SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL ÖZDEM Președinte, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Iș 4574/06) îndreptat împotriva Republicii Turcia și al cărui resortisant al acestui stat, dl Adnan Özdemir ( La 11 mai 2009, președinta celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei. La 29 iunie 2005, reclamantul sesizează Înalta Curte Administrativă Militară din Ankara (înalt tribunal administrativ militar) cu privire la o acțiune în despăgubire a prejudiciului cauzat de hepatita B pe care îl contractase în timpul serviciului său militar și a solicitat 150 000 de lire turcești (aproximativ 93 015). EUR (EUR) la momentul respectiv) pentru daune materiale și morale; de asemenea, a prezentat o cerere de asistență judiciară, pe motiv că situația sa economică nu-i permitea să plătească cheltuielile de procedură; în sprijinul cererii sale, acesta a emis un certificat de lipsă întocmit de muhtarul din cartierul său. Înalta Curte Administrativă Militară l-a informat pe avocatul reclamantului că persoana în cauză trebuia să plătească taxa de timbru în valoare de 042 de lire turce (aproximativ 1 265 EUR la momentul respectiv) pentru cheltuielile de procedură. La 13 iulie 2005, Înalta Curte Administrativă Militară a respins cererea de asistență judiciară a reclamantului, pe motiv că aceasta nu îndeplinește condițiile de acordare prevăzute la art. 465 din Codul de procedură civilă și a precizat că, în lipsa plății cheltuielilor în termen de 30 de zile, acțiunea nu ar fi considerată ca nefiind introdusă. La 19 iulie 2005, avocatul reclamantului a primit un ordin de plată, iar Curtea Administrativă Militară a reamintit că, în lipsa plății cheltuielilor în termen de 30 de zile de la persoana interesată, acțiunea nu a fost considerată ca nefiind introdusă și reclamantul nu a putut plăti suma în cauză. 10. La 9 noiembrie 2005, Înalta Curte Administrativă Militară și-a reafirmat cererea de plată a cheltuielilor de procedură. 11. La 9 noiembrie 2005, Curtea Administrativă Militară a considerat acțiunea ca nefiind introdusă, din cauza lipsei de plată a cheltuielilor de procedură. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 12. Curtea se referă la previzualizarea dreptului intern expus în hotărâri Tunç c. Turcia 20400/03, §§ 14-16, 21 februarie 2008), Bakan c. Turcia 50939/99, § 36-41, 12 iunie 2007) și Mehmet și Suna Yićit c. Turcia 52658/99, §§ 19-22, 17 iulie 2007). Reclamantul se plânge că a fost privat de posibilitatea de a sesiza Înalta Curte Administrativă Militară cu privire la o acțiune în răspundere, din cauza cheltuielilor de procedură și a refuzului de a acorda asistență judiciară și consideră că aceaceasta este o încălcare a articolelor 3, 6 și 13 din convenție. 14. Guvernul reamintește că dreptul de acces la o instanță nu este absolut și se pregătește pentru limitări implicite acceptate, deoarece, prin natura sa, acesta comandă o reglementare a statului. art. 6 alineatul (1) din Convenție, dacă garantează pledanților un drept efectiv de acces la instanțe pentru deciziile privind drepturile și obligațiile lor civile 6 alin. (1) dacă are un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat. Limitarea în cauză poate fi de natură financiară. Într-adevăr, interesele unei bune administrări a justiției pot justifica impunerea unei restricții financiare la accesul unei persoane la o instanță. Cerința de a plăti instanțelor cheltuielile aferente cererilor pe care trebuie să le cunoască nu poate fi considerată o restricție privind dreptul de acces la o instanță incompatibilă în sine cu art. 6 alineatul (1) din convenție. 15. Guvernul susține că valoarea cheltuielilor de procedură și refuzul de a acorda asistență judiciară reclamantului erau conforme cu dreptul intern. Judecătorii au considerat că nu era necesar să se acorde asistență judiciară persoanei în cauză, deoarece acesta din urmă nu prezentase dovada temeiniciei cererii sale în sensul articolului 465 din Codul de procedură civilă. Acesta ia notă de faptul că reclamantul a fost reprezentat de un avocat și precizează în această privință că orice avocat care asistă gratuit o persoană în timpul unui proces trebuie să informeze baroul, ceea ce nu este cazul în speță. În consecință, potrivit guvernului, respingerea cererii de asistență judiciară nu a limitat dreptul de acces la o instanță a persoanei în cauză într-un mod sau într-un punct astfel cum este atins în însăși substanța sa. 17. Reclamantul contestă argumentele guvernului și își reiterează afirmațiile. 18. Curtea va examina cauza reclamantului din perspectiva articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea în acest sens Sabri Aslan și alții c. Turcia, nr. 37952/04, § 22, 15 decembrie 2009, Serin c. Turcia, n 18404/04, § 40, 18 noiembrie 2008 și Cinaherhun Öner c. Turcia, n 33612/03, § 43, 20 mai 2008 19. În ceea ce privește admisibilitatea, Curtea consideră că plângerea reclamantului nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și subliniază că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. 20. În ceea ce privește fondul, în ceea ce privește principiile generale în materie, Curtea face trimitere la jurisprudența sa bine stabilită (Bakan , citată anterior, §§ 68). Ea observă că, în cazul de față, neplata cheltuielilor de procedură a determinat Înalta Curte Administrativă Militară să considere cererea reclamantului ca neprezentată. Valoarea cheltuielilor de procedură impuse a fost de 2 042 de lire turcești (aproximativ 1 265 de euro la momentul respectiv). Având în vedere că Convenția are drept scop protejarea drepturilor nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective (Artico c. Italia, 13 mai 1980, § 33, seria A n 37), Curtea apreciază, având în vedere datele economice de la momentul respectiv, că această sumă reprezenta o sarcină excesivă pentru solicitant. Întradevăr, atestarea de lipsă stabilită de muhtar Cartierul în numele reclamantului a fost suficient pentru a depune mărturie cu privire la situația materială a persoanei în cauză. În plus, reprezentarea reclamantului de către un avocat nu înseamnă că avea mijloacele de a acoperi toate cheltuielile aferente procedurii. Cu alte cuvinte, atestarea de lipsă ar fi trebuit să fie luată în considerare în evaluarea Înaltei Curți Administrative Militare. În plus, în special, decizia Înaltei Curți Administrative Militare nu a fost motivată în niciun fel (punctul 7 de mai sus), aceasta nu permite să se asigure că reclamantul a beneficiat de o examinare efectivă și concretă a situației sale (a se vedea, în acest sens, Serin, citată anterior, punctul 34, și Cićerhun Öner, citată anterior, punctul 36). Astfel, Curtea constată că respingerea cererii de asistență judiciară în etapa inițială a procedurii de către instanța de primă instanță a privat pe deplin reclamantul de posibilitatea de a-și face auzită cauza în fața unei instanțe. 23. Prin urmare, având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că Adnan Özdemir nu a beneficiat de un drept de acces concret și efectiv la Înalta Curte Administrativă Militară de la Ankara. 24. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 25. Rămâne problema aplicării articolului 41 din Convenție. EUR) pentru daune materiale; de asemenea, solicită 150 000 de TRY (aproximativ 68 250 EUR) pentru daune morale; de asemenea, solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale de judecată, dar nu numără această cerere și nu oferă nicio justificare în acest sens. 26. Guvernul contestă aceste pretenții. 27. În ceea ce privește prejudiciul material, Curtea amintește că, în principiu, redresarea cea mai adecvată a unei încălcări a dreptului de acces la o instanță garantată în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție ar consta în judecarea cauzei reclamantului, la cererea acestuia și în timp util (a se vedea, în același sens, Mehmet și Suna Yeit, citată anterior, punctul 47). 28. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea, hotărând în mod echitabil, acordă reclamantului 3 000 EUR. 29. În lipsa unei cereri numerice și a unei justificări, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată. 30. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declara cererea admisibilă A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția menționată că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 3 000 EUR (3 000 EUR) pentru a fi convertită în lire turce la rata aplicabilă la data regulamentului, pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit că, de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 20 mai 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Grefier Președinte
DEUXIÈME SECTION
ADNAN ÖZDEMİR c. TURQUIE
(Requête n
o
4574/06)
ARRÊT
20 mai 2010
20/08/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Adnan Özdemir c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
Ișıl Karakaș,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 29 avril 2010,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
4574/06) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M.
Adnan Özdemir («
le requérant
»), a saisi la Cour le 5 janvier 2006 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Le 11 mai 2009, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article
29 §
3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l'affaire.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
Le requérant est né en 1983 et réside à Van.
5.
Le 29 juin 2005, le requérant saisit la haute cour administrative militaire d'Ankara («
haute cour administrative militaire
») d'une action en réparation du préjudice causé par l'hépatite B qu'il avait contractée lors de son service militaire. Il demanda 150
000 livres turques (soit environ 93
015
euros (EUR) à l'époque) au titre des dommages matériel et moral. Il présenta en outre une demande d'assistance judiciaire, au motif que sa situation économique ne lui permettait pas de s'acquitter des frais de procédure. A l'appui de sa demande, il produisit un certificat d'indigence établi par le
muhtar
de son quartier.
6.
La haute cour administrative militaire informa l'avocat du requérant que l'intéressé devait s'acquitter du droit de timbre s'élevant à
2
042
livres turques
(soit environ 1
265 EUR à l'époque) pour les frais de procédure.
7.
Le 13 juillet 2005, la haute cour administrative militaire rejeta la demande d'assistance judicaire du requérant, au motif qu'elle ne satisfaisait pas aux conditions d'octroi énoncées à l'article 465 du code de procédure civile. Elle précisa qu'à défaut de paiement des frais dans les trente jours, l'action serait considérée comme n'ayant pas été introduite. La décision ne contient aucune motivation.
8.
Le 19 juillet 2005, une injonction de payer fut envoyée à l'avocat du requérant. La haute cour administrative militaire rappela qu'à défaut de versement des frais dans les trente jours par l'intéressé, l'action serait considérée comme n'ayant pas été introduite.
9.
Le requérant ne put verser la somme en question.
10.
Le 1
er
septembre 2005, la haute cour administrative militaire réitéra sa demande de paiement des frais de procédure.
11.
Le 9 novembre 2005, la haute cour administrative militaire considéra l'action comme n'ayant pas été introduite, pour défaut de paiement des frais de procédure.
II.
12.
La Cour se réfère à l'aperçu du droit interne exposé dans les arrêts
Tunç c. Turquie
(n
o
20400/03, §§ 14-16, 21 février 2008),
Bakan c.
Turquie
(n
o
50939/
99, §§ 36-41, 12 juin 2007), et
Mehmet et Suna Yiğit c.
Turquie
(n
o
52658/99, §§ 19-22, 17 juillet 2007).
13.
Le requérant se plaint d'avoir été privé de la possibilité de saisir la haute cour administrative militaire d'une action en responsabilité, ce en raison du montant des frais de procédure et du refus d'octroi de l'assistance judiciaire. Il y voit une violation des articles 3, 6 et 13 de la Convention.
14.
Le Gouvernement rappelle que le droit d'accès à un tribunal n'est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises car il commande de par sa nature même une réglementation de l'État. L'article
6 §
1 de la Convention, s'il garantit aux plaideurs un droit effectif d'accès aux tribunaux pour les décisions relatives à leurs «
droits et obligations de caractère civil
», laisse à l'État le choix des moyens à employer à cette fin. Une limitation de l'accès au tribunal se concilie avec l'article 6 § 1 quand elle tend à un but légitime et quand il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. La limitation en question peut être de caractère financier. En effet, les intérêts d'une bonne administration de la justice peuvent justifier d'imposer une restriction financière à l'accès d'une personne à un tribunal. L'exigence de payer aux juridictions des frais afférents aux demandes dont elles ont à connaître ne saurait passer pour une restriction au droit d'accès à un tribunal incompatible en soi avec l'article 6 § 1 de la Convention.
15.
Le Gouvernement soutient que le montant des frais de procédure et le refus d'accorder l'aide juridictionnelle au requérant étaient conformes au droit interne. Les juges ont considéré qu'il n'y avait pas lieu d'accorder l'aide juridictionnelle à l'intéressé car ce dernier n'avait pas apporté la preuve du bienfondé de sa demande au sens de l'article 465 du code de procédure civile. Il note que le requérant était représenté par un avocat et précise à cet égard que tout avocat qui assiste gratuitement une personne pendant un procès doit en informer le barreau, ce qui n'est pas le cas en l'espèce. Il en conclut que le requérant avait suffisamment de revenu pour rémunérer son représentant et donc qu'il pouvait également payer les frais de procédure.
16.
En conséquence, d'après le Gouvernement, le rejet de la demande d'aide juridictionnelle n'a pas restreint le droit d'accès à un tribunal de l'intéressé d'une manière ou à un point tels que ce droit s'en trouve atteint dans sa substance même.
17.
Le requérant conteste les arguments du Gouvernement et réitère ses allégations.
18.
La Cour examinera le grief du requérant sous l'angle de l'article
6 §
1 de la Convention (voir, en ce sens,
Sabri Aslan et autres c.
Turquie
, n
o
37952/04, § 22, 15 décembre 2009,
Serin c. Turquie
, n
o
18404/04, §§
38
‑
40, 18 novembre 2008, et
Ciğerhun Öner c. Turquie
, n
o
33612/03, §§
40
‑
43, 20 mai 2008).
19.
En ce qui concerne la recevabilité, la Cour considère que le grief du requérant n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
20.
En ce qui concerne le fond, pour les principes généraux en la matière, la Cour se réfère à sa jurisprudence bien établie (
Bakan
, précité, §§
66
‑
68).
21.
Elle observe qu'en l'espèce le non-paiement des frais de procédure a conduit la haute cour administrative militaire à considérer la demande du requérant comme non introduite. Le montant des frais de procédure exigés était de 2
042 livres turques (soit environ 1
265 EUR à l'époque). Ayant à l'esprit que la Convention a pour but de protéger des droits non pas théoriques ou illusoires, mais concrets et effectifs (
Artico c. Italie
, 13
mai 1980, § 33, série A n
o
37), la Cour estime au regard des données économiques de l'époque que ce montant représentait une charge excessive pour le requérant. En effet, l'attestation d'indigence établie par le
muhtar
du quartier au nom du requérant suffisait à témoigner de la situation matérielle de l'intéressé. Par ailleurs, la représentation du requérant par un avocat ne signifie pas qu'il avait les moyens de couvrir l'ensemble des frais afférents à la procédure. Autrement dit, l'attestation d'indigence aurait dû entrer en ligne de compte dans l'appréciation de la haute cour administrative militaire
; or force est de constater que tel n'a pas été le cas en l'espèce. En outre et surtout, la décision de la haute cour administrative militaire n'ayant été aucunement motivée (paragraphe 7 ci-dessus), elle ne permet pas de s'assurer que le requérant a bénéficié d'un examen effectif et concret de sa situation (voir, en ce sens,
Serin
, précité, § 34, et
Ciğerhun Öner
, précité, §
36).
22.
Ainsi, la Cour constate que le rejet de la demande d'aide juridictionnelle au stade initiale de la procédure par la juridiction de première instance a totalement privé le requérant de la possibilité de faire entendre sa cause devant un tribunal.
23.
Dès lors, au vu de ces éléments, la Cour considère qu'Adnan Özdemir n'a pas bénéficié d'un droit d'accès concret et effectif à la haute cour administrative militaire d'Ankara.
24.
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
25.
Reste la question de l'application de l'article 41 de la Convention. Le requérant réclame 100
000 livres turques (TRY) (soit environ 45
500
EUR) pour dommage matériel. Il sollicite également 150
000
TRY (soit environ 68
250 EUR) pour dommage moral. Il demande en outre le remboursement de ses frais et dépens mais ne chiffre pas cette demande et ne fournit aucun justificatif à cet égard.
26.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
27.
S'agissant du dommage matériel, la Cour rappelle qu'en principe le redressement le plus approprié d'une violation du droit d'accès à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention consisterait à faire juger la cause du requérant, à la demande de celui-ci et en temps utile (voir, dans le même sens,
Mehmet et Suna Yiğit
, précité, § 47).
28.
S'agissant du dommage moral, la Cour, statuant en équité, accorde au requérant 3
29.
En l'absence d'une demande chiffrée et de justificatif, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens.
30.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l'État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44 § 2 de la Convention, 3
000 EUR (trois mille euros), à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
20 mai 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente