CASE OF AKYAZI v. TURKEY

CASE OF AKYAZI v. TURKEY (CtEDO, 2001)

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE AKYAZI v. TURKEY Cerere nr. 33362/96 JUDGMENT STRASBOURG 30 octombrie 2001 FINAL 30/01/2002 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Akyazı v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința în calitate de Cameră compusă de: dna Palm Președintă Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Zupančič Panțîru Maruste judecători F. Gölcüklü , judecător ad hoc și grefierul Secțiunii O’Boyle , deliberat în privat la 31 august 1999 și la 9 octombrie 2001, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată în ultima dată menționată: PROCEDIU Cazul a fost originat într-o cerere (nu. 33362/96) împotriva Republicii Turciei depuse la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de către un național turc, dl Aydın Akyazı („reclamantul”), la 18 august 1995. Reclamantul a fost reprezentat de dl Haluk Türkmen, avocat practicant în Ordu (Turcia). Guvernul turc nu a desemnat un agent în scopul procedurii în fața Curții. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii penale împotriva acestuia. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, atunci când Protocolul nr. 11 la Convenția a intrat în vigoare (art. 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată primei secții a Curții (art. 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, camera care va lua în considerare cazul (art. 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din Regulamentul Curții. Rıza Türmen, judecătorul ales în ceea ce privește Turcia, s-a retras de la ședința în acest caz (art. 28). Guvernul a desemnat în consecință dl Feyyaz Gölcüklü ca judecător ad hoc, în locul său (art. 2 din Convenție și art. 1). Președintele Camerei a hotărât că, în interesul administrării corecte a justiției, prezenta cerere ar trebui să fie unită la alte cereri împotriva acelui stat interesat care prezintă aceleași plângeri (depunerea nr. 26480/95, 28291/95, 29280/95, 26699/96, 29700/96, 29701/96, 29701/96, 29702/96, 29703/96, 29911/96, 29911/96, 29912/96, 299113/96, 31831/96, 31834/96, 31853/96, 311880/96, 31891/96, 311960/96, 32964/96, 32900/96, 32987/96, 33369/96, 33645/96, 34591/96, 34687/96, 39428/96 și 43362/96) (art. 2). Prin decizia din 31 august 1999, după ce au obținut observațiile părților, Curtea a declarat cererea admisă. Reclamantul și Guvernul au depus observații cu privire la fondul (art. 1). FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Arestarea și deținerea reclamantului La 26 noiembrie 1980, ofițerii de poliție de la Hotărârea de Securitate a Fatsa au arestat reclamantul pe baza suspiciunilor de a fi membru al unei organizații armate ilegale, Dev-Yol (Camera Revoluționară). 10. La 15 ianuarie 1981, Curtea Marțială Erzincan ( sıkıyönetim mahkemesi ) a ordonat detenția reclamantului în reținere. Procesul în Tribunalul de Justiție Marțială Ankara 11. La 10 mai 1982 Procurorul public militar a depus un proiect de pronunțare la Tribunalul de Justiție Marțial Erzincan împotriva reclamantului și a altor 722 acuzați. Procurorul public a acuzat reclamantul, printre altele , de aderare la Dev-Yol, al cărui obiect a fost de a submina ordinea constituțională și de a-l înlocui cu un regim marxist-leninist. Acuzarea a căutat pedeapsa cu moartea în temeiul art. 146 § 1 din Codul Penal Turc. 12. Într-o hotărâre din 24 august 1988, Curtea de Lege Marțială a condamnat reclamantul din cauza implicarii sale în Dev-Yol. A condamnat reclamantul la 15 anii de închisoare în temeiul articolului 146 § 3 din Codul Penal turc, l-au interzis permanent de angajare în serviciul public. În aceeași zi, instanța a ordonat eliberarea reclamantului. Procedințe de recurs 13. Reclamantul a apelat la Curtea Militară de Cassare. 14. După promulgarea Legii din 27 decembrie 1993, care a abolit jurisdicția Curților de Justiție Marțială, Curtea de Casație ( yargıtay ) a achiziționat jurisdicția în privința cauzei și, la 26 decembrie 1994, dosarul a fost transmis. 15. La 4 iulie 1995, Curtea de Casație a anulat condamnarea reclamantului din cauza faptului că ar fi trebuit să fi fost condamnat pentru infracțiune în temeiul articolului 146 § 1 din Codul Penal Turc. Acesta a făcut trimitere la Curtea Ankara Assize (ağır ceza mahkemesi 16. La 24 iunie 1997, Curtea Ankara Assize a hotărât, în temeiul articolului 102 din Codul Criminal Turc, ca procedura penală împotriva reclamantului să fie întreruptă din moment ce urmărirea penală a fost interzisă. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ ȘI PRACTICĂ 17. art. 146 §§ 1 și 3 din Codul Criminal Turc prevede: „Cine încearcă să modifice sau să modifice în întregime sau în parte Constituția Republicii Turce sau să efectueze un lovit de stat împotriva Marei Adunări Naționale formate în temeiul Constituției sau să o împiedice prin forță să își desfășoare funcțiile este responsabilă de pedeapsa cu moarte. ... Acceptarea infracțiunii menționate la alineatul (1), altele decât cele specificate la alineatul (2), este pedepsită de închisoare grea timp de cel puțin 15 ani și este discalificată pentru a deține biroul public pe viață.” ÎNCĂLCAREA LEI ALEGATĂ A ARTICOLUL 6 § 1 A CONVENȚIEI 18. Reclamantul s-a plâns în legătură cu durata procedurii penale împotriva lui. El a afirmat că a încălcat art. 6 § 1 din Convenție, care prevede, după caz: „În decizia de ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 19. Guvernul a respins acuzațiile reclamantului. Acestea au susținut că cazul era complex din cauza naturii acuzațiilor confruntate cu reclamantul și a necesității de a organiza un proces pe scară largă care implică 723 acuzați, inclusiv reclamantul, toate ale căror implicare în activitățile Dev-Yol trebuia să fie stabilită. Acestea au afirmat că aceste factori explicau durata procedurii și că nici o neglijență sau întârziere nu ar putea fi imputată autorităților judiciare. Perioada care trebuie luată în considerare 20. Curtea remarcă că procesul a început la 26 noiembrie 1980, data arestării reclamantului și s-a încheiat la 24 iunie 1997 prin decizia Curții Ankara Assize. Prin urmare, au avut deja aproape șaisprezece ani și șapte luni. 21. Jurisdicția Curții ratione temporis îi permite să ia în considerare doar perioada de aproape zece ani și cinci luni care a trecut după 28 ianuarie. 1987, data depunerii declarației Turciei care recunoaște dreptul la cerere individuală (a se vedea Cankoçak c. Turcia (Sect. 1), nr. 25182/94 și 2695/95, hotărârea din 20 februarie 2001, § 26). Cu toate acestea, aceasta trebuie să țină seama de starea procedurii în momentul în care declarația menționată a fost depusă (ibid) ., § 25). La data critică, procedura a durat deja mai mult de șase ani. Raționalitatea lungii procedurii 22. Curtea observă că Curtea de Lege Marțială a luat șapte ani și nouă molii pentru a ajunge la un verdict. A luat Curtea Militară de Cassare cinci ani și patru luni pentru a se pronunța asupra recursului. În plus, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea la 4 iulie 1995, la aproximativ șapte luni după ce a fost deținută de acest caz. ), care a încheiat procedura penală din cauza că urmărirea penală a fost interzisă în timp util, iar procesul a durat, prin urmare, aproape doi ani înaintea instanței respective. Curtea consideră că atât în prima instanță, cât și în procedura de recurs, au existat întârzieri substanțiale, care nu pot fi explicate în ceea ce privește complexitatea admisă a cauzei și care trebuie considerate atribuibile autorităților naționale. 23. având în vedere toate dovezile de față și jurisprudența sa privind această temă (a se vedea Șahiner c. Turcia 1), nr. 29279/95, hotărârea din 4 În septembrie 2001, care va fi publicată în CEDO 2001-..., Curtea consideră că durata procedurii în cauză nu a îndeplinit cerința de „tempă rațională”. 24. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II. APLICAȚIA ARTICOLUL 41 AL CONVENȚIEI 25. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul a solicitat suma de 1.000.000 de dolari americani prin compensare pentru prejudiciu material și moral. El a menționat în acest sens suferința sa ca urmare a lungii excesive a procedurii împotriva lui. 27. Guvernul nu a formulat nicio observație asupra cererii reclamantului. 28. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit o anumită sumă de dificultăți, având în vedere durata totală a procedurii împotriva sa. Decizând pe o bază echitabilă, acesta îi acordă suma de 100.000 franci franci francezi (FRF). Costuri și cheltuieli 29. Reclamantul nu a specificat cererea de rambursare a costurilor și cheltuielilor juridice suportate, iar acesta a lăsat chestiunea să fie evaluată de Curte. 30. Guvernul nu a formulat nici observații în temeiul acestui șef de reclamație. 31 Reclamantul a suportat în mod clar unele cheltuieli în cadrul procedurii Convenției. Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamantului 10.000 FRF prin rambursarea costurilor și cheltuielilor sale. Dobânzile implicite 32. Potrivit informațiilor disponibile Curții, rata statutară de dobânzi aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,26% pe an. Pentru aceste motive, Curtea UNANIMOUS decide să dispună de cererea de la alte cereri însoțite în temeiul articolului 43 § 1; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza lungii procedurii penale; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în lira turcă la rata aplicabilă la data decontare: (i) 100.000 (1 sută de mii de franci francezi în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 10 000 de franci francezi în ceea ce privește costurile și cheltuielile, împreună cu orice impozit care poate fi taxabil; (b) faptul că dobânzile simple la o rată anuală de 4,26% se plătesc de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontare; respinge restul cererilor reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 30 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură.

FIRST SECTION

CASE OF

AKYAZI v. TURKEY

(

Application no. 33362/96

)

JUDGMENT

STRASBOURG

30 October 2001

FINAL

30/01/2002

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Akyazı v. Turkey,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mrs

E.

Palm

,

President

,

Mr

L.

Ferrari Bravo

,

Mr

Gaukur

Jörundsson

,

Mr

B.

Zupančič

,

Mr

T.

Panțîru

,

Mr

R.

Maruste

,

judges

,

Mr

F. Gölcüklü

, ad hoc

judge

,

and

Mr

M.

O’Boyle

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 31 August 1999 and on 9 October 2001,

Delivers the following judgment, which was adopted on the last

‑

mentioned date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no.

33362/96) against the Republic of Turkey lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article

25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the

Convention”) by a Turkish national, Mr Aydın Akyazı (“the

applicant”), on 18 August 1995.

2.

The applicant was represented by Mr Haluk Türkmen, a lawyer practising in Ordu (Turkey). The Turkish Government did not designate an Agent for the purposes of the proceedings before the Court.

3.

The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention about the length of the criminal proceedings against him.

4.

The application was transmitted to the Court on 1

November 1998, when Protocol No.

11 to the Convention came into force (Article

5

§

2 of Protocol No.

11).

5.

The application was allocated to the First Section of the Court (Rule

52

§

1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article

27

§

1 of the Convention) was constituted as provided in Rule

26

§

1 of the Rules of Court. Mr

Rıza Türmen, the judge elected in respect of Turkey, withdrew from sitting in the case (Rule

28). The Government accordingly appointed Mr

Feyyaz Gölcüklü to sit as an

ad hoc

judge, in his place (Article

27

§

2 of the Convention and Rule

29

§

1).

6.

The President of the Chamber decided that in the interests of the proper administration of justice, the present application should be joined to other applications against the same respondent State raising the same complaints (applications nos.

26480/95, 28291/95, 29280/95, 26699/96, 29700/96, 29701/96, 29702/96, 29703/96, 29911/96, 29912/96, 29913/96, 31831/96, 31834/96, 31853/96, 31880/96, 31891/96, 31960/96, 32964/96, 32900/96, 32987/96, 33369/96, 33645/96, 34591/96, 34687/96, 39428/96 and 43362/96) (Rule

43

§

2).

7.

By a decision of 31 August 1999, having obtained the parties’ observations, the Court declared the application admissible.

8.

The applicant and the Government each filed observations on the merits (Rule

59

§

1).

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

A.

Arrest and detention of the applicant

9.

On 26 November 1980 police officers from the Fatsa Security Directorate arrested the applicant on suspicion of membership of an illegal armed organisation, the Dev-Yol (Revolutionary Way).

10.

On 15 January 1981 the Erzincan Martial Law Court (

sıkıyönetim mahkemesi

) ordered the applicant’s detention on remand.

B.

Trial in the Ankara Martial Law Court

11.

On 10 May 1982 the Military Public Prosecutor filed a bill of indictment with the Erzincan Martial Law Court against the applicant and 722 other defendants. The Public Prosecutor accused the applicant,

inter

alia

, of membership of the Dev-Yol, whose object was to undermine the constitutional order and replace it with a Marxist-Leninist regime. The prosecution sought the death penalty under Article 146 § 1 of the Turkish Criminal Code.

12.

In a judgment of 24 August 1988 the Martial Law Court convicted the applicant on account of his involvement in the Dev-Yol. It sentenced the applicant to fifteen

years’ imprisonment under Article 146 § 3 of the Turkish Criminal Code, permanently debarred him from employment in the civil service. On the same day the court ordered the applicant’s release.

C.

Proceedings on appeal

13.

The applicant appealed to the Military Court of Cassation.

14.

Following promulgation of the Law of 27 December 1993, which abolished the jurisdiction of the Martial Law Courts, the Court of Cassation (

yargıtay

) acquired jurisdiction over the case and on 26 December 1994 the case file was transmitted to it.

15.

On 4 July 1995 the Court of Cassation quashed the applicant’s conviction on the ground that he should have been convicted of the offence under Article 146 § 1 of the Turkish Criminal Code. It referred the case to the Ankara Assize Court (

ağır ceza mahkemesi

).

16.

On 24 June 1997 the Ankara Assize Court decided, under Article

102 of the Turkish Criminal Code, that the criminal proceedings against the applicant should be discontinued since the prosecution was time

‑

barred.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW AND PRACTICE

17.

Article 146 §§ 1 and 3 of the Turkish Criminal Code provides:

“Whosoever shall attempt to alter or amend in whole or in part the Constitution of the Turkish Republic or to effect a coup d’état against the Grand National Assembly formed under the Constitution or to prevent it by force from carrying out its functions shall be liable to the death penalty.

...

Accomplices to the crime specified in paragraph one, other than those specified in paragraph two, shall be punished by heavy imprisonment for not less that fifteen years and be disqualified to hold public office for life.”

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

18.

The applicant complained about the length of the criminal proceedings against him. He alleged a violation of Article 6 § 1 of the Convention, which provides, as relevant:

“In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

19.

The Government refuted the applicant’s allegations. They argued that the case was complex on account of the nature of the charges the applicant faced and the need to organise a large-scale trial involving 723 defendants, including the applicant, all of whose involvement in Dev-Yol activities had to be established. They averred that these factors explained the length of the proceedings and that no negligence or delay could be imputed to the judicial authorities.

A.

Period to be taken into consideration

20.

The Court notes that the proceedings began on 26 November 1980, the date of the applicant’s arrest, and ended on 24 June 1997 by the decision of the Ankara Assize Court. They have thus already almost sixteen years and seven months.

21.

The Court’s jurisdiction

ratione temporis

only permits it to consider the period of almost ten years and five months that elapsed after 28

January

1987, the date of deposit of Turkey’s declaration recognising the right of individual petition (see

Cankoçak v. Turkey

(Sect. 1), nos. 25182/94 and 26956/95, judgment of 20 February 2001, § 26). It must nevertheless take account of the state of the proceedings at the time when the aforementioned declaration was deposited (

ibid

., § 25). On the critical date the proceedings had already lasted more than six years.

B.

Reasonableness of the length of proceedings

22.

The Court observes that the Martial Law Court took seven years and nine moths to reach a verdict. It took the Military Court of Cassation five years and four months to rule on the appeal. Furthermore, the Court of Cassation gave judgment on 4 July 1995, approximately seven months after it had been seized of the case. Subsequent to the latter judgment the case was referred to the Ankara Assize Court (

ağır ceza mahkemesi

), which terminated the criminal proceedings on the ground that the prosecution was time-barred, and the proceedings therefore lasted almost two years before that court. The Court considers that both at first instance and in the appeal proceedings there were substantial delays, which cannot be explained in terms of the admitted complexity of the case and must be considered attributable to the national authorities.

23.

Having regard to all the evidence before it and to its case-law on the subject (see

Șahiner v. Turkey

(Sect. 1), no. 29279/95, judgment of 4

September 2001, to be published in ECHR 2001-...), the Court holds that the length of the proceedings in issue did not satisfy the “reasonable time” requirement.

24.

There has accordingly been a breach of Article 6 § 1 of the Convention.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

25.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

26.

The applicant claimed the sum of 1,000,000 American dollars by way of compensation for pecuniary and non-pecuniary damage. He referred in this connection to his suffering as a result of the excessive length of the proceedings against him.

27.

The Government did not make any comments on the applicant’s claim.

28.

The Court considers that the applicant must have suffered a certain amount of distress, having regard to the total length of the proceedings against him. Deciding on an equitable basis, it awards him the sum of 100,000 French francs (FRF).

B.

Costs and expenses

29.

The applicant did not specify his claim for reimbursement of legal costs and expenses incurred. He left the matter to be assessed by the Court.

30.

The Government did not make any observations under this head of claim either.

31 The applicant clearly incurred some expenses in the Convention proceedings. The Court considers it reasonable to award the applicant 10,000 FRF by way of reimbursement of his costs and expenses.

C.

Default interest

32.

According to the information available to the Court, the statutory rate of interest applicable in France at the date of adoption of the present judgment is 4,26% per annum.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Decides

to disjoin the application from other applications joined pursuant to Rule 43 § 1;

2.

Holds

that there has been a violation of Article

6 § 1 of the Convention on account of the length of the criminal proceedings;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months

from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts, to be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of settlement:

(i)

100,000 (one hundred thousand) French francs in respect of non

‑

pecuniary damage;

(ii)

10,000 (ten thousand) French francs in respect of costs and expenses, together with any tax that may be chargeable;

(b)

that simple interest at an annual rate of 4,26% shall be payable from the expiry of the above-mentioned three months until settlement;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claims for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 30 October 2001, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Michael

O’Boyle

Elisabeth

Palm

Registrar

President