Kalogranis și Kalograni împotriva Greciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 17229/08) îndreptată împotriva Republicii Elene de către doi resortisanți ai acestui Stat, dl Dimitrios Kalogranis și dna Fani Kalograni („reclamanții"), care au sesizat Curtea la 24 martie 2008 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de av. C. Papasotiriou, avocat la baroul din Atena. Guvernul grec („Guvernul") este reprezentat de delegatul agentului său, dl S. Spyropoulos, asesor pe lângă Consiliul juridic al Statului.

La 26 iunie 2009, președinta secției întâi a decis să comunice Guvernului capătul de cerere întemeiat pe dreptul de acces la un tribunal. Astfel cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a decis, în plus, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului. ÎN FAPT

La 5 martie 1991, bunicul reclamanților, Ioannis Nikas, a sesizat Consiliul de Stat cu un recurs în anularea unei decizii a prefectului Attica de Est privind confirmarea actului de aplicare a unui studiu funciar, în temeiul căruia administrația îi aplicase o „contribuție funciară" (εισφορά γης) de 5.801 m² pe terenul său care avea o suprafață totală de 12.353 m². Acesta susținea că, după aplicarea măsurii litigioase, administrația nu îi restituise decât 1.803 m², în loc de 6.581 m².

La 1 noiembrie 1995, după ce a notat că Ioannis Nikas era pretins proprietarul terenului litigios, Consiliul de Stat a admis recursul și a anulat decizia atacată pentru lipsă de motivare. Înalta instanță a stabilit în special că, în pofida opoziției formulate de cel interesat împotriva actului de aplicare și a cererii sale de a fi despăgubit prin cedarea de terenuri, decizia prefectului enunța vag că regiunea afișa un bilanț deficitar (ελλειματικό ισοζύγιο) și că petentul ar primi o indemnizație pecuniară (hotărârea nr. 5250/1995).

La 9 ianuarie 2001, Ioannis Nikas a decedat. În temeiul testamentului său, reclamanții au moștenit terenul în cauză.

La 27 martie 2002, reclamanții au cerut municipalității Acharnai să modifice planul urbanistic general al regiunii (Γενικό Πολεοδομικό Σχέδιο), conform hotărârii nr. 5250/1995 a Consiliului de Stat. Aceștia nu au primit niciun răspuns. La 19 ianuarie 2004, a fost publicată în Monitorul Oficial o decizie a ministerului Mediului, Amenajării Teritoriului și Lucrărilor publice care aproba modificarea planului urbanistic general al regiunii. Reclamanții afirmă că hotărârea nr. 5250/1995 a Consiliului de Stat nu a fost luată în considerare.

Între timp, la 18 aprilie 2003, reclamanții au sesizat comisia specială a Consiliului de Stat, însărcinată cu controlul executării hotărârilor instanțelor administrative, pentru a se plânge de neexecutarea hotărârii nr. 5250/1995.

La 8 decembrie 2003, comisia a relevat că administrația admisese că nu întreprinsese niciun demers după hotărârea nr. 5250/1995 a Consiliului de Stat, considerând în mod eronat că era obligată să procedeze la modificarea planului urbanistic al regiunii. Or, comisia a subliniat că, în termenii hotărârii nr. 5250/1995, administrația era obligată să reexamineze cauza și să verifice dacă condițiile legale erau îndeplinite în raport cu dreptul reclamanților de a li se ceda parcele de teren și, ulterior, să modifice actul de aplicare dacă era necesar, sau să motiveze în mod corespunzător incapacitatea sa de a ceda parcele de teren, ceea ce ar duce la indemnizarea pecuniară a celor interesați. Prin urmare, comisia a constatat că administrația omisese să se conformeze hotărârii nr. 5250/1995 a Consiliului de Stat (procesul-verbal nr. 32/2003).

La 12 mai 2004, serviciul de urbanism al prefecturii Attica de Est (διεύθυνση πολεοδομίας και χωροταξίας Νομαρχιακής Αυτοδιοίκησης Ανατολικής Αττικής), invocând procesul-verbal nr. 32/2003 al comisiei speciale a Consiliului de Stat, a invitat municipalitatea Acharnai să-l informeze cu privire la demersurile întreprinse pentru a se conforma hotărârii nr. 5250/1995. A invitat, de asemenea, reclamanții să-și depună titlurile de proprietate. Prin memoriu din 18 iunie 2004, aceștia din urmă și-au depus titlurile de proprietate, precum și zece planuri topografice ale regiunii. Acest memoriu a fost primit la 21 iunie 2004 și i s-a atribuit numărul de protocol 10365.

La 20 mai 2004, reclamanții au depus plângere cu constituire de parte civilă împotriva mai multor funcționari pe care îi acuzau pentru omisiunea administrației de a se conforma hotărârii din care trăgeau pretențiile lor. În memoriul lor în apărare, patru inculpați au admis că reclamanții și-au depus titlurile de proprietate în iunie 2004 și că afacerea era pe cale de a fi preluată de municipalitate. La 30 noiembrie 2006, după ce a notat că reclamanții își depuseseră titlurile de proprietate în iunie 2004 și că afacerea era pe cale de a fi preluată de municipalitate, procurorul de pe lângă tribunalul corecțional din Atena a considerat că nu existau indicii suficiente de vinovăție împotriva persoanelor vizate în plângerea reclamanților și a respins-o (ordonanța nr. 81-05/39/23Δ). La 2 martie 2007, reclamanții au făcut apel împotriva acestei ordonanțe. La 31 august 2007, procurorul de pe lângă curtea de apel din Atena a respins plângerea ca fiind lipsită de temei. După ce a repetat că reclamanții își depuseseră titlurile de proprietate în iunie 2004 și că afacerea era pe cale de a fi preluată de municipalitate, acesta nu a constatat nicio neîndeplinire a funcționarilor vizați în îndeplinirea îndatoririlor lor (ordonanța nr. 674/2007). Această ordonanță a fost notificată reclamanților la 27 septembrie 2007.

La 13 ianuarie 2010, serviciul de urbanism al prefecturii Attica de Est i-a informat pe reclamanți că dosarul lor nr. 10365 din 21 iunie 2004 nu fusese găsit în arhivele serviciului și i-a invitat să-și depună titlurile de proprietate, planurile topografice și alte documente pentru a se proceda la revizuirea actului de aplicare a măsurii care afecta terenul litigios.

La 14 noiembrie 2002, a intrat în vigoare Legea nr. 3068/2002 privind executarea hotărârilor judecătorești de către administrație (Monitorul Oficial nr. 274/2002). Această lege prevede, printre altele, că administrația are obligația de a se conforma fără întârziere hotărârilor judecătorești și de a lua toate măsurile necesare pentru a executa hotărârile menționate (art. 1). Legea prevede crearea unor consilii cu trei membri, constituite în cadrul înaltelor instanțe elene (Curtea Supremă Specială, Curtea de Casație, Consiliul de Stat și Curtea de Conturi), care sunt însărcinate cu controlul bunei executări a hotărârilor instanțelor lor respective de către administrație, într-un termen care nu poate depăși trei luni (în mod excepțional, acest termen poate fi prelungit o singură dată). Consiliile pot, în special, desemna un magistrat pentru a asista administrația propunându-i, printre altele, măsurile adecvate pentru a se conforma unei hotărâri. Dacă administrația nu execută o hotărâre în termenul stabilit de consiliu, i se impun penalități, care pot fi reînnoite atâta timp cât nu se conformează (art. 3). Pot fi luate, de asemenea, măsuri disciplinare împotriva agenților administrației aflați la originea neexecutării (art. 5). Dispozițiile Legii nr. 3068/2002 se aplică hotărârilor pronunțate după intrarea sa în vigoare (art. 6). ÎN DREPT

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Aceasta mai relevă, în plus, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este cazul să se declare admisibil. B. Pe fond

Reclamanții produc în fața Curții titlurile lor de proprietate și se plâng că, deși le-au depus de asemenea în fața administrației din iunie 2004, aceasta refuză până în prezent să execute hotărârea nr. 5250/1995.

Guvernul afirmă că autoritățile administrative nu au refuzat în niciun moment să se conformeze hotărârii Consiliului de Stat. Acesta subliniază că răposatul bunic al reclamanților nu a cerut niciodată executarea acestei hotărâri și că reclamanții s-au adresat mai întâi unor servicii care nu erau competente să acționeze. Notează că reclamanții nu și-au depus până în prezent titlurile de proprietate și presupune că acest lucru se datorează faptului că nu dispun de ele.

Curtea reamintește că dreptul de acces la un tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui Stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți. Executarea unei hotărâri, indiferent de instanța care a pronunțat-o, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces" în sensul art. 6. Curtea a recunoscut deja că protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația, pentru administrație, de a se supune unei hotărâri pronunțate de cea mai înaltă instanță administrativă a Statului în materie (a se vedea hotărârea Hornsby c. Greciei din 19 martie 1997, § 40 și următoarele, Recueil des arrêts et décisions 1997-II). În plus, Curtea subliniază importanța particulară pe care o reprezintă executarea hotărârilor judecătorești în contextul contenciosului administrativ (a se vedea Iera Moni Profitou Iliou Thiras c. Greciei, nr. 32259/02, § 34, 22 decembrie 2005).

În speță, Curtea notează, înainte de toate, că părțile sunt de acord asupra faptului că hotărârea nr. 5250/1995 a Consiliului de Stat nu a fost încă executată. Guvernul argumentează că reclamanții neglijează până în prezent să furnizeze administrației titlurile lor de proprietate și că, pentru acest motiv, este imposibil pentru organele administrative să procedeze la modificarea actului de aplicare a măsurii care afectează terenul litigios. La rândul lor, reclamanții insistă asupra faptului că și-au depus titlurile de proprietate din iunie 2004. Curtea trebuie deci să caute motivele pentru care executarea hotărârii nr. 5250/1995 nu a fost încă efectuată.

Curtea consideră că, în principiu, nu pare nerezonabil ca administrația să ceară celor interesați documente complementare pentru a se conforma în cele mai bune termene unei hotărâri judecătorești care îi impune luarea anumitor măsuri pozitive. O astfel de cerință își găsește justificarea atunci când serviciile administrative nu sunt în posesia documentelor necesare pentru a executa hotărârea judecătorească și aceasta, în scopul de a accelera executarea. Un astfel de motiv este, fără îndoială, favorabil justițiabilului. În schimb, atunci când examinarea dosarului permite să se deducă faptul că administrația solicită producerea actelor juridice sau a oricărui alt document pentru a se sustrage de la executarea unei hotărâri judecătorești definitive sau pentru a întârzia în mod nejustificat punerea sa în aplicare, efectul util al art. 6 § 1 poate fi grav diminuat (a se vedea, mutatis mutandis, Rompoti și Rompotis c. Greciei, nr. 14263/04, § 26, 25 ianuarie 2007; Kosmidis și Kosmidou c. Greciei, nr. 32141/04, § 24, 8 noiembrie 2007).

În cazul de față, Curtea constată că alegația reclamanților, care clamează că au depus titlurile lor de proprietate în iunie 2004, este coroborată de mai multe elemente ale dosarului, printre care documente oficiale, a căror autenticitate și forță probantă nu sunt în discuție. Prin urmare, chiar dacă Curtea admite că lucrurile au tărăgănat oarecum până când reclamanții au sesizat, în aprilie 2003, comisia specială a Consiliului de Stat (a se vedea paragraful 9 de mai sus), și independent de chestiunea dacă, chiar în absența cererii din partea celor interesați, administrația este obligată să se conformeze din proprie inițiativă hotărârilor judecătorești, trebuie constatat că, începând cu depunerea titlurilor de proprietate ale reclamanților, administrația avea la dispoziția sa toate documentele necesare și nu mai avea niciun motiv pentru a nu lua măsurile necesare în executarea hotărârii nr. 5250/1995 a Consiliului de Stat. Prin urmare, blocajul situației la ora actuală este, în opinia Curții, exclusiv imputabil administrației.

Având în vedere considerațiile care precedă, Curtea consideră că reclamanții sunt îndreptățiți să susțină că autoritățile naționale au omis să se conformeze, într-un termen rezonabil, hotărârii nr. 5250/1995 a Consiliului de Stat, lipsind astfel art. 6 § 1 din Convenție de orice efect util.

Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție.

Curtea notează că hotărârea nr. 5250/1995 a Consiliului de Stat nu a recunoscut bunicului reclamanților dreptul să i se restituie 6.581 m² de teren, ci a somat administrația să reexamineze chestiunea și să pronunțe o decizie corespunzător motivată asupra chestiunii dacă Ioannis Nikas avea dreptul la această cedare funciară și, în caz afirmativ, să modifice actul de aplicare sau, dacă acest lucru nu se dovedea posibil, să-i plătească o indemnizație pecuniară. În aceste condiții, atâta timp cât administrația nu se va pronunța asupra chestiunii, Curtea consideră că orice plângere a reclamanților în temeiul dreptului lor la respectarea bunurilor lor este prematură.

Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins, în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Reclamanții solicită cu titlu de prejudiciu material restituirea a 6.581 m² de teren. Ei solicită, în plus, 1.000.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul invită Curtea să respingă cererea în temeiul prejudiciului material, afirmând că nu se stabilește nicio legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și prejudiciul material de care reclamanții ar fi avut de suferit. Acesta afirmă, în plus, că o constatare a încălcării ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă cu titlu de prejudiciu moral.

Pentru aceleași motive care au motivat decizia sa de a declara inadmisibil capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea paragraful 27 de mai sus), Curtea convine cu Guvernul că reclamanții nu pot pretinde în acest stadiu restituirea unei suprafețe funciare cu titlu de prejudiciu material. În schimb, aceasta reamintește că o hotărâre care constată o încălcare antrenează pentru Statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a-i șterge consecințele astfel încât să restabilească pe cât posibil situația anterioară acesteia (a se vedea Iatridis c. Greciei (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI; mutatis mutandis, Basoukou c. Greciei, nr. 3028/03, § 26, 21 aprilie 2005). Curtea consideră că acest principiu se aplică, de asemenea, în speță, având în vedere constatarea încălcării art. 6 § 1 din Convenție. Guvernul trebuie deci să garanteze, prin măsuri adecvate, ca hotărârea nr. 5250/1995 a Consiliului de Stat să fie, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, executată în mod corespunzător de administrație, în lumina concluziilor procesului-verbal nr. 32/2003 al comisiei speciale a Consiliului de Stat (a se vedea paragraful 10 de mai sus).

În plus, statuând în echitate, cum cere art. 41 din Convenție, Curtea acordă în comun reclamanților 12.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă. B. Cheltuieli de judecată

Reclamanții solicită, de asemenea, cu factură ca probă, 3.000 EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în fața Curții.

Guvernul afirmă că cererea este excesivă și consideră că suma acordată cu acest titlu nu ar trebui să depășească 1.000 EUR.

Curtea reamintește că acordarea cheltuielilor de judecată în temeiul art. 41 presupune stabilirea realității, necesității și caracterului rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Greciei citată anterior, § 54).

În speță, având în vedere documentele justificative de care dispune și criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde în comun reclamanților suma cerută în întregime, și anume 3.000 EUR, plus orice sumă ce le-ar putea fi datorată cu titlu de impozit. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră adecvat să modeleze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție și inadmisibilă pentru surplus; 2. Declară că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să garanteze, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, executarea hotărârii nr. 5250/1995 a Consiliului de Stat, în lumina concluziilor procesului-verbal nr. 32/2003 al comisiei speciale a Consiliului de Stat; b) că Statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în același termen, 12.000 EUR (douăsprezece mii euro) pentru daune morale și 3.000 EUR (trei mii euro) pentru cheltuieli de judecată, plus orice sumă ce ar putea fi datorată de reclamanți cu titlu de impozit; c) că, de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 12 mai 2010, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Nina Vajić Grefier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 17229/08) dirigée contre la République hellénique par deux ressortissants de cet Etat, M. Dimitrios Kalogranis et M me Fani Kalograni (« les requérants »), qui ont saisi la Cour le 24 mars 2008 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e C. Papasotiriou, avocat au barreau d'Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par le délégué de son agent, M. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l'Etat.

Le 26 juin 2009, la présidente de la première section a décidé de communiquer au Gouvernement le grief tiré du droit d'accès à un tribunal. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 5 mars 1991, le grand-père des requérants, Ioannis Nikas, saisit le Conseil d'Etat d'un recours en annulation d'une décision du préfet de l'Attique de l'Est portant confirmation de l'acte d'application d'une étude foncière, en vertu de laquelle l'administration lui avait infligé une « contribution foncière » ( εισφορά γης ) de 5 801 m² sur son terrain qui avait une superficie totale de 12 353 m². Il soutenait qu'après l'application de la mesure litigieuse, l'administration ne lui avait restitué que 1 803 m², au lieu de 6 581 m².

Le 1 er novembre 1995, après avoir noté qu'Ioannis Nikas était prétendument le propriétaire du terrain litigieux, le Conseil d'Etat fit droit au recours et annula la décision attaquée pour défaut de motivation. La haute juridiction jugea en particulier qu'en dépit de l'opposition formée par l'intéressé contre l'acte d'application et de sa demande tendant à être indemnisé moyennant la cession de terroirs, la décision du préfet énonçait vaguement que la région affichait une balance en déficit ( ελλειματικό ισοζύγιο ) et que le demandeur toucherait une indemnité pécuniaire (arrêt n o 5250/1995).

Le 9 janvier 2001, Ioannis Nikas décéda. En vertu de son testament, les requérants héritèrent du terrain en question.

Le 27 mars 2002, les requérants demandèrent à la municipalité d'Acharnai de modifier le plan urbanistique général de la région ( Γενικό Πολεοδομικό Σχέδιο ), conformément à l'arrêt n o 5250/1995 du Conseil d'Etat. Ils ne reçurent aucune réponse. Le 19 janvier 2004, fut publiée au Journal officiel une décision du ministère de l'Environnement, de l'Aménagement du Territoire et des Travaux publics approuvant la modification du plan urbanistique général de la région. Les requérants affirment que l'arrêt n o 5250/1995 du Conseil d'Etat ne fut pas pris en compte.

Entre-temps, le 18 avril 2003, les requérants saisirent la commission spéciale du Conseil d'Etat, chargée de contrôler l'exécution des arrêts des tribunaux administratifs, pour se plaindre de la non-exécution de l'arrêt n o 5250/1995.

Le 8 décembre 2003, la commission révéla que l'administration avait admis n'avoir entrepris aucune démarche après l'arrêt n o 5250/1995 du Conseil d'Etat, en considérant à tort qu'elle était tenue de procéder à la modification du plan urbanistique de la région. Or, la commission souligna qu'aux termes de l'arrêt n o 5250/1995, l'administration était tenue de réexaminer l'affaire et de vérifier si les conditions légales étaient réunies par rapport au droit des requérants de se voir céder des parcelles de terrain et, par la suite, de modifier l'acte d'application si nécessaire, ou de motiver dûment son incapacité de céder des parcelles de terrain, ce qui conduirait à l'indemnisation pécuniaire des intéressés. Dès lors, la commission constata que l'administration avait omis de se conformer à l'arrêt n o 5250/1995 du Conseil d'Etat (procès-verbal n o 32/2003).

Le 12 mai 2004, le service d'urbanisme de la préfecture de l'Attique de l'Est ( διεύθυνση πολεοδομίας και χωροταξίας Νομαρχιακής Αυτοδιοίκησης Ανατολικής Αττικής ), invoquant le procès-verbal n o 32/2003 de la commission spéciale du Conseil d'Etat, invita la municipalité d'Acharnai à l'informer sur les démarches entreprises pour se conformer à l'arrêt n o 5250/1995. Elle invita aussi les requérants à déposer leurs titres de propriété. Par mémoire du 18 juin 2004, ces derniers déposèrent leurs titres de propriété, ainsi que dix plans topographiques de la région. Ce mémoire fut réceptionné le 21 juin 2004 et se vit attribuer le numéro de protocole 10365.

Le 20 mai 2004, les requérants déposèrent plainte avec constitution de partie civile contre plusieurs fonctionnaires qu'ils mettaient en cause pour l'omission de l'administration de se conformer à l'arrêt dont ils tiraient leurs prétentions. Dans leur mémoire en défense, quatre prévenus admirent que les requérants avaient déposé leurs titres de propriété en juin 2004 et que l'affaire était sur le point d'être prise en charge par la municipalité. Le 30 novembre 2006, après avoir noté que les requérants avaient déposé leurs titres de propriété en juin 2004 et que l'affaire était sur le point d'être prise en charge par la municipalité, le procureur près le tribunal correctionnel d'Athènes considéra qu'il n'existait pas d'indices suffisants de culpabilité contre les personnes visées dans la plainte des requérants et la rejeta (ordonnance n o 81-05/39/23Δ). Le 2 mars 2007, les requérants interjetèrent appel de cette ordonnance. Le 31 août 2007, le procureur près la cour d'appel d'Athènes rejeta la plainte comme étant dénuée de fondement. Après avoir répété que les requérants avaient déposé leurs titres de propriété en juin 2004 et que l'affaire était sur le point d'être prise en charge par la municipalité, il ne constata aucun manquement des fonctionnaires visés dans l'accomplissement de leurs devoirs (ordonnance n o 674/2007). Cette ordonnance fut notifiée aux requérants le 27 septembre 2007.

Le 13 janvier 2010, le service d'urbanisme de la préfecture de l'Attique de l'Est informa les requérants que leur dossier n o 10365 du 21 juin 2004 n'avait pas été trouvé dans les archives du service et les invita à déposer leurs titres de propriété, les plans topographiques et d'autres documents afin qu'il soit procédé à la révision de l'acte d'application de la mesure affectant le terrain litigieux. II.

Le 14 novembre 2002, la loi n o 3068/ 2002 sur l'exécution des arrêts de justice par l'administration entra en vigueur (Journal officiel n o 274/2002). Cette loi prévoit, entre autres, que l'administration a l'obligation de se conformer sans retard aux arrêts de justice et de prendre toutes les mesures nécessaires pour exécuter lesdits arrêts (article 1). La loi prévoit la création de conseils de trois membres, constitués au sein des hautes juridictions helléniques (Cour Suprême Spéciale, Cour de Cassation, Conseil d'Etat et Cour des comptes), qui sont chargés de contrôler la bonne exécution des arrêts de leurs juridictions respectives par l'administration, dans un délai qui ne peut pas dépasser trois mois (à titre exceptionnel, ce délai peut être prorogé une seule fois). Les conseils peuvent notamment désigner un magistrat pour assister l'administration en lui proposant, entre autres, les mesures appropriées pour se conformer à un arrêt. Si l'administration n'exécute pas un arrêt dans le délai fixé par le conseil, des pénalités lui sont imposées, qui peuvent être renouvelées tant qu'elle ne s'y conforme pas (article 3). Des mesures disciplinaires peuvent également être prises contre les agents de l'administration à l'origine du défaut d'exécution (article 5). Les dispositions de la loi n o 3068/2002 s'appliquent aux arrêts rendus après son entrée en vigueur (article 6). EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Les requérants produisent devant la Cour leurs titres de propriété et se plaignent que, bien qu'ils les aient déposés aussi devant l'administration depuis juin 2004, celle-ci refuse à ce jour d'exécuter l'arrêt n o 5250/1995.

Le Gouvernement affirme que les autorités administratives n'ont à aucun moment refusé de se conformer à l'arrêt du Conseil d'Etat. Il souligne que feu le grand-père des requérants n'a jamais demandé l'exécution de cet arrêt et que les requérants se sont d'abord adressés à des services qui n'étaient pas compétents pour agir. Il note que les requérants n'ont pas à ce jour déposé leurs titres de propriété et suppose que cela est dû au fait qu'ils n'en disposent pas.

La Cour rappelle que le droit d'accès à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie. L'exécution d'un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l'article 6. La Cour a déjà reconnu que la protection effective du justiciable et le rétablissement de la légalité impliquent l'obligation, pour l'administration, de se plier à un jugement ou arrêt prononcé par la plus haute juridiction administrative de l'Etat en la matière (voir l'arrêt Hornsby c. Grèce du 19 mars 1997, § 40 et suiv., Recueil des arrêts et décisions 1997-II). De surcroît, la Cour souligne l'importance particulière que revêt l'exécution des arrêts de justice dans le contexte du contentieux administratif (voir Iera Moni Profitou Iliou Thiras c. Grèce , n o 32259/02, § 34, 22 décembre 2005).

En l'occurrence, la Cour note tout d'abord que les parties s'accordent sur le fait que l'arrêt n o 5250/1995 du Conseil d'Etat n'a pas encore été exécuté. Le Gouvernement argue que les requérants négligent à ce jour de fournir à l'administration leurs titres de propriété et que, pour cette raison, il est impossible aux organes administratifs de procéder à la modification de l'acte d'application de la mesure affectant le terrain litigieux. De leur côté, les requérants insistent sur le fait qu'ils ont déposé leurs titres de propriété depuis juin 2004. La Cour doit donc rechercher les raisons pour lesquelles l'exécution de l'arrêt n o 5250/1995 n'a pas encore été effectuée.

La Cour considère qu'en principe il ne paraît pas déraisonnable que l'administration demande aux intéressés des documents complémentaires afin de se conformer dans les meilleurs délais à un arrêt de justice lui imposant la prise de certaines mesures positives. Une telle exigence trouve sa justification lorsque les services administratifs ne sont pas en possession des documents nécessaires pour exécuter l'arrêt de justice et ce, dans le but d'en accélérer l'exécution. Un tel motif est, à n'en pas douter, favorable au justiciable. En revanche, lorsque l'examen du dossier permet de déduire que l'administration sollicite la production d'actes juridiques ou tout autre document pour se soustraire à l'exécution d'un arrêt de justice définitif ou en retarder indûment sa mise en œuvre, l'effet utile de l'article 6 § 1 peut s'en trouver gravement diminué (voir, mutatis mutandis , Rompoti et Rompotis c. Grèce , n o 14263/04, § 26, 25 janvier 2007 ; Kosmidis et Kosmidou c. Grèce , n o 32141/04, § 24, 8 novembre 2007).

Dans le cas d'espèce, la Cour constate que l'allégation des requérants, qui clament avoir déposé leurs titres de propriété en juin 2004, est corroborée par plusieurs éléments du dossier, parmi lesquels des documents officiels, dont l'authenticité et la force probante ne prêtent pas à discussion. Dès lors, même si la Cour admet que les choses ont quelque peu traîné jusqu'à ce que les requérants saisissent, en avril 2003, la commission spéciale du Conseil d'Etat (voir paragraphe 9 ci-dessus), et indépendamment de la question de savoir si, même en l'absence de demande de la part des intéressés, l'administration est tenue de se conformer de sa propre initiative aux arrêts de justice, force est de constater que depuis le dépôt des titres de propriété des requérants, l'administration avait à sa disposition tous les documents requis et n'avait plus aucune raison pour ne pas prendre les mesures nécessaires en exécution de l'arrêt n o 5250/1995 du Conseil d'Etat. Dès lors, le blocage de la situation à l'heure actuelle est, de l'avis de la Cour, exclusivement imputable à l'administration.

Au vu des considérations qui précèdent, la Cour estime que les requérants sont fondés à soutenir que les autorités nationales ont omis de se conformer, dans un délai raisonnable, à l'arrêt n o 5250/1995 du Conseil d'Etat, privant ainsi l'article 6 § 1 de la Convention de tout effet utile.

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

Les requérants se plaignent que le refus de l'administration de leur restituer 6 581 m² de terrain porte atteinte à leur droit au respect de leurs biens. Ils invoquent l'article 1 du Protocole n o 1 qui dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » Sur la recevabilité

La Cour note que l'arrêt n o 5250/1995 du Conseil d'Etat n'a pas reconnu au grand-père des requérants le droit de se voir restituer 6 581 m² de terrain, mais somma l'administration de réexaminer la question et de rendre une décision dûment motivée sur la question de savoir si Ioannis Nikas avait droit à cette cession foncière et, dans l'affirmative, de modifier l'acte d'application ou, si cela ne s'avérait pas possible, de lui verser une indemnité pécuniaire. Dans ces conditions, tant que l'administration ne se sera pas encore prononcée sur la question, la Cour estime que toute doléance des requérants au titre de leur droit au respect de leurs biens est prématurée.

Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

Les requérants réclament au titre du dommage matériel la restitution de 6 581 m² de terrain. Ils réclament en outre 1 000 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'ils auraient subi.

Le Gouvernement invite la Cour à écarter la demande au titre du dommage matériel, en affirmant qu'aucun lien de causalité ne se trouve établi entre la violation alléguée de l'article 6 § 1 de la Convention et le préjudice matériel dont les requérants auraient eu à souffrir. Il affirme en outre qu'un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du dommage moral.

Pour les mêmes raisons ayant motivé sa décision de déclarer irrecevable le grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 (voir paragraphe 27 ci-dessus), la Cour convient avec le Gouvernement que les requérants ne sauraient réclamer à ce stade la restitution d'une superficie foncière au titre du dommage matériel. En revanche, elle rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci (voir Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI ; mutatis mutandis , Basoukou c. Grèce , n o 3028/03, § 26, 21 avril 2005). La Cour considère que ce principe s'applique aussi en l'espèce, eu égard au constat de violation de l'article 6 § 1 de la Convention. Le Gouvernement doit donc garantir, par des mesures appropriées, que l'arrêt n o 5250/1995 du Conseil d'Etat soit, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, dûment exécuté par l'administration, à la lumière des conclusions du procès-verbal n o 32/2003 de la commission spéciale du Conseil d'Etat (voir paragraphe 10 ci-dessus).

En outre, statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour alloue conjointement aux requérants 12 000 EUR au titre du dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur ladite somme. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également, facture à l'appui, 3 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour.

Le Gouvernement affirme que la demande est excessive et estime que la somme allouée à ce titre ne saurait dépasser 1 000 EUR.

La Cour rappelle que l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité ainsi que le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce précité, § 54).

En l'espèce, compte tenu des justificatifs en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour juge raisonnable d'allouer conjointement aux requérants la somme réclamée en entier, à savoir 3 000 EUR, plus tout montant pouvant être dû par eux à titre d'impôt. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l'Etat défendeur doit garantir, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, l'exécution de l'arrêt n o 5250/1995 du Conseil d'Etat, à la lumière des conclusions du procès-verbal n o 32/2003 de la commission spéciale du Conseil d'Etat ; b) que l'Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans le même délai, 12 000 EUR (douze mille euros) pour dommage moral et 3 000 EUR (trois mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû par les requérants à titre d'impôt ; c) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette , à l'unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 mai 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente