 6-1
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF KVARTUČ v. CROATIA (No. 2) (CtEDO, 2010)
HUDOC · oficial

Prima secțiune CAUZĂ DE KVARTUČ c. CROATIA (nr. 2) (Depunere nr. 34830/07) HOTĂRÂREA STRASBOURG 22 aprilie 2010 FINAL 04/10/2010 Această hotărâre a devenit finală în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Kvartuč c. Croația Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: Christos Rozakis, Președintele Nina Vajić, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători și Søren Nielsen, grefierul secțiunii care a deliberat în privat la 25 martie 2010, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 34830/07) împotriva Republicii Croația depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național croat, dl Zoran Kvartuč („reclamantul”), la 29 iunie 2007. Guvernul croat („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna Š. Stažnik. La 11 decembrie 2008, Președintele Primei Secțiuni a hotărât să anunțe cererea. De asemenea, s-a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa (art. 29 § 3). FACTELE CIRCUMSTĂRILE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1956 și trăiește în Zadar, Croația. La 15 martie 1995, reclamantul a introdus o acțiune civilă în Curtea Municipală Zadar ( Općinski sud u Zadru ) împotriva Fondului croat de privatizare și a altor două societăți, cerând anularea contractului de achiziție a acțiunilor prin care Fondul a vândut acțiunile unei societăți, în care reclamantul deține acțiunile, la altul. La 23 mai 1995, instanța a emis o decizie care a respins motivul celui de-al doilea acționat de lipsă de jurisdicție ratione materiae stvarna nadležnost ). În urma unui recurs din partea celui de-al doilea contestat, Tribunalul județului Zadar ( Županijski sud u Zadru ) a anulat hotărârea de primă instanță de a constata că instanța obișnuită nu a avut competență în această chestiune și a transferat cazul la Tribunalul Administrativ (Upravni sud Republike Hrvatske La 11 septembrie 1997, Curtea Administrativă și-a refuzat competența în această chestiune și a aplicat Curții Supreme (Vrhovni sud Republike Hrvatske ) pentru a rezolva conflictul de competențe creat în acest sens. La 1 octombrie 1998, Curtea Supremă a hotărât că instanțele ordinare au competența în această chestiune. La 11 decembrie 1998, cazul a fost transferat la Curtea Municipală Zadar. Curtea Municipală a desfășurat audieri la 3 mai 2000 și 19 februarie 2002. La 23 martie 2004, instanța a continuat procesul din cauza procedurii de insolvență care au fost deschise împotriva celui de-al doilea arbitru la 16 noiembrie 2000. Procedura de insolvență s-a încheiat la 4 octombrie 2004, când societatea P.P. a fost eliminată din registrul de afaceri. Din cauza procedurii de insolvență, la 9 februarie 2005, Curtea Municipală Zadar și-a respins competența în cauză și a transferat cazul la Curtea Comercială Zadar (Trgovački sud u Zadru 10. La 24 mai 2006, reclamantul a depus o cerere de protecție a dreptului la o audiere într-un timp rezonabil ( zahtjev zaštitu prava na su Aleshores urazumnom roku La 18 octombrie 2006, Curtea comercială Zadar a continuat procesul pentru că al doilea acționat a încetat să existe în calitate de entitate juridică. 12. La 10 noiembrie 2006, reclamantul a apelat împotriva acestei decizii în fața Curții comerciale înalte ( Visoki trgovački sud Republike Hrvatske 13. La 17 mai 2007, Curtea Supremă a anulat hotărârea Curții Supreme din 3 noiembrie 2006 (a se vedea punctul 10 de mai sus) prin constatarea unei încălcări a dreptului reclamantului la o audiere într-un timp rezonabil. I-a acordat 14 000 kunas croate (HRK) în compensare și a ordonat Curții Comerciale să ia o decizie în cazul reclamantului în termen de șase luni de la notificarea deciziei sale. 14. Hotărârea Curții Supreme a fost înaintata la Curtea Comercială Zadar la 29 iunie 2007. 15. Întrucât în acel moment cazul era în așteptare în fața Curții Comerciale Înalte, la 3 iulie 2007, judecătorul Curții Comerciale Zadar, desemnat să audă cazul, a scris Curții Comerciale Înainte de a hotărî apelul reclamantului de 10 ani. Noiembrie 2006 împotriva deciziei de primă instanță. El a explicat că în caz contrar, el nu ar putea continua în acest caz și să respecte ordinul Curții Supreme din 17 mai 2007 de a lua o decizie în cazul reclamantului în termen de șase luni. 16. La 31 decembrie 2008, Înaltul Tribunal Comercial a respins recursul reclamantului începând cu 10 noiembrie 2006 în parte și a susținut hotărârea de primă instanță cu privire la primul și al doilea contestat. Cu toate acestea, acesta a anulat decizia de primă instanță și a remis cazul cu privire la al treilea contestat. Cazul a fost remis la Curtea Comercială la 26 ianuarie 2009. 17. Reclamantul a depus apoi un recurs asupra punctelor de drept ( revizijja ) împotriva hotărârii din a doua instanță, pe care Curtea Supremă (Vrhovni sud Republike Hrvatske ) a declarat inadmisibil la 4 iunie 2009 18. La 9 septembrie 2009, reclamantul a depus o plângere constituțională împotriva hotărârii Curții Supreme. La 26 noiembrie 2009, Curtea Constituțională a declarat reclamantul inadmisibil. 19. Între timp, în reluarea procedurii în urma hotărârii Curții Comerciale din 31 decembrie 2008, la 11 martie 2009, Curtea Comercială Zadar a pronunțat o hotărâre împotriva reclamantului. 20. Reclamantul a apelat la 25 aprilie 2009, iar procedurile sunt în prezent în așteptare în fața Tribunalului Comercial Înalt. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 21. Partea relevantă a Legii curților (Zcacon o sudovima , Gazette Oficiale nr. 150/05 și 16/07), care a intrat în vigoare la 29 decembrie 2005, se citește după cum urmează: III. PROTECȚIE A DREPTULUI CU O CĂTREA CARE TREBUIE ÎN UN TEMPUL REZONABIL Secțiunea 27 „(1) O parte la procedură judecătorească care consideră că instanța competentă nu a hotărât într-un timp rezonabil cu privire la drepturile sau obligațiile sale sau la o acuzație penală împotriva ei, poate depune o cerere de protecție a dreptului la o audiere într-un timp rezonabil cu instanța imediat superioară. (2) În cazul în care cererea se referă la proceduri pendente în fața Curții Comerciale Înalte a Republicii Croației, la Curtea Înaltă de Petty Offences a Republicii Croației sau la Curtea Administrativă a Republicii Croației, cererea este hotărâtă de Curtea Supremă a Republicii Croației (3). Procedura de decizie a cererii menționate la alineatul (1) din prezenta secțiune este urgentă.” Secțiunea 28 „(1) În cazul în care instanța menționată la art. 27 din prezenta legistă constată că cererea este bine întemeiată, aceasta stabilește un termen în care instanța în care se află în așteptarea procedurii trebuie să decidă un drept sau o obligație sau o acuzație penală împotriva persoanei care au depus cererea și să-i acorde compensația adecvată pentru încălcarea dreptului său la o audiere într-un timp rezonabil. (2) Compensarea se plătește din bugetul de stat în termen de trei luni de la data depunerii cererii de plată ale părții (3). Un recurs, care va fi depus în termen de 15 zile cu Curtea Supremă, este împotriva unei hotărâri cu privire la cererea de protecție a dreptului la o audiere într-un timp rezonabil. Nici un recurs nu este depus împotriva hotărârii Curții Supreme, dar se poate depune o plângere constituțională.” HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 § 1 DE CONVENȚIE 22. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii civile era incompatibilă cu cerința de „temps rezonabil”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție. În special, el s-a plâns că valoarea compensației pe care le-a fost acordată pentru încălcarea dreptului său la o audiere în termen rezonabil nu era adecvată. art. 6 § 1 din Convenție se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” 23. Guvernul a contestat acest argument. 24. Curtea consideră că perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 6 noiembrie 1997, în ziua următoare intrării în vigoare a Convenției în ceea ce privește Croația. Cu toate acestea, în evaluarea raționalității timpului care a trecut după data respectivă, trebuie să se țină seama de starea procedurii la momentul ratificarii. În acest sens, Curtea constată că procedura a început la 15 martie 1995, când reclamantul și-a introdus acțiunile civile. Prin urmare, acestea au fost așteptate timp de aproximativ doi ani și opt luni înainte de ratificare. 25. Cazul era încă în așteptare la 17 mai 2007, când Curtea Supremă și-a dat hotărârea (a se vedea punctul 13 de mai sus). În această dată, procedura a durat aproximativ nouă ani și jumătate după ratificare, la două niveluri de competență. 26. Perioada care urmează să fie luată în considerare nu s-a încheiat încă. Astfel, în total, cazul s-a petrecut până acum mai mult de 14 ani și nouă luni la patru niveluri de jurisdicție, dintre care mai mult de 12 ani după ratificarea Convenției Croației. Admisibilitatea statutului de victimă al reclamantului 27. Guvernul a susținut că Curtea Supremă a acceptat cererea reclamantului, a constatat o încălcare a dreptului său la o audiere în timp rezonabil și a acordat compensații adecvate. Prin urmare, încălcarea se plângea a fost remediată în fața autorităților interne și, ca urmare, reclamantul și-a pierdut statutul de victimă. 28. Reclamantul a răspuns că ar putea fi încă considerat o victimă a încălcării se plângea de. 29. Curtea remarcă că în momentul în care Curtea Supremă și-a dat hotărârea, procedurile erau în suspensie mai mult de nouă ani și jumătate după ratificarea Convenției de către Croația, la două niveluri de competență. În consecință, compensația acordată nu poate fi considerată adecvată în circumstanțele cazului (a se vedea principiile stabilite în temeiul jurisprudenței Curții în Cocchiarella c. Italia [CG], nr. 64886/01, §§ 65-107, ECHR 2006-V, sau Scordino c. Italia (n. 1) [GC], nr. 36813/97, §§§ 178-213, ECHR 2006-V) în special având în vedere faptul că instanțele mai mici nu au respectat ordinul Curții Supreme de a elibera o decizie în termen de șase luni. În aceste condiții, în ceea ce privește perioada reglementată de constatarea Curții Supreme, reclamantul nu și-a pierdut statutul de victimă în sensul articolului 34 din Convenție. 31. Curtea constată că procedurile sunt încă pendenti și, prin urmare, este solicitat să examineze lungimea lor globală. 2. Epuizarea căilor interne de recurs 32. În ceea ce privește durata procedurii în urma hotărârii Curții Supreme, Guvernul a susținut că reclamantul ar fi trebuit să depună o a doua cerere de protecție a dreptului la o audiere în timp rezonabil, pe care nu a făcut-o. 33. Reclamantul a contestat acest argument. 34. Curtea remarcă la început că reclamantul s-a folosit de o soluție internă eficace în ceea ce privește durata procedurii – o cerere de protecție a dreptului la o audiere într-un timp rezonabil – și că Curtea Supremă a constatat o încălcare a dreptului în cazul său, dar nu l-a atribuit o compensație adecvată. Curtea reiterează că, în cazurile în care a fost respinsă o soluție similară pentru durata procedurii (o plângere constituțională), este necesar să se verifice dacă modul în care Curții Constituționale au interpretat și aplicat dispozițiile relevante ale dreptului intern a produs consecințe care erau conforme cu principiile convenției, astfel cum au fost interpretate în lumina jurisprudenței Curții. În cazul în care hotărârea Curții Constituționale nu era în concordanță cu principiile Convenției, Curtea a afirmat că reclamanții nu erau obligați să depună noi plângeri constituționale, deoarece acestea își extindeau atribuțiile în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție (a se vedea, de exemplu, Kozlica c. Croația , nr. 29182/03, §§ 23 și 28, 2 noiembrie 2006). 35. Curtea consideră că acest raționament se aplică cu o forță egală în circumstanțele respective sunt cele care prevalează în acest caz. Acest lucru se datorează faptului că, având în vedere concluzia de mai sus, reclamantul este încă o victimă a încălcării presupuse, nu se poate spune că modul în care Curtea Supremă a interpretat și aplicat dispozițiile relevante ale legislației interne a produs consecințe care erau conforme cu principiile Convenției. 36. 3. Concluzia 37. Curtea consideră că această plângere nu este, în mod evident, nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEHR 2000-VII]. 39. Curtea constată că Curtea Supremă a constatat că procesul nu a durat în mod rezonabil. Curtea nu vede nici un motiv de a reține altfel, deoarece a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun la dispoziția actuală chestiuni similare (a se vedea, de exemplu, Butković c. Croația) , nr. 32264/03, 24 mai 2007). Prin urmare, deja în perioada care a fost supuse controlului Curții Supreme, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerința de „temps rațional” . Acesta a păstrat în mod necesar acest caracter pe parcursul perioadei ulterioare de aproximativ doi ani și șapte luni după eliberarea hotărârii Curții Supreme . 40. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că s-a constatat o încălcare a art. 6 § 1. II. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI 41. art. 41 al Convenției prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înălțimei Parte contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 42. Reclamantul a solicitat 2.530.000 EUR în ceea ce privește pecuniarul și 1.000.000 EUR în ceea ce privește daunele nepecuniare. 43. Guvernul a contestat aceste afirmații ca fiind excesive și nefondate. 44. Curtea nu descoperă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și daunele pecuniare presupuse; de aceea respinge această afirmație. Pe de altă parte, acordă reclamantului 2000 EUR în ceea ce privește daunele nepecuniare, plus orice impozit care poate fi impugnabil pe această sumă. Costuri și cheltuieli 45. Reclamantul a solicitat 10.000 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții. El nu a fost reprezentat de un avocat. 46. Guvernul a contestat această cerere. 47. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. Întrucât cererea reclamantului în fața Curții de Comerț Înalte a fost destinată în esență să remedieze încălcarea Convenției presupusă în fața instanței, costurile suportate în ceea ce privește acest remediu pot fi luate în considerare în evaluarea cererii de costuri (a se vedea Scordino , citat mai sus § 28; și Medi ć v. Croația , nr. 49916/07, § 50, 26 martie 2009). În acest caz, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea atribuie reclamantului o sumă de 50 EUR pentru costurile și cheltuielile în cadrul procedurii în fața instanțelor interne și de 500 EUR pentru costurile și cheltuielile în cadrul procedurii dinainte de Curte, plus orice impozit care poate fi imputabil reclamantului cu privire la aceste sume. 48. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară admisibilă cererea; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; Deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în kune croate la rata aplicabilă la data decontare: (i) 2000 EUR (2 mii de euro) în ceea ce privește daunele nepecuniare; (ii) 550 EUR (cincă sute cinci sute de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (iii) orice impozit care poate fi taxat reclamantului cu privire la sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 22 aprilie 2010, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă