AFFAIRE KALOGRANIS ET KALOGRANI c. GRECE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1
AFFAIRE KALOGRANIS ET KALOGRANI c. GRECE (CtEDO, 2010)
SECȚIA ÎNTÂI
CAUZA KALOGRANIS ȘI KALOGRANI c. GRECIEI
(Cererea nr. 17229/08)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 mai 2010
DEFINITIVĂ
12/08/2010
Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Kalogranis și Kalograni c. Greciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția întâi), reunită într-o cameră compusă din:
Nina Vajić, președintă,
Christos Rozakis,
Anatoly Kovler,
Elisabeth Steiner,
Khanlar Hajiyev,
Dean Spielmann,
Giorgio Malinverni, judecători,
și Søren Nielsen, grefier de secție,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 22 aprilie 2010,
Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 17229/08) îndreptată împotriva Republicii Elene de către doi resortisanți ai acestui Stat, dl Dimitrios Kalogranis și dna Fani Kalograni („reclamanții"), care au sesizat Curtea la 24 martie 2008 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").
Reclamanții sunt reprezentați de av. C. Papasotiriou, avocat la baroul din Atena. Guvernul grec („Guvernul") este reprezentat de delegatul agentului său, dl S. Spyropoulos, asesor pe lângă Consiliul juridic al Statului.
La 26 iunie 2009, președinta secției întâi a decis să comunice Guvernului capătul de cerere întemeiat pe dreptul de acces la un tribunal. Astfel cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a decis, în plus, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI
Reclamanții sunt frați. Aceștia s-au născut, respectiv, în 1979 și 1980 și au reședința la aceeași adresă în Atena (municipalitatea Acharnai).
La 5 martie 1991, bunicul reclamanților, Ioannis Nikas, a sesizat Consiliul de Stat cu un recurs în anularea unei decizii a prefectului Attica de Est privind confirmarea actului de aplicare a unui studiu funciar, în temeiul căruia administrația îi aplicase o „contribuție funciară" (εισφορά γης) de 5.801 m² pe terenul său care avea o suprafață totală de 12.353 m². Acesta susținea că, după aplicarea măsurii litigioase, administrația nu îi restituise decât 1.803 m², în loc de 6.581 m².
La 1 noiembrie 1995, după ce a notat că Ioannis Nikas era pretins proprietarul terenului litigios, Consiliul de Stat a admis recursul și a anulat decizia atacată pentru lipsă de motivare. Înalta instanță a stabilit în special că, în pofida opoziției formulate de cel interesat împotriva actului de aplicare și a cererii sale de a fi despăgubit prin cedarea de terenuri, decizia prefectului enunța vag că regiunea afișa un bilanț deficitar (ελλειματικό ισοζύγιο) și că petentul ar primi o indemnizație pecuniară (hotărârea nr. 5250/1995).
La 9 ianuarie 2001, Ioannis Nikas a decedat. În temeiul testamentului său, reclamanții au moștenit terenul în cauză.
La 27 martie 2002, reclamanții au cerut municipalității Acharnai să modifice planul urbanistic general al regiunii (Γενικό Πολεοδομικό Σχέδιο), conform hotărârii nr. 5250/1995 a Consiliului de Stat. Aceștia nu au primit niciun răspuns. La 19 ianuarie 2004, a fost publicată în Monitorul Oficial o decizie a ministerului Mediului, Amenajării Teritoriului și Lucrărilor publice care aproba modificarea planului urbanistic general al regiunii. Reclamanții afirmă că hotărârea nr. 5250/1995 a Consiliului de Stat nu a fost luată în considerare.
Între timp, la 18 aprilie 2003, reclamanții au sesizat comisia specială a Consiliului de Stat, însărcinată cu controlul executării hotărârilor instanțelor administrative, pentru a se plânge de neexecutarea hotărârii nr. 5250/1995.
La 8 decembrie 2003, comisia a relevat că administrația admisese că nu întreprinsese niciun demers după hotărârea nr. 5250/1995 a Consiliului de Stat, considerând în mod eronat că era obligată să procedeze la modificarea planului urbanistic al regiunii. Or, comisia a subliniat că, în termenii hotărârii nr. 5250/1995, administrația era obligată să reexamineze cauza și să verifice dacă condițiile legale erau îndeplinite în raport cu dreptul reclamanților de a li se ceda parcele de teren și, ulterior, să modifice actul de aplicare dacă era necesar, sau să motiveze în mod corespunzător incapacitatea sa de a ceda parcele de teren, ceea ce ar duce la indemnizarea pecuniară a celor interesați. Prin urmare, comisia a constatat că administrația omisese să se conformeze hotărârii nr. 5250/1995 a Consiliului de Stat (procesul-verbal nr. 32/2003).
La 12 mai 2004, serviciul de urbanism al prefecturii Attica de Est (διεύθυνση πολεοδομίας και χωροταξίας Νομαρχιακής Αυτοδιοίκησης Ανατολικής Αττικής), invocând procesul-verbal nr. 32/2003 al comisiei speciale a Consiliului de Stat, a invitat municipalitatea Acharnai să-l informeze cu privire la demersurile întreprinse pentru a se conforma hotărârii nr. 5250/1995. A invitat, de asemenea, reclamanții să-și depună titlurile de proprietate. Prin memoriu din 18 iunie 2004, aceștia din urmă și-au depus titlurile de proprietate, precum și zece planuri topografice ale regiunii. Acest memoriu a fost primit la 21 iunie 2004 și i s-a atribuit numărul de protocol 10365.
La 20 mai 2004, reclamanții au depus plângere cu constituire de parte civilă împotriva mai multor funcționari pe care îi acuzau pentru omisiunea administrației de a se conforma hotărârii din care trăgeau pretențiile lor. În memoriul lor în apărare, patru inculpați au admis că reclamanții și-au depus titlurile de proprietate în iunie 2004 și că afacerea era pe cale de a fi preluată de municipalitate. La 30 noiembrie 2006, după ce a notat că reclamanții își depuseseră titlurile de proprietate în iunie 2004 și că afacerea era pe cale de a fi preluată de municipalitate, procurorul de pe lângă tribunalul corecțional din Atena a considerat că nu existau indicii suficiente de vinovăție împotriva persoanelor vizate în plângerea reclamanților și a respins-o (ordonanța nr. 81-05/39/23Δ). La 2 martie 2007, reclamanții au făcut apel împotriva acestei ordonanțe. La 31 august 2007, procurorul de pe lângă curtea de apel din Atena a respins plângerea ca fiind lipsită de temei. După ce a repetat că reclamanții își depuseseră titlurile de proprietate în iunie 2004 și că afacerea era pe cale de a fi preluată de municipalitate, acesta nu a constatat nicio neîndeplinire a funcționarilor vizați în îndeplinirea îndatoririlor lor (ordonanța nr. 674/2007). Această ordonanță a fost notificată reclamanților la 27 septembrie 2007.
La 13 ianuarie 2010, serviciul de urbanism al prefecturii Attica de Est i-a informat pe reclamanți că dosarul lor nr. 10365 din 21 iunie 2004 nu fusese găsit în arhivele serviciului și i-a invitat să-și depună titlurile de proprietate, planurile topografice și alte documente pentru a se proceda la revizuirea actului de aplicare a măsurii care afecta terenul litigios.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
Art. 95 § 5 din Constituție dispune:
„Administrația este obligată să se conformeze hotărârilor judecătorești. Încălcarea acestei obligații angajează responsabilitatea oricărui organ vinovat, astfel cum este prescris prin lege".
La 14 noiembrie 2002, a intrat în vigoare Legea nr. 3068/2002 privind executarea hotărârilor judecătorești de către administrație (Monitorul Oficial nr. 274/2002). Această lege prevede, printre altele, că administrația are obligația de a se conforma fără întârziere hotărârilor judecătorești și de a lua toate măsurile necesare pentru a executa hotărârile menționate (art. 1). Legea prevede crearea unor consilii cu trei membri, constituite în cadrul înaltelor instanțe elene (Curtea Supremă Specială, Curtea de Casație, Consiliul de Stat și Curtea de Conturi), care sunt însărcinate cu controlul bunei executări a hotărârilor instanțelor lor respective de către administrație, într-un termen care nu poate depăși trei luni (în mod excepțional, acest termen poate fi prelungit o singură dată). Consiliile pot, în special, desemna un magistrat pentru a asista administrația propunându-i, printre altele, măsurile adecvate pentru a se conforma unei hotărâri. Dacă administrația nu execută o hotărâre în termenul stabilit de consiliu, i se impun penalități, care pot fi reînnoite atâta timp cât nu se conformează (art. 3). Pot fi luate, de asemenea, măsuri disciplinare împotriva agenților administrației aflați la originea neexecutării (art. 5). Dispozițiile Legii nr. 3068/2002 se aplică hotărârilor pronunțate după intrarea sa în vigoare (art. 6).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENȚIE
Reclamanții se plâng de refuzul autorităților naționale de a se conforma deciziei nr. 5250/1995 a Consiliului de Stat. Aceștia invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui părți pertinente sunt astfel formulate:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)"
A. Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Aceasta mai relevă, în plus, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este cazul să se declare admisibil.
B. Pe fond
Reclamanții produc în fața Curții titlurile lor de proprietate și se plâng că, deși le-au depus de asemenea în fața administrației din iunie 2004, aceasta refuză până în prezent să execute hotărârea nr. 5250/1995.
Guvernul afirmă că autoritățile administrative nu au refuzat în niciun moment să se conformeze hotărârii Consiliului de Stat. Acesta subliniază că răposatul bunic al reclamanților nu a cerut niciodată executarea acestei hotărâri și că reclamanții s-au adresat mai întâi unor servicii care nu erau competente să acționeze. Notează că reclamanții nu și-au depus până în prezent titlurile de proprietate și presupune că acest lucru se datorează faptului că nu dispun de ele.
Curtea reamintește că dreptul de acces la un tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui Stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți. Executarea unei hotărâri, indiferent de instanța care a pronunțat-o, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces" în sensul art. 6. Curtea a recunoscut deja că protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația, pentru administrație, de a se supune unei hotărâri pronunțate de cea mai înaltă instanță administrativă a Statului în materie (a se vedea hotărârea Hornsby c. Greciei din 19 martie 1997, § 40 și următoarele, Recueil des arrêts et décisions 1997-II). În plus, Curtea subliniază importanța particulară pe care o reprezintă executarea hotărârilor judecătorești în contextul contenciosului administrativ (a se vedea Iera Moni Profitou Iliou Thiras c. Greciei, nr. 32259/02, § 34, 22 decembrie 2005).
În speță, Curtea notează, înainte de toate, că părțile sunt de acord asupra faptului că hotărârea nr. 5250/1995 a Consiliului de Stat nu a fost încă executată. Guvernul argumentează că reclamanții neglijează până în prezent să furnizeze administrației titlurile lor de proprietate și că, pentru acest motiv, este imposibil pentru organele administrative să procedeze la modificarea actului de aplicare a măsurii care afectează terenul litigios. La rândul lor, reclamanții insistă asupra faptului că și-au depus titlurile de proprietate din iunie 2004. Curtea trebuie deci să caute motivele pentru care executarea hotărârii nr. 5250/1995 nu a fost încă efectuată.
Curtea consideră că, în principiu, nu pare nerezonabil ca administrația să ceară celor interesați documente complementare pentru a se conforma în cele mai bune termene unei hotărâri judecătorești care îi impune luarea anumitor măsuri pozitive. O astfel de cerință își găsește justificarea atunci când serviciile administrative nu sunt în posesia documentelor necesare pentru a executa hotărârea judecătorească și aceasta, în scopul de a accelera executarea. Un astfel de motiv este, fără îndoială, favorabil justițiabilului. În schimb, atunci când examinarea dosarului permite să se deducă faptul că administrația solicită producerea actelor juridice sau a oricărui alt document pentru a se sustrage de la executarea unei hotărâri judecătorești definitive sau pentru a întârzia în mod nejustificat punerea sa în aplicare, efectul util al art. 6 § 1 poate fi grav diminuat (a se vedea, mutatis mutandis, Rompoti și Rompotis c. Greciei, nr. 14263/04, § 26, 25 ianuarie 2007; Kosmidis și Kosmidou c. Greciei, nr. 32141/04, § 24, 8 noiembrie 2007).
În cazul de față, Curtea constată că alegația reclamanților, care clamează că au depus titlurile lor de proprietate în iunie 2004, este coroborată de mai multe elemente ale dosarului, printre care documente oficiale, a căror autenticitate și forță probantă nu sunt în discuție. Prin urmare, chiar dacă Curtea admite că lucrurile au tărăgănat oarecum până când reclamanții au sesizat, în aprilie 2003, comisia specială a Consiliului de Stat (a se vedea paragraful 9 de mai sus), și independent de chestiunea dacă, chiar în absența cererii din partea celor interesați, administrația este obligată să se conformeze din proprie inițiativă hotărârilor judecătorești, trebuie constatat că, începând cu depunerea titlurilor de proprietate ale reclamanților, administrația avea la dispoziția sa toate documentele necesare și nu mai avea niciun motiv pentru a nu lua măsurile necesare în executarea hotărârii nr. 5250/1995 a Consiliului de Stat. Prin urmare, blocajul situației la ora actuală este, în opinia Curții, exclusiv imputabil administrației.
Având în vedere considerațiile care precedă, Curtea consideră că reclamanții sunt îndreptățiți să susțină că autoritățile naționale au omis să se conformeze, într-un termen rezonabil, hotărârii nr. 5250/1995 a Consiliului de Stat, lipsind astfel art. 6 § 1 din Convenție de orice efect util.
Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
Reclamanții se plâng că refuzul administrației de a le restitui 6.581 m² de teren aduce atingere dreptului lor la respectarea bunurilor lor. Aceștia invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 care dispune:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."
Cu privire la admisibilitate
Curtea notează că hotărârea nr. 5250/1995 a Consiliului de Stat nu a recunoscut bunicului reclamanților dreptul să i se restituie 6.581 m² de teren, ci a somat administrația să reexamineze chestiunea și să pronunțe o decizie corespunzător motivată asupra chestiunii dacă Ioannis Nikas avea dreptul la această cedare funciară și, în caz afirmativ, să modifice actul de aplicare sau, dacă acest lucru nu se dovedea posibil, să-i plătească o indemnizație pecuniară. În aceste condiții, atâta timp cât administrația nu se va pronunța asupra chestiunii, Curtea consideră că orice plângere a reclamanților în temeiul dreptului lor la respectarea bunurilor lor este prematură.
Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins, în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
În conformitate cu art. 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante permite doar ștergerea imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciu
Reclamanții solicită cu titlu de prejudiciu material restituirea a 6.581 m² de teren. Ei solicită, în plus, 1.000.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.
Guvernul invită Curtea să respingă cererea în temeiul prejudiciului material, afirmând că nu se stabilește nicio legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și prejudiciul material de care reclamanții ar fi avut de suferit. Acesta afirmă, în plus, că o constatare a încălcării ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă cu titlu de prejudiciu moral.
Pentru aceleași motive care au motivat decizia sa de a declara inadmisibil capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea paragraful 27 de mai sus), Curtea convine cu Guvernul că reclamanții nu pot pretinde în acest stadiu restituirea unei suprafețe funciare cu titlu de prejudiciu material. În schimb, aceasta reamintește că o hotărâre care constată o încălcare antrenează pentru Statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a-i șterge consecințele astfel încât să restabilească pe cât posibil situația anterioară acesteia (a se vedea Iatridis c. Greciei (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI; mutatis mutandis, Basoukou c. Greciei, nr. 3028/03, § 26, 21 aprilie 2005). Curtea consideră că acest principiu se aplică, de asemenea, în speță, având în vedere constatarea încălcării art. 6 § 1 din Convenție. Guvernul trebuie deci să garanteze, prin măsuri adecvate, ca hotărârea nr. 5250/1995 a Consiliului de Stat să fie, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, executată în mod corespunzător de administrație, în lumina concluziilor procesului-verbal nr. 32/2003 al comisiei speciale a Consiliului de Stat (a se vedea paragraful 10 de mai sus).
În plus, statuând în echitate, cum cere art. 41 din Convenție, Curtea acordă în comun reclamanților 12.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă.
B. Cheltuieli de judecată
Reclamanții solicită, de asemenea, cu factură ca probă, 3.000 EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în fața Curții.
Guvernul afirmă că cererea este excesivă și consideră că suma acordată cu acest titlu nu ar trebui să depășească 1.000 EUR.
Curtea reamintește că acordarea cheltuielilor de judecată în temeiul art. 41 presupune stabilirea realității, necesității și caracterului rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Greciei citată anterior, § 54).
În speță, având în vedere documentele justificative de care dispune și criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde în comun reclamanților suma cerută în întregime, și anume 3.000 EUR, plus orice sumă ce le-ar putea fi datorată cu titlu de impozit.
C. Dobânzi moratorii
Curtea consideră adecvat să modeleze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție și inadmisibilă pentru surplus;
Declară că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție;
Declară
a) că Statul pârât trebuie să garanteze, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, executarea hotărârii nr. 5250/1995 a Consiliului de Stat, în lumina concluziilor procesului-verbal nr. 32/2003 al comisiei speciale a Consiliului de Stat;
b) că Statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în același termen, 12.000 EUR (douăsprezece mii euro) pentru daune morale și 3.000 EUR (trei mii euro) pentru cheltuieli de judecată, plus orice sumă ce ar putea fi datorată de reclamanți cu titlu de impozit;
c) că, de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 12 mai 2010, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Søren Nielsen
Nina Vajić
Grefier
Președintă