AFFAIRE BIENIEK c. POLOGNE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 46117/07) adresată Republicii Polonia și introdusă la Curte, pe 6 octombrie 2007, de o cetățean al acestui stat, Dl Robert Bieniek (« reclamantul »), în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Guvernul polonez (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, Dl J.Wołąsiewicz, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul invoca în special încălcarea articolului 5 § 3 al Convenției din cauza duratei detenției preventive aplicate împotriva sa, precum și încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției, din cauza duratei procedurii penale dirigite împotriva sa.

Pe 2 decembrie 2008, președintele secțiunii a patrulea a hotărât să comunice cererea Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 al Convenției, s-a hotărât, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului. ÎN FAPT I.

Pe 29 iulie 1999, reclamantul a fost arestat. Pe 31 iulie 1999, tribunalul de district din Varșovia a ordonat plasarea sa în detenție preventivă, pe motiv că în vederea elementelor strânse de autorități, în special mărturia martorilor oculari, putea fi suspectat că a comis, cu alte persoane, mai multe ucideri prin împușcare. Tribunalul a relevat severitatea pedepsei pe care o risca reclamantul și riscul ca, în caz de eliberare, ar putea îngrădi buna desfășurare a anchetei. A subliniat că aceasta din urmă era în evoluție și complexă.

Detenția reclamantului a fost prelungită la intervale regulate, în special pe 30 septembrie 1999, 3 și 18 ianuarie precum și 14 iulie și 19 decembrie 2000. În deciziile lor, autoritățile s-au bazat în mod continuu pe suspecțiunile puternice, susținute de elementele dosarului, că reclamantul ar fi fost autorul faptelor grave, pasibile de o pedeapsă cu închisoare importantă. Ei au subliniat necesitatea de a strânge numeroase dovezi, în special expertize și mărturii ale celor care s-au plânsuri.

Pe 19 februarie 2001, parchetul din Varșovia a depus un act de acuzare punând în cauză reclamantul și cei trei complici presupuși. Au fost acuzați de omucidere dublă prin arme și tentative de omucidere.

Pentru a motiva deciziile de a prelungi detenția reclamantului în faza judiciară a procedurii, autoritățile au invocat circumstanțe similare cu acelea referite anterior. Au observat că procedura s-a prelungit din cauza neprezentărilor martorilor din care unii trebuiau localizați de autorități.

Printr-o sentință din 24 aprilie 2003, tribunalul regional din Varșovia a declarat reclamantul vinovat și l-a condamnat la închisoare pe viață.

Printr-o hotărâre din 22 aprilie 2004, curtea de apel l-a achitat pe reclamant de una dintre crimele și a confirmat restul sentinței tribunalului regional.

Printr-o hotărâre din 2 martie 2006, Curtea Supremă a anulat sentințele pronunțate de instanțele inferioare și a trimis cauza pentru reexamen tribunalului regional din Varșovia. A hotărât în același timp să prelungească detenția preventivă a reclamantului până pe 1 septembrie 2006. Curtea Supremă s-a bazat pe gravitatea și numărul mare de infracțiuni reprochate reclamantului, precum și pe complexitatea procedurii, factori care justificau teama că, în caz de eliberare, ar putea îngrădi buna desfășurare a actelor.

În perioada următoare autoritățile au continuat să mențină detenția reclamantului din motive în esență similare cu cele indicate mai sus. S-au pronunțat în special pe 29 ianuarie, 15 mai, 15 august, 4 decembrie 2007 și 18 mai 2008. Recursurile formulate de reclamant au fost respinse de curtea de apel din Varșovia, în special pe 14 iunie și 25 septembrie 2007 precum și pe 4 ianuarie și 27 mai 2008. De altfel, cererea reclamantului de a înlocui detenția preventivă cu o măsură preventivă mai ușoară a fost refuzată pe 7 aprilie 2008.

În iunie 2008, reclamantul a format un recurs împotriva duratei procedurii. Pe 11 septembrie 2008, curtea de apel din Varșovia l-a respins. După ce a examinat doar faza procedurii posterioare hotărârii Curții Supreme, curtea de apel a estimat că nicio întârziere nejustificată nu putea fi imputată autorităților.

Din elementele versate dosarului, în special din ultima scrisoare a reclamantului din 28 februarie 2010, rezultă că acesta din urmă este încă deținut fără ca o sentință să fi fost pronunțată de tribunalul regional din Varșovia. La ședința din 30 noiembrie 2009, tribunalul a refuzat să admită cererea reclamantului de a fi pus în libertate. Ultima prelungire a detenției sale, până pe 30 aprilie 2010, a avut loc pe 22 decembrie 2009 din motive în esență identice cu acelea invocate anterior de autorități. II.

Pe 17 septembrie 2004 a intrat în vigoare legea adoptată pe 17 iunie 2004, care a introdus în sistemul juridic polonez o cale de atac împotriva duratei excesive a procedurilor judiciare (Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadnionej zwłoki). Deciziile Charzyński c. Polonia nr. 15212/03 (decizie), §§ 12-23, CEDO 2005-V, Ratajczyk c. Polonia nr. 11215/02 (decizie), CEDO 2005-VIII și Krasuski c. Polonia, nr. 61444/00, §§ 34-46, CEDO 2005-V descriu dreptul și practica internă relevante privind eficacitatea căii de atac interne instituite de legea din 2004. ÎN DREPT I. PRIVIND CEREREA GUVERNULUI DE A RADIA CEREREA DIN ROL ÎN APLICARE A ARTICOLULUI 37 AL CONVENȚIEI

Printr-o scrisoare din 20 octombrie 2009, Guvernul a invitat Curtea să radice cauza din rol și a anexat textul unei declarații unilaterale similare cu cea prezentată în cauzele Tahsin Acar c. Turcia ((chestiune preliminară) [GC], nr. 26307/95, CEDO 2003-VI), Haran c. Turcia, ((radierea din rol) nr. 25754/94, 26 martie 2002) și altele. În declarația menționată, a recunoscut că a fost, în prezenta cauză, încălcare a articolelor 5 § 3 și 6 § 1 al Convenției din cauza duratei detenției preventive a reclamantului și a duratei excesive a procedurii penale. Guvernul a propus, de altfel, versarea reclamantului a sumei de 18 000 PLN la titlul satisfacției echitabile și a invitat Curtea să radice cererea din rol în aplicare a articolului 37 § 1 (c) al Convenției.

Reclamantul s-a opus ofertei Guvernului și a rugat Curtea să se pronunțe printr-o hotărâre. A subliniat că în ciuda recunoașterii de către Guvernul polonez al încălcărilor drepturilor sale protejate de Convenție, versarea sumei propuse de acesta din urmă nu-i îmbunătățește situația, ținând seama că detenția preventivă continuă să fie aplicată împotriva sa.

Curtea consideră că, în anumite circumstanțe, poate fi indicat să se radice o cerere din rol în temeiul articolului 37 § 1 c) al Convenției pe baza unei declarații unilaterale a guvernului pârât chiar dacă reclamantul dorește ca examinarea cauzei să continue. Se referă la acest sens la principiile stabilite în jurisprudența sa (în special Melnic c. Moldova, nr. 6923/03, §§ 20-31) privind examinarea declarațiilor unilaterale. Curtea reamintește în special că este în funcție de circumstanțele particulare ale cauzei că ea va putea determina dacă declarația unilaterală oferă o bază suficientă pentru a concluziona că respectul drepturilor omului garantate de Convenție nu cere ca ea să continue examinarea cauzei (cf. Tahsin Acar, citat, § 75; Melnic citat, § 22).

Privind prezenta cauză, Curtea observă că Guvernul a acceptat să spună, în declarația sa unilaterală, că durata detenției preventive a reclamantului, precum și a procedurii penale, era excesivă. Guvernul a propus, de asemenea, versarea reclamantului a unei sume de bani la titlul satisfacției echitabile.

În măsura în care se pune întrebarea dacă, în cazul de față, ar fi oportun să se radice prezenta cerere din rol pe baza declarației unilaterale a Guvernului, Curtea observă în special că în ciuda recunoașterii de către acesta din urmă a încălcării dreptului reclamantului de a fi judecat într-un termen rezonabil sau de a fi eliberat în cursul procedurii, acesta din urmă continuă să fie privat de libertate, în încălcare a articolului 5 § 3 al Convenției. Ținând seama de lunga detenție preventivă deja suferita de reclamant și de faptul că acesta se află în situație de încălcare continuă a articolului 5 § 3 al Convenției, Curtea consideră că versarea sumei propuse de Guvern nu poate fi suficientă pentru a furniza o reparație adecvată reclamantului.

În vederea celor de mai sus, Curtea consideră că respectul drepturilor omului cere continuarea examinării cauzei, în conformitate cu ultima propoziție a articolului 37 § 1 al Convenției. Cererea nu poate deci fi radată din rol în temeiul alineatei c) a articolului 37 al Convenției, declarația neoffrind o bază suficientă pentru ca Curtea să poată spune că nu se mai justifică continuarea examinării cauzei.

În concluzie, respinge cererea Guvernului de a radice cererea din rol în temeiul articolului 37 § 1 c) al Convenției și va continua, în consecință, examinarea admisibilității și fondului cauzei. II.

Guvernul afirmă că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. În particular, ar fi putut formula un recurs la Curtea Constituțională și invita pe aceasta să se pronunțe asupra chestiunii constituționalității dispozițiilor codului de procedură penală polonez în virtutea cărora detenția sa preventivă a fost prelungită.

Reclamantul combate argumentele Guvernului.

Curtea reamintește jurisprudența sa relevantă în cazul de față din care rezultă că art. 35 § 1 al Convenției nu cere ca un reclamant, după ce a formulat recurs împotriva deciziilor de prelungire a detenției sale preventive, să trebuie de asemenea necesar să încearcă să obțină reparația unei încălcări presupuse a Convenției prin sesizarea Curții Constituționale (cf., de exemplu, Kacprzyk c. Polonia, nr. 50020/06, §§ 27-31, 21 iulie 2009; Wegera c. Polonia, nr. 141/07, 19 ianuarie 2010, § 47).

Ținând seama de celor de mai sus, Curtea respinge excepția Guvernului.

Constată că acest motiv nu este manifestabil nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Remarcă, de altfel, că nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Privind fondul 1. Perioada de luat în considerare

Curtea constată că durata detenției preventive a reclamantului corespunde sumei a două perioade. Prima se extinde din 29 iulie 1999, data plasării sale în detenție, până pe 24 aprilie 2003, data condamnării sale în prima instanță, adică o durată de aproximativ trei ani și nouă luni. Curtea observă că în măsura în care între această din urmă dată și 2 martie 2006, reclamantul executa pedeapsa de închisoare pronunțată de tribunalul regional pe 24 aprilie 2003, situația sa în perioada în cauză trebuie considerată ca ținând de art. 5 § 1 a), care autorizează o privare de libertate « după condamnare de o instanță competentă ». În consecință, această perioadă nu poate fi luată în considerare în scopul articolului 5 § 3 (cf. Kudła, citat, § 104). A doua perioadă de detenție preventivă a persoanei în cauză se extinde din 2 martie 2006, data infirmării de către Curtea Supremă a sentințelor de condamnare pronunțate de instanțele inferioare și a trimiterii cauzei pentru reexamen, adică la prezent o durată de aproximativ patru ani și o lună. Durata totală a detenției preventive a persoanei în cauză este astfel de aproximativ șapte ani și zece luni. 2. Caracterul rezonabil al duratei detenției preventive

Guvernul susține că detenția reclamantului era în conformitate cu cerințele articolului 5 § 3 și că se justifica prin indici serioși.

Guvernul pune accent pe gravitatea infracțiunilor de care reclamantul era acuzat că a comis cu complicitate cu alți coacuzați. Remarcă caracterul foarte complex și evolutiv al cauzei referitoare la activitățile unei asociații de infractori.

Guvernul consideră că prelungirea detenției se justifica prin motive suficiente și relevante și subliniază că era supusă unui control regulat din partea tribunalelor, care au furnizat de fiecare dată explicații detaliate și bazate pe circumstanțele concrete ale cauzei. Susține că au persista motive plauzibile de suspiciune că reclamantul a comis infracțiunile reprochate pe toată durata procedurii. Potrivit acestuia, era rezonabil să se creadă că odată cu eliberarea, persoana în cauză ar încerca să se sustragă justiției și să entraveze buna desfășurare a procedurii. În particular, era rezonabil să se temă că ar putea încerca să influențeze martori și să se pună în înțelegere cu complici.

În final, Guvernul susține că autoritățile au aplicat toată diligență necesară cauzei.

Reclamantul combate argumentele Guvernului.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei detenții nu se pretează unei evaluări abstracte. Legalitatea menținerii în detenție a unui acuzat trebuie apreciată în fiecare caz după particularitățile cauzei (cf. în special hotărârea Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 152, CEDO 2000-IV și Kudla c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 110, CEDO 2000-XII.).

Responsabilitate primară revine autoritățile judiciare naționale de a se asigura că, în cazul dat, durata detenției preventive a unui acuzat nu depășește limita rezonabilului. În acest scop, trebuie să examineze toate circumstanțele de natură să releveze sau să excludă existența exigenței interesului public menționate mai sus justificând, ținând seama de prezumția nevinovăției, o excepție de la regula respectului libertății individuale, și să dea seama în deciziile lor privind cererile de eliberare. Este esențial pe baza motivelor care figurează în deciziile menționării, precum și a faptelor stabilite indicate de persoana în cauză în recursurile sale, că Curtea trebuie să determine dacă a fost sau nu o încălcare a articolului 5 § 3 al Convenției (cf., în particular hotărârile Weinsztal c. Polonia, nr. 43748/98, din 30 mai 2006, § 50 și McKay c. Regatul Unit [GC], nr. 543/03, § 43).

Persistența motivelor plauzibile de suspiciune că persoana arestată a comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în detenție, dar după un anumit timp nu mai este suficientă; Curtea trebuie deci să stabilească dacă alte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. Când se dovedesc « relevante » și « suficiente », ea caută în plus dacă autoritățile naționale competente au aplicat o « diligență deosebită » urmăririi procedurii (cf., în particular, hotărârea Letellier c. Franța din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, p. 18, § 35).

Curtea observă că în cazul de față autoritățile au justificat prelungirea detenției prin severitatea pedepsei pe care o risca, prin complexitatea cauzei, precum și prin riscul de entravare a bunei funcționări a justiției.

Curtea consideră că aceste motive puteau inițial să sufie pentru a legitima detenția. Cu toate acestea, de-a lungul timpului, au devenit inevitabil mai puțin relevante și doar motive cu adevărat imperioase ar putea convinge Curtea că privarea lungă de libertate (aproximativ șapte ani și zece luni în total) se justifica în conformitate cu art. 5 § 3.

Curtea nu observă niciun motiv de asemenea în cazul de față și constată că instanțele judiciare naționale au respins cererile de eliberare ale reclamantului și au prelungit detenția în esență pentru aceleași motive ca cele citate anterior. Curtea observă, de altfel, că pe toată durata procedurii, judecătorii au motivat deciziile lor prin caracterul complex al cauzei, subliniind în special severitatea pedepsei pe care o risca din cauza naturii infracțiunilor reprochate.

Curtea reamintește la acest sens că la lumina jurisprudenței sale stabilite, existența unei puternice suspiciuni de participare la infracțiuni grave și perspectiva unei condamnări grele nu pot singure să justifice o detenție preventivă lungă (cf., în particular, hotărârile Wemhoff c. Germania din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, p. 22, § 14; Matznetter c. Austria din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, p. 29, § 11; Letellier c. Franța citat, § 43; Scott c. Spania din 30 noiembrie 1996, CEDO 1996 - VI, p. 2304, § 78).

Prin urmare, Curtea concluzionează că motivele invocate de tribunale în deciziile lor nu erau suficiente pentru a justifica menținerea în detenție a reclamantului în perioada în cauză. În aceste circumstanțe, se dovedește inutil să se examineze dacă procedura a fost condusă cu diligența necesară.

Prin urmare, a fost o încălcare a articolului 5 § 3 al Convenției.

Perioada de luat în considerare a început în iulie 1999 și nu s-a încheiat încă. Se extinde pe aproximativ zece ani și nouă luni pentru trei grade de jurisdicție. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că motivul nu este manifestabil nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Privind fondul

Guvernul a declarat că nu dorește să se pronunțe asupra chestiunii.

Reclamantul continuă să afirme că art. 6 § 1 al Convenției a fost încălcat la adresa sa.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază urmând circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (cf. Czech c. Polonia, nr. 49034/99, § 44, 15 noiembrie 2005, Wojda c. Polonia, nr. 55233/00, § 9, din 8 noiembrie 2005).

Curtea observă că prezenta procedură a început în iulie 1999 și nu s-a încheiat încă. Curtea a tratat de mai multe ori cazuri ridicând întrebări similare cu cea a cazului de față și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției (cf. Czech, Wojda citați).

Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în cazul de față durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cererii « termenului rezonabil ».

Prin urmare, a fost o încălcare a articolului 6 § 1. IV.

Curtea consideră că motivul reclamantului nu a fost suficient susținut. Deși recunoaște că reclamantul suferă o detenție deosebit de lungă, acesta din urmă nu a indicat ce alte restricții, în afară de cele care rezultă în mod obișnuit din faptul de a fi supus izolării carceral, dreptul la respectarea vieții sale familiale ar fi putut face obiect. În particular, persoana în cauză nu se plânge de nu a putut menține contactul cu familia prin formate obișnuite prevăzute pentru persoane încarcerate, cum ar fi în special vizitele familiale.

În vederea celor de mai sus, Curtea concluzionează că această parte a cererii este manifestabil nefondată și o respinge, în aplicare a articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. V.

Reclamantul revendică aproximativ 200 000 euro (EUR) la titlul prejudiciului moral pe care l-ar fi suferit din cauza încălcărilor drepturilor sale protejate de articolele 5 § 3 și 6 § 1 al Convenției.

Guvernul considera exorbitantă suma solicitată de reclamant și se supune înțelepciunii Curții.

Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral sigur. În vederea circumstanțelor cauzei, Curtea consideră rezonabil să i se acorde suma de 7 800 EUR. B. Cheltuieli și dépens

Reclamantul solicită, de asemenea, 1000 EUR pentru cheltuielile și taxele suportate la Curte.

Guvernul nu s-a pronunțat la acest sens.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Hotărând în echitate, Curtea alocă reclamantului 100 EUR la titlul cheltuielilor și taxelor. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să alinieze rata dobânzilor de întârziere la rata dobânzii din facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Respinge cererea Guvernului de a radica cererea din rol; 2. Declară cererea admisibilă privind motivele derivate din articolele 5 § 3 și 6 § 1 al Convenției și inadmisibilă pentru restul; 3. Decide că a fost o încălcare a articolului 5 § 3 al Convenției; 4. Decide că a fost o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 5. Decide a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 7 800 EUR (șapte mii opt sute euro) pentru prejudiciu moral și 100 EUR (o sută euro) pentru cheltuieli și taxe, de convertit în zloti polonezi la cursul aplicabil la data plății, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlul impozitului; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii din facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 1 iunie 2010, în aplicare a articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Lawrence Early Nicolas Bratza Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 46117/07) dirigée contre la République de Pologne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Robert Bieniek (« le requérant »), a saisi la Cour le 6 octobre 2007 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement polonais (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. J.Wołąsiewicz, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant alléguait en particulier violation de l'article 5 § 3 de la Convention à raison de la longueur de la détention provisoire appliquée à son encontre, ainsi que violation de l'article 6 § 1 de la Convention, du fait de la durée de la procédure pénale dirigée contre lui.

Le 2 décembre 2008, le président de la quatrième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 29 juillet 1999, le requérant fut arrêté. Le 31 juillet 1999, le tribunal de district de Varsovie ordonna sa mise en détention provisoire, au motif qu'au vue des éléments rassemblés par les autorités, notamment les témoignages des témoins oculaires, il pouvait être soupçonné d'avoir commis avec d'autres individus plusieurs meurtres par arme à feu. Le tribunal releva la sévérité de la peine encourue par le requérant et le risque qu'en cas de libération, il pourrait entraver le bon déroulement de l'enquête. Il souligna que cette dernière était évolutive et complexe.

La détention du requérant fut prolongée à des intervalles réguliers, notamment les 30 septembre 1999, 3 et 18 janvier ainsi que 14 juillet et 19 décembre 2000. Dans leurs décisions, les autorités se fondèrent de manière continue sur les forts soupçons, étayés par les éléments du dossier, que le requérant eût été l'auteur des faits graves, passibles d'une peine de prison importante. Elles soulignèrent la nécessité de recueillir des nombreuses preuves, notamment les expertises et les témoignages des repentis.

Le 19 février 2001, le parquet de Varsovie déposa un acte d'accusation mettant en cause le requérant et ses trois complices présumés. Ils furent accusés de double homicide par armes à feu et des tentatives d'homicide.

Pour motiver leurs décisions de prolonger la détention du requérant lors de la phase judiciaire de la procédure, les autorités invoquèrent les circonstances similaires à celles référées antérieurement. Elles observèrent que la procédure s'était prolongée en raison des non-comparutions des témoins dont certains devaient être localisés par les autorités.

Par un jugement du 24 avril 2003, le tribunal régional de Varsovie déclara le requérant coupable des faits et le condamna à la réclusion à perpétuité.

Par un arrêt du 22 avril 2004, la cour d'appel acquitta le requérant de l'un des meurtres et confirma le restant du jugement du tribunal régional.

Par un arrêt du 2 mars 2006, la Cour Suprême cassa les jugements prononcés par les instances inférieures et renvoya l'affaire pour réexamen au tribunal régional de Varsovie. Elle décida en même temps de prolonger la détention provisoire du requérant jusqu'au 1 er septembre 2006. La Cour Suprême se fonda sur la gravité et le grand nombre d'infractions reprochées au requérant ainsi que sur la complexité de la procédure, facteurs qui justifiaient la crainte qu'en cas de son élargissement, il pourrait entraver le bon déroulement des actes.

Lors de la période subséquente les autorités continuèrent de maintenir la détention du requérant pour les motifs essentiellement similaires à ceux indiqués ci-dessus. Elles se prononcèrent notamment les 29 janvier, 15 mai, 15 août, 4 décembre 2007 et 18 mai 2008. Les recours formés par le requérant furent rejetés par la cour d'appel de Varsovie, notamment les 14 juin et 25 septembre 2007 ainsi que les 4 janvier et 27 mai 2008. D'ailleurs, la demande du requérant tendant à remplacer la détention provisoire par une mesure préventive plus clémente fut refusée le 7 avril 2008.

En juin 2008, le requérant forma un recours contre la durée de la procédure. Le 11 septembre 2008, la cour d'appel de Varsovie le rejeta. Ayant examiné seulement la phase de la procédure postérieure à l'arrêt de la Cour Suprême, la cour d'appel estima qu'aucun retard injustifié ne pouvait être imputé aux autorités.

Il ressort des éléments versés au dossier, notamment de la dernière lettre du requérant du 28 février 2010, que ce dernier est toujours détenu sans qu'un jugement ait été prononcé par le tribunal régional de Varsovie. A l'audience du 30 novembre 2009, le tribunal refusa d'accueillir la demande du requérant tendant à sa mise en liberté. La dernière prolongation de sa détention, jusqu'au 30 avril 2010, eut lieu le 22 décembre 2009 pour les motifs essentiellement identiques à ceux invoqués antérieurement par les autorités. II.

Le 17 septembre 2004 est entrée en vigueur la loi adoptée le 17 juin 2004, qui a introduit dans le système juridique polonais une voie de recours contre la longueur excessive des procédures judiciaires (Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadnionej zwłoki). Les décisions Charzyński c. Pologne n o 15212/03 (déc.), §§ 12-23, ECHR 2005-V, Ratajczyk c. Poland n o 11215/02 (déc.), ECHR 2005-VIII et Krasuski c. Poland , n o 61444/00, §§ 34-46, ECHR 2005-V décrivent le droit et la pratique internes pertinents concernant l'efficacité de la voie de recours interne instaurée par la loi de 2004. EN DROIT I. SUR LA DEMANDE DU GOUVERNEMENT DE RAYER LA REQUETE DU ROLE EN APPLICATION DE L'ARTICLE 37 DE LA CONVENTION

Par une lettre du 20 octobre 2009, le Gouvernement a invité la Cour à rayer l'affaire du rôle et a joint le texte d'une déclaration unilatérale similaire à celle présentée dans les affaires Tahsin Acar c. Turquie ((question préliminaire) [GC], n o 26307/95, ECHR 2003-VI), Haran c. Turquie , ((radiation du rôle) n o 25754/94, 26 mars 2002) et autres. Dans ladite déclaration, il a reconnu qu'il y avait eu, dans la présente affaire, violation des articles 5 § 3 et 6 § 1 de la Convention du fait de la longueur de la détention provisoire du requérant et de la durée excessive de la procédure pénale. Le Gouvernement a de surcroît proposé de verser au requérant la somme de 18 000 PLN au titre de la satisfaction équitable et a invité la Cour à rayer la requête du rôle en application de l'article 37 § 1 (c) de la Convention.

Le requérant s'est opposé à l'offre du Gouvernement et a prié la Cour de statuer par un arrêt. Il a souligné qu'en dépit de la reconnaissance par le Gouvernement polonais des violations de ses droits protégés par la Convention, le versement de la somme proposée par ce dernier n'améliore pas sa situation, vu que la détention préventive continue d'être appliquée à son égard.

La Cour estime que, dans certaines circonstances, il peut être indiqué de rayer une requête du rôle en vertu de l'article 37 § 1 c) de la Convention sur la base d'une déclaration unilatérale du gouvernement défendeur même si le requérant souhaite que l'examen de l'affaire se poursuive. Elle se réfère à cet égard aux principes établis dans sa jurisprudence (notamment Melnic c. Moldova , n o 6923/03, §§ 20-31) en ce qui concerne l'examen des déclarations unilatérales. La Cour rappelle en particulier que c'est en fonction des circonstances particulières de la cause qu'elle pourra déterminer si la déclaration unilatérale offre une base suffisante pour conclure que le respect des droits de l'homme garantis par la Convention n'exige pas qu'elle poursuive l'examen de l'affaire (voir Tahsin Acar, précité, § 75; Melnic précité , § 22).

Pour ce qui est de la présente affaire, la Cour observe que le Gouvernement a accepté de dire, dans sa déclaration unilatérale, que la durée de la détention provisoire du requérant ainsi que de la procédure pénale étaient excessives. Le Gouvernement a également proposé de verser au requérant une somme d'argent au titre de satisfaction équitable.

Dans la mesure où il s'agit de savoir si, en l'espèce, il serait opportun de rayer la présente requête du rôle sur la base de la déclaration unilatérale du Gouvernement, la Cour observe en particulier qu'en dépit de la reconnaissance par ce dernier de la violation du droit du requérant à être jugé dans un délai raisonnable ou être libéré pendant la procédure, celui-ci continue d'être privé de liberté, en violation de l'article 5 § 3 de la Convention. Eu égard à la longue détention provisoire déjà subie par le requérant et au fait que celui-ci se trouve en situation de la violation continue de l'article 5 § 3 de la Convention, la Cour estime que le versement de la somme proposée par le Gouvernement ne peut suffire pour fournir un redressement adéquat au requérant.

Au vu de ce qui précède, la Cour considère que le respect des droits de l'homme exige la poursuite de l'examen de l'affaire, conformément à la dernière phrase de l'article 37 § 1 de la Convention. La requête ne peut donc être rayée du rôle en vertu de l'alinéa c) de l'article 37 de la Convention, la déclaration n'offrant pas une base suffisante pour que la Cour puisse dire qu'il ne se justifie plus de poursuivre l'examen de l'affaire.

En conclusion, elle rejette la demande du Gouvernement tendant à la radiation de la requête du rôle en vertu de l'article 37 § 1 c) de la Convention et va en conséquence poursuivre l'examen de la recevabilité et du fond de l'affaire. II.

Le Gouvernement affirme que le requérant n'a pas épuisé les voies de recours internes. En particulier, il aurait pu former un recours devant la Cour constitutionnelle et inviter celle-ci à se prononcer sur la question de la constitutionnalité des dispositions du code de procédure pénale polonais en vertu desquelles sa détention provisoire a été prolongée.

Le requérant combat les arguments du Gouvernement.

La Cour rappelle sa jurisprudence pertinente en l'espèce dont il ressort que l'article 35 § 1 de la Convention n'exige pas qu'un requérant, après avoir interjeté recours à l'encontre de décisions prolongeant sa détention provisoire, doive encore nécessairement tenter d'obtenir le redressement d'une violation alléguée de la Convention en saisissant la Cour constitutionnelle ( voir, par exemple, Kacprzyk c. Pologne , n o 50020/06, §§ 27-31, 21 juillet 2009 ; Wegera c. Pologne , n o 141/07, 19 janvier 2010, § 47).

Compte tenu de ce qui précède, la Cour rejette l'exception du Gouvernement.

Elle constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. La période à prendre en considération

La Cour constate que la durée de la détention provisoire du requérant correspond à la somme de deux périodes. La première s'étend du 29 juillet 1999, date de son placement en détention, au 24 avril 2003, date de sa condamnation en première instance, soit sur une durée de trois années et neuf mois environ. La Cour note que dans la mesure où entre cette dernière date et le 2 mars 2006, le requérant purgeait la peine d'emprisonnement prononcée par le tribunal régional le 24 avril 2003, sa situation pendant la période en question doit être regardée comme relevant de l'article 5 § 1 a), qui autorise une privation de liberté « après condamnation par un tribunal compétent ». En conséquence cette période ne peut être prise en considération aux fins de l'article 5 § 3 (cf. Kudła, précité, § 104). La seconde période de détention provisoire de l'intéressé s'étend du 2 mars 2006, date de l'infirmation par la Cour Suprême des jugements de condamnation prononcés par les juridictions inferieures et du renvoi de l'affaire pour réexamen, soit à présent sur une durée d'environ quatre années et un mois. La durée totale de la détention provisoire de l'intéressé est ainsi d'environ sept années et dix mois. 2. Le caractère raisonnable de la durée de la détention provisoire

Le Gouvernement soutient que la détention du requérant était en conformité avec les exigences de l'article 5 § 3 et qu'elle se justifiait par des indices sérieux.

Le Gouvernement met l'accent sur la gravité des infractions que le requérant était accusé d'avoir commis en complicité avec d'autres coaccusés. Il relève le caractère très complexe et évolutif de l'affaire portant sur les activités d'une association des malfaiteurs.

Le Gouvernement estime que la prolongation de la détention se justifiait par des raisons suffisantes et pertinentes et souligne qu'elle était soumise à un contrôle régulier de la part des tribunaux, lesquels ont fourni à chaque fois des explications détaillées et fondées sur les circonstances concrètes de l'affaire. Il soutient que des raisons plausibles de soupçonner que le requérant avait commis les infractions reprochées ont persisté tout au long de la procédure. Selon lui, on pouvait raisonnablement croire qu'une fois remis en liberté l'intéressé tenterait de se soustraire à la justice et d'entraver le bon déroulement de la procédure. En particulier, on pouvait raisonnablement craindre qu'il puisse tenter d'influencer les témoins et de se mettre en connivence avec ses complices.

Enfin, le Gouvernement fait valoir que les autorités ont apporté toute diligence nécessaire à l'affaire.

Le requérant combat les arguments du Gouvernement.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une détention ne se prête pas à une évaluation abstraite. La légitimité du maintien en détention d'un accusé doit s'apprécier dans chaque cas d'après les particularités de la cause (voir notamment l'arrêt Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 152, ECHR 2000-IV et Kudla c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 110, ECHR 2000-XII.).

Il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que, dans un cas donné, la durée de la détention provisoire d'un accusé ne dépasse pas la limite du raisonnable. A cette fin, il leur faut examiner toutes les circonstances de nature à révéler ou écarter l'existence de l'exigence d'intérêt public susmentionnée justifiant, eu égard à la présomption d'innocence, une exception à la règle du respect de la liberté individuelle, et en rendre compte dans leurs décisions relatives aux demandes d'élargissement. C'est essentiellement sur la base des motifs figurant dans lesdites décisions, ainsi que des faits établis indiqués par l'intéressé dans ses recours, que la Cour doit déterminer s'il y a eu ou non violation de l'article 5 § 3 de la Convention (voir, notamment les arrêts Weinsztal c. Pologne , n o 43748/98, du 30 mai 2006, § 50 et McKay c. Royaume-Uni [GC], n o 543/03, § 43).

La persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d'avoir commis une infraction est une condition sine qua non de la régularité du maintien en détention, mais au bout d'un certain temps elle ne suffit plus; la Cour doit alors établir si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté. Quand ils se révèlent « pertinents » et « suffisants », elle recherche de surcroît si les autorités nationales compétentes ont apporté une « diligence particulière » à la poursuite de la procédure (voir, notamment, l'arrêt Letellier c. France du 26 juin 1991, série A n o 207, p. 18, § 35).

La Cour observe qu'en l'espèce les autorités ont justifié la prolongation de la détention par la sévérité de la peine encourue, par la complexité de l'affaire ainsi que par le risque d'entrave à la bonne marche de justice.

La Cour considère que ces motifs pouvaient initialement suffire à légitimer la détention. Toutefois, au fil du temps, ils sont inévitablement devenus moins pertinents et seules des raisons vraiment impérieuses pourraient persuader la Cour que la longue privation de liberté (environ sept années et dix mois au total) se justifiait au regard de l'article 5 § 3.

La Cour ne décèle aucune raison de la sorte en l'espèce et constate que les juridictions nationales ont rejeté les demandes de libération du requérant et ont prolongé la détention essentiellement pour les mêmes motifs que ceux cités précédemment. La Cour observe de surcroît que tout au long de la procédure, les juges ont motivé leurs décisions par le caractère complexe de l'affaire, soulignant surtout la sévérité de la peine encourue du fait de la nature des infractions reprochées à l'intéressé.

La Cour rappelle à cet égard qu'à la lumière de sa jurisprudence établie, l'existence d'un fort soupçon de participation à des infractions graves et la perspective d'une lourde sentence ne sauraient à elles seules justifier une longue détention provisoire (voir, notamment, les arrêts Wemhoff c. Allemagne du 27 juin 1968, série A n o 7, p. 22, § 14 ; Matznetter c. Autriche du 10 novembre 1969, série A n o 10, p. 29, § 11 ; Letellier c. France précité, § 43 ; Scott c. Espagne du 30 novembre 1996, CEDH 1996 – VI, p. 2304, § 78).

Aussi la Cour conclut-elle que les raisons invoquées par les tribunaux dans leurs décisions n'étaient pas suffisantes pour justifier le maintien en détention du requérant pendant la période en question. Dans ces circonstances, il s'avère inutile d'examiner si la procédure a été conduite avec la diligence nécessaire.

Il y a donc eu violation de l'article 5 § 3 de la Convention.

La période à considérer a débuté en juillet 1999 et n'a pas encore pris fin. Elle s'étend sur environ dix années et neuf mois pour trois degrés de juridiction. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement a déclaré ne pas vouloir se prononcer sur la question.

Le requérant continue d'affirmer que l'article 6 § 1 de la Convention a été violé à son égard.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir Czech c. Pologne , n o 49034/99, § 44, 15 novembre 2005, Wojda c. Pologne , n o 55233/00, § 9, du 8 novembre 2005).

La Cour note que la présente procédure a débuté en juillet 1999 et n'a pas encore pris fin. La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir Czech, Wojda précités).

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. IV.

La Cour estime que le grief du requérant n'a pas été suffisamment étayé. Bien qu'elle reconnaisse que le requérant subit une détention particulièrement longue, ce dernier n'a pas indiqué de quelles autres restrictions, mises à part celles qu'entraîne habituellement le fait d'être soumis à l'isolement carcéral, son droit au respect de la vie familiale aurait pu faire l'objet. En particulier, l'intéressé ne se plaint pas de n'avoir pu maintenir le contact avec sa famille dans les formes habituellement prévues pour les personnes incarcérées, telles que notamment les visites familiales.

Au vu de ce qui précède, la Cour conclut que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et la rejette, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. V.

Le requérant réclame environ 200 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi du fait des violations de ses droits protégés par les articles 5 § 3 et 6 § 1 de la Convention.

Le Gouvernement juge exorbitante la somme sollicité par le requérant et s'en remet à la sagesse de la Cour.

La Cour considère que le requérant a subi un préjudice moral certain. Au vu des circonstances de l'affaire, la Cour estime raisonnable de lui octroyer la somme de 7 800 EUR. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 1000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

Le Gouvernement ne s'est pas exprimé à cet égard.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Statuant en équité, la Cour alloue au requérant 100 EUR au titre des frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Rejette la demande du Gouvernement de rayer la requête du rôle ; 2. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 5 § 3 et 6 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 5 § 3 de la Convention ; 4. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 5. Dit a) que l'État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 7 800 EUR (sept mille huit cents euros) pour dommage moral et 100 EUR (cent euros) pour frais et dépens, à convertir en zlotys polonais au taux applicable à la date du règlement [1] , plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 1 juin 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Lawrence Early Nicolas Bratza Greffier Président [1] Rectifié le 1 er octobre 2010 : « à convertir en zlotys polonais au taux applicable à la date du règlement » a été ajouté.