PETERKA c. REPUBLIQUE TCHEQUE

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 21990/08 prezentată de Josef PETERKA împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 4 mai 2010 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Renate Jaeger, Karel Jungwiert, Rait Maruste, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, Mirjana Lazarova Trajkovska, judecători; și a Claudiei Westerdiek, graffière de secțiune, având în vedere cererea formulată mai sus la 5 mai 2008, după ce a intenționat acest lucru, pronunță următoarea decizie: reclamantul, dl Josef Peterka, este cetățean ceh, născut în 1944 și rezident la Praga. El este reprezentat în fața Curții de către dl J. Černý, avocat în barou ceh. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, se pot rezuma după cum urmează. Reclamantul este un profesor universitar. La 16 iunie 2005, el a solicitat o pensie pentru limită de vârstă începând cu 6 septembrie 2005, indicând în același timp că intenționa să continue să lucreze pe baza unui contract încheiat pe durată nedeterminată. noiembrie 2005, autoritatea competentă de securitate socială a recunoscut reclamantului dreptul la pensie, dar a constatat că nu a îndeplinit condițiile legale pentru a primi această pensie, deoarece a continuat să lucreze pe baza unui contract pe durată nedeterminată. Reclamantul a introdus o acțiune administrativă în care solicita anularea deciziei respective din cauza neregulilor și a discriminării și a observat în acest sens că restricția privind plata pensiei nu se aplica pensionarilor activi cărora nu li se permitea încheierea contractelor cu durată determinată cu maximum un an. La 19 aprilie 2006, Tribunalul Municipal (Městský soud) din Praga a respins această acțiune, considerând că condițiile în care plata pensiei era posibilă nu erau deloc discriminatorii, întrucât lăsau libera decizie a persoanei vizate în ce tip de relație de muncă urma să intre. În ceea ce privește situațiile în care persoana nu putea încheia în mod obiectiv un contract cu durată determinată, aceasta se referea la anumite funcții prevăzute prin numire sau alegeri în care relația de muncă nu putea fi limitată la un an și, prin urmare, persoanele în cauză nu aveau de ales în ceea ce privește tipul de contract care trebuia încheiat. Prin hotărârea din 28 februarie 2007, Curtea Supremă Administrativă (Nejvyší správní soud) Respingerea recursului în casarea reclamantului pentru lipsa de temei a arătat că legea a stabilit pur și simplu condiția care trebuie îndeplinită pentru a beneficia în același timp de salariul și de pensia pentru limită de vârstă și a subliniat că această condiție nu avea niciun impact nici chiar asupra dreptului la pensie. pensia putea alege, prin urmare, să colecteze plățile, beneficiind în același timp de un contract de muncă pe durată determinată, sau să continue să lucreze pe baza unui contract pe durată nedeterminată, dar fără a atinge pensia care îi fusese recunoscută; potrivit Curții, legea viza astfel: minimizarea consecințelor negative ale reducerii activității profesionale în momentul pensionării; a fost, într-adevăr, conform justiției sociale ca cei care intenționau să-și continue activitatea fără nici o limită de timp să nu fie plătiți pensia. Cu privire la acest aspect, Curtea a subliniat că, în schimb, persoanele din această ultimă categorie își vedeau baza de calcul a pensiilor mai repede. În plus, nu s-a constatat nicio discriminare nejustificată între diferitele grupuri de pensionari activi (înființate de legiuitor) : în cazul în care un grup avea posibilitatea de a trece la un contract pe durată determinată și de a beneficia în același timp de salariu și de pensie, absența oricărei distincții ar duce la discriminarea celuilalt grup, căruia nu i s-au permis legile speciale să încheie un contract pe durată determinată. Reclamantul a atacat deciziile menționate anterior printr-o acțiune constituțională în care a susținut, printre altele, că nu există motive obiective și justificate pentru a dezavantaja pensionarii care lucrează pe baza unui contract pe durată nedeterminată în raport cu pensionarii care beneficiază de un contract de muncă încheiat pe o perioadă de cel mult un an. Din acest motiv, a solicitat anularea articolului 37 alineatul (1) din Legea nr. 155/1995. La 18 octombrie 2007, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a declarat recursul inadmisibil pentru lipsa evidentă a temeiului și a respins, în același timp, cererea de anulare a dispoziției legale în cauză. Potrivit Curții, reclamantul nu făcea decât să discrimineze cu privire la concluziile Curții Supreme Administrative, care erau totuși motivate în mod exhaustiv și convingător. 155/1995 privind asigurarea de pensii (cum ar fi cea în vigoare la momentul faptelor) art. 37 alineatul (1) prevede că, atunci când se dobândește dreptul la pensie, pensia pentru limită de vârstă poate fi plătită persoanelor care desfășoară o activitate profesională pe baza unui raport de muncă numai cu condiția ca această relație să fi fost contractată pe o perioadă determinată care să nu depășească un an, în cazul în care legile speciale permit încheierea unui contract pe o astfel de durată. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene În conformitate cu art. 21 alineatul (1), se interzice orice discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau orice altă opinie, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere, handicap, vârstă sau orientare sexuală. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 coroborat cu art. 14 din Convenție, reclamantul se plânge că i s-a refuzat plata pensiei pentru limită de vârstă din motive discriminatorii, astfel încât se consideră dezavantajat față de alte trei grupuri de pensionari activi care beneficiază de plata pensiei, continuând în același timp să lucreze, la Cunoașterea celor care lucrează pe baza unui contract pe durată determinată care nu depășește un an, a celor pe care legislația le împiedică să încheie un astfel de contract și a celor care desfășoară o activitate profesională independentă. ÎN DREPT, reclamantul se plânge că suferă o discriminare în exercitarea bunurilor sale, invocând în acest sens art. 1 din Protocolul nr. 1 coroborat cu art. 14 din Convenție, exprimat după cum urmează Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Drepturile și libertățile recunoscute în prezenta convenție trebuie să fie protejate, fără a se face nicio distincție, în special pe criterii de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice altă opinie, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. În primul rând, Curtea constată că nu este clar dacă reclamantul a epuizat căile de atac interne împotriva tuturor afirmațiilor sale, deoarece pare să fi contestat în fața instanțelor naționale numai diferența făcută în funcție de tipul contractului de muncă, și nu în funcție de tipul activității profesionale. Cu toate acestea, Comisia nu consideră că este necesar să se soluționeze această problemă, deoarece, în orice caz, cauza este inadmisibilă din alte motive prezentate mai sus. Curtea amintește apoi că art. 14 din convenție nu completează decât celelalte clauze materiale ale convenției și ale protocoalelor sale și se aplică, prin urmare, numai dacă faptele cauzei cad sub imperiul unuia sau mai multor articole ale convenției. În speță, reclamantul invocă art. 14 în coroborare cu art. 1 din Protocolul nr. (1) Această dispoziție nu conține un drept de a primi prestații sociale sau pensii, de orice tip și sumă, cu excepția cazului în care este prevăzută în dreptul intern (a se vedea mutatis mutandis, Stec și altele c. Regatul Unit [GC], n 65731/01 și 65900/01, § 55, CEDO 2005 X. În cazul de față, dreptul la pensie pentru limită de vârstă era prevăzut de legislația aplicabilă, iar reclamantul a îndeplinit toate condițiile pentru dobândirea dreptului la pensie, fapt constatat de autoritatea de securitate socială competentă în decizia sa din 3 aprilie 2012. noiembrie 2005. Acest lucru este suficient pentru Curte pentru a concluziona că reclamantul beneficia de un drept patrimonial în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și că, în consecință, art. 14 din convenție este aplicabil în mod prioritar în speță. În prezent, este de datoria Curții să stabilească dacă reclamantul a fost exclus de la plata pensiei în temeiul unei distincții care intră sub incidența articolului 14. În acest sens, trebuie remarcat că lista criteriilor de distincție pe care o conține această dispoziție are un caracter indicativ, și nu limitativ, pe care adverbul o demonstrează în special (a se vedea Engel și alții c. Țările de Jos , 8 iunie 1976, § 72, seria A n 22, Pentru a fi calificată drept discriminare (directă), o diferență de tratament trebuie să se bazeze, prin urmare, fie pe unul sau mai multe criterii enumerate în mod expres la art. 14, fie pe alte criterii similare desemnate prin exprimarea În fiecare cauză în fața sa din perspectiva articolului 14, Curtea trebuie astfel să se asigure, pe baza elementelor de fapt și de drept aduse în fața ei, dacă a avut loc o diferență de tratament și dacă aceaceasta a fost efectuată în conformitate cu criteriile menționate la articolul menționat (a se vedea, de exemplu, Vikulov și alții (dec.), nr 16870/03, 31 august 2006). În prezenta cauză, reclamantul susține că a fost discriminat în funcție de tipul contractului de muncă sau chiar în funcție de tipul activității profesionale, deoarece i s-a refuzat plata pensiei pe motiv că lucra ca salariat pe baza unui contract de muncă pe durată nedeterminată într-un domeniu în care ar fi putut fi încheiat un contract pe durată determinată. Având în vedere că un astfel de criteriu nu figurează în mod expres în lista prevăzută la art. 14 din convenție, este de competența Curții să examineze dacă acesta poate face parte din exprimarea (a se vedea Kjeldsen, Busk Madsen și Pedersen c. Danemarca, 7 decembrie 1976, § 56, seria A n Budak c. Turcia (dec.), n 57345/00, 7 septembrie 2004 Carson și alții c. Regatul Unit [GC], n 42184/05, § 69, 16 martie 2010, CEDO 2010-...). Din jurisprudența Curții reiese că expresia mai mare a fost interpretată în mod suficient de larg pentru a înțelege, de exemplu, faptul că reclamanții își stabiliseră reședința în străinătate (Johnton și alții c. Irlanda, 18 decembrie 1986, §§ 59-61, seria A n 112) sau obligația reclamanților de a fi înregistrați ca rezidenți (Darby c. Suedia, 23 octombrie 1990, §§ 31-34, seria A n 187. În aceeași logică, Marea Cameră a confirmat recent avizul camerei potrivit căruia locul de reședință constituie un element al situației personale, la fel ca și domiciliul și cetățenia, și, prin urmare, un criteriu de discriminare interzis prin art. 14 [a se vedea Hotărârea Carson și alții [GC], citată anterior, §§ 69-70]. În opinia Curții, în cazul în care lista motivelor de discriminare prevăzută la art. 14 este, desigur, orientativă, nu se poate afirma că această dispoziție interzice orice discriminare, indiferent de criteriul care o stă la baza acesteia. După cum reiese din hotărârile și hotărârile menționate anterior, precum și din cauza Salgueiro da Silva Mouta c. Portugalia 33290/96, § 29, CEDH 1999 IX), expresia " orice altă situație mai este destinată să includă numai criterii similare sau similare celor enumerate în mod explicit, care se referă la o caracteristică personală. Acestea pot fi motivele alegerii personale care reflectă trăsăturile personalității fiecăruia, cum ar fi religia, opiniile politice, orientarea sexuală și identitatea sexuală, sau motivele care țin de caracteristicile personale în legătură cu care nu se poate face nici o alegere, cum ar fi sexul, rasa, handicapul și vârsta. Astfel, pot intra sub incidența articolului 14 și motivele prevăzute la art. 21 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în plus față de cele enumerate în convenție, și anume originea etnică, caracteristicile genetice, convingerile, handicapul, vârsta sau orientarea sexuală. Având în vedere cele afirmate, Curtea consideră că criteriile precum durata contractului de muncă sau exercitarea temporară a unei activități profesionale salariate sau independente, care par să nu reflecte nicio caracteristică sau convingere personală și care pot să se schimbe în mod aleatoriu, nu intră în domeniul de aplicare al expresiei. Prin urmare, nu poate exista în cazul de față o discriminare mai degrabă contrară convenției. În consecință, cererea trebuie respinsă pentru lipsa evidentă a temeiului, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen detașează președintele

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

21990/08

présentée par Josef PETERKA

contre la République tchèque

La Cour européenne des Droits de l'Homme (cinquième section), siégeant le 4 mai 2010 en une chambre composée de

:

Peer Lorenzen,

président,

Renate Jaeger,

Karel Jungwiert,

Rait Maruste,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Mirjana Lazarova Trajkovska,

juges,

et de Claudia Westerdiek,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 5 mai 2008,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Josef Peterka, est un ressortissant tchèque, né en 1944 et résidant à Prague. Il est représenté devant la Cour par M

e

J. Černý, avocat au barreau tchèque.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant est un enseignant universitaire.

Le 16 juin 2005, il demanda de bénéficier d'une pension de vieillesse à

compter du 6

septembre 2005, tout en indiquant qu'il comptait continuer à

travailler sur la base d'un contrat conclu à durée indéterminée.

Par la décision du 3

novembre 2005, l'autorité de sécurité sociale compétente reconnut au requérant le droit à la pension mais constata qu'il ne remplissait pas les conditions légales pour se voir verser cette pension car il continuait à travailler sur la base d'un contrat à durée indéterminée.

Le requérant intenta une action administrative dans laquelle il demandait l'annulation de ladite décision pour cause d'irrégularité et de discrimination. Il observait à cet égard que la restriction concernant le versement de la pension ne s'appliquait pas aux retraités actifs auxquels la législation ne permettait pas de conclure les contrats à durée déterminée d'un an

maximum.

Le 19 avril 2006, le tribunal municipal

(Městský soud)

de Prague rejeta cette action, considérant que les conditions sous lesquelles le versement de la pension était possible n'étaient aucunement discriminatoires car elles laissaient à la libre décision de la personne concernée dans quel type de relation de travail elle allait entrer. Pour ce qui était des situations où la personne ne pouvait objectivement pas conclure un contrat à durée déterminée, il s'agissait selon le tribunal de certaines fonctions pourvues par nomination ou élection où il n'était pas possible de limiter la relation de travail à un an et où les personnes concernées n'avaient donc aucun choix quant au type de contrat à conclure.

Le requérant introduisit un recours en cassation, soutenant que l'article

37 § 1 de la loi n

o

155/1995 sur l'assurance retraite était discriminatoire et contraire au droit communautaire et qu'il opérait une discrimination injustifiée entre divers groupes de retraités actifs.

Par le jugement du 28 février 2007, la Cour suprême administrative

(Nejvyšší správní soud)

rejeta le recours en cassation du requérant pour manque de fondement. Elle releva que la loi fixait simplement la condition à

remplir pour bénéficier simultanément du salaire et de la pension de vieillesse, et souligna que cette condition n'avait aucune incidence au droit même à la pension. La personne assurée qui s'était vu reconnaître le droit à

la pension pouvait donc choisir de percevoir les versements tout en bénéficiant d'un contrat de travail à durée déterminée, ou de continuer à

travailler sur la base d'un contrat à durée indéterminée mais sans toucher la pension qui lui avait été reconnue. Selon la cour, la loi visait ainsi à

minimiser les conséquences négatives liées à la réduction de l'activité professionnelle au moment de la retraite

; il était en effet conforme à la justice sociale que ceux qui comptaient poursuivre leur activité sans aucune limitation de temps ne se voient pas verser la pension. Sur ce point, la cour souligna que, en contrepartie, les personnes relevant de cette dernière catégorie voyaient leur base de calcul de la retraite croître plus rapidement. En outre, aucune discrimination injustifiée n'avait été constatée entre les divers groupes de retraités actifs (établis par le législateur)

: lorsqu'un groupe avait la possibilité de passer à un contrat à durée déterminée et bénéficier simultanément du salaire et de la pension, l'absence de toute distinction entraînerait la discrimination de l'autre groupe à qui les lois spéciales ne permettaient pas de conclure un contrat à durée déterminée.

Le requérant attaqua les décisions susmentionnées par un recours constitutionnel dans lequel il soutenait, entre autres, qu'il n'existait aucune raison objective et justifiable pour désavantager les retraités travaillant sur la base d'un contrat à durée indéterminée par rapport au retraités bénéficiant d'un contrat de travail conclu pour une durée maximum d'un an. Pour cette raison, il demanda l'annulation de l'article 37 § 1 de la loi n

o

155/1995.

Le 18 octobre 2007, la Cour constitutionnelle

(Ústavní soud)

déclara le recours irrecevable pour défaut manifeste de fondement et rejeta en même temps la demande d'annulation de la disposition légale en question. Selon la cour, le requérant ne faisait que polémiquer sur les conclusions de la Cour suprême administrative, lesquelles étaient pourtant motivées de manière exhaustive et convaincante.

B.

Le droit interne et européen pertinents

Loi n

o

155/1995 sur l'assurance retraite (telle qu'en vigueur à l'époque des faits)

L'article 37 § 1 dispose que, lorsque le droit à la retraite est acquis, la pension de vieillesse peut être versée aux personnes exerçant une activité professionnelle sur la base d'une relation de travail seulement à condition que cette relation ait été contractée pour une durée déterminée ne dépassant pas un an, lorsque les lois spéciales permettent de conclure un contrat d'une telle durée.

Charte des droits fondamentaux de l'Union européenne

Selon l'article 21 § 1, est interdite toute discrimination fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, les origines ethniques ou sociales, les caractéristiques génétiques, la langue, la religion ou les convictions, les opinions politiques ou toute autre opinion, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance, un handicap, l'âge ou l'orientation sexuelle.

GRIEFS

Invoquant l'article 1 du Protocole n

o

1 combiné avec l'article 14 de la Convention, le requérant se plaint de s'être vu refuser le versement de sa pension de vieillesse pour des motifs discriminatoires. Ainsi, il s'estime désavantagé par rapport à trois autres groupes de retraités actifs qui bénéficient du versement de la pension tout en continuant à travailler, à

savoir ceux qui travaillent sur la base d'un contrat à durée déterminée ne dépassant pas un an, ceux que la législation empêche de conclure un tel contrat et ceux qui exercent une activité professionnelle indépendante.

EN DROIT

Le requérant se plaint de subir une discrimination dans la jouissance de ses biens, invoquant à cet égard l'article 1 du Protocole n

o

1 combiné avec l'article 14 de la Convention, libellés respectivement comme suit

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la présente Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

La Cour note tout d'abord qu'il n'est pas clair si le requérant a épuisé les voies de recours interne à l'égard de toutes ses allégations puisqu'il semble avoir contesté devant les juridictions nationales seulement la différence faite en fonction du type du contrat de travail, et non en fonction du type de l'activité professionnelle. Elle n'estime cependant pas nécessaire de trancher cette question car le grief est en tout état de cause irrecevable pour d'autres motifs exposés ci-dessus.

La Cour rappelle ensuite que l'article 14 de la Convention ne fait que compléter les autres clauses matérielles de la Convention et de ses Protocoles et ne s'applique donc que si les faits de la cause tombent sous l'empire de l'un au moins des articles de la Convention. En l'espèce, le

requérant invoque l'article 14 en combinaison avec l'article 1 du Protocole n

o

mutatis mutandis, Stec et autres c. Royaume-Uni

[GC], n

os

65731/01 et 65900/01, §

55, CEDH 2005

‑

X). Dans la présente affaire, le droit à une pension de vieillesse était prévu par la législation applicable et le requérant a rempli toutes les conditions pour acquérir le droit à une pension, ce qui a d'ailleurs été constaté par l'autorité de sécurité sociale compétente dans sa décision du 3

novembre 2005. Cela suffit à la Cour pour conclure que le requérant bénéficiait d'un droit patrimonial au sens de l'article 1 du Protocole n

o

1 et qu'en conséquence, l'article 14 de la Convention est

a

priori

applicable en l'espèce.

Il incombe maintenant à la Cour d'établir si le requérant a été exclu du bénéfice du versement de la pension en vertu d'une distinction relevant de l'article 14. Il convient de noter à cet égard que la liste des critères de distinction que renferme cette disposition revêt un caractère indicatif, et non limitatif, dont témoigne l'adverbe «

notamment

» (voir

Engel et autres c.

Pays-Bas

, 8 juin 1976, § 72, série A n

o

22). Pour être qualifiée de discrimination (directe), une différence de traitement doit donc se fonder soit sur un ou plusieurs critères expressément énumérés dans l'article 14, soit sur d'autres critères similaires désignés par l'expression «

toute autre situation

». Dans chaque affaire portée devant elle sous l'angle de l'article 14, la Cour doit ainsi s'assurer, sur la base des éléments de fait et de droit déférés devant elle, si une différence de traitement a vraiment eu lieu et si elle a été opérée en fonction des critères visés par cet article (voir, par exemple,

Vikulov et autres c.

Lettonie

(déc.), n

o

16870/03), 31 août 2006).

Dans la présente affaire, le requérant soutient qu'il a subi une discrimination en fonction du type du contrat de travail, voire en fonction du type de l'activité professionnelle, puisqu'il s'est vu refuser le versement de la pension au motif qu'il travaillait en tant que salarié sur la base d'un contrat de travail à durée indéterminée dans un domaine où il aurait été possible de conclure un contrat à durée déterminée. Etant donné qu'un tel critère ne figure pas expressément dans la liste contenue dans l'article 14 de la Convention, il incombe à la Cour d'examiner s'il peut relever de l'expression «

toute autre situation

».

Selon la jurisprudence de la Cour, seules les différences de traitement fondées sur une caractéristique personnelle («

situation

») identifiable par laquelle des personnes ou groupes de personnes se distinguent les uns des autres peuvent s'analyser en une discrimination prohibée par l'article 14 de la Convention (voir

Kjeldsen, Busk Madsen et Pedersen c. Danemark

, 7

décembre 1976, § 56, série A n

o

23

;

Budak c. Turquie

(déc.), n

o

57345/00, 7 septembre 2004

;

Carson et autres c. Royaume-Uni

[GC], n

o

42184/05, §

69, 16 mars 2010, CEDH 2010-...). Il ressort de la jurisprudence de la Cour que l'expression «

toute autre situation

» a été interprétée de manière assez large pour comprendre, par exemple, le fait que des requérants avaient établi leur résidence à l'étranger (

Johnston et autres c. Irlande

, 18 décembre 1986, §§ 59-61, série A n

o

112) ou l'obligation faite à des requérants de se faire enregistrer comme résidents (

Darby c. Suède

, 23

octobre 1990, §§ 31-34, série A n

o

187). Dans la même logique, la Grande Chambre a récemment confirmé l'avis de la chambre selon lequel le lieu de résidence constitue un élément de la situation personnelle, à l'instar du domicile et de la nationalité, et, partant, un critère de discrimination prohibé par l'article 14 (voir l'arrêt

Carson et autres

[GC],

précité, §§ 69-70).

De l'avis de la Cour, si la liste des motifs de discrimination dressée à

l'article 14 est, certes, indicative, l'on ne saurait affirmer pour autant que cette disposition interdit toute discrimination, quel que soit le critère qui la fonde. Comme il ressort des arrêts et décisions précitées ainsi que de l'affaire

Salgueiro da Silva Mouta c. Portugal

(n

o

33290/96, § 29, CEDH

1999

‑

IX), l'expression «

toute autre situation

» ne vise à englober que les critères analogues ou similaires à ceux explicitement énumérés, ayant trait à

une caractéristique personnelle. Il peut s'agir des raisons tenant à des choix personnels reflétant des traits de la personnalité de chacun, comme la religion, les opinions politiques, l'orientation sexuelle et l'identité sexuelle, ou des motifs tenant à des caractéristiques personnelles au sujet desquelles on ne peut exercer aucun choix, comme le sexe, la race, le handicap et l'âge. Ainsi, peuvent relever de l'article 14 également les motifs qui figurent dans l'article 21 § 1 de la Charte des droits fondamentaux de l'Union européenne en sus de ceux énumérés dans la Convention, à savoir les origines ethniques, les caractéristiques génétiques, les convictions, un

handicap, l'âge ou l'orientation sexuelle.

A la lumière de ce qui a été dit, la Cour estime que les critères tels que la durée du contrat de travail ou le fait d'exercer momentanément une activité professionnelle salariale ou indépendante, faits qui ne semblent refléter aucune caractéristique ou conviction personnelle et qui peuvent changer de manière aléatoire, ne relèvent pas de l'expression «

toute autre situation

» visée à l'article 14 de la Convention. Il ne peut dès lors pas y avoir en l'espèce de «

discrimination » contraire à la Convention.

Il s'ensuit que la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Greffière

Président