SECȚIUNEA 2 CAUZA ȘATIR c. TURCIA (Cercetarea nr. 36192/03) hotărăște satisfacția echitabilă STRASBURG 20 mai 2010 DEFINITIVF 20/08/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Șatîr c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, Președinte, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Iș 36192/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, Mahmut Șat (1) din Protocolul nr. 1 și că nu este necesar să se examineze separat obiecțiile care decurg din art. 1 din Convenția Șat.
Turcia, nr. 36192/03, § 36 și 38, 10 martie 2009). Pe baza art. 41 din Convenție, reclamantul solicita anumite sume pentru prejudiciile pe care le considera a fi suferit. Problema aplicării articolului 41 din convenție care nu se află în stare, Curtea l-a rezervat și a invitat guvernul și reclamantul să îi prezinte în scris, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă, observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să îi dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge (ibidem) În conformitate cu art. 41 din Convenție, atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații. Nu s-a ajuns la niciun acord care să permită ajungerea la o soluție amiabilă.
În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă decât în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. El susține că terenul său, care are o suprafață de 275 000 m, se află într-un loc central, deoarece este aproape de Seferihisar și la 70 km de Potrivit reclamantului, raportul de expertiză care a întocmit la 164 930 m2 suprafața terenului său nu ar avea nici o bază legală. Adevărata suprafață a terenului său este, în opinia sa, de 275 000 m2. De asemenea, solicită să fie despăgubit pentru perioada de cincisprezece ani în care a fost privat de utilizarea terenului său, fără a cuantifica sau susține totuși această cerere.
În mod alternativ, reclamantul solicită un teren de aceeași suprafață și de aceeași natură la Seferhisar. Guvernul invită Curtea să respingă aceste cereri. El susține că, în hotărârea sa din acțiunea principală, Curtea a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, nu din cauza privării de proprietate, ci din cauza faptului că absența oricărei compensații rupea echilibrul corect în defavoarea reclamantului; el susține că există căi de atac interne începând din 2007 și că, prin urmare, reclamantul ar trebui să se adreseze instanțelor pentru a solicita despăgubirea dorită.
Pe de altă parte, CESE susține că cererile reclamantului sunt lipsite de temei și că satisfacția echitabilă nu trebuie să constituie o sursă de îmbogățire nejustificată; în plus, guvernul atrage atenția Curții asupra prețului de cumpărare a terenului în litigiu și afirmă că, potrivit cifrelor indicate în registrele funciare, la 19 ianuarie 1988, terenul a fost achiziționat la 600 000. Vechile cărți turcești (TRL) (aproximativ 3 3 324 de dolari americani (USD) în 1988). Potrivit indicilor stabiliți pe baza prețurilor de consum, prețul de vânzare ar fi egal cu valoarea de 27 504,34 TRL (aproximativ 13 100 de euro (EUR) în ianuarie 2010). În cele din urmă, guvernul subliniază că există contradicții în ceea ce privește ceea ce face reclamantul.
Potrivit guvernului, reclamantul a susținut inițial că terenul în litigiu nu se încadrează în domeniul forestier, deoarece a avut loc un incendiu, în timp ce în scrisoarea sa din 12 iunie 2009 adresată Curții, acesta descrie terenul respectiv ca fiind o plantație de măslini ale cărei arbori ar fi fost sacrificați de autoritățile statului. În ceea ce privește principiile generale în acest domeniu, Curtea face trimitere la jurisprudența sa bine stabilită (Turgut și alții c. Turcia (satisfacție echitabilă), nr. 1411/03, § 12-16, 13 octombrie 2009 și jurisprudența citată în această hotărâre).
10. În ceea ce privește suprafața terenului în litigiu, Curtea constată că, în hotărârea din acțiunea principală, s-a indicat că, atunci când instanța de judecată din Seferihisar a recunoscut la 22 iulie 1952, calitatea de proprietar unei terțe părți prin prescripție dobândite, suprafața fusese indicată ca fiind de 275 700 (hotărâre principală, § 7). În cazul în care, în cursul procedurii interne care a stat la baza prezentei cauze, expertul a stabilit această suprafață la 164 930 m2 (hotărârea din acțiunea principală, punctul 12), instanțele nu au avut, în cele din urmă, obligația de a se pronunța cu privire la această chestiune, întrucât s-a decis anularea actului de proprietate al reclamantului pentru întregul teren (hotărârea din acțiunea principală, § 13). Prin urmare, Curtea va lua în considerare suprafața indicată de hotărârea din 1952, adică 275 700 m2.
Având în vedere faptul că reclamantul a fost în imposibilitatea de a prezenta la dosar elemente adecvate pentru evaluarea valorii terenului, ținând seama de elementele de care dispune Curtea și ținând seama, de asemenea, de natura terenului, de poziția sa și de hotărârea sa în echitate, Curtea consideră rezonabilă acordarea sumei de 110 000 reclamantului EUR pentru daune materiale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă. Costuri și cheltuieli de judecată 12. Reclamantul nu formulează nicio cerere pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Interese moratorii 13. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale.
Prin aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, spune că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 110 000 EUR (cent 10 000 EUR) pentru daune materiale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit, să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 20 mai 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dollé Françoise Tulkens Modulul Președinte
AFFAIRE ȘATIR c. TURQUIE (Requête n o 36192/03) ARRÊT ( satisfaction équitable ) STRASBOURG 20 mai 2010 DÉFINITIF 20/08/2010 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire Șatır c. Turquie, La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, juges, et de Sally Dollé, greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 29 avril 2010, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 36192/03) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Mahmut Șatır (« le requérant »), a saisi la Cour le 13 octobre 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Par un arrêt du 10 mars 2009 (« l'arrêt au principal »), la Cour a jugé qu'il y avait eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 et qu'il n'y avait pas lieu d'examiner séparément les griefs tirés de l'article 6 § 1 de la Convention ( Șatır c. Turquie , n o 36192/03, § § 36 et 38, 10 mars 2009).
3.En s'appuyant sur l'article 41 de la Convention, le requérant réclamait certaines sommes pour les préjudices qu'il estimait avoir subis.
4.La question de l'application de l'article 41 de la Convention ne se trouvant pas en état, la Cour l'a réservée et a invité le Gouvernement et le requérant à lui soumettre par écrit, dans un délai de trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif, leurs observations sur ladite question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ( ibidem , § 42, et point 4 du dispositif).
5.Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations. Aucun accord permettant d'aboutir à un règlement amiable n'a été trouvé. EN DROIT
6.Aux termes de l'article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
7.Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel, pour lequel il réclame 300 000 euros (EUR). Il soutient que son terrain, qui a une superficie de 275 000 m 2 se situe à un endroit central, car il est proche de Seferihisar et à 70 km d'İzmir. Il prétend que le terrain était auparavant une oliveraie, mais que les autorités étatiques ont abattu tous les arbres qui s'y trouvaient. A l'appui de ses dires, il ne produit aucun document. Selon le requérant, le rapport d'expertise qui a établi à 164 930 m² la superficie de son terrain n'aurait « aucune base légale ». La véritable superficie de son terrain est selon lui de 275 000 m². Il demande également à être indemnisé pour la période de quinze ans pendant laquelle il a été privé de l'utilisation de son terrain, sans pourtant chiffrer ou étayer cette demande. Alternativement, le requérant demande un terrain de même surface et de même nature à Seferhisar.
8.Le Gouvernement invite la Cour à rejeter ces demandes. Il soutient que dans son arrêt au principal, la Cour a constaté une violation de l'article 1 du Protocole n o 1, non pas en raison de la privation de propriété, mais en raison du fait que l'absence de toute indemnisation rompait le juste équilibre en défaveur du requérant. Il prétend qu'il existe des voies de recours internes depuis 2007 et que le requérant devrait donc s'adresser aux tribunaux pour demander la réparation souhaitée. Par ailleurs, il soutient que les demandes du requérant sont dépourvues de fondement et que la satisfaction équitable ne doit pas constituer une source d'enrichissement indu. En outre, le Gouvernement attire l'attention de la Cour sur le prix d'achat du terrain litigieux. Il affirme que, selon les chiffres indiqués sur les registres fonciers, le 19 janvier 1988, le terrain a été acheté à 600 000 anciennes livres turques (TRL) (environ 3 324 dollars américains (USD) en 1988). Selon les indices établis sur la base des prix à la consommation, le prix de vente équivaudrait au montant de 27 504,34 TRL (environ 13 100 euros (EUR) en janvier 2010). Enfin, le Gouvernement souligne qu'il existe des contradictions dans les propos du requérant. Selon le Gouvernement, le requérant a soutenu dans un premier temps que le terrain litigieux ne relevait pas du domaine forestier, car il y avait eu un incendie, alors que dans sa lettre du 12 juin 2009 adressée à la Cour, il décrit ledit terrain comme une oliveraie dont les arbres auraient été abattus par les autorités étatiques.
9.Pour les principes généraux en la matière, la Cour se réfère à sa jurisprudence bien établie ( Turgut et autres c. Turquie (satisfaction équitable), n o 1411/03, §§ 12-16, 13 octobre 2009 et la jurisprudence citée dans cet arrêt).
10.En ce qui concerne la surface du terrain litigieux, la Cour constate que, dans l'arrêt au principal, il a été indiqué que lorsque le tribunal d'instance de Seferihisar avait le 22 juillet 1952 reconnu la qualité de propriétaire à un tiers par prescription acquisitive, la surface avait été indiquée comme étant de 275 700 m 2 (arrêt au principal, § 7). Si durant la procédure interne à l'origine de la présente affaire, l'expert a établi cette surface à 164 930 m² (arrêt au principal, § 12), les tribunaux n'ont finalement pas eu à se prononcer sur la question, puisqu'il a été décidé d'annuler l'acte de propriété du requérant pour la totalité du terrain (arrêt au principal, § 13). Par conséquent, la Cour prendra en considération la superficie indiquée par le jugement de 1952, soit 275 700 m².
11.Eu égard au fait que le requérant a failli de verser au dossier des éléments adéquats pour l'évaluation de la valeur du terrain, compte tenu des éléments dont la Cour dispose et en prenant également en considération la nature du terrain, son emplacement et statuant en équité, la Cour juge raisonnable d'accorder au requérant la somme de 110 000 EUR pour dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme. B. Frais et dépens
12.Le requérant ne formule aucune demande au titre des frais et dépens. C. Intérêts moratoires
13.La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 110 000 EUR (cent dix mille euros) pour dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 2. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 mai 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente