MAGGIO v. ITALY

Dl Maggio Maggio a lucrat în Elveția din 1980 până în 1992. La 25 iunie 1997, dl Maggio a solicitat că Istituto Nazionale della Previdenza Sociale („INPS”), o entitate italiană de bunăstare, care să reexamineze pensia de vârstă și să-l lichideze pe baza remunerației reale primite („retribuzione efettiva”) în timpul anilor de muncă în Elveția, în conformitate cu Convenția Italo-Swiss din 1962. La o dată neespecificată, INPS și-a respins cererea deoarece calculul a trebuit să se bazeze pe remunerația primită în Elveția pentru a fi reajustată în conformitate cu tabelele furnizate în circularul nr. 324 din 4 ianuarie 1978. Dl Maggio a instituit o procedură în fața Tribunalului Lecce susținând că plata pensiei de vârstă trebuie calculată pe baza remunerației reale primite (în ultimii cinci ani de muncă) și a contribuțiilor plătite în parte în Elveția și în parte în Italia. Prin hotărârea depusă în registr la 8 mai 2002, reclamația sa a fost respinsă. Dl Maggio a apelat la Curtea de Apel din Lecce care, prin o hotărâre depusă în registr la 30 octombrie 2003, a respins cererea sa, considerând o experiență tehnică în ceea ce privește art. 23 din Convenția Italo-Swiss (a se vedea legea internă relevantă mai jos). Acesta a prevăzut transferul de contribuții plătite în Elveția la sistemul de asigurare italian pentru calcularea pensiilor de vârstă și a garantat beneficiile legislației italiene. În consecință, aceasta a susținut că calculul de pensii trebuie efectuat în conformitate cu criteriile italiene, chiar dacă acestea sunt mai puțin favorabile decât cele elvețiene. Într-adevăr, dreptul italian (decretul din 27 aprilie 1968 nr. 488) prevede un calcul bazat pe ratele contributive mai mari decât cele din Elveția, oferind astfel o pensie mai mică decât cea preconizată de dl Maggio. Prin hotărârea din 11 decembrie 2008 depusă în registr la 13 februarie 2009, Curtea de cassare a respins cererea dlui Maggio după respingerea cererii de trimitere preliminară la CEJ. Acesta a afirmat că criteriile utilizate de Curtea de Apel, în cazul în care în cele din urmă recunoscute la art. 1 alineatul 777, din Legea nr. 296 din 27 decembrie 2006 („Legea 296/2006”), care avea efect retroactiv. Această lege nu a fost considerată neconstituțională de către Curtea Constituțională într-o hotărâre din 23 mai 2008 (a se vedea legea internă relevantă mai jos). 2. dl Gabrieli În 2005, dl Gabrieli solicită INPS să își stabilească pensia pe baza contribuțiilor plătite în Elveția pentru muncă pe care le-a efectuat în cadrul acesteia între noiembrie 1963 și iunie 2001. Ca bază pentru calculul pensiei sale, INPS a angajat o remunerație teoretică („retribuzione teorica”) în loc de remunerarea reală („retribuzione efettiva”) Primul a avut ca rezultat o readaptare pe baza raportului existent între contribuțiile aplicate în Elveția (8%) și în Italia (32%), ceea ce a dus la o reducere de 25% din suma de bază utilizată pentru calcularea pensiei și, prin urmare, o reducere a pensiei în sine. Prin hotărârea Tribunalului de la Brescia (Secțiunea de muncă) din 2 octombrie 2006, cererea dlui Gabrieli a fost susținută pe baza jurisprudenței Curții de Casare relevante la momentul respectiv (a se vedea legea internă relevantă mai jos). Prin hotărârea din 7 august 2007, Curtea de Apel a anulat hotărârea de primă instanță, având în vedere intrarea în vigoare a Legii 296/2006, dl Gabrieli nu a interzis Curtea de Cassare, considerând că aceasta este inutilă în circumstanțele cauzei.

Dl Faccioli dl Faccioli are dreptul la o pensie de vârstă începând cu 1 aprilie 1999. În 2006, dl Faccioli solicită INPS să își stabilească pensia pe baza contribuțiilor plătite în Elveția pentru muncă pe care le-a efectuat în elveția între 1 decembrie 1958 și 31 martie 1999. Ca bază pentru calculul pensiei sale, INPS a angajat o remunerație teoretică („retribuzione teorica”) în loc de remunerarea reală („retribuzione efettiva”) Primul a avut ca rezultat o readaptare pe baza raportului existent între contribuțiile aplicate în Elveția (8%) și în Italia (32%), ceea ce a dus la o reducere de 25% din suma de bază utilizată pentru calcularea pensiei și, prin urmare, o reducere a pensiei în sine. Prin hotărârea Tribunalului de la Brescia (Secțiunea de muncă) din 20 octombrie 2008, argumentele dlui Faccioli au fost respinse în funcție de Legea 296/2006 și de hotărârea ulterioară a Curții Constituționale. Dl Faccioli nu a recurs, considerând că aceasta nu a fost înutilă având în vedere jurisprudența respectivă la momentul respectiv.

Dna Forgioli are dreptul la o pensie de vârstă începând cu 1 aprilie 1995 și la o pensie de supraviețuitor, ca văduvă, soțul ei a devenit pensionar la 1 aprilie 1997. În 2006 dna Forgioli solicită INPS să își stabilească pensia pe baza contribuțiilor plătite în Elveția pentru muncă pe care le-a efectuat în elveția între 1 august 1959 și 30 noiembrie 1994, și cele ale soțului ei. Ca bază pentru calculul pensiilor relevante, INPS a angajat o remunerație teoretică („retribuzione teorica”) în loc de remunerația reală („” Retribuzione effettiva „). Primul a dus la o readaptare pe baza raportului existent între contribuțiile aplicate în Elveția (8%) și Italia (32%), ceea ce a dus la o reducere de 25% din suma de bază utilizată pentru calcularea pensiei și, prin urmare, o reducere a pensiei în sine. Prin hotărârea Tribunalului de la Brescia (Secțiunea de muncă) din 20 octombrie 2008, argumentele dnei Forgioli au fost respinse în funcție de Legea 296/2006 și de hotărârea ulterioară a Curții Constituționale. Dna Forgioli nu a interzis recursul, considerând că este inutil având în vedere jurisprudența respectivă. Dna Zanardini are dreptul la o pensie de vârstă începând cu 1 august 1997. În 2006, dna Zanardini solicită INPS să își stabilească pensia pe baza contribuțiilor plătite în Elveția pentru muncă pe care le-a efectuat în elveția între martie 1960 și iulie 1997. Ca bază pentru calculul pensiei sale, INPS a angajat o remunerație teoretică („retribuzione teorica”) în loc de remunerarea reală („retribuzione efettiva”) Primul a avut ca rezultat o readaptare pe baza raportului existent între contribuțiile aplicate în Elveția (8%) și în Italia (32%), ceea ce a dus la o reducere de 25% din suma de bază utilizată pentru calcularea pensiei și, prin urmare, o reducere a pensiei în sine. Prin hotărârea Tribunalului de la Brescia (Secțiunea de muncă) din 20 octombrie 2008, argumentele dnei Zanardini au fost respinse în funcție de Legea 296/2006 și de hotărârea ulterioară a Curții Constituționale. Dna Zanardini nu a recurs, considerând că aceasta nu a fost înutilă având în vedere jurisprudența relevantă în momentul respectiv. art. 23 din dispozițiile tranzitorii ale Convenției Italo-Swiss privind securitatea socială, din 14 decembrie 1962, în măsura în care este cazul, se citește după cum urmează (traducere neoficială „1. În ceea ce privește Elveția, performanța este în conformitate cu dispozițiile prezentei convenții, chiar și în cazurile în care evenimentul asigurat a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Convenției. Cu toate acestea, nu se aplică în conformitate cu aceste dispoziții decât dacă evenimentul asigurat a avut loc înainte de 21 decembrie 1959 și dacă contribuțiile nu au fost sau nu vor fi transferate sau returnate în conformitate cu Convenția din 17 octombrie 1951 sau cu alineatul (5) din prezentul articol. (...) În ceea ce privește Italia, performanța trebuie să fie în conformitate cu dispozițiile prezentei convenții atunci când evenimentul asigurat a avut loc la sau după data intrării în vigoare. Cu toate acestea, atunci când evenimentul asigurat a avut loc înainte de această dată, performanța va avea loc în conformitate cu prezenta convenție de la data intrării în vigoare, în cazul în care nu ar fi fost posibilă acordarea unei astfel de pensii din cauza insuficienței perioadelor de asigurare și numai dacă contribuțiile nu au fost rambursate de sistemul italian de asigurare socială. (3) Cu excepția dispozițiilor de mai sus, a perioadelor de asigurare, a contribuțiilor și a reședinței care au loc înainte de intrarea în vigoare a prezentei Convenții vor fi luate în considerare. (...) Pentru o perioadă de cinci ani de la intrarea în vigoare a prezentei convenții, cetățenii italieni pot solicita, în derogare la art. 7, la obținerea vârstei pensionabile, în conformitate cu legislația italiană, că contribuțiile plătite de ei și de angajatorii lor în asigurarea de vârstă și supraviețuitori elvețieni se transferă la sistemul de asigurare italiană, cu condiția ca acestea să fi părăsit Elveția pentru o decontare permanentă în Italia sau într-o țară terță înainte de sfârșitul anului în care a fost atinsă vârsta pensionabilă. art. 5 alineatele (4) și (5) din Convenția din 17 octombrie 1951 se va aplica utilizării acestor contribuții transferate, eventuale rambursări și efectele acestor transferuri.” În măsura în care art. 5 relevant din Convenția Italo-Swiss privind asigurarea socială din 17 octombrie 1951, se citește după cum urmează (traducere neoficială „...(4) Cetățenii italieni care nu sunt acoperiți de alin. (*) sau de supraviețuitorii lor, pot solicita contribuții plătite de aceștia și de angajatorii lor în asigurarea de vârstă în Elveția și supraviețuitorii care urmează să fie transferate la sistemul italian de asigurări sociale, așa cum se indică la art. 1 (*). Acestea din urmă vor folosi contribuțiile respective pentru a se asigura că persoana asigurată obține beneficiile obținute din legislația italiană menționată la art. 1 alineatul (1) și de orice alte dispoziții emise de autoritățile italiene. În cazul în care, datorită dispozițiilor juridice italiene relevante, persoana asigurată nu poate invoca un drept la pensie, serviciile de asistență socială italienă vor transfera, la cerere, contribuțiile transferate la acestea. (5) Transferul de contribuții, astfel cum se prevede în alineatul de mai sus: a) dacă cetățeanul italian a părăsit Elveția cel puțin zece ani înainte, b) în cazul evenimentului asigurat. Cetățeanul italian, al cărui contribuții au fost transferate la sistemul de asigurare socială italiană, nu poate afirma nici un drept în ceea ce privește asigurarea de vârstă și supraviețuitori din Elveția pe baza unor astfel de contribuții. O astfel de persoană sau supraviețuitorii săi pot aștepta o încasare obișnuită din sistemul de asigurare de vârstă și supraviețuitori doar ... [în] condițiile prevăzute la primul paragraf (*).” Se remarcă că articolele marcate (*) au fost abrogate de art. 26 alineatul (3) din Convenția din 1962, cu excepția articolului 23 alineatul (5) citat anterior [1] 2. Jurisprudența relevantă pentru perioada de înaintea promulgării Legii 296/2006. Hotărârea Curții de cassare din 6 martie 2004, precum și o altă jurisprudență analogă în momentul material, au stabilit că, în determinarea pensiilor lucrătorilor, metoda de calcul ar trebui să se bazeze pe remunerația reală primită de persoana respectivă, inclusiv orice lucrări întreprinse în Elveția, indiferent de faptul că contribuțiile plătite în Elveția și transferate în Italia au fost calculate pe baza unor rate mult mai mici decât cele stabilite în legislația italiană. (3) Legea nr. 296 din 27 decembrie 2006 art. 1 alineatul 777, din Legea 296/2006, se citește după cum urmează (traducere neoficială „art. 5 alineatul (2) din decretul prezidențial nr. 488 din 27 aprilie 1968, precum și modificările ulterioare, trebuie interpretate în sensul că, în cazul transferului de contribuții, plătite entităților străine de bunăstare, schema de asigurare generală obligatorie italiană ca urmare a tratatelor și convențiilor internaționale de securitate socială, remunerația pensionabilă în raport cu perioada de lucru în străinătate se calculează prin înmulțirea sumei de contribuții transferate cu o sută și divizând rezultatul cu ratele de contribuție pentru asigurarea de invaliditate, de vârstă și de supraviețuitor, după cum este cazul în perioada respectivă de contribuție. 