SHAHBAZI v. TURKEY

1

2 CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA

3 Cererii nr. 34225/96 4 introdusă de Mohammed Halid SHAHZAD 5 împotriva Regatului Unit 6 ____________ 7 Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Camera întâi), reunită 8 în camera de consiliu la 22 octombrie 1997, prezenți fiind următorii membri: 9 Dna 10 J. LIDDY, Președintă 11 Dnii

12 M.P. PELLONPÄÄ

13 E. BUSUTTIL

14 A. WEITZEL

15 C.L. ROZAKIS

16 L. LOUCAIDES

17 B. MARXER

18 B. CONFORTI

19 N. BRATZA 20 I. BÉKÉS 21 G. RESS

22 A. PERENIC

23 C. BÎRSAN 24 K. HERNDL

25 M. VILA AMIGÓ

26 Dna 27 M. HION 28 Dl

29 R. NICOLINI

30 Dna 31 M.F. BUQUICCHIO, Grefier al Camerei 32 Având în vedere articolul 25 din Convenția pentru apărarea 33 drepturilor omului și a libertăților fundamentale; 34 Având în vedere cererea introdusă la 1 februarie 1996 35 de Mohammed Halid SHAHZAD împotriva Regatului Unit și înregistrată la 36 18 decembrie 1996 sub nr. 34225/96; 37 Având în vedere raportul prevăzut la articolul 47 din Regulamentul 38 de procedură al Comisiei; 39 După deliberare; 40 Decide după cum urmează:

41 ÎN FAPT

42 Reclamantul este un cetățean pakistanez, născut în 1958. El este 43 în prezent reținut la Penitenciarul Albany, Newport, Insula Wight. În 44 procedura în fața Comisiei, este reprezentat de 45 domnul D.J. Killeen, solicitor care practică în Birmingham. 46 Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de 47 reclamant, pot fi rezumate după cum urmează: 48 A. 49 Circumstanțele particulare ale cauzei 50 În cursul lunilor februarie și martie 1991, reclamantul a fost judecat la 51 Curtea Coroanei din Southwark, compusă dintr-un judecător și un juriu, pentru implicarea 52 cu bună-știință în eludarea frauduloasă a interdicției privind 53 importul unui drog controlat, heroină, infracțiune prevăzută la 54 articolul 170 alin. 2 din Legea privind administrarea vămilor și accizelor din 1979. 55 Versiunea acuzării asupra faptelor a fost următoarea.

H, un 56 cetățean pakistanez și informator angajat de Agenția Statelor Unite pentru Aplicarea Legii privind Drogurile, 57 i-a întâlnit în Pakistan pe M și A, care și-au exprimat ideea de 58 a importa heroină în Regatul Unit. După ce a consultat un ofițer britanic de 59 legătură pe probleme de droguri, H le-a sugerat lui M și A că știa un pilot de linie 60 care putea fi folosit ca curier. Apoi, M și A l-au prezentat 61 pe reclamant lui H și toți trei, adică M, A și reclamantul, i-au sugerat 62 lui H că îi vor furniza droguri pentru Regatul Unit. La câteva 63 zile mai târziu, reclamantul i-a sugerat lui H un export propriu de droguri, 64 independent de M și A. H a fost de acord și reclamantul i-a livrat 65 20 kg de heroină.

Heroina a fost transportată în Regatul Unit 66 de către un ofițer britanic al Vămii și Accizelor. Apoi, H s-a deplasat în 67 Regatul Unit și a fost cazat într-un hotel de către Vamă și Accize. Apelurile 68 sale telefonice au fost înregistrate și a fost instalată o cameră video. H a încercat 69 timp de săptămâni să îl convingă pe reclamant să vină în Regatul Unit și 70 să primească heroina. Când reclamantul a fost de acord, un ofițer vamal 71 i-a procurat o viză. Când reclamantul a sosit în 72 Regatul Unit, a fost organizată o întâlnire între el și H la hotel pentru 73 livrarea drogului. Reclamantul a fost arestat în timp ce un ofițer vamal 74 îi livra o serie de saci care fuseseră făcuți să 75 semene cu sacii originali de heroină.

76 Reclamantul susține că judecătorul Curții Coroanei din Southwark 77 nu a permis avocatului său să susțină în fața juriului că, prin conduita 78 ofițerilor vamali, nu a existat o eludare frauduloasă. 79 La 7 martie 1991, reclamantul a fost găsit vinovat și a fost condamnat 80 la 20 de ani de închisoare. Un singur judecător i-a permis reclamantului 81 să declare apel. La 10 martie 1994, Curtea de Apel a respins apelul. Aceasta 82 i-a refuzat, de asemenea, reclamantului permisiunea de a face apel la Camera Lorzilor. 83 Cu toate acestea, a certificat faptul că se ridicau anumite probleme de drept cu 84 importanță publică. 85 Reclamantul a solicitat și i s-a permis să facă apel la Camera 86 Lorzilor de către Comitetul de Apel al acesteia.

87 Camera Lorzilor s-a pronunțat asupra apelului reclamantului la 88 18 ianuarie 1996. Lordul Steyn, cu care ceilalți Law Lords au fost de acord, 89 a luat în considerare următoarele. Lordul Steyn a examinat mai întâi argumentul reclamantului 90 potrivit căruia constituia un abuz de procedură să se inițieze proceduri penale 91 împotriva sa, în condițiile în care un informator și ofițeri vamali îl 92 incitaseră să comită infracțiunea, prin stratagemă, și apoi îl 93 momiseră în jurisdicție. Lordul Steyn a notat că avocatul 94 reclamantului acceptase, în cele din urmă și în lumina unui precedent clar, 95 că nu existase nimic asupritor în atragerea reclamantului 96 în țară.

De asemenea, a remarcat că reclamantul luase 97 inițiativa la întâlnirea crucială dintre el și H. În plus, 98 reclamantul avea 37 de ani, nu era o persoană vulnerabilă și fără voință, 99 fusese un organizator în comerțul cu heroină și clarificase încă 100 de la început că era pregătit și dispus să organizeze exportul din 101 Pakistan. Era, desigur, adevărat că importul respectiv 102 nu ar fi avut loc la momentul și în modul în care s-a întâmplat, fără 103 asistența lui H și a ofițerilor Vămii și Accizelor și că aceștia din urmă 104 i-au dat reclamantului ocazia de a comite o infracțiune. 105 În plus, Lordul Steyn a acceptat că se putea presupune că ofițerul vamal 106 care adusese heroina în Regatul Unit era vinovat de conduită 107 infracțională.

Totuși, aceasta nu rezolva chestiunea. Întrucât, 108 în circumstanțele cauzei, era posibil un proces echitabil, ceea ce 109 judecătorul trebuia să determine era dacă interesul public de a asigura ca 110 cei care sunt acuzați de infracțiuni grave să fie judecați prevala asupra 111 interesului public de a proteja integritatea sistemului de justiție penală 112 împotriva conduitei infracționale și a abuzurilor agențiilor de aplicare a legii. 113 Lordul Steyn a considerat, în această privință, că conduita 114 ofițerului vamal nu era atât de nedemnă sau rușinoasă încât să constituie un 115 afront la conștiința publică prin permiterea continuării urmăririi penale. Orice 116 conduită infracțională a ofițerului vamal era ușoară comparativ cu cea 117 a reclamantului.

Drept urmare, Lordul Steyn a concluzionat că 118 procedura împotriva reclamantului nu trebuia să fie suspendată. 119 În plus, Lordul Steyn, pentru aceleași motive, a respins 120 argumentul reclamantului potrivit căruia probele furnizate de H și de ofițerii vamali 121 ar fi trebuit să fie excluse din proces. 122 În ceea ce privește al treilea argument al reclamantului, potrivit căruia el nu 123 săvârșise infracțiunea cu care a fost acuzat, Lordul Steyn 124 a considerat că Curtea de Apel a greșit considerând că 125 infracțiunea de eludare a interdicției, spre deosebire de tentativa de eludare 126 a interdicției, ar putea fi săvârșită prin orice comportament care era îndreptat 127 sau intenționat să conducă la importul de droguri în 128 Regatul Unit.

Cu toate acestea, Lordul Steyn a considerat că reclamantul fusese 129 vinovat de tentativa de eludare a interdicției, deoarece a intenționat 130 să comită infracțiunea, iar acțiunile sale au fost mai mult decât simple 131 acte pregătitoare. În temeiul dreptului intern, o tentativă de eludare a unei interdicții 132 la importul de droguri putea avea loc chiar dacă nu avusese loc nicio importare. 133 Reclamantul săvârșise deja tentativa în Pakistan și 134 nimic din ceea ce a făcut ulterior ofițerul vamal nu putea 135 lipsi conduita reclamantului de caracterul său infracțional. În plus, reclamantul 136 săvârșise o tentativă de eludare în Anglia. 137 Lordul Steyn a notat că reclamantul fusese acuzat de eludare efectivă, 138 mai degrabă decât de tentativă.

Cu toate acestea, probele erau aceleași și 139 apărarea reclamantului nu ar fi fost condusă diferit dacă 140 reclamantul ar fi fost acuzat de tentativă. În plus, acuzarea 141 susținuse în fața Curții de Apel că reclamantul era, 142 cel puțin, vinovat de tentativă, iar Camera Lorzilor invitase ambele părți să prezinte 143 observații orale și scrise asupra acestei chestiuni. În orice caz, 144 articolul 170 alin. 2 din Legea privind administrarea vămilor și accizelor din 1979 145 creează o singură infracțiune care poate fi săvârșită în două moduri diferite, 146 prin eludare sau printr-o tentativă de eludare. Drept urmare, Lordul Steyn 147 a considerat că apelul reclamantului ar trebui respins.

148 B. 149 Dreptul intern relevant 150 Articolul 170 alin. 2 din Legea privind administrarea vămilor și accizelor din 1979 151 prevede următoarele: 152 „... dacă o persoană este, în legătură cu orice bunuri, în orice mod 153 implicată cu bună-știință în orice eludare frauduloasă sau tentativă 154 de eludare 155 ... 156 (b) 157 a oricărei interdicții sau restricții în vigoare la momentul 158 respectiv cu privire la bunuri, în temeiul sau în virtutea oricărui 159 act normativ 160 ... 161 va fi vinovată de o infracțiune în temeiul acestei secțiuni și poate fi 162 deținută.”

163 PLÂNGERILE

164 1. 165 Reclamantul se plânge, în temeiul art. 6, §1 din Convenție, 166 că nu putea avea un proces echitabil deoarece ofițerii vamali, 167 în primul rând, au încurajat și promovat infracțiunile de care 168 a fost acuzat, în al doilea rând, au importat drogurile în Regatul Unit și, 169 în acest mod, au creat prin conduita lor un element esențial al 170 actus reus, fără de care nu s-ar fi săvârșit nicio infracțiune de către el 171 și, în al treilea rând, l-au atras prin viclenie în jurisdicție. Acesta invită 172 Comisia să ia în considerare efectul cumulativ al acțiunilor 173 autorităților vamale. 174 2. 175 Acesta se plânge, de asemenea, în temeiul art. 6, §1 din Convenție, că 176 judecătorul de la procesul de fond nu i-a permis apărătorului să susțină în fața juriului 177 că conduita ofițerilor vamali nu a echivalat cu o eludare 178 frauduloasă.

179 3. 180 Mai mult, acesta se plânge, în temeiul art. 6, §1 din Convenție, 181 că Camera Lorzilor, considerând că conduita sa a echivalat cu o 182 tentativă de eludare, a depășit chestiunile care fuseseră 183 certificate de Curtea de Apel. 184 4. 185 În cele din urmă, reclamantul se plânge, în temeiul articolului 3 din 186 Convenție, că, drept urmare a tuturor celor de mai sus, a fost supus 187 unui tratament degradant. 188 ÎN DREPT 189 1. 190 Reclamantul se plânge, în temeiul art. 6, §1 (Art. 6-1) din 191 Convenție, că nu putea avea un proces echitabil, deoarece ofițerii 192 vamali, în primul rând, au încurajat și promovat infracțiunile de care 193 a fost acuzat, în al doilea rând, au importat drogurile în Regatul 194 Unit și, în acest mod, au creat prin conduita lor un element esențial 195 al actus reus, fără de care nu s-ar fi putut săvârși nicio infracțiune 196 de către el și, în al treilea rând, l-au atras prin viclenie în jurisdicție.

197 Art. 6, §1 (Art. 6-1) din Convenție, în partea 198 relevantă, prevede următoarele: 199 „În determinarea ... oricărei acuzații penale aduse împotriva sa, 200 orice persoană are dreptul la o judecare echitabilă ... de către (o) instanță 201 stabilită prin lege.” 202 Comisia reamintește că, pentru a determina dacă scopul 203 articolului 6 (Art. 6) – un proces echitabil – a fost atins, trebuie 204 avută în vedere totalitatea procedurilor naționale desfășurate în 205 cauză (Curtea EDO, hotărârea Imbroscia c. Elveției din 24 noiembrie 206 1993, Seria A nr. 275, p. 14, alin. 38; hotărârea Lüdi c. Elveției 207 din 25 iunie 1992, Seria A nr. 238, p. 20, alin. 43). 208 În ceea ce privește susținerea reclamantului potrivit căreia agenții vamali, 209 prin importul drogurilor în Regatul Unit, au creat un element esențial 210 al actus reus, fără de care nu s-ar fi putut săvârși nicio infracțiune 211 de către el, Comisia observă că Camera Lorzilor 212 a considerat că, în temeiul dreptului intern, o tentativă de eludare a unei 213 interdicții la importul de droguri putea avea loc chiar dacă nu avusese loc niciun import.

214 Camera Lorzilor a considerat, de asemenea, că 215 reclamantul săvârșise deja tentativa în Pakistan și că 216 nimic din ceea ce a făcut ulterior ofițerul vamal nu putea 217 lipsi conduita reclamantului de caracterul său infracțional. Reclamantul, evident, 218 nu este de acord cu această interpretare a Camerei Lorzilor. Cu toate acestea, 219 Comisia nu este competentă să examineze pretinse erori de fapt sau de drept 220 săvârșite de instanțele naționale, decât în cazul în care consideră că astfel de 221 erori ar putea implica o posibilă încălcare a drepturilor și 222 libertăților prevăzute în Convenție sau în Protocoalele la Convenție 223 (nr. 12013/86, Dec. 10.3.89, D.R. 59, p. 100). Întrucât, în 224 circumstanțele prezentei cauze, interpretarea Camerei Lorzilor cu privire la 225 dreptul intern, în acest punct anume, nu este arbitrară, 226 Comisia consideră că nu există aparența unei încălcări a art. 6 227 §1 (Art. 6-1).

228 În ceea ce privește susținerea reclamantului potrivit căreia ofițerii vamali 229 au încurajat și promovat infracțiunile de care a fost 230 acuzat, Comisia reamintește că conduita autorităților de urmărire 231 penală în prevenirea și investigarea infracțiunilor este, în primul rând, 232 o chestiune care ține de reglementarea dreptului intern. În special, 233 în domeniul delincvenței periculoase, autoritățile de urmărire pot 234 considera necesar, în anumite circumstanțe, să recurgă la informatori 235 ai poliției și la agenți sub acoperire. În astfel de cazuri, Comisia trebuie să 236 determine dacă procedurile penale ulterioare, considerate în 237 ansamblul lor, au fost echitabile, conform art. 6, §1 (Art. 6-1).

238 Echitatea procedurilor penale poate fi afectată de faptul că un 239 agent sub acoperire al autorităților polițienești a jucat un rol important 240 în provocarea infracțiunii care stă la baza acuzației penale 241 (Radermacher și Pferrer c. Germaniei, Raportul Com. 11.10.90, alin. 75, 242 Anuar 34, p. 274). 243 În această privință, Comisia observă că, după cum a remarcat și Camera Lorzilor, 244 agenții sub acoperire i-au dat reclamantului ocazia 245 de a încerca să comită infracțiunea de import al heroinei în Regatul Unit 246 și că respectivul import nu ar fi avut loc când și 247 cum s-a întâmplat, fără asistența agenților sub acoperire. Cu toate acestea, 248 Comisia observă, de asemenea, că, după cum au admis instanțele naționale, 249 agenții sub acoperire nu au luat inițiativa de a-l contacta pe reclamant 250 cu scopul de a importa heroină în Regatul Unit, 251 ci doar au reacționat la o ofertă a reclamantului.

În această privință, 252 cauza reclamantului se distinge de Teixeira De Castro c. Portugaliei (Raportul Com. 253 25.2.97, nepublicat, cauză pendinte în fața Curții), unde 254 Comisia a constatat o încălcare a art. 6, §1 (Art. 6-1) din 255 Convenție, din cauza rolului jucat de „agenții provocatori” în 256 provocarea condamnării reclamantului respectiv. Spre deosebire de Teixeira De 257 Castro c. Portugaliei, în prezenta cauză, nu s-a stabilit 258 că agenții sub acoperire au fost adevărații inițiatori ai infracțiunilor. 259 Comisia observă, de asemenea, că, spre deosebire de reclamantul din 260 Teixeira De Castro c. Portugaliei, reclamantul din prezenta cauză 261 a avut o implicare pe termen lung în comerțul cu heroină și era pregătit și dispus 262 să comită infracțiunea chiar și fără implicarea agenților sub acoperire.

263 În plus, mărturia agenților sub acoperire nu a constituit 264 baza exclusivă a condamnării reclamantului, care a fost susținută 265 și de alte probe, cum ar fi înregistrările audio și video. În 266 lumina tuturor celor de mai sus, Comisia consideră că rolul jucat 267 de agenții sub acoperire în provocarea condamnării reclamantului 268 nu a fost de natură să dezvăluie aparența unei încălcări a art. 6 269 §1 (Art. 6-1) din Convenție. 270 În ceea ce privește susținerea reclamantului potrivit căreia a fost atras prin viclenie 271 în jurisdicție, Comisia observă că avocatul său a acceptat 272 în fața Camerei Lorzilor că nu existase nimic asupritor în 273 a-l momi pe reclamant în Regatul Unit.

În plus, deși H 274 pare să fi făcut eforturi persistente pentru a-l convinge pe reclamant 275 să meargă în Regatul Unit și să primească heroina și deși un 276 ofițer vamal i-a procurat o viză reclamantului, reclamantul a hotărât 277 să călătorească în Regatul Unit din proprie inițiativă și deplină cunoștință 278 a implicațiilor pe care le puteau avea acțiunile sale. Comisia, 279 prin urmare, consideră că nu există aparența unei încălcări a art. 6 280 §1 (Art. 6-1) din Convenție în această privință 281 nici. 282 De asemenea, Comisia nu consideră că este dezvăluită aparența unei 283 încălcări a art. 6, §1 (Art. 6-1) din Convenție 284 ca urmare a efectului cumulativ al diverselor acțiuni 285 ale agenților sub acoperire examinate mai sus.

Rezultă că această parte din 286 cerere este vădit nefondată și că trebuie respinsă 287 ca inadmisibilă, în conformitate cu articolul 27 alin. 2 (Art. 27-2) din 288 Convenție. 289 2. 290 Reclamantul se plânge, în temeiul art. 6, §1 (Art. 6-1) din 291 Convenție, că judecătorul de la procesul de fond nu i-a permis apărătorului să susțină 292 în fața juriului că conduita ofițerilor vamali nu a echivalat cu o 293 eludare frauduloasă. 294 Comisia reamintește că, în temeiul articolului 26 (Art. 26) din 295 Convenție, ea nu poate examina chestiunea decât după ce toate căile de recurs interne 296 au fost epuizate. Aceasta observă că reclamantul nu a invocat această 297 plângere în fața Curții de Apel sau a Camerei Lorzilor.

Rezultă că 298 această parte din cerere trebuie respinsă, în conformitate cu 299 articolul 27 alin. 3 (Art. 27-3) din Convenție. 300 3. 301 Reclamantul se plânge, în temeiul articolului 6 (Art. 6) din 302 Convenție, că Camera Lorzilor, considerând că conduita sa 303 a echivalat cu o tentativă de eludare, a depășit chestiunile care 304 fuseseră certificate de Curtea de Apel. 305 Comisia reamintește că articolul 6 alin. 3 (Art. 6-3-a, 6-3-b) 306 din Convenție garantează, la lit. (a) și (b), dreptul acuzatului 307 de a fi informat despre natura și cauza acuzației împotriva sa 308 și dreptul la timpul și înlesnirile necesare pentru pregătirea 309 apărării sale.

Cu toate acestea, garanțiile de la alineatul 3 al articolului 6 310 (Art. 6-3) sunt aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil, prevăzut 311 în general la alineatul 1 (a se vedea Curtea EDO, hotărârea Foucher c. Franței 312 din 18 martie 1997, Rapoartele 1997-II, nr. 33, 313 alin. 30). Din 314 acest motiv, Comisia consideră adecvat să examineze 315 plângerile reclamantului în temeiul celor două dispoziții luate împreună. 316 Comisia notează în continuare că, deși reclamantul fusese 317 acuzat inițial de eludarea interdicției de import al 318 heroinei, Camera Lorzilor a considerat în cele din urmă că reclamantul 319 fusese vinovat de tentativă de eludare a interdicției. Cu toate acestea, după cum 320 a considerat Camera Lorzilor, articolul 170 alin. 2 din Legea privind administrarea 321 vămilor și accizelor din 1979 creează o singură infracțiune care poate fi 322 săvârșită în două moduri diferite, prin eludare sau printr-o tentativă de eludare.

323 În plus, Camera Lorzilor a considerat că acuzarea ar fi 324 prezentat aceleași probe dacă reclamantul ar fi fost acuzat de 325 tentativă de la bun început și că apărarea reclamantului nu ar fi 326 fost condusă diferit. În cele din urmă, Comisia observă că 327 acuzarea susținuse în fața Curții de Apel că reclamantul 328 era, cel puțin, vinovat de tentativă, iar Camera Lorzilor invitase 329 ambele părți să prezinte observații orale și scrise asupra acestei chestiuni. Rezultă 330 că reclamantul era conștient de posibilitatea ca el să 331 fie considerat vinovat de tentativă de eludare și că a avut o 332 posibilitate deplină de a fi audiat în această privință. Ca urmare, nu este 333 dezvăluită aparența unei încălcări a art. 6, §1 coroborat cu 334 alin. 3 (a) și (b) (Art. 6-1+6-3-a, 6-1+6-3-b).

335 Prin urmare, Comisia consideră că această parte din 336 cerere este vădit nefondată și trebuie respinsă, în 337 conformitate cu articolul 27 alin. 2 (Art. 27-2) din Convenție. 338 4. 339 Reclamantul se plânge, în temeiul articolului 3 (Art. 3) din 340 Convenție, că urmărirea sa penală și condamnarea sa au echivalat cu un 341 tratament degradant. 342 Cu toate acestea, Comisia consideră că plângerile reclamantului 343 privind urmărirea sa penală și condamnarea sa intră, în principiu, 344 sub incidența articolului 6 (Art. 6) din Convenție. Comisia 345 a constatat că nu este dezvăluită aparența unei încălcări a acestei dispoziții 346 în circumstanțele cauzei. Comisia consideră, de asemenea, că 347 nu se ridică nicio chestiune separată în temeiul articolului 3 (Art. 3) din Convenție.

348 Rezultă că această parte din cerere este vădit 349 nefondată și trebuie respinsă, în conformitate cu articolul 27 alin. 2 350 (Art. 27-2) din Convenție. 351 Pentru aceste motive, Comisia, cu majoritate,

352 DECLARĂ CEREREA INADMISIBILĂ.

353 M.F. BUQUICCHIO

354 J. LIDDY 355 Grefier 356 Președintă 357 la Camera întâi 358 a Camerei întâi



AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application No. 34225/96 by Mohammed Halid SHAHZAD against the United Kingdom ____________ The European Commission of Human Rights (First Chamber) sitting in private on 22 October 1997, the following members being present: Mrs J. LIDDY, President MM

M.P. PELLONPÄÄ

E. BUSUTTIL

A. WEITZEL

C.L. ROZAKIS

L. LOUCAIDES

B. MARXER

B. CONFORTI

N. BRATZA I. BÉKÉS G. RESS

A. PERENIC

C. BÎRSAN K. HERNDL

M. VILA AMIGÓ

Mrs M. HION Mr

R. NICOLINI

Mrs M.F. BUQUICCHIO, Secretary to the Chamber Having regard to Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms; Having regard to the application introduced on 1 February 1996 by Mohammed Halid SHAHZAD against the United Kingdom and registered on 18 December 1996 under file No. 34225/96; Having regard to the report provided for in Rule 47 of the Rules of Procedure of the Commission; Having deliberated; Decides as follows: THE FACTS The applicant is a Pakistani national, born in 1958. He is currently detained in Albany Prison, Newport, Isle of Wight. In the proceedings before the Commission he is represented by Mr. D.J. Killeen, a solicitor practising in Birmingham.

The facts of the case, as they have been submitted by the applicant, may be summarised as follows: A. Particular circumstances of the case During February and March 1991, the applicant was tried in the Southwark Crown Court, composed of a judge and a jury, of being knowingly concerned in the fraudulent evasion of the prohibition on importation of a controlled drug, heroin, a criminal offence under section 170 para. 2 of the Customs and Excise Management Act 1979. The prosecution's version of the facts was the following. H, a Pakistani national and an informer employed by the United States Drugs Enforcement Agency, met in Pakistan M and A who expressed the idea of importing heroin into the United Kingdom.

Having consulted a British drugs liaison officer, H suggested to M and A that he knew an airline pilot who could be used as a courier. Then M and A introduced the applicant to H and all three, i.e. M, A and the applicant, intimated to H that they would supply him with drugs for the United Kingdom. A few days later the applicant suggested to H an export of drugs of his own, independently of M and A. H agreed and the applicant delivered to him 20 kgs of heroin. The heroin was transported to the United Kingdom by a British officer of the Customs and Excise. Then H went to the United Kingdom and was installed in a hotel by Customs and Excise. His telephone calls were recorded and a video camera was installed.

H tried for weeks to persuade the applicant to come to the United Kingdom and receive the heroin. When the applicant agreed, a customs officer procured a visa for him. When the applicant arrived in the United Kingdom a meeting was arranged between him and H in the hotel for the delivery of the drug. The applicant was arrested while a customs officer was delivering to him a number of bags which had been made to resemble the original bags of heroin. The applicant submits that the judge of the Southwark Crown Court did not allow his counsel to submit to the jury that the conduct of the customs officers did not amount to a fraudulent evasion. On 7 March 1991 the applicant was found guilty and was sentenced to 20 years' imprisonment.

A single judge gave the applicant leave to appeal. On 10 March 1994 the Court of Appeal rejected his appeal. It also refused the applicant leave to appeal to the House of Lords. However, it certified that certain questions of law of public importance arose. The applicant applied and was given leave to appeal to the House of Lords by the Appeal Committee thereof. The House of Lords pronounced on the applicant's appeal on 18 January 1996. Lord Steyn, with whom the remaining Law Lords agreed, considered the following. Lord Steyn first examined the applicant's argument that it was an abuse of process to institute criminal proceedings against him in circumstances where an informer and customs officers had by subterfuge incited him to commit the offence and had then lured him into the jurisdiction.

Lord Steyn noted that counsel for the applicant had, eventually and in the light of clear precedent, accepted that there had been nothing oppressive in luring the applicant into the country. He also noted that the applicant had taken the initiative at the crucial meeting between himself and H. Moreover, the applicant was 37 years old, he was not a vulnerable and unwilling person, had been an organiser in the heroin trade and had made it clear from the start that he was ready and willing to arrange the export from Pakistan. It was, of course, true that the particular importation would not have taken place at the time and in the manner that it did without the assistance of H and the officers of Customs and Excise and that the latter gave the applicant the opportunity to commit a criminal offence.

Moreover, Lord Steyn accepted that the customs officer who had brought the heroin to the United Kingdom could be assumed to be guilty of criminal behaviour. However, this did not dispose of the matter. Since in the circumstances of the case a fair trial was possible, what the judge had to determine was whether the public interest in ensuring that those who were charged with grave crimes should be tried outweighed the public interest in protecting the integrity of the criminal justice system from criminal conduct and malpractice by law enforcement agencies. Lord Steyn considered in this connection that the conduct of the customs officer was not so unworthy or shameful that it was an affront to public conscience to allow the prosecution to proceed.

Any criminal behaviour of the customs officer was venial compared to that of the applicant. As a result, Lord Steyn concluded that the proceedings against the applicant need not have been stayed. Moreover, Lord Steyn, for the same reasons, rejected the applicant's argument that the evidence of H and the customs officers should have been excluded from the trial. As regards the applicant's third argument that he had not committed the offence with which he had been charged, Lord Steyn considered that the Court of Appeal had erred in considering that the offence of evading the prohibition, as opposed to attempting to evade the prohibition, could be committed by any conduct which was directed or intended to lead to the importation of drugs into the United Kingdom.

However, Lord Steyn considered that the applicant had been guilty of attempting to evade the prohibition because he had intended to commit the offence and his actions were more than merely preparatory. Under domestic law an attempted evasion of a prohibition on importation of drugs could occur even if no importation had taken place. The applicant had already committed the attempt in Pakistan and nothing that the customs officer subsequently did could deprive the applicant's conduct of its criminal character. Moreover, the applicant had committed an attempt at evasion in England. Lord Steyn noted that the applicant had been charged with actual rather than attempted evasion. However, the evidence was the same and the applicant's defence would not have been conducted differently if the applicant had been charged with attempt.

Moreover, the prosecution had submitted before the Court of Appeal that the applicant had been at least guilty of an attempt and the House of Lords had invited oral and written submissions by both parties on this issue. In any event, section 170 para. 2 of the Customs and Excise Management Act 1979 created one single offence which could be committed in two different ways, by evasion or an attempt at evasion. As a result, Lord Steyn considered that the applicant's appeal should be rejected.

B. Relevant Domestic Law Section 170 para. 2 of the Customs and Excise Management Act 1979 provides as follows: "... if any person is, in relation to any goods, in any way knowingly concerned in any fraudulent evasion or attempt at evasion ... (b) of any prohibition or restriction for the time being in force with respect to the goods under or by virtue of any enactment ... he shall be guilty of an offence under this section and may be detained." COMPLAINTS 1. The applicant complains under Article 6 para. 1 of the Convention that he could not have a fair trial because the customs officers, first, encouraged and promoted the criminal offences with which he had been charged, secondly, imported the drugs into the United Kingdom and, in this manner, created by their conduct an essential ingredient of the actus reus, without which no offence would have been committed by him and, thirdly, tricked him into the jurisdiction.

He invites the Commission to consider the cumulative effect of the actions of the customs authorities. 2. He also complains under Article 6 para. 1 of the Convention that the trial judge did not allow defence counsel to submit to the jury that the conduct of the customs officers did not amount to a fraudulent evasion. 3. Moreover, he complains under Article 6 para. 1 of the Convention that the House of Lords, in considering that his conduct amounted to an attempt at evasion, went beyond the questions which had been certified by the Court of Appeal. 4. Finally, the applicant complains under Article 3 of the Convention that, as a result of all the above, he had been subjected to degrading treatment.

THE LAW 1. The applicant complains under Article 6 para. 1 (Art. 6-1) of the Convention that he could not have a fair trial because the customs officers, first, encouraged and promoted the criminal offences with which he had been charged, secondly, imported the drugs into the United Kingdom and, in this manner, created by their conduct an essential ingredient of the actus reus, without which no offence could have been committed by him and, thirdly, tricked him into the jurisdiction. Article 6 para. 1 (Art. 6-1) of the Convention, insofar as relevant, provides as follows: "In the determination ... of any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ... hearing ... by (a) tribunal established by law." The Commission recalls that in order to determine whether the aim of Article 6 (Art. 6) - a fair trial - has been achieved regard must be had to the entirety of the domestic proceedings conducted in the case (Eur.

Court HR, Imbroscia v. Switzerland judgment of 24 November 1993, Series A no. 275, p. 14, para. 38; Lüdi v. Switzerland judgment of 25 June 1992, Series A no. 238, p. 20, para. 43). As regards the applicant's submission that the customs agents, by importing the drugs into the United Kingdom, created an essential ingredient of the actus reus, without which no offence could have been committed by him, the Commission notes that the House of Lords considered that under domestic law an attempted evasion of a prohibition on importation of drugs could occur even if no importation had taken place. The House of Lords further considered that the applicant had already committed the attempt in Pakistan and that nothing that the customs officer subsequently did could deprive the applicant's conduct of its criminal character.

The applicant obviously disagrees with this interpretation of the House of Lords. However, the Commission is not competent to examine alleged errors of fact or law committed by the domestic courts, except where it considers that such errors might have involved a possible violation of the rights and freedoms set out in the Convention or the Protocols to the Convention (No. 12013/86, Dec. 10.3.89, D.R. 59, p. 100). Since in the circumstances of the present case, the House of Lords' interpretation of domestic law on the particular point is not arbitrary, the Commission considers that no appearance of a violation of Article 6 para. 1 (Art. 6-1) is disclosed.

As regards the applicant's submission that the customs officers encouraged and promoted the criminal offences with which he had been charged, the Commission recalls that the conduct of prosecution authorities in the prevention and investigation of criminal offences is primarily a matter for regulation by domestic law. In particular, in the field of dangerous delinquency the prosecuting authorities may consider it necessary, in some circumstances, to rely on police informers and undercover agents. In such cases, the Commission has to determine whether the subsequent criminal proceedings, considered as a whole, were fair as required by Article 6 para. 1 (Art. 6-1). The fairness of criminal proceedings may be affected by the fact that an undercover agent of the police authorities played an important part in bringing about the offence which is the basis of the criminal charge (Radermacher and Pferrer v. Germany, Comm.

Report 11.10.90, para. 75, Yearbook 34, p. 274). In this respect the Commission notes that, as the House of Lords observed, undercover agents gave the applicant the opportunity to attempt to commit the crime of importing heroin into the United Kingdom and that the particular importation would not have taken place when and how it did without the assistance of undercover agents. However, the Commission also notes that, as accepted by the national courts, the undercover agents did not take the initiative to contact the applicant with a view to importing heroin into the United Kingdom, but only reacted to an offer by the applicant. In this respect, the applicant's case is distinguishable from Teixeira De Castro v. Portugal (Comm.

Report 25.2.97, unpublished, case pending before the Court) where the Commission found a violation of Article 6 para. 1 (Art. 6-1) of the Convention because of the role played by "agents provocateurs" in bringing about that applicant's conviction. As opposed to Teixeira De Castro v. Portugal, in the present case, it has not been established that the undercover agents were the real initiators of the offences. The Commission also notes that, as opposed to the applicant in Teixeira De Castro v. Portugal, the applicant in the present case had a long-term involvement in the heroin trade and was ready and willing to commit the crime even without the involvement of the undercover agents. Moreover, the testimony of the undercover agents did not form the exclusive basis of the applicant's conviction, which was also supported by other evidence such as tape and video recordings.

In the light of all the above, the Commission considers that the role played by undercover agents in bringing about the applicant's conviction was not such as to disclose an appearance of a violation of Article 6 para. 1 (Art. 6-1) of the Convention. As regards the applicant's submission that he was tricked into the jurisdiction, the Commission observes that his counsel accepted before the House of Lords that there had been nothing oppressive in luring the applicant into the United Kingdom. Moreover, although H appears to have made persistent efforts to persuade the applicant to go to the United Kingdom and receive the heroin and although a customs officer procured a visa for the applicant, the applicant decided to travel to the United Kingdom on his own free will and in full knowledge of the implications that his actions could have.

The Commission, therefore, considers that no appearance of a violation of Article 6 para. 1 (Art. 6-1) of the Convention is disclosed in this respect either. Nor does the Commission consider that an appearance of a violation of Article 6 para. 1 (Art. 6-1) of the Convention is disclosed as a result of the cumulative effect of the various actions of the undercover agents examined above. It follows that this part of the application is manifestly ill-founded and that it must be rejected as inadmissible in accordance with Article 27 para. 2 (Art. 27-2) of the Convention. 2. The applicant complains under Article 6 para. 1 (Art. 6-1) of the Convention that the trial judge did not allow defence counsel to submit to the jury that the conduct of the customs officers did not amount to a fraudulent evasion.

The Commission recalls that under Article 26 (Art. 26) of the Convention it may only deal with the matter after all domestic remedies have been exhausted. It notes that the applicant has not raised this complaint before the Court of Appeal or the House of Lords. It follows that this part of the application must be rejected in accordance with Article 27 para. 3 (Art. 27-3) of the Convention. 3. The applicant complains under Article 6 (Art. 6) of the Convention that the House of Lords, in considering that his conduct amounted to an attempt at evasion, went beyond the questions that had been certified by the Court of Appeal. The Commission recalls that Article 6 para. 3 (Art. 6-3-a, 6-3-b) of the Convention guarantees under (a) and (b) the right of the accused to be informed of the nature and cause of the accusation against him and the right to adequate time and facilities for the preparation of his defence.

However, the guarantees in paragraph 3 of Article 6 (Art. 6-3) are specific aspects of the right to a fair trial set forth in general in paragraph 1 (see Eur. Court HR, Foucher v. France judgment of 18 March 1997, Reports 1997-II, No. 33, para. 30). For this reason, the Commission considers it appropriate to examine the applicant's complaints under the two provisions taken together. The Commission further notes that, although the applicant had been originally charged with evading the prohibition of importation of heroin, the House of Lords eventually considered that the applicant had been guilty of attempting to evade the prohibition. However, as the House of Lords considered, section 170 para. 2 of the Customs and Excise Management Act 1979 creates one single offence which can be committed in two different ways, by evasion or an attempt at evasion.

Moreover, the House of Lords considered that the prosecution would have brought the same evidence if the applicant had been charged with attempt from the outset and that the applicant's defence would not have been conducted differently. Finally, the Commission notes that the prosecution had submitted before the Court of Appeal that the applicant had been at least guilty of an attempt and the House of Lords had invited oral and written submissions by both parties on this issue. It follows that the applicant was aware of the possibility that he might be considered guilty of attempt at evasion and that he had a full opportunity to be heard in this connection. As a result, no appearance of a violation of Article 6 para. 1 taken in conjunction with para. 3 (a) and (b) (Art. 6-1+6-3-a, 6-1+6-3-b) is disclosed.

The Commission, therefore, considers that this part of the application is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 27 para. 2 (Art. 27-2) of the Convention. 4. The applicant complains under Article 3 (Art. 3) of the Convention that his prosecution and conviction amounted to degrading treatment. However, the Commission considers that the applicant's complaints concerning his prosecution and conviction in principle fall to be examined under Article 6 (Art. 6) of the Convention. The Commission has found that no appearance of a violation of this provision is disclosed in the circumstances of the case. The Commission also considers that no separate issue arises under Article 3 (Art. 3) of the Convention.

It follows that this part of the application is manifestly ill- founded and must be rejected in accordance with Article 27 para. 2 (Art. 27-2) of the Convention. For these reasons, the Commission, by a majority,

DECLARES THE APPLICATION INADMISSIBLE.

M.F. BUQUICCHIO

J. LIDDY Secretary President to the First Chamber of the First Chamber