O.M. v. NORWAY

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE Nr. 888/09 de către O.M. împotriva Norvegiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Prima Secțiune), care a stat la 27 mai 2010 în calitate de Cameră compusă de: Christos Rozakis, Președintele, Nina Vajić, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători și Søren Nielsen, grefierul secțiunii, având în vedere cererea depusă la 28 decembrie 2008, având în vedere măsura intermediară indicată guvernului contestat în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții, având în vedere decizia de a acorda prioritate acestei cereri în temeiul articolului 41 din Regulamentul Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile transmise de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl O. M., este un național irakian care s-a născut în 1975 și trăiește în Norvegia. El este reprezentat în fața Curții de către dl A. Berntsen, un avocat care practică în Oslo. Guvernul norvegian (“Guvernul”) a fost reprezentat de dl M. Emberland, Procuror, Procuror-General Office (Civil Questions), ca agent. Circumstanțe ale cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La începutul lunii mai 2006, reclamantul a sosit în Norvegia și a solicitat azil, fără a produce un pașaport sau orice alt document de călătorie care să-și confirme identitatea. În sprijinul cererii sale de azil, el a declarat următoarele. El a fost un musulman sunnit de origine etnică kurdă provenind din satul Ingja-w Babilan, în apropierea lui Tuz Khurmatu, situat în Irakul Central. El a susținut că se teme pentru viața sa din țara sa de origine din cauza participării sale la un grup terorist islamic, pe care se presupunea că era obligat să se alăture propriilor dorințe. El s-a temut atât de autorități din cauza implicării sale în grup, cât și a liderului său. La 3 decembrie 2007, Hotărârea de Imigrație a respins cererea de azil a reclamantului, constatand că contul său nu este credibil în întregime. Nici nu a considerat că condițiile generale din Irak sugerează că îndeplinește condițiile de azil. La 9 octombrie 2008, comitetul de apeluri la imigrație a respins apelul reclamantului împotriva respingerii Direcției. În ceea ce privește recrutarea cunoștințelor către organizațiile teroriste a avut loc în principal pe bază voluntară, deși nu ar putea fi exclus faptul că acest recrutare ar putea fi forțată în anumite cazuri. În ceea ce privește restul, Consiliul a aprobat evaluarea și concluziile Direcției în ceea ce privește situația individuală a reclamantului. În ceea ce privește dacă situația generală de securitate a împiedicat returnarea obligatorie a reclamantului, Consiliul a remarcat că, întrucât părinții reclamantului s-au mutat la Tuz Khurmatu, ar fi natural pentru el să se întoarcă acolo. Acest oraș a fost situat în așa-numita „regiune de bord” în guvernanța Salah al-Din, într-o parte a Irakului, unde populația curdă a fost într-o majoritate, dar care a fost sub controlul Guvernului înainte de invazie în 2003. Regiunile de bord au fost constituite din părți mai mici ale guvernatorilor din Ninewah (cu orașul Mosul) și Tamim (cu orașul Kirkuk), o parte a guvernatorului Salah al-Din, și părți mai mici ale guvernatorilor din Dohuk, Erbil și Diayla. Curdul a definit provinciile autonome ale Dohuk, Erbil, Sulaimaniya și regiunile de border ca curdistan. Regiunile de bord au avut o proporție semnificativ mai mare de arabi și turcmeni decât celelalte trei provincii autonome. Au existat orașe și sate în care grupurile etnice au coexistat în mod pașnic pentru generații și au existat alții cu tensiuni etice considerabile. Potrivit informațiilor disponibile de țară, în perioada 23 Februarie până la 31 mai 2008, 87% din toate atacurile din țară au fost efectuate în cele cinci guvernatori ale Bagdadului, Salah al-Din, Ninewah și Diyala, unde locuiau 42% din populația. Cu alte cuvinte, în zonele din jurul Bagdadului și în regiunile de bord, expunerea la atac a fost cea mai mare. Un raport al Departamentului de Apărare al SUA a declarat că majoritatea atacurilor au avut loc în Bagdad și Ninewah, urmate de Salah al-Din și Diyala. În plus, Tuz Khirmatu a fost situat în mod clar în zona de bord în care curzii au deținut controlul de facto, presupunând în general dominanță politică În calitate de Kurd, reclamantul nu ar fi expus la atacuri în acest domeniu, nici nu ar fi existat alte motive pentru a crede că va fi expus în special la atac. Prin urmare, situația generală nu constituie un obstacol pentru a reveni. Reclamantul a solicitat ulterior comitetului de două ori să își reconsidere decizia. Comitetul de apeluri la imigrație a refuzat, respectiv, cererile sale la 23 noiembrie 2008 și 13 ianuarie 2009, constatarea că nu există nici o circumstanță nouă care să justifice acest lucru. COMPLAINTA Reclamantul, fără a se referi la nicio dispoziție a Convenției, s-a plâns că, în cazul în care ar fi expulsat în Irak, ar risca să-și piardă viața. HOTĂRÂREA În observațiile lor din 8 septembrie 2009 privind admisibilitatea și meritul cererii, Guvernul a invitat Curtea să o declare inadmisibilă în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție, din cauza neeficienței reclamantului la epuizarea măsurilor judiciare interne. În orice caz, ei au susținut că cererea ar trebui să fie declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 §§ § 3 și 4 ca fiind manifestament nefondată. Prin scrisoarea din 25 noiembrie 2009, avocatul reclamantului a informat Curtea că reclamantul a decis să încerce să epuizeze măsurile interne rămase în speranța unui rezultat reușit. Dacă este posibil, el ar prefera ca Curtea să suspende examinarea în așteptarea procedurii interne. În caz contrar, cererea sa ar trebui considerată „retrasă” pe motive procedurale. În observațiile lor din 12 ianuarie 2010, Guvernul a observat că, deși reclamantul nu a depus încă o procedură în fața instanțelor naționale, ar fi deschis să facă acest lucru în orice moment în viitor, nu există nici o limitare de timp în ceea ce privește procedurile depuse în temeiul Legii privind imigrația. Nu ar fi o soluție viabilă dacă Curtea își suspendă examinarea cererii în așteptarea rezultatului acestei proceduri. Guvernul a atras, de asemenea, atenția Curții asupra faptului că, potrivit unei declarații a Organizației Internaționale pentru Migrații din 7 ianuarie 2010, reclamantul a solicitat returnarea voluntară în țara sa de origine în cadrul Programului său de returnare voluntară din Oslo. Pe această bază, Guvernul a solicitat Curtea să elimine cererea reclamantului din lista sa de cazuri. La 18 ianuarie 2010, avocatul reclamantului a fost solicitat să informeze Curtea până la 8 februarie 2010 dacă reclamantul a intenționat să continue cererea. Curtea nu a primit niciun răspuns la această comunicare. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că reclamantul nu intenționează să-și continue cererea în sensul art. 37 § 1 lit. (a) din Convenție. În plus, Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, care necesită examinarea continuă a cazului (art. 37 § 1 în amendă În consecință, este necesar să se ridice măsura interimar indicată în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții și să se scoată din lista cazurilor în conformitate cu art. 37 § 1 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se ridice măsura interimar indicată în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții; decide să se elimine aplicarea din lista cazurilor sale. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

Application no. 888/09

by O.M.

against Norway

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 27

May 2010 as a Chamber composed of:

Christos Rozakis,

President,

Nina Vajić,

Khanlar Hajiyev,

Dean Spielmann,

Sverre Erik Jebens,

Giorgio Malinverni,

George Nicolaou,

judges,

and Søren Nielsen,

Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 28 December 2008,

Having regard to the interim measure indicated to the respondent Government under Rule 39 of the Rules of Court,

Having regard to the decision to grant priority to the above application under Rule 41 of the Rules of Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Mr O. M., is an Iraqi national who was born in 1975 and lives in Norway. He is represented before the Court by Mr A. Berntsen, a lawyer practising in Oslo. The Norwegian Government (“the Government”) were represented by Mr M. Emberland, Attorney, Attorney-General's Office (Civil Matters), as Agent.

The Circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

Early May 2006 the applicant arrived in Norway and applied for asylum, without producing a passport or any other travel document that could confirm his identity. In support of his asylum application he stated the following. He was a Sunni Muslim of Kurdish ethnic origin coming from the village of Ingja-w Babilan near Tuz Khurmatu, located in Central Iraq. He submitted that he feared for his life in his home country because of his participation in an Islamic terrorist group, which he had allegedly been compelled to join against his own wishes. He feared both the authorities because of his involvement in the group and its leader.

On 3 December 2007, the Directorate of Immigration rejected the applicant's asylum application finding his account not credible on the whole. Nor did the Directorate deem that general conditions in Iraq suggested that he fulfilled the conditions for asylum.

On 9 October 2008 the Immigration Appeals Board rejected the applicant's appeal against the Directorate's rejection. To its knowledge recruitment to terrorist organisations mostly occurred on a voluntary basis, though it could not be excluded that such recruitment could be forced in certain cases. As for the remainder, the Board endorsed the Directorate's assessment and conclusions as regard the applicant's individual situation.

As to whether the general security situation prevented the applicant's forcible return, the Board noted that, since the applicant's parents had moved to Tuz Khurmatu, it would be natural for him to return there. This town was situated in the so-called “boarder region” in the Governorate of Salah al-Din, in a part of Iraq where in places the Kurdish population was in a majority but which had been under Government control before the invasion in 2003. The boarder region consisted of smaller parts of the Governorates of Ninewah (with the City of Mosul) and Tamim (with the City of Kirkuk), a part of the Salah al-Din Governorate, and smaller parts of the Governorates of Dohuk, Erbil and Diayla. The Kurdish defined the autonomous provinces of Dohuk, Erbil, Sulaimaniya, and the boarder region as Kurdistan. The boarder region had a significantly higher proportion of Arabs and Turkmens than the other three autonomous provinces. There were towns and villages where ethnic groups had co-existed peacefully for generations and there were others with considerable ethic tensions.

According to available country information, during the period from 23

February to 31 May 2008, 87% of all the attacks in the country had been carried out in the five Governorates of Bagdad, Salah al-Din, Ninewah and Diyala, where 42% of the population lived. In other words it was in the areas around Bagdad and in the boarder region that the exposure to attack had been the greatest. A report by the US Department of Defence stated that most attacks had occurred in Bagdad and Ninewah, followed by Salah al-Din and Diyala.

Moreover, Tuz Khurmatu was situated clearly within the part of the boarder area where the Kurds held

de facto

control, generally assuming political dominance

and physical control. As a Kurd the applicant would not be exposed to attacks within this area. Nor were there any other reasons for believing that he would be particularly exposed to attack. The general situation did therefore not constitute a hindrance to return.

The applicant subsequently requested the Board twice to reconsider its decision. The Immigration Appeals Board refused his requests respectively on 23 November 2008 and 13 January 2009, finding no new circumstance warranting it to do so.

COMPLAINT

The applicant, without referring to any provision of the Convention, complained that, should he be expelled to Iraq, he would risk losing his life.

THE LAW

In their observations of 8 September 2009 on the admissibility and merits of the application, the Government invited the Court to declare it inadmissible under Article 35 § 1 of the Convention on account of the applicant's failure to exhaust domestic judicial remedies. In any event, they argued that the application should be declared inadmissible under Article 35 §§ 3 and 4 as being manifestly ill-founded.

By a letter of 25 November 2009, the applicant's lawyer informed the Court that the applicant had decided to attempt to exhaust remaining domestic remedies in the hope of a successful outcome. If possible, he would prefer that the Court adjourn its examination pending the domestic proceedings. If not, his application ought to be considered as “withdrawn” on procedural ground.

In their observations of 12 January 2010 the Government commented that, whilst the applicant had not yet lodged proceedings before the national courts, it would be open to him to do so any time in future, there being no time limitation in respect of proceedings lodged under the Immigration Act. It would not be a viable solution were the Court to adjourn its examination of the application pending the outcome of such proceedings.

The Government moreover drew the Court's attention to the fact that, according to a statement by the International Organization for Migration dated 7 January 2010, the applicant had applied for voluntary return to his country of origin under its Voluntary Return Programme in Oslo. On this basis the Government asked the Court to strike the applicant's application out of its list of cases.

On 18 January 2010 the applicant's lawyer was requested to inform the Court by 8 February 2010 whether the applicant intended to pursue the application. The Court received no reply to this communication.

In light of the above, the Court finds that the applicant does not intend to pursue his application within the meaning of Article 37 § 1 (a) of the Convention.

Moreover, the Court discerns no special circumstances regarding respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols which require the continued examination of the case (Article 37 § 1

in fine

).

Accordingly, it is appropriate to lift the interim measure indicated under Rule 39 of the Rules of Court and to strike the case out of the list of cases in accordance with Article 37 § 1 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Decides

to lift the interim measure indicated under Rule 39 of the Rules of Court;

Decides

to strike the application out of its list of cases.

Søren Nielsen

Christos Rozakis

Registrar

President