4. Hotărârea Curții Constituționale din 23 mai 2008, nr. 172 Prin o scrisoare din 5 martie 2007, Curtea de Cassare a pus la îndoială legitimitatea Legii 296/2006 și a trimis cazul Curții Constituționale. Curtea Constituțională a hotărât la 23 mai 2008, hotărând, în sumă, după cum urmează: Legea 296/2006 a fost inovatoare, deși interpretativă. În regim nu a existat nici o jurisprudență contradictorie, ci o orientare solidă și unică, conform căreia lucrătorul italian ar putea solicita transferul contribuțiilor sale plătite în Elveția către INPS, pentru a obține avantajele prevăzute de legislația italiană privind asigurarea de invaliditate, vârstă și supraviețuitori, inclusiv cel al calculelor de pensii contributive pe baza remunerației primite în Elveția, indiferent de faptul că contribuțiile transferate au fost plătite la o rată elvețiană mult mai scăzută. Curtea Constituțională a remarcat că legile care definesc remunerarea pensiilor fac parte dintr-un sistem de asistență socială care echilibra resursele disponibile și serviciile furnizate. De fapt, o schimbare de la criteriul contributiv la cel contributiv, în calculul pensiilor, nu a fost în detrimentul sustenabilității financiare a sistemului. Astfel, modificările aduse de Legea impugnată au încercat să aducă relația dintre remunerarea pensionabilă și contribuțiile în conformitate cu sistemul în vigoare în Italia în aceeași perioadă de timp. Legea prevedea că remunerația primită în străinătate (utilizată ca bază pentru calculele pensiilor) trebuie ajustată prin aplicarea aceleiași rate procentuale utilizate pentru contribuțiile de pensii plătite în Italia în aceeași perioadă. Prin urmare, norma a făcut explicit ceea ce se afla în dispozițiile interpretative inițiale. În consecință, nu a existat încălcarea principiului certitudinii juridice. Nu a fost nici discriminatoria normei, deoarece drepturile achiziționate, mai favorabile ale pensionaților anteriori, au fost, până atunci, neexaminabile. În plus, Legea nu a discriminat persoanele care au lucrat în străinătate, deoarece a asigurat pur și simplu un echilibru global în sistemul de bunăstare și a evitat situația în care persoanele care au efectuat contribuții mici la un sistem de pensii străine ar putea primi aceeași pensie ca cele care au plătit contribuțiile italiene mult mai mari. Reducerile pe măsură ce a impus doar o interpretare care ar fi putut fi deja deferită de dispozițiile inițiale. În cele din urmă, acest sistem a permis încă o pensie suficientă și satisfăcător, care să ofere stilul de viață al lucrătorului. În consecință, afirmația de neconstituționalitate a acestei legi a fost manifestament nefondată. 1. a. Primul reclamant se plânge că Legea 296/2006 este incompatibilă cu art. 6 § 1 din Convenție ca urmare a efectului său retroactiv. b. Al doilea, al treilea, al patrulea și al cincilea reclamant se plâng că intervenția legislativă, în timp ce procedurile erau în așteptare, care au schimbat jurisprudența bine stabilită, au interferat cu independența și imparțialitatea judecătorilor și au invocat art. 6 § 1 din Convenție. (2) Al doilea, al treilea, al patrulea și al cincilea solicitant se plâng în continuare că nu au avut un remediu intern eficace; deoarece intervenția legislativă a negat orice așteptări legitime pe care le-ar fi putut deține și a făcut instituția oricărui proces judiciar vadă. Invocă art. 13 din Convenție. 3. a. Invocând art. 14 din Convenție și Protocolul nr. 12, primul reclamant se plâng că Legea 296/2006 este discriminatorie față de persoanele ale căror pensii nu au fost deja lichidate. b. Invocând art. 14 din Convenție și Protocolul nr. 12, primul reclamant se plâng că Legea 296/2006 este discriminatorie față de Legea 296/2006 persoanele care au lucrat în străinătate într-un stat membru al sindicatului neeuropean. c. Al doilea, al treilea, al patrulea și al cincilea reclamant se plâng în conformitate cu art. 14 că această lege a discriminat persoanele care au ales să lucreze în străinătate, în special în Elveția. 4. Primul reclamant se plânge în continuare că această lege încălcă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În conformitate cu art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, primul reclamant se plânge, de asemenea, că repercusiunile financiare ale Legii 296/2006 au creat o limitare nejustificată a libertății de circulație pentru persoanele care au lucrat în Elveția.

În cele din urmă, invocând art. 17 din Convenție, al doilea, al treilea, al patrulea și al cincilea solicitant se plâng de limitarea drepturilor lor în temeiul Convenției. 1. Reclamanții au plâns că Legea 296/2006 este incompatibilă cu Convenția ca urmare a efectului său retroactiv. Într-adevăr, intervenția legislativă, în timp ce procedurile erau pendente, care au schimbat jurisprudența bine stabilită, a interferat cu independența și imparțialitatea judecătorilor. „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de către un tribunal independent și imparțial ...” Curtea consideră că, în esență, toate reclamanții se plâng de o presupusă încălcare a dreptului lor la o audiere echitabilă. Curtea consideră, de asemenea, că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. (2) Al doilea, al treilea, al patrulea și al cincilea solicitant se plâng în continuare că nu au avut un remediu intern eficace, deoarece intervenția legislativă a negat orice așteptări legitime pe care le-ar fi putut deține și a făcut instituția oricărui proces judiciar vadă. Ei au invocat art. 13 din Convenție, care, în măsura în care este relevant, citește după cum urmează: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. 3. Reclamanții se plâng că Legea 296/2006 a fost discriminatorie și invocă art. 14 din Convenție. Primul reclamant invocă, de asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție. În măsura în care este cazul, aceste dispoziții se citesc după cum urmează: art. 14: „Ducrarea drepturilor și libertăților prevăzute în [] Convenția este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut.” art. 1 din Protocolul nr. 12: „(1) Disfrutarea oricăror drepturi prevăzute de lege este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasul, culoarea, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut. (2) Nimeni nu este discriminat de către nicio autoritate publică pe niciun motiv, cum ar fi cele menționate la alineatul (1).” a. În măsura în care plângerea se referă la discriminare în raport cu o Persoane ale căror pensii nu au fost deja lichidate, Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul Curții, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. În măsura în care plângerea se referă la discriminarea împotriva persoanelor care au lucrat în străinătate într-un stat membru al Uniunii Europene, presupunând chiar că reclamanții pot fi considerați într-o situație analogă, Curtea a susținut anterior că tratamentul preferențial în raport cu alte state membre ale Comunităților are o justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece aparțin unui ordin juridic special (a se vedea, mutatis mutandis Moustaquim c. Belgia , 18 februarie 1991, § 49, Serie A nr. 193). Rezultă că această parte a plângerii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. În măsura în care plângerile de mai sus sunt depuse în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, Curtea constată că, ca Protocolul nr. 12 a fost semnat doar, dar nu ratificată de Statul pârât, reclamația primului solicitant în acest sens este incompatibilă ratione personae cu Convenția și, prin urmare, trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. În ceea ce privește discriminarea împotriva persoanelor care au ales să lucreze în Elveția, Curtea consideră că reclamanții nu au furnizat nici un mijloc de comparație, permițând Curții să ia în considerare situația altor persoane care au lucrat în alte țări decât Elveția. Rezultă că această parte a plângerii trebuie respinsă ca fiind, vădit nefondată în temeiul art. 35 § § 3 și 4 din Convenție. persoanele care, spre deosebire de majoritatea italienilor, au optat să părăsească Italia în scopuri de muncă, Curtea reamintește că numai diferențele de tratament bazate pe o caracteristică identificabilă sau „status”, sunt capabile să fie discriminate în sensul articolului 14 (a se vedea Kjeldsen, Busk Madsen și Pedersen c. Danemarca c. , 7 decembrie 1976, § 56, Serie A nr. 23). Pentru ca o problemă să apară în temeiul articolului 14 trebuie să existe o diferență în tratamentul persoanelor în situații analoge sau similare (a se vedea D.H. și alții c. Republica Cehă [GC], nr. 57325/00, § 175, CEDO 2007; Burden c. Regatul Unit [GC], nr. 13378/05, § 60, CEDO 2008-). Curtea constată că, în timp ce a susținut anterior că locul de reședință constituie un aspect al statutului personal în sensul articolului 14 (a se vedea Carson și alții c. Regatul Unit [GC], nr. 42184/05, §§ 70-71, 16 martie 2010), Curtea nu consideră că reclamanții pot pretinde că sunt într-o poziție relevantă și similară cu rezidenții italieni care au lucrat în Italia. Curtea constată că, în comparație cu lucrătorii italiani, reclamanții au plătit contribuții mult mai mici în regimul lor de securitate socială. În plus, spre deosebire de persoanele care au migrat temporar la Elveția, resortisanții italieni nu au fost supuși convențiilor internaționale relevante și normelor legislative italiene ulterioare. În consecință, această parte a plângerii trebuie respinsă ca fiind, vădit nefondată în temeiul articolului 35 § § 3 și 4 din Convenție. (4) Primul reclamant se plânge în continuare că această lege încălcă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care se citește după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. 5. Primul reclamant se plânge că repercusiunile financiare din Legea 296/2006 au creat o limitare nejustificată a libertății de circulație pentru persoanele care au ales să plece și să se stabilească în Elveția și care au dorit apoi să se întoarcă în Italia. El a invocat art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția care, în măsura în care este cazul, se citește după cum urmează: „2. Oricine va fi liber să părăsească orice țară, inclusiv propria sa.” Curtea observă că primul reclamant a ales să părăsească Italia și ulterior Elveția de propunerea sa. El a fost în măsură să întreprindă o astfel de mișcare și să se stabilească în ambele țări fără nici o interferență de către autoritățile în acest proces. Repercusiunea financiară pe care acest tip de migrație ar putea implica nu se poate spune că a afectat libertatea primului solicitant de a pleca de la fiecărui teritoriu. Prin urmare, primul reclamant nu poate pretinde că este victimă de o încălcare a acestei dispoziții. Prin urmare, această plângere este incompatibilă ratione personae în conformitate cu dispozițiile Convenției și trebuie declarat inadmisibil în conformitate cu art. 35 § § 3 și 4 din Convenție. „Niciunul din [convenția] nu poate fi interpretat ca insinuând pentru orice stat, grup sau persoană orice drept de a se implica în orice activitate sau de a efectua orice act care vizează distrugerea oricărui dintre drepturile și libertățile prevăzute în prezentul regulament sau la limitarea lor într-o mai mare măsură decât este prevăzută în convenție.” Curtea consideră că plângerea dlui Maggio în temeiul articolului 17 din Convenție nu depășește acuzațiile sale menționate de încălcarea altor dispoziții ale Convenției și a protocolelor sale. Întrucât nu apare nicio problemă în conformitate cu art. 17, această plângere ar trebui respinsă ca fiind, vădit nefondată în temeiul articolului 35 § § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea cu majoritate decide să se alăture cererilor; decide să acorde prioritate cererilor în temeiul articolului 41 din Regulamentul Curții; decide să suspende examinarea plângerilor reclamanților cu privire la articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, la art. 1 din Protocolul nr. 1 și la art. 14 din Convenție în ceea ce privește presupusa discriminare în raport cu persoane ale căror pensii nu au fost deja lichidate; declara restul cererilor inadmisibil. Președintele grefierului Sally Dolle Francoise Tulkens [1] Textul relevant al articolelor originale nu este disponibil în Registru.

Mr Maggio Mr Maggio worked in Switzerland from 1980 to 1992. On 25 June 1997 Mr Maggio requested the Istituto Nazionale della Previdenza Sociale (“INPS”), an Italian welfare entity, to re-examine his old-age pension and to liquidate it on the basis of the real remuneration received (“ retribuzione effettiva ”) during his years of work in Switzerland, in accordance with the 1962 Italo-Swiss Convention. On an unspecified date the INPS rejected his request since the calculation had to be based on the remuneration received in Switzerland to be re-adjusted according to the tables supplied in Circular no. 324 of 4 January 1978. Mr Maggio instituted proceedings before the Lecce Tribunal claiming that the payment of old-age pension had to be calculated on the basis of the real remuneration received (in the last five years of work) and the contributions paid in part in Switzerland and in part in Italy. By a judgment filed in the registry on 8 May 2002, his claim was rejected. Mr Maggio appealed to the Lecce Court of Appeal which, by a judgment filed in the registry on 30 October 2003, rejected his claim. It considered a technical expertise in relation to Article 23 of the Italo–Swiss Convention (see Relevant Domestic Law below). The latter provided for the transfer of contributions paid in Switzerland to the Italian insurance scheme to be used for the calculation of old-age pensions, and guaranteed the benefits of Italian legislation. Consequently, it held that the pension calculation had to be made according to Italian criteria even though they were less favourable than the Swiss ones. Indeed Italian law (decree of 27 April 1968 no. 488) provided for a calculation based on higher contributory rates than those in Switzerland, thus, providing a lower pension than that expected by Mr Maggio. By a judgment of 11 December 2008 filed in the registry on 13 February 2009, the Court of Cassation dismissed Mr Maggio's claim after rejecting his request for a preliminary reference to the ECJ. It held that the criteria used by the Court of Appeal where eventually acknowledged in Article 1, paragraph 777, of Law no. 296 of 27 December 2006 (“Law 296/2006”) which had retroactive effect. This Law had not been found to be unconstitutional by the Constitutional Court in a judgment of 23 May 2008 (see Relevant Domestic Law below).

Mr Gabrieli In 2005 Mr Gabrieli requested the INPS to establish his pension on the basis of the contributions paid in Switzerland for work he had performed there between November 1963 and June 2001. As a basis for the calculation of his pension, the INPS employed a theoretical remuneration (“ retribuzione teorica ”) instead of the real remuneration (“ retribuzione effettiva ”). The former resulted in a re-adjustment on the basis of the existing ratio between the contributions applied in Switzerland (8%) and in Italy (32%), which led to a reduction of 25% in the basic amount used to calculate the pension and therefore a reduction in the pension itself. By a judgment of the Brescia Tribunal (Labour Section) of 2 October 2006, Mr Gabrieli's claim was upheld on the basis of the relevant Court of Cassation jurisprudence at the time (see Relevant Domestic Law below). The INPS appealed. By a judgment of 7 August 2007, the Brescia Court of Appeal reversed the first instance judgment in view of the entry into force of Law 296/2006. Mr Gabrieli did not appeal to the Court of Cassation, deeming it to be futile in the circumstances of the case.

Mr Faccioli Mr Faccioli was entitled to an old-age pension from 1 April 1999. In 2006 Mr Faccioli requested the INPS to establish his pension on the basis of the contributions paid in Switzerland for work he had performed there between 1 December 1958 and 31 March 1999. As a basis for the calculation of his pension, the INPS employed a theoretical remuneration (“ retribuzione teorica ”) instead of the real remuneration (“ retribuzione effettiva ”). The former resulted in a re-adjustment on the basis of the existing ratio between the contributions applied in Switzerland (8%) and in Italy (32%), which led to a reduction of 25% in the basic amount used to calculate the pension and therefore a reduction in the pension itself. By a judgment of the Brescia Tribunal (Labour Section) of 20 October 2008, Mr Faccioli's claims were rejected in view of Law 296/2006 and the subsequent Constitutional Court judgment. Mr Faccioli did not appeal, deeming it to be futile in view of the relevant case-law at the time.

Ms Forgioli Ms Forgioli was entitled to an old-age pension from 1 April 1995 and a survivor's pension, as a widow, her husband having become a pensioner on 1 April 1997. In 2006 Ms Forgioli requested the INPS to establish her pension on the basis of the contributions paid in Switzerland for work she had performed there between 1 August 1959 and 30 November 1994, and those of her husband. As a basis for the calculation of the relevant pensions, the INPS had employed a theoretical remuneration (“ retribuzione teorica ”) instead of the real remuneration (“ retribuzione effettiva ”). The former resulted in a re-adjustment on the basis of the existing ratio between the contributions applied in Switzerland (8%) and in Italy (32%), which led to a reduction of 25% in the basic amount used to calculate the pension and therefore a reduction in the pension itself. By a judgment of the Brescia Tribunal (Labour Section) of 20 October 2008, Ms Forgioli's claims were rejected in view of Law 296/2006 and the subsequent Constitutional Court judgment. Ms Forgioli did not appeal, deeming it to be futile in view of the relevant case-law at the time. Ms Zanardini Ms Zanardini was entitled to an old-age pension from 1 August 1997. In 2006 Ms Zanardini requested the INPS to establish her pension on the basis of the contributions paid in Switzerland for work she had performed there between March 1960 and July 1997. As a basis for the calculation of her pension, the INPS had employed a theoretical remuneration (“retribuzione teorica”) instead of the real remuneration (“ retribuzione effettiva ”). The former resulted in a re-adjustment on the basis of the existing ratio between the contributions applied in Switzerland (8%) and in Italy (32%), which led to a reduction of 25% in the basic amount used to calculate the pension and therefore a reduction in the pension itself. By a judgment of the Brescia Tribunal (Labour Section) of 20 October 2008, Ms Zanardini's claims were rejected in view of Law 296/2006 and the subsequent Constitutional Court judgment. Ms Zanardini did not appeal, deeming it to be futile in view of the relevant case-law at the time. B. Relevant domestic law and practice 1. The Italo-Swiss Convention on Social Security Article 23 of the transitory provisions of the Italo-Swiss Convention on Social Security, of 14 December 1962, in so far as relevant, reads as follows ( unofficial translation ): “1. In so far as Switzerland is concerned, performance shall be in accordance with the provisions of this Convention, even in the cases where the insured event has occurred before the entry into force of the Convention. The old-age and survivors' ordinary annuities will however only apply in accordance with these provisions if the insured event has taken place before 21 December 1959, and if the contributions were not or will not be transferred or reimbursed in accordance with the Convention of 17 October 1951, or paragraph 5 of this Article. (...) 2. In so far as Italy is concerned, performance shall be in accordance with the provisions of this Convention when the insured event occurred on or after the date of its entry into force. Nevertheless, when the insured event occurred before such date, performance will take place in accordance with the present Convention from the date of its entry into force, in the event that it would not have been possible to grant such a pension due to the insufficiency of the insurance periods, and only if the contributions have not been reimbursed by the Italian social insurance scheme. 3. Except for the above provisions, periods of insurance, of contributions and of residence occurring before the entry into force of this Convention will be taken into consideration. (...)

For a period of five years from the entry into force of this Convention, Italian citizens may request, in derogation of Article 7, upon the attainment of pensionable age, according to Italian law, that the contributions paid by them and their employers into the Swiss old-age and survivors insurance be transferred to the Italian insurance scheme, on condition that they would have left Switzerland for permanent settlement in Italy or in a third country before the end of the year in which their pensionable age was attained. Article 5 (4) and (5) of the Convention of 17 October 1951 will apply to the use of such transferred contributions, eventual reimbursements and the effects of such transfers.” In so far as relevant Article 5 of the Italo-Swiss Convention on Social Insurance of 17 October 1951, reads as follows ( unofficial translation ): “...(4) Italian citizens not covered by the preceding sub-paragraph (*) or their survivors, may request contributions paid by them and their employers into the Swiss old-age and survivors insurance to be transferred to the Italian social welfare insurance scheme as indicated in Article 1 (*). The latter will use the said contributions to ensure that the insured person obtains the benefits derived from Italian law quoted in Article 1 (*) and of any other dispositions issued by the Italian authorities. In the case that, due to the relevant Italian legal provisions, the insured person cannot assert a right to a pension, the Italian social welfare services will transfer, upon request, the contributions transferred to them. (5) Transfer of contributions as provided for in the above sub-paragraph may be requested: a) if the Italian citizen has left Switzerland at least ten years before, b) on the occurrence of the insured event. The Italian citizen, whose contributions have been transferred to the Italian social insurance scheme, cannot assert any right in respect of the Swiss old-age and survivors' insurance on the basis of such contributions. Such person, or his [or her] survivors, may expect an ordinary annuity from the Swiss old-age and survivors insurance scheme only ... [under] the conditions set out in the first paragraph (*).” It is noted that the articles marked (*) were repealed by Article 26 (3) of the 1962 Convention, except for the purposes of the above cited Article 23 (5). [1] 2. Jurisprudence relevant to the period before the enactment of Law 296/2006. The Court of Cassation's judgment of 6 March 2004, and other analogous jurisprudence at the material time, established that, in the determination of workers' pensions, the method of calculation should be based on the real remuneration received by that person, including any work undertaken in Switzerland, irrespective of the fact that contributions paid in Switzerland and transferred to Italy had been calculated on the basis of much lower rates than those established under Italian legislation. 3. Law no. 296 of 27 December 2006 Article 1, paragraph 777, of Law 296/2006, reads as follows ( unofficial translation ): “Article 5 (2) of presidential decree no. 488 of 27 April 1968, and subsequent modifications, must be interpreted to the effect that, in case of transfer of contributions, paid to foreign welfare entities, to the Italian obligatory general insurance scheme as a consequence of international social security treaties and conventions, the pensionable remuneration relative to the working period abroad is calculated by multiplying the amount of contributions transferred by a hundred and dividing the result by the contribution rates for the invalidity, old-age and survivors insurance, as applicable during the relevant contributory period. More favourable pension treatment already liquidated before the entry into force of the current law is exempted.” 4. Constitutional Court judgment of 23 May 2008, no. 172 By a writ of 5 March 2007, the Court of Cassation questioned the legitimacy of Law 296/2006 and remitted the case to the Constitutional Court. The Constitutional Court gave judgment on 23 May 2008, holding, in sum, as follows: Law 296/2006 although being interpretