SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 21114/06 prezentate de Yusuf TURAK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 29 aprilie 2010 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișil Karakaș, judecători și Sally Dolle; graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 4 mai 2006, după ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamantul, dl Yusuf Turak, este un cetățean turc născut în 1938 și rezident în A Sesizată de doi particulari de o opoziție la concluziile lucrărilor cadastrale, Tribunalul Cadastral din Tutak, după ce a ordonat două expertize și a efectuat vizite la fața locului, a decis, printr-o hotărâre din 21 mai 2003, că suprafața terenului agricol aparținând reclamantului nu era de 450 m ca fiind înregistrată în registrul funciar, ci de 415,18 Tribunalul a ordonat modificarea registrului funciar în acest sens. La 21 aprilie 2004, pe baza unei dovezi a dreptului său de proprietate, pe suprafața inițială de 450 m menționată de registrul funciar, reclamantul a luat măsuri împotriva hotărârii din 21 mai 2003. Prin hotărârea din 11 noiembrie 2004, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată în toate dispozițiile sale. Ea a menționat că hotărârea pronunțată de instanța de primă instanță se baza în principal pe două rapoarte de expertiză și a decis, în consecință, că aprecierea probelor făcute de instanță era conformă cu legea. La 22 decembrie 2004, reclamantul a formulat o acțiune în rectificarea hotărârii din 11 noiembrie 2004. Prin hotărârea din 18 aprilie 2005, Curtea de Casație a respins recursul prin rectificare și a confirmat astfel hotărârea sa din 11 noiembrie 2004. La 25 aprilie 2005, această hotărâre a fost retrimisă grefei Tribunalului Cadastral din Tutak. Data notificării către reclamant a hotărârii din 18 aprilie 2005 nu este precizată în dosar. În plus, din jurisprudența bine stabilită a Curții de Casație (hotărârea din 7 mai 2002, E. 2002/3549 K. 2002/5807, și Hotărârea din 12 noiembrie 2003, E. 2003/1 K. 2003/692) reiese că răspunderea statului prevăzută la art. 1007 din Codul civil este o răspundere obiectivă, bazată pe cauza dovedită și, prin urmare, nu se întemeiază pe eroarea dovedită. În plus, Curtea de Casație solicită autorităților să se asigure că adnotările referitoare la o modificare a registrului funciar apar în caietele prevăzute în acest scop. În această privință, Curtea consideră că, în cazul unei amenajări cadastrale, absența unei modificări a acestor înscrieri implică răspunderea statului în temeiul articolului În temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de soluția reținută de instanțele naționale și solicită restabilirea suprafeței terenului său la 450 m care invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, de asemenea, se plânge de încălcarea dreptului său de a-și respecta bunurile și consideră că a suferit un prejudiciu material ca urmare a modificării titlului său de proprietate în defavoarea sa. În ceea ce privește art. 6 alineatul (1) din convenție, presupunând chiar că reclamantul poate trece pentru că a respectat termenul de șase luni, Curtea constată că plângerea sa se referă la aprecierea faptelor cauzei și la interpretarea dreptului intern. Cu toate acestea, Curtea amintește că, în conformitate cu art. 19 din convenție are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din convenție pentru părțile contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea, printre altele, García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999-I. Curtea amintește, de asemenea, că nu trebuie să se substituie autorităților naționale pentru a soluționa o chestiune care intră sub incidența interpretării dreptului intern (Edificacies March Gallego S.A. c. Spania, 19 februarie 1998, § 33, Culegerea hotărârilor și a Deciziilor 1998 I). În speță, din procedura în litigiu rezultă că instanțele interne și-au pronunțat deciziile după efectuarea vizitelor la fața locului și a expertizei; în ceea ce privește reclamantul, acesta a beneficiat de o procedură contradictorie și a avut posibilitatea, în diferitele etape ale procedurii, de a prezenta argumentele pe care le considera relevante pentru apărarea cauzei sale. Curtea nu descoperă niciun indiciu potrivit căruia procedura desfășurată în fața instanțelor naționale ar fi fost afectată de vreun caracter arbitrar. În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. În această privință, subliniază că orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea pe care art. 35 alineatul (1) o are ca obiectiv să o menajeze, în principiu, statelor contractante: evitarea sau corectarea presupuselor încălcări împotriva sa (Cardot c. Franța) , 19 martie 1991, § 36, seria A n 200. Această regulă se bazează pe ipoteza că ordinea internă oferă o cale de atac eficientă cu privire la presupusa încălcare (a se vedea, de exemplu, Selmuni c. Franța [GC], n 25803/94, § 74, CEDO 1999-V. Astfel, un motiv cu care Curtea este sesizată trebuie să fi fost invocat mai întâi, cel puțin în esență, în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare. Cu toate acestea, obligația care decurge din art. 35 alineatul (1) se limitează la aceea de a face uz de o utilizare normală a acțiunilor probabil eficiente, suficiente și accesibile ( Cu alte cuvinte, dispozițiile art. 35 alin. (1) nu prevăd decât epuizarea recursurilor atât în ceea ce privește încălcările incriminate, disponibile și adecvate; ele trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, fără a le lipsi eficiența și accesibilitatea dorită ( În cazul de față, Curtea constată că prejudiciul în cauză se datorează unei erori materiale în ținerea registrului funciar. Întradevăr, suprafața terenului care aparținea reclamantului nu era de 450 m, așa cum se menționează în registrul funciar. Întrucât persoana în cauză a pierdut o parte din teren printr-o hotărâre, tot ce trebuia să facă era să ceară despăgubiri statului, care, în conformitate cu art. 1007 din Codul civil, este responsabil pentru păstrarea corectă a registrelor funciare. În această privință, Curtea, în special în lumina jurisprudenței Curții de Casație, consideră că, în circumstanțele cauzei, calea de atac prevăzută la art. 1007 din Codul civil a apărut ca fiind efectivă atât în teorie, cât și în practică. Această acțiune a fost singurul remediu adecvat care a asigurat reclamantului o despăgubire eficientă și suficientă a prejudiciului suferit ( Ubay și alții, precum și Turcia (dec.), nr 16252/04, 30 septembrie 2008 și Özak Curtea reafirmă, de asemenea, că simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei acțiuni date, care, în mod evident, nu este condamnată la eșec, nu constituie un motiv întemeiat pentru a justifica neutilizarea unor acțiuni interne (Brusco c. Italia (dec.), nr. 69789/01, CEDH 2001 IX, 1006as Albo c. Italia (dec.), nr. 56271/00, CEDO 2004 I și Scoppola c. Italia (n. [GC], n 10249/03, § 70, CEDO 2009 .... În consecință, Curtea consideră că, prin faptul că a omis să sesizeze instanțele interne în temeiul articolului 1007 din Codul civil, reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de a epuiza căile de atac interne, în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, și acest motiv trebuie respins, pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Sally Dolle Françoise Tulkens Grefier Președinte
de la requête n
o
21114/06
présentée par Yusuf TURAK
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant le 29 avril 2010 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
Ișıl Karakaș,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
Vu la requête susmentionnée introduite le 4 mai 2006,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Yusuf Turak, est un ressortissant turc né en 1938 et résidant à Ağrı.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Saisie par deux particuliers d'une opposition faite aux conclusions de travaux cadastraux, le tribunal cadastral de Tutak, après avoir ordonné deux expertises et effectué des visites sur les lieux, décida, par un jugement du 21
mai 2003, que la superficie du terrain agricole appartenant au requérant n'était pas de 450 m
2
comme enregistrée sur le registre foncier, mais de 415,18
m
2
. Le tribunal ordonna la modification du registre foncier en ce sens.
Le 21 avril 2004, se fondant, comme preuve de son droit de propriété, sur la superficie initiale de 450 m
2
mentionnée par le registre foncier, le requérant se pourvut en cassation contre le jugement du 21 mai 2003.
Par un arrêt du 11 novembre 2004, la Cour de cassation confirma le jugement attaqué en toutes ses dispositions. Elle nota que la décision rendue par la juridiction de première instance était principalement fondée sur deux rapports d'expertises et décida en conséquence que l'appréciation des preuves faite par le tribunal était conforme à la loi.
Le 22 décembre 2004, le requérant fit un recours en rectification de l'arrêt du 11 novembre 2004.
Par un arrêt du 18 avril 2005, la Cour de cassation rejeta le pourvoi en rectification et confirma ainsi son arrêt du 11 novembre 2004.
Le 25 avril 2005, cet arrêt fut renvoyé au greffe du tribunal cadastral de Tutak. La date de la notification au requérant de l'arrêt du 18 avril 2005 n'est pas précisée dans le dossier.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
L'article 1007 du code civil dispose que l'Etat est responsable de tout dommage résultant de la tenue du registre foncier.
En outre, il ressort de la jurisprudence bien établie de la Cour de cassation (arrêt du 7 mai 2002, E. 2002/3549 – K. 2002/5807, et arrêt du 12
novembre 2003, E. 2003/1 – K. 2003/692) que la responsabilité de l'Etat prévue à l'article 1007 du code civil est une responsabilité objective, fondée sur la causalité prouvée. Elle n'est donc pas fondée sur la faute prouvée.
Par ailleurs, la Cour de cassation exige que les autorités fassent en sorte que les annotations se rapportant à une modification du registre foncier apparaissent dans les cahiers prévus à cet effet. A cet égard, elle considère que, dans le cas d'un aménagement cadastral, l'absence de modification de ces inscriptions engage la responsabilité de l'Etat sur le fondement de l'article
1007 du code civil.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la solution retenue par les juridictions nationales et demande que la superficie de son terrain soit rétablie à 450 m
2
.
Invoquant l'article 1 du Protocole n
o
1, il se plaint également d'une violation de son droit au respect de ses biens et estime avoir subi un préjudice matériel du fait de la modification de son titre de propriété en sa défaveur.
En ce qui concerne l'article 6 § 1 de la Convention, à supposer même que le requérant puisse passer pour avoir respecté le délai de six mois, la Cour observe que son grief porte sur l'appréciation des faits de la cause et l'interprétation du droit interne. Or elle rappelle qu'aux termes de l'article
19 de la Convention elle a pour tâche d'assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, notamment,
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
30544/96, § 28, CEDH 1999-I). La Cour rappelle également qu'elle n'a pas à se substituer aux autorités nationales pour trancher une question relevant de l'interprétation du droit interne (
Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne
, 19 février 1998, § 33,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
I).
En l'espèce, il ressort de la procédure litigieuse que les tribunaux internes ont rendu leurs décisions après avoir effectué des visites des lieux et procédé à des expertises.
Quant au requérant, il a bénéficié d'une procédure contradictoire et a eu la possibilité, aux différentes stades de la procédure, de présenter les arguments qu'il jugeait pertinents pour défendre sa cause.
La Cour ne décèle aucun indice selon lequel la procédure menée devant les juridictions nationales aurait été entachée d'un quelconque caractère arbitraire.
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et qu'elle doit être rejetée, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
En ce qui concerne le grief fondé sur l'article 1 du Protocole n
o
1, la
Cour
rappelle qu
'aux
termes de l
'article
35 §
1 de la
Convention elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes. A cet égard, elle souligne que tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l'occasion que l'article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants
: éviter ou redresser les violations alléguées contre lui (
Cardot c. France
, 19 mars 1991, § 36, série A n
o
200). Cette règle se fonde sur l'hypothèse que l'ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée (voir, par exemple,
Selmouni c. France
[GC], n
o
25803/94, § 74, CEDH 1999-V). Ainsi, un grief dont la Cour est saisie doit d'abord avoir été soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées. Cependant, l'obligation découlant de l'article 35 § 1 se limite à celle de faire un usage normal des recours vraisemblablement efficaces, suffisants et accessibles (
Sofri et autres c. Italie
(déc.), n
o
‑
VIII). Autrement dit, les dispositions de l'article 35 § 1 ne prescrivent que l'épuisement des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l'effectivité et l'accessibilité voulues (
Akdivar et autres c.
Turquie
, 16
septembre 1996, § 66,
Recueil
1996
‑
IV).
En l'espèce, la Cour observe que le dommage en cause est dû à une erreur matérielle dans la tenue du registre foncier. En effet, la superficie du terrain appartenant au requérant n'était pas de 450 m
2
comme mentionnée sur le registre foncier.
L'intéressé ayant perdu une partie de son terrain par une décision de justice, il ne lui restait plus qu'à demander un dédommagement à l'Etat, qui, en vertu de l'article 1007 du code civil, est responsable de la tenue correcte des registres fonciers.
A cet égard, la Cour, à la lumière notamment de la jurisprudence de la Cour de cassation, considère que dans les circonstances de l'affaire la voie de recours offerte par l'article 1007 du code civil apparaissait comme étant effective tant en théorie qu'en pratique. Ce recours était le seul remède adéquat de nature à garantir au requérant une réparation efficace et suffisante du préjudice subi (
Ubay et autres c. Turquie
(déc.), n
o
16252/04, 30
septembre 2008, et
Özakıncı c. Turquie
(déc.), n
o
10182/04, 26
mai 2009).
Or la Cour note que le requérant n'a pas cherché à intenter en droit interne une action fondée sur cette disposition, malgré l'absence, en l'espèce, de circonstances susceptibles de le dispenser de l'obligation d'épuiser les voies de recours internes.
La Cour réaffirme en outre que le simple fait de nourrir des doutes quant aux perspectives de succès d'un recours donné, qui n'est pas de toute évidence voué à l'échec, ne constitue pas une raison valable pour justifier la non-utilisation de recours internes (
Brusco c. Italie
(déc.), n
o
‑
IX,
Sardinas Albo c. Italie
(déc.), n
o
‑
I, et
Scoppola c. Italie (n
o
2)
[GC], n
o
10249/03, §
‑
...).
En conséquence, la Cour estime qu'en omettant de saisir les juridictions internes sur le fondement de l'article 1007 du code civil le requérant a manqué à son obligation d'épuiser les voies de recours internes, au sens de l'article
35 § 1 de la Convention.
Il s'ensuit que ce grief doit lui aussi être rejeté, pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente