CONSTANTINOU v. CYPRUS

Prima secțiune decizia nr. 29517/08, de către Tassoula CONSTANTINOU împotriva Ciprului Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 27 mai 2010 în calitate de cameră compusă de: Christos Rozakis, președinte, Nina Vajić, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători și Søren Nielsen, grefierul secțiunii, Având în vedere cererea depusă la 17 aprilie 2008, având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 13 ianuarie 2010, care solicită Curții să elimine cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dna Tassoula Constantinou, este un cetățen cipriot născut în 1947 și trăiește în Nicosia. A fost reprezentată în fața Curții de către dl L. G. Loucaides și M. Kyprianou & Co, avocați care practică în Nicosia. Guvernul cipriot (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl Clerides, Procuror General al Republicii Cipru. Soțul reclamantului a fost rănit grav într-un accident de mașină după ce a fost lovit de o mașină. A devenit tetraplegic și și-a pierdut capacitatea de a vorbi. La 9 martie 1996, reclamantul, în calitate de administrator al proprietății soțului ei, a depus o acțiune civilă pentru neglijență (acțiunea nr. 3908/06) împotriva șoferului de mașină dinaintea Curții de District din Nicosia. Audierea cazului a început la 18 februarie 2002 și s-a încheiat la februarie 2003. La 30 ianuarie 2004, Curtea de District a respins acțiunea și a susținut că, pe baza dovezilor și a faptelor stabilite în fața acesteia, inculpatul nu a fost responsabil pentru accident. Curtea de District a continuat să examineze suma de daune ale proprietății soțului reclamantului ar fi avut dreptul la dacă acțiunea a avut succes. La 8 martie 2004, reclamantul a depus un recurs în fața Curții Supreme (apel nr. 11974). La 12 noiembrie 2007, Curtea Supremă a respins recursul cu majoritate (2/1). Majoritatea a fost de acord cu și a susținut concluziile instanței de primă instanță. Judecătorul disidentă a constatat neglijență contributivă de 50% din partea acuzatului. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 din Convenție, că nu a avut acces eficient la tribunale interne și că nu a avut o audiere echitabilă în fața instanțelor interne. Ea a afirmat că instanța internă nu a luat în considerare dovezi semnificative privind accidentul în examinarea cazului și că concluziile lor au fost, în mod evident, eronate și nefondate. Dimpotrivă, concluziile judecătorului disident au fost corecte, în opinia reclamantului. Reclamantul s-a plâns în continuare că examinarea ineficientă a cazului de către instanțele interne a încălcat articolele 2 și 8 din Convenție. În cele din urmă, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii în fața instanțelor interne. Lungimea procedurii și lipsa unui remediu eficace în acest sens, conform articolului 6 din Convenție, reclamantul s-a plâns cu privire la durata procedurii. Disponibilitatea unui remediu eficace în sistemul național în sensul articolului 13 din Convenție în ceea ce privește această plângere. Dispozițiile de mai sus, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiție într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal...” art. 13 Fiecare a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială. Prin scrisoarea din 13 ianuarie 2010, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunilor ridicate în această parte a cererii și a solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevede următoarele: „1. Guvernul dorește să exprese - prin intermediul unei declarații unilaterale - recunoașterea sa că, în circumstanțele speciale ale prezentului caz, durata procedurii nu a îndeplinit cerința de „rațional” prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție și nici „remediarea efectivă” menționată la art. 13 pentru încălcarea menționată anterior era la dispoziția reclamantului. 2. În consecință, Guvernul este pregătit să plătească reclamantului o sumă globală de 15.000 EUR (cheltuieli pecuniare și nepecuniare și costuri și cheltuieli). În opinia sa, această sumă ar constitui o reparație adecvată și o compensare suficientă pentru durata impugnată a procedurii respective și lipsa unui remediu eficace și, prin urmare, o sumă acceptabilă în ceea ce privește cuantitatea în acest caz. 3. Această sumă, care trebuie să acopere orice prejudiciu material și nepecuniare, precum și costurile și cheltuielile, va fi eliberată de orice impozite care ar putea fi aplicabile. Va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării deciziei în temeiul art. 1 (c) din Convenție. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termen de trei luni, Guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Această plată va constitui decontarea finală a cazului. Respectând recunoașterea Guvernului că nu a existat nici o „remediare eficientă” la dispunerea reclamantului, Guvernul a afirmat că a introdus în legislatură (Casă de Reprezentanți) la 14.7.09, legislație specifică pentru crearea de remedii naționale pentru plângeri de încălcare a cerințelor de timp rezonabil de la art. 6 § 1 din Convenție în determinarea drepturilor și obligațiilor civile. Legislativul a încheiat examinarea proiectului de lege relevant (titlul „O lege care oferă remedii eficiente pentru violarea dreptului de a avea drepturi și obligații civile determinate într-un timp rezonabil”) înainte de pauza de Crăciun, și se preconizează că va aproba proiectul de lege imediat ce va relua lucrările legislative la mijlocul ianuarie 2010. 5. Proiectul de lege se aplică plângerii privind durata procedurii judiciare în toate cazurile civile și administrative (în toate nivelurile de jurisdicție); reclamanții pot institui proceduri civile în instanțele de district pentru încălcarea dreptului și plata compensației și pot face acest lucru, de asemenea, atunci când plângerea este cu privire la procedurile judiciare încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii. De asemenea, se pot face plângeri în ceea ce privește durata procedurii pe care le așteaptă; o parte poate face o cerere la o altă instanță în orice etapă a procedurii pe care le așteaptă, se plânge de lungime și se cere compensare; reclamantul are dreptul de a examina și de a hotărâ asupra plângerii sale și de a compensa încălcarea încălcării; o astfel de cerere poate fi, de asemenea, în ceea ce privește plângerile cu privire la durata procedurii pe care le aștepta la intrarea în vigoare a legii; în plus față de compensarea, Curții Supreme trebuie să acorde instrucțiuni pentru accelerarea procedurii pe care le aștepta; în acest scop, instanța de judecată trebuie să transmită judecată Curții Supreme. 7. Proiectul de lege prevede că, în determinarea problemelor de încălcare și evaluare a compensației în procedurile interne de mai sus, instanța trebuie să ia în considerare jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. 8. În plus, Guvernul abordează problema prevenirii unei lungimi necorespunzătoare în cadrul procedurilor judiciare printr-o serie de măsuri de reglementare adoptate sau în curs de desfășurare sau propuse. Unele dintre măsurile sunt rezumate în documentul atașat. Acestea sunt, de asemenea, prezentate în documentul atașat cu privire la Comitetul de Miniștri’ 1072 (DH) reuniunea din decembrie 2009, deoarece acestea au fost comunicate și secretariatului Comitetului în cadrul reuniunilor bilaterale care au avut loc la Nicosia în iunie 2009. 9. Având în vedere cele de mai sus, Guvernul ar sugera că circumstanțele prezentului caz permit Curții dumneavoastră să ajungă la concluzia că există „alte motive”, astfel cum se menționează la art. 37 § 1 litera (c) din Convenție, justificând încetarea examinării cererii și că, în plus, nu există motive de caracter general, astfel cum se definește la art. 37 § 1 în amendă , care ar necesita examinarea în continuare a cazului în temeiul acestei dispoziții. În consecință, Guvernul invită Curții dumneavoastră să scoată cererea din lista de cazuri. Într-un document atașat declarației, Guvernul a menționat următoarele: „1. Curtea Supremă revizuiește regulile de procedură civilă pentru actualizarea și simplificarea procedurilor de accelerare. Revizuirea este efectuată de către un comitet de judecători ai Curții Supreme în cooperare cu avocatii practici ai Asociației Barorilor Cipru. Lucrările vor fi finalizate până la sfârșitul lunii iulie 2010. 2. Curtea Supremă a alocat unuia dintre judecătorii săi responsabilitatea de a urmări statisticile cazurilor în vârstă și de a informa Curtea Supremă la intervale regulate cu privire la progresul procedurii judiciare. 3. Măsurile disciplinare sunt luate împotriva judecătorilor care nu respectă instrucțiunile Curții Supreme prezentate în conformitate cu Regulamentul de procedură pentru eliberarea în timp util a hotărârilor. 4. Serviciul de stenotip care înlocuiește stenotipurile și, astfel, evită întârzierile cauzate de nevoia transcrierii înregistrărilor procedurilor a fost introdus în legătură cu procedurile din toate instanțele de asize. Se iau măsuri pentru prelungirea acesteia și la alte proceduri judiciare. 5. Informatizarea Serviciului Judiciar care se preconizează să rezolve multe probleme va începe foarte curând. Guvernul a aprobat deja recrutarea personalului necesar. Va fi dusă în două faze. Prima fază va acoperi Curtea Supremă și Curtea de district Nicosia, iar a doua va extinde și la alte instanțe. 6. Guvernul examinează o cerere a Curții Supreme de creștere a numărului de judecători.” Într-o scrisoare din 23 februarie 2010, reclamantul a acceptat termenii declarației guvernamentale și a susținut că, cu plata sumelor și a celorlalte declarații menționate în textul declarației pe care le-a simțit justificată în ceea ce privește plângerea ei privind durata procedurii. Într-o scrisoare din 10 martie 2010, Guvernul a informat Curtea că proiectul de lege de instituire a unui recurs intern pentru lungimea procedurii a fost aprobat de legislatură și că legea relevantă (Legea 2 (I)/2010) a intrat în vigoare la 5 februarie 2010. Curtea reamintește că art. 37 din convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat continuarea examinării cererii”. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația în funcție de principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia, [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI); WAZA Sporóδka z o.o. c. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwiδska v. Polonia (dec. nr. 28953/03). Curtea a stabilit, în mai multe cazuri, practica sa privind plângerile referitoare la încălcarea dreptului unei persoane la o audiere într-un timp rezonabil (a se vedea, de exemplu, Frydlender v. France [GC], nr. 30979/96, § 43, CEHR 2000-VII; Cocchiarella v. Italia [GC], nr. 64886/01, §§§ 69-98, ECHR 2006 Majewski v. Polonia , nr. 52690/99, 11 octombrie 2005; și Wende și Kukówka c. Polonia , nr. 56026/00, 10 mai 2007). De asemenea, a avut deja ocazia de a aborda plângerile legate de presupusa încălcare a dreptului unei persoane la o audiție într-un timp rezonabil și de lipsa unui remediu eficace în acest sens în diferite cazuri împotriva Ciprului (a se vedea, de exemplu, Mylonas Cyprus , nr. 14790/06, 11 decembrie 2008; Ouzounian Barret c. Cipru , nr. 2418/05 , 18 ianuarie 2007; Gavricides c. Cipru , nr. 15940/02 , 1 iunie 2006; Lerios c. Cipru , nr. 68448/01 , 23 martie 2006; Paroutis c. Cipru , nr. 20435/02 , 19 ianuarie 2006). Curtea ia în primul rând act de acceptarea termenilor reclamantului De asemenea, Curtea remarcă că declarația conține o recunoaștere clară a încălcării articolelor și a articolelor 13 din Convenție și ia, de asemenea, o conștientizare a inserției Legii 2 (I)/2010 de stabilire a unor remedii naționale pentru plângeri de încălcare a cerințelor de timp rezonabil prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție. În ultimul rând, Curtea este convinsă că suma totală oferită reclamantului de către Guvern în compensare pentru daune și costuri nepecuniare și cheltuieli constituie o soluție adecvată pentru lungimea excesivă a procedurii având în vedere toate circumstanțele cazului și că această sumă este în concordanță cu sumele acordate de Curte în alte cazuri similare. În acest context, Curtea consideră că nu mai este justificată să continue examinarea acestei părți a cererii [art. 37 § 1 litera (c)]. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea acestei părți a cererii (art. 37 § 1 în amendă Prin urmare, ar trebui eliminată din listă. În ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție, Curtea constată, în primul rând, că reclamantul a avut acces la instanțe interne și că cererile sale au fost examinate la două niveluri de competență. Nu s-a afirmat că reclamantul nu a fost în măsură să-și declare pe deplin cazul și să conteste dovezile prezentate. În al doilea rând, în măsura în care reclamantul se plânge despre echitatea procedurii, Curtea reamintește în primul rând că nu este sarcina sa de a acționa ca instanță de recurs sau, așa cum se declară uneori, ca instanță de a patra instanță, în ceea ce privește deciziile luate de instanțe interne. Mai mult decât atât, sunt cele mai bune instanțe naționale care pot evalua credibilitatea martorilor și relevanța dovezilor în cazul în cauză (a se vedea, printre multe alte autorități, Vidal c. Belgia , hotărârea din 22 aprilie 1992 , Serie A nr. 235 B , § 32 și Edwards c. Regatul Unit , hotărârea din 16 decembrie 1992 , Serie A nr. 247-B , § 34). În cazul în cauză, atât instanța de primă instanță, cât și Curtea Supremă, cu majoritate, au concluzionat că, pe baza dovezilor în fața lor, nici o neglijență nu ar putea fi atribuită inculpatului/corespondentului. Hotărârile instanțelor interne sunt justificate în mod corespunzător și nu există nici o indicație de nedreptate sau arbitrare. În măsura în care reclamantul plânge că examinarea presupusă ineficientă a cauzei sale de către instanțe interne a încălcat articolele 2 și 8 din Convenție, Curtea consideră că nu a apărut nicio problemă în temeiul acestor dispoziții, după care această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate a termenilor declarației guvernului contestat în ceea ce privește plângerile prevăzute la art. 6 § 1 și 13 din convenție și a modalităților de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul articol; hotărăște să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în măsura în care se referă la plângerile de mai sus, în conformitate cu art. 37 § § 1 litera (c) din convenție; restul cererii este inadmisibil. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

Application no. 29517/08

by Tassoula CONSTANTINOU

against Cyprus

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 27 May 2010 as a Chamber composed of:

Christos Rozakis,

President,

Nina Vajić,

Khanlar Hajiyev,

Dean Spielmann,

Sverre Erik Jebens,

Giorgio Malinverni,

George Nicolaou,

judges,

and Søren Nielsen,

Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 17 April 2008,

Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 13 January 2010 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Mrs Tassoula Constantinou, is a Cypriot national who was born in 1947 and lives in Nicosia. She was represented before the Court by Mr

L. G. Loucaides and M. Kyprianou & Co, lawyers practising in Nicosia. The Cypriot Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr

P.

Clerides, Attorney-General of the Republic of Cyprus.

The applicant has brought the present application in her capacity as the administrator of her husband’s estate.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant’s husband was severely injured in a car accident after being hit by a car. He became tetraplegic and lost his ability to speak.

On 9 March 1996 the applicant, in her capacity as administrator of her husband’s estate, lodged a civil action for negligence (action no. 3908/06) against the driver of the car before the District Court of Nicosia.

The hearing of the case commenced on 18 February 2002 and ended on

7

February 2003.

On 30 January 2004 the District Court dismissed the action. It held that, on the basis of the evidence and the facts established before it, the defendant had not been responsible for the accident. The District Court went on to examine the amount of damages the estate of the applicant’s husband would have been entitled to if the action had been successful.

On 8 March 2004 the applicant lodged an appeal before the Supreme Court (appeal no. 11974).

On 12 November 2007 the Supreme Court dismissed the appeal by a majority (2/1). The majority agreed with and upheld the conclusions of the first instance court. The dissenting judge found contributory negligence of 50% on the part of the defendant.

COMPLAINTS

1.

The applicant complained under Article 6 of the Convention that she did not have effective access to and a fair hearing before the domestic courts. She claimed that the domestic courts had failed to consider significant evidence concerning the accident when examining the case and that their conclusions had been manifestly erroneous and unsubstantiated. On the contrary, the dissenting judge’s conclusions had been, in the applicant’s opinion, correct.

2.

The applicant further complained that the ineffective examination of her case by the domestic courts infringed Articles 2 and 8 of the Convention.

3.

Finally, the applicant complained under Article 6 of the Convention about the length of the proceedings before the domestic courts.

THE LAW

A.

Length of proceedings and the lack of an effective remedy in this respect

Relying on Article 6 of the Convention the applicant complained about the length of the proceedings. The

Court also took up

ex

officio

the availability of an effective remedy in the national system within the meaning of Article 13 of the Convention in relation to this complaint. The above provisions, in so far as relevant, provide as follows:

Article 6 § 1

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

Article 13

Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.

By a letter dated 13 January 2010 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issues raised in this part of the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.

The declaration provides as follows:

“1. The Government wishes to express - by way of a unilateral declaration - its acknowledgement that in the special circumstances of the present case the length of the proceedings did not fulfil the requirement of “reasonable” referred to in Article

6 §

1 of the Convention and no “effective remedy” referred to in Article 13 for the abovementioned violation was at the applicant’s disposal.

37

§

1 (c) of the Convention. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. This payment will constitute the final settlement of the case.

A Law Providing Effective Remedies for Violation of the Right to have Civil Rights and Obligations Determined within a Reasonable Time

”) before its Christmas recess, and is expected that it will approve the Bill as soon as it resumes legislative work in mid January 2010.

nd

(DH) meeting of December 2009, since they were also communicated to the Committee’s secretariat during bilateral meetings held in Nicosia in June 2009.

in fine

, which would require the further examination of the case by virtue of that provision. Accordingly, the Government invites your Court to strike the application out of its list of cases.

”

In a document attached to the declaration the Government stated the following:

“1. The Supreme Court is reviewing the Civil Procedure Rules for updating and simplifying them for expediting proceedings. The review is carried out by a committee of Supreme Court judges in co-operation with practicing advocates of the Cyprus Bar Association. The work is expected to be completed by the end of July 2010.

In a letter dated 23 February 2010 the applicant accepted the terms of the Government’s declaration and submitted that with the payment of the amounts and the other statements set out in the text of the declaration she felt vindicated as regards her complaint concerning length of proceedings.

In a letter of 10 March 2010 the Government informed the Court that the bill establishing a domestic remedy for length of proceedings had been approved by the legislature and that

the relevant Law (Law 2 (I)/2010) had entered into force on 5 February 2010.

The Court recalls that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article

37 §

1

(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:

“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.

To this end, the Court will examine carefully the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the

Tahsin Acar

judgment (

Tahsin Acar v.

Turkey

, [GC], no.

26307/95, §§ 75-77, ECHR

2003-VI);

WAZA Spóÿka z o.o. v. Poland

(dec.) no. 11602/02, 26

June

2007; and

Sulwiÿska v. Poland

(dec.) no. 28953/03).

The Court has established in a number of cases, its practice concerning complaints about the violation of one’s right to a hearing within a reasonable time (see, for example,

Frydlender v.

France

[GC], no.

30979/96, § 43, ECHR 2000-VII;

Cocchiarella v.

Italy

[GC], no.

64886/01, §§ 69-98, ECHR 2006

‑

V;

Majewski v.

Poland

, no.

52690/99, 11 October 2005; and

Wende and Kukówka v.

Poland

, no.

56026/00, 10

May 2007). Furthermore, it has already had occasion to address complaints related to the alleged breach of one’s right to a hearing within a reasonable time and the lack of an effective remedy in this respect in a variety of cases against Cyprus (see, for example,

Mylonas

v.

Cyprus

, no.

14790/06, 11 December 2008;

Ouzounian Barret v. Cyprus

, no.

2418/05, 18 January 2007;

Gavrielides v. Cyprus

, no. 15940/02, 1 June 2006;

Lerios v. Cyprus

, no.

68448/01

, 23 March 2006;

Paroutis v. Cyprus

, no. 20435/02, 19 January 2006).

The Court first takes note of the applicant’s acceptance of the terms of the

Government’s declaration. Furthermore, the Court observes that the declaration contains a clear acknowledgment of a breach of Articles

6

§

1

and 13 of the Convention. It also takes cognisance of the entry of Law 2

(I)/2010 establishing national remedies for complaints of a violation of the reasonable time requirement of Article 6 § 1 of the Convention. Last but not least, the Court is satisfied that the total amount offered to the applicant by the Government in compensation for non-pecuniary damage and costs and expenses constitutes adequate redress for the excessive length of the proceedings having regard to all the circumstances of the case, and that this amount is consistent with the amounts awarded by the Court in other similar cases.

Against this background, the Court considers that it is no longer justified in continuing the examination of this part of the application (Article

37 §

1(c)).

Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of this part of the application (Article 37 § 1

in fine

).

Accordingly, it should be struck out of the list.

B.

Remaining complaints

As regards the applicant’s complaints under Article 6 of the Convention the Court notes, first of all, that the applicant had access to the domestic courts and her claims were examined at two levels of jurisdiction. It has not been alleged that the applicant was not fully able to state her case and contest the evidence submitted. Secondly, in so far as the applicant complains about the fairness of the proceedings, the Court firstly recalls that it is not its task to act as a court of appeal or, as is sometimes stated, as a court of fourth instance, in respect of the decisions taken by domestic courts. It is the role of the domestic courts to interpret and apply the relevant rules of procedural or substantive law. Furthermore, it is the domestic courts that are best placed for assessing the credibility of witnesses and the relevance of evidence to the issues in the case (see, among many other authorities,

Vidal v. Belgium

, judgment of 22 April 1992, Series

A no.

235

‑

B, § 32, and

Edwards v. the United Kingdom

, judgment of 16

December 1992, Series A no. 247-B, §

34). In the present case both the first instance court and the Supreme Court, by a majority, concluded that on the basis of the evidence before them no negligence could be attributed to the defendant/respondent. The domestic courts’ judgments are duly reasoned and there is no indication of any unfairness or arbitrariness.

In so far as the applicant complains that the allegedly ineffective examination of her case by the domestic courts infringed Articles 2 and 8 of the Convention, the Court considers that no issue arises under these provisions.

It follows that this part of the application must be rejected in accordance with Article

35 §§ 3 and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Takes note

of the terms of the respondent Government’s declaration in respect of the complaints under Articles 6 § 1 and 13 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;

Decides

to strike the application out of its list of cases in so far as it relates to the above complaints in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Søren Nielsen

Christos Rozakis

Registrar

President