Această versiune a fost rectificată la 19 mai 2010 în temeiul articolului 81 din Regulamentul de procedură. Cererea nr. 35658/08, de către Hannu PARONN împotriva Finlandei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 11 mai 2010 ca Cameră compusă din: Nicolas Bratza, Președintele Giovanni Bonello, David Thór Björgvinsson, Ján Šikuta, Päivi Hirvelä, Ledi Bianku, Nebojša Vučinić, judecători, având în vedere cererea depusă la 15 iulie 2008, având în vedere declarațiile oficiale care acceptă o soluționare prietenoasă a cauzei, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Hannu Paronen, este un național finlandez născut în 1936 și locuiește în Salo. El a fost reprezentat în fața Curții de dl Pekka Kotilainen, avocat practicant la Helsinki. Guvernul finlandez (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Arto Kosonen al Ministerului Afacerilor Externe. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost angajat de Banca Finlandeză de Economii – SSP Oy (mai târziu Corporația de Gestionare a Proprietăților Arsenal, „Arsenal-SSP”). În 1992, poliția a fost informată cu privire la suspecte infracțiuni în ceea ce privește deciziile de credit luate fără acorduri de garanție adecvate, care au condus la lichidarea băncii la începutul anilor 1990. La 7 august 1992, s-a efectuat o căutare la domiciliul reclamantului. El a fost pentru prima dată interogat ca suspect de poliție la 9 februarie 1993. Procedura penală împotriva lui a început în Tribunalul de District Salo ( käräjäoikeus, tingsrätten ) în 1995 și instanța a pronunțat hotărâre la 24 de judecată. La 4 martie 2002, Curtea de Apel Turku ( hovioikeus hovrätten ) a schimbat hotărârea Curții de District, a condamnat reclamantul unei fraude agravate și a condamnat-o la o sentință condițională. Reclamantul nu a apelat la Curtea Supremă (korkein oikeus, högsta domstolen În cursul anchetei preliminare, la 30 decembrie 1993, Arsenal-SSP a instituit o procedură de compensare împotriva reclamantului în fața Curții de District Salo. La 21 iunie 1995, Curtea de District a hotărât să suspende toate procedurile de compensare în cazul în care se încheie procedura penală. La 24 martie 2000, Curtea de District a hotărât să separe procedurile de compensare de la procedura penală pentru a nu întârzia cele din urmă. Procedura de compensare a fost continuată în aprilie 2000. Mai multe părți au depus diverse cereri procedurale la Curtea de District, cerând, printre altele, La 9 martie 2004, Curtea de district a dat o decizie separată cu privire la plângerile referitoare la prelungirea presupusă excesivă a procedurii de compensare. Curtea a constatat că procedura a durat o perioadă excepțională de timp și că se așteaptă să dureze mai mult de câțiva ani înainte de a fi renduă o hotărâre finală. Lungimea excesivă se datorează faptului că cazul a fost complicat și dosarul a fost excepțional voluminos. Curtea a remarcat că procedurile de compensare au fost suspendate până la încheierea procedurii penale. Deși acceptă că procedurile au fost excepțional de lungi, Curtea de District a respins totuși afirmațiile reclamantului, deoarece legislația internă nu prevede o opțiune de închidere a procedurilor civile datorită lungii lor excesive. La 29 noiembrie 2004, Curtea de Apel a menținut hotărârea Curții de District. La 12 aprilie 2005, Curtea Supremă (korkein oikeus, högsta domstolen ) a refuzat permisiunea de recurs. Curtea de District a desfășurat audieri orale în cadrul procedurii de compensare la mai multe date între 22 noiembrie 2004 și 15 august 2005. 2006 și-a emis hotărârea, pornind acuzații, inclusiv reclamantul, să plătească compensații substanțiale către Arsenal-SSP. Curtea a constatat, referindu-se la decizia sa din 9 martie 2004, că reclamația de compensare nu a putut fi respinsă numai pe baza lungii excesive a procedurii și că nu există modalități de compensare pentru acest lucru. Reclamantul a apelat la Curtea de Apel care, la 12 februarie 2008, a eliberat parțial reclamantul din răspunderea pentru daune și a redus parțial compensația care trebuie plătită de el. Cu toate acestea, a constatat că atribuirea compensației nu poate fi ajustată numai pe baza lungii excesive a procedurii. Reclamantul a apelat la Curtea Supremă care, la 24 iunie 2008, și-a respins recursul fără a examina fondurile, deoarece recursul a fost depus din timp. În aceeași zi, Curtea Supremă a refuzat, de asemenea, recursul extraordinar al reclamantului pentru restabilirea timpului care a trecut (menettyn määäajan palauttaminen, öterställande av försutten fatalietid COMPLAINT Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că durata totală a procedurii sale de compensare și penală era incompatibilă cu cerințele de timp rezonabil. Lungimea Dreptului procedurii de compensare Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la lungimea excesivă a procedurii de compensare. La 28 ianuarie 2010 și 10 februarie 2010, Curtea a primit declarații de decontare prietenoase semnate de părțile în temeiul cărora reclamantul a acceptat să renunțe la orice nouă reclamație împotriva Finlandei în ceea ce privește faptele care dau naștere la această cerere împotriva unei angajamente ale Guvernului de a-i plăti 11.000 euro [1] pentru a acoperi orice prejudiciu moral, precum și costuri și cheltuieli, care ar fi eliberate de orice impozite care ar putea fi aplicabile. Acesta ar fi plătit în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu s-a plătit această sumă în termenul de trei luni, guvernul s-a angajat să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata ar constitui rezoluția finală a cazului. Curtea ia act de soluționarea prietenoasă achiziționată între părți și este convins că soluționarea se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolele sale, și nu găsește motive pentru a justifica o examinare continuă a acestei părți a cererii (art. 37 § 1 în amendă a Convenției). Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se încheie această parte a cazului din listă. Rezistantul cererii Reclamantul s-a plângut, de asemenea, în temeiul aceluiași articol cu privire la lungimea excesivă a procedurii sale penale. Curtea constată că procedura penală impugnată s-a încheiat la 4 Martie 2002 atunci când Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre finală în cazul reclamantului, întrucât reclamantul a depus această plângere la Curtea numai în iulie 2008, această parte a cererii sale nu a fost depusă în termenul de șase luni, prin urmare, această plângere trebuie respinsă ca fiind de neașteptat în sensul articolului 35 §§ 1 și 4 din convenție. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să elimine cererea din lista sa de cazuri în ceea ce privește lungimea excesivă a procedurii de compensare; declara restul cererii inadmisibilă. Lawrence Early Nicolas Bratza Președintele grefierului [1] Această sumă include compensarea pentru prejudiciu moral în valoare de 10.000 EUR și 1000 EUR pentru costuri și cheltuieli (inclusiv impozitul pe valoarea adăugată).
This version was rectified on 19 May 2010
under Rule 81 of the Rules of Court.
Application no. 35658/08
by Hannu PARONEN
against Finland
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 11
May 2010 as a Chamber composed of:
Nicolas Bratza,
President,
Giovanni Bonello,
David Thór Björgvinsson,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Ledi Bianku,
Nebojša Vučinić,
judges,
and Lawrence Early,
Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 15 July 2008,
Having regard to the formal declarations accepting a friendly settlement of the case,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr Hannu Paronen, is a Finnish national who was born in 1936 and lives in Salo. He was represented before the Court by Mr
Pekka
Kotilainen, a lawyer practising in Helsinki. The Finnish Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr
Arto
Kosonen of the Ministry for Foreign Affairs.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
The applicant was employed by the Finnish Savings Bank – SSP Oy (later the Property Management Corporation Arsenal, “Arsenal-SSP”). In 1992 the police were informed of suspected offences in respect of credit decisions made without adequate guarantee arrangements, which had led to the bank's winding-up at the beginning of the 1990s.
On 7 August 1992 a search was conducted at the applicant's home. He was for the first time questioned as a suspect by the police on 9
February
1993.Criminal proceedings against him started in the Salo District Court (
käräjäoikeus, tingsrätten
) in 1995 and the court gave judgment on 24
March 2000, convicting him of misuse of a confidential position and sentencing him to a conditional prison sentence. On 4
March
2002 the Turku Appeal Court (
hovioikeus
,
hovrätten
) changed the District Court's judgment, convicted the applicant of aggravated fraud and sentenced him to a conditional prison sentence. The applicant did not appeal to the Supreme Court (
korkein oikeus, högsta domstolen
).
During the pre-trial investigation, on 30 December 1993, the Arsenal-SSP instituted compensation proceedings against the applicant before the Salo District Court. On 21 June 1995 the District Court decided to adjourn all compensation proceedings in the case pending the conclusion of the criminal proceedings. On 24 March 2000 the District Court decided to separate the compensation proceedings from the criminal proceedings in order not to delay the latter.
The compensation proceedings were continued in April 2000. Several parties lodged various procedural claims with the District Court, requesting,
inter alia
, that the compensation complaints be dismissed as the proceedings had lasted an unreasonably long time.
On 9 March 2004 the District Court gave a separate decision on the complaints relating to the allegedly excessive length of the compensation proceedings. The court found that the proceedings had lasted an exceptionally long time and that they were expected to last several more years before a final judgment was given. The excessive length was due to the fact that the case was complicated and the case file was exceptionally voluminous. The court noted that the compensation proceedings had been adjourned pending the conclusion of the criminal proceedings. While accepting that the proceedings had been exceptionally lengthy, the District Court, however, rejected the applicant's claims as the domestic legislation did not provide for an option to close civil proceedings due to their excessive length. It was also found to be in the plaintiff's interest to continue the trial.
On 29 November 2004 the Appeal Court upheld the District Court's decision. On 12 April 2005 the Supreme Court (
korkein oikeus, högsta domstolen
) refused leave to appeal.
The District Court held oral hearings in the compensation proceedings on several dates between 22 November 2004 and 15 August 2005. On 12
May
2006 it issued its judgment, ordering the defendants, including the applicant, to pay substantial compensation to the Arsenal-SSP. The court found, referring to its decision of 9 March 2004, that the compensation complaint could not be dismissed solely on the basis of the excessive length of the proceedings and that there were no means to compensate the applicant for this.
The applicant appealed to the Appeal Court which, on 12 February 2008, partly released the applicant from liability for damages and partly reduced the compensation to be paid by him. However, it found that the award of compensation could not be adjusted solely on the basis of the excessive length of the proceedings.
The applicant appealed to the Supreme Court which on 24 June 2008 dismissed his appeal without examining the merits as the appeal had been lodged out of time. On the same day the Supreme Court also refused the applicant's extraordinary appeal for restoration of the time which had elapsed (
menetetyn määräajan palauttaminen, återställande av försutten fatalietid
).
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that the total length of his compensation and criminal proceedings was incompatible with the reasonable-time requirement.
A.
Length of the compensation proceedings
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention about the excessive length of his compensation proceedings.
On 28 January 2010 and 10 February 2010 the Court received friendly settlement declarations signed by the parties under which the applicant agreed to waive any further claims against Finland in respect of the facts giving rise to this application against an undertaking by the Government to pay him 11,000 euros
[1]
to cover any non-pecuniary damage as well as costs and expenses, which would be free of any taxes that may be applicable. It would be payable within three months from the date of notification of the decision taken by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertook to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment would constitute the final resolution of the case.
The Court takes note of the friendly settlement reached between the parties. It is satisfied that the settlement is based on respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols and finds no reasons to justify a continued examination of this part of the application (Article 37 § 1
in fine
of the Convention).
In view of the above, it is appropriate to strike this part of the case out of the list.
B.
Remainder of the application
The applicant also complained under the same Article about the excessive length of his criminal proceedings.
The Court notes that the impugned criminal proceedings ended on 4
March 2002 when the Appeal Court rendered a final judgment in the applicant's case. As the applicant lodged this complaint with the Court only in July 2008, this part of his application was not lodged within the six months' time-limit. It follows that this complaint must be rejected as being out of time within the meaning of Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously
Decides
to strike the application out of its list of cases in so far as it relates to the excessive length of the compensation proceedings;
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Lawrence Early
Nicolas Bratza
Registrar
President
[1]
This sum includes compensation for non-pecuniary damage in the amount of EUR 10,000 and EUR 1,000 for costs and expenses (including the value-added tax).