SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 18260/06 prezentate de Özer BAYIR împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 29 aprilie 2010 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișl Karakaș, Kristina Pardalos, judecători și Sally Dolle; graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 8 mai 2006, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie, recurentul, dl Özer Bay Electroluxr, este un cetățean turc născut în 1948 și rezident în Zmir. El este reprezentat în fața Curții de către domnul K. Bilgiç, avocat la Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul deține un teren de 8 107 m situat la În aceeași zi, el a aflat că un lot de terenuri, printre care și al său, fusese alocat pentru construirea unei instituții de învățământ. La o dată nespecificată, reclamantul, care se plângea de o restricție privind dreptul său de utilizare a terenului în cauză, introduce, prin intermediul avocatului său, o acțiune în anulare (recurs pentru excesul de putere) a actului administrativ din 3 mai 1988. La 16 octombrie 2002, tribunalul a dispus o expertiză pentru a stabili dacă alocarea terenului persoanei în cauză pentru construirea unei instituții de învățământ superior era conformă cu planul de urbanism. Experții au răspuns afirmativ. Reclamantul nu a contestat raportul de expertiză. La 2 aprilie 2003, Tribunalul, în principal pe baza raportului de expertiză, l-a exonerat pe reclamant de cererea sa pe motiv că decizia atacată era în conformitate cu legea, în măsura în care construirea unei instituții de învățământ La 6 aprilie 2005, Consiliul de Stat a confirmat hotărârea atacată în toate dispozițiile sale. La 15 iulie 2005, reclamantul a făcut o acțiune în rectificarea hotărârii. La 5 decembrie 2005, Consiliul de Stat a respins această acțiune și a confirmat astfel hotărârea sa din 6 aprilie 2005. Dreptul intern relevant privind dispozițiile Codului urbanismului în temeiul articolului 10 din Legea nr. 3194, municipalitățile elaborează planuri de urbanism care pot fi revizuite la fiecare cinci ani; zonele afectate serviciului public printr-un plan de urbanism sunt expropriate de administrațiile în cauză în termen de cinci ani care fac obiectul acestui plan; creditele bugetare necesare pentru aceste exproprieri sunt incluse în bugetul administrațiilor în cauză. Drepturile recunoscute proprietarilor prin alte dispoziții legale rămân în vigoare până când zona afectată serviciului public de planul de urbanism este expropriată sau proiectele de serviciu public realizate. Înainte de abrogarea acesteia prin Decizia (Dec. 1999/33, K. 1999/51) a Curții Constituționale din 29 decembrie 1999 [1] , art. 13 alineatul (1) din Legea nr. 3194 prevedea că nu se poate elibera un permis de construcție sau un permis de renovare în zonele rezervate construcției de unități oficiale, școli, drumuri, spații verzi etc. Cu toate acestea, era posibil să se solicite revizuirea situației la cinci ani după adoptarea planului de urbanism. În cazul în care autoritatea competentă a renunțat la construirea unui spațiu sau a unei clădiri publice pe terenurile în cauză, un permis de construcție putea fi emis în conformitate cu planul de urbanism modificat. Cu privire la dispozițiile Constituției și ale Legii privind procedura administrativă referitoare la răspunderea obiectivă a statului în temeiul art. 125 din Constituție prevede că orice act sau decizie a administrației poate face obiectul unui control jurisdicțional. În conformitate cu art. 13 din Legea nr. 2577 privind procedura administrativă, orice victimă a unui prejudiciu care rezultă dintr-un act al administrației îi poate solicita despăgubiri în termen de un an de la data pretinsului act. În cazul respingerii integrale sau parțiale a cererii sau în cazul în care nu s-a obținut niciun răspuns în termen de 60 de zile, justițiabilul care se pretinde a fi victima unui prejudiciu căruia îi atribuie răspunderea administrației poate solicita acesteia o despăgubire prin introducerea unei acțiuni în despăgubire în fața instanțelor competente. 1, reclamantul se plânge de restricția adusă terenului său ca urmare a atribuirii acestuia, fără o contraprestație, la edificarea unei instituții de învățământ. El susține că administrația ar fi trebuit să facă exproprierea proprietății sale. ÎN ÂȘ Curtea amintește că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenția nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. În această privință, ea subliniază că orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea pe care art. 35 alin. (1) are ca obiectiv să o menajeze în principiu statelor contractante: evitarea sau corectarea presupuselor încălcări ale dreptului comunitar (Carrot c. Franța, 19 martie 1991, § 36, seria A n 200. Această regulă se bazează pe ipoteza că ordinea internă oferă o cale de atac eficientă cu privire la presupusa încălcare (a se vedea, de exemplu, Selmuni c. Franța [GC], n 25803/94, § 74, CEDO 1999-V. Astfel, un motiv cu care Curtea este sesizată trebuie să fi fost invocat mai întâi, cel puțin în esență, în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare. Cu toate acestea, obligația care decurge din art. 35 se limitează la aceea de a recurge la o utilizare normală a acțiunilor probabil eficiente, suficiente și accesibile ( Cu alte cuvinte, dispozițiile art. 35 alin. (1) nu prevăd decât epuizarea recursurilor atât în ceea ce privește încălcările incriminate, disponibile și adecvate; ele trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, fără a le lipsi eficiența și accesibilitatea dorită ( În acest caz, Curtea constată că, prin introducerea unei acțiuni în anulare (recursul pentru excesul de putere), reclamantul s-a limitat la a ataca decizia municipiului Gaziemir de a construi o instituție de învățământ pe teritoriul său. ; această acțiune a fost respinsă pe motiv că proiectul în cauză a fost recunoscut ca fiind de interes public, iar reclamantul a omis să introducă împotriva administrației acțiunea în despăgubire prevăzută în dreptul intern. Or, Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei, acțiunea în deplină instanță a fost singurul remediu adecvat pentru a asigura reclamantului o despăgubire eficientă și suficientă pentru a remedia obiecțiunile invocate (a se vedea, în acest sens, Gülizar Öz c. Turcia (dec.), n 40687/98, 1 iulie 2004, Gülizar Öz c. Turcia (dec.), n 68447/01, 23 octombrie 2007 și Rabia Tan și alții c. Turcia, nr. 8095/02, § 34-41, 31 ianuarie 2008). În plus, în opinia Curții, nu existau în speță circumstanțe speciale care să îl scutească pe reclamant de obligația de a epuiza căile de atac interne care i-au fost oferite, în măsura în care dreptul turc nu exclude în mod categoric despăgubirea unor astfel de prejudicii (Rabia Tan și alții). În plus, Curtea reafirmă că simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei căi de atac care nu este în mod evident sortită eșecului nu constituie un motiv întemeiat pentru a justifica neutilizarea căilor de atac interne ( Brusco c. Italia (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001 IX, 30.6.20as Albo c. Italia (dec.), nr. 56271/00, CEDO 2004 I; și Scoppola c. Italia (n [GC], n 10249/03, § 70, CEDO 2009 .... În consecință, Curtea consideră că, prin faptul că a omis să sesizeze instanțele naționale, reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de a epuiza căile de atac interne. Prin urmare, cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și (4) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Sally Dolle Françoise Tulkens Grefier Președinte [1] La 29 iunie 2000, Curtea Constituțională a pronunțat art. 13 din Legea nr. 3194 contrar Constituției și lanului. Pentru aceasta, se referă la hotărârea Sporrong și Lönnroth c. Suedia (23 septembrie 1982, seria A n 52), aceasta a considerat că o astfel de restricție, care făcea ca dreptul de proprietate să fie inutilizabil, nu putea fi justificată de imperative de interes public.
de la requête n
o
18260/06
présentée par Özer BAYIR
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant le 29 avril 2010 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Danutė Jočienė,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
Ișıl Karakaș,
Kristina Pardalos,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 8 mai 2006,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Özer Bayır, est un ressortissant turc né en 1948 et résidant à İzmir. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant est propriétaire d'un terrain de 8
107 m
2
situé à İzmir Gaziemir.
Le 18 avril 2002, il demanda à l'administration un certificat d'urbanisme afin de connaître l'état des règles d'urbanisme applicables à son terrain.
Le même jour, il apprit qu'un lot de terrains, dont le sien, avait été affecté à l'édification d'un «
établissement d'enseignement
» par une décision du conseil municipal de Gaziemir du 3 mai 1988.
A une date non précisée, le requérant, se plaignant d'une restriction à son droit d'usage du terrain en question, introduisit devant le tribunal administratif d'İzmir, par l'intermédiaire de son avocat, un recours en annulation (recours pour excès de pouvoir) de l'acte administratif du 3
mai 1988.
Le 16 octobre 2002, le tribunal ordonna une expertise afin de déterminer si l'affectation du terrain de l'intéressé à l'édification d'un «
établissement d'enseignement
» était conforme au plan d'urbanisme.
Les experts répondirent par l'affirmative.
Le requérant ne contesta pas le rapport d'expertise.
Le 2 avril 2003, le tribunal, se fondant principalement sur le rapport d'expertise, débouta le requérant de sa demande au motif que la décision attaquée était en conformité avec la loi dans la mesure où l'édification d'un «
établissement d'enseignement
» avait été reconnue d'utilité publique.
Le 20 juin 2003, le requérant se pourvut en cassation contre cette décision.
Le 6 avril 2005, le Conseil d'Etat confirma le jugement attaqué en toutes ses dispositions.
Le 15 juillet 2005, le requérant fit un recours en rectification de l'arrêt.
Le 5 décembre 2005, le Conseil d'Etat rejeta ce recours et confirma ainsi son arrêt du 6 avril 2005.
B.
Le droit interne pertinent
1.
Sur les dispositions du code de l'urbanisme
Aux termes de l'article 10 de la loi n
o
3194, les municipalités élaborent des plans d'urbanisme révisables tous les cinq ans. Les zones affectées au service public par un plan d'urbanisme sont expropriées par les administrations concernées dans le délai de cinq ans couvert par ce plan. Les crédits budgétaires nécessaires à ces expropriations sont intégrés dans le budget des administrations concernées. Les droits reconnus aux propriétaires par les autres dispositions légales demeurent en vigueur jusqu'à ce que la zone affectée au service public par le plan d'urbanisme soit expropriée ou les projets de service public réalisés.
Avant son abrogation par la décision (Déc. E. 1999/33, K. 1999/51) de la Cour constitutionnelle du 29 décembre 1999
[1]
, l'article 13 § 1 de la loi n
o
3194 prévoyait qu'il ne pouvait être délivré de permis de construire ou de permis de rénovation dans les zones réservées à la construction d'établissements officiels, d'écoles, de routes, d'espaces verts, etc. Cependant, il était possible de demander le réexamen de la situation cinq ans après l'adoption du plan d'urbanisme. Dans le cas où l'autorité compétente avait renoncé à la construction d'un espace ou bâtiment public sur les terrains concernés, un permis de construire pouvait être délivré suivant le plan d'urbanisme modifié.
2.
Sur les dispositions de la Constitution et de la loi sur la procédure administrative relative à la responsabilité objective de l'Etat
En vertu de l
'article 125 de la Constitution, tout acte ou décision de l'administration est susceptible d'un contrôle juridictionnel.
Selon l'article 13 de la loi n
o
2577 sur la procédure administrative, toute victime d'un dommage résultant d'un acte de l'administration peut demander réparation à cette dernière dans un délai d'un an à compter de la date de l'acte allégué. En cas de rejet de tout ou partie de la demande, ou si aucune réponse n'a été obtenue dans un délai de soixante jours, le justiciable qui se prétend victime d'un dommage dont il attribue la responsabilité à l'administration peut réclamer à celle-ci une indemnité en intentant une action en dommages et intérêts devant les tribunaux compétents.
Invoquant l'article 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint de la restriction apportée à son terrain du fait de l'affectation de celui-ci, sans contrepartie, à l'édification d'un «
établissement d'enseignement
». Il soutient que l'administration aurait dû procéder à l'expropriation de son bien.
La
Cour
rappelle qu
'aux
termes de l
'article
35 §
1 de la
Convention elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes. A cet égard, elle souligne que tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l'occasion que l'article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants
: éviter ou redresser les violations alléguées contre lui (
Cardot c. France
, 19 mars 1991, § 36, série A n
o
200). Cette règle se fonde sur l'hypothèse que l'ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée (voir, par exemple,
Selmouni c. France
[GC], n
o
25803/94, § 74, CEDH 1999-V). Ainsi, un grief dont la Cour est saisie doit d'abord avoir été soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées. Cependant, l'obligation découlant de l'article 35 se limite à celle de faire un usage normal des recours vraisemblablement efficaces, suffisants et accessibles (
Sofri et autres c. Italie
(déc.), n
o
‑
VIII). Autrement dit, les dispositions de l'article 35 § 1 ne prescrivent que l'épuisement des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de
certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l'effectivité et l'accessibilité
voulues (
Akdıvar et autres c.
Turquie
, 16
septembre 1996, § 66,
Recueil des arrêts et décisions
En l'espèce, la Cour observe qu'en saisissant le tribunal administratif d'un recours en annulation (recours pour excès de pouvoir) le requérant s'est borné à attaquer la décision de la municipalité de Gaziemir prévoyant l'édification d'un «
établissement d'enseignement
» sur son terrain
; ce recours a été rejeté au motif que le projet en cause avait été reconnu d'utilité publique et le requérant a omis d'intenter contre l'administration l'action en dommages et intérêts prévue en droit interne. Or la Cour considère que, dans les circonstances de l'affaire, le recours de plein contentieux était le seul remède adéquat de nature à assurer au requérant une réparation efficace et suffisante pour redresser les griefs allégués (voir, dans ce sens,
Gülizar Öz c. Turquie
(déc.), n
o
40687/98, 1
er
juillet 2004,
Gülizar Öz c.
Turquie
(déc.), n
o
68447/01, 23 octobre 2007, et
Rabia Tan et autres c.
Turquie
, n
o
8095/02, §§ 34-41, 31 janvier 2008). En outre, de l'avis de la Cour, il n'y avait pas, en l'espèce, de circonstances particulières qui pouvaient dispenser le requérant de l'obligation d'épuiser les voies de recours internes qui s'offraient à lui dans la mesure où le droit turc n'exclut pas catégoriquement l'indemnisation de tels préjudices (
Rabia Tan et autres
, précité, § 39). De plus, la Cour réaffirme que le simple fait de nourrir des doutes quant aux perspectives de succès d'un recours donné qui n'est pas de toute évidence voué à l'échec ne constitue pas une raison valable pour justifier la non-utilisation de recours internes (
Brusco c. Italie
(déc.), n
o
‑
IX,
Sardinas Albo c. Italie
(déc.), n
o
‑
I, et
Scoppola c. Italie (n
o
2)
[GC], n
o
10249/03, §
‑
...). En conséquence, la Cour estime qu'en omettant de saisir les juridictions nationales le requérant a manqué à son obligation d'épuiser les voies de recours internes.
Il s'ensuit que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente
[1]
.
Le 29 juin 2000, la Cour constitutionnelle jugea l’article 13 de la loi n
o
3194 contraire à la Constitution et l’annula. Pour ce faire, se référant à l’arrêt
Sporrong et Lönnroth c.
Suède
(23
septembre 1982, série A n
o
52), elle considéra qu’une telle restriction, qui rendait le droit de propriété inutilisable, ne pouvait être justifiée par des impératifs d’intérêt public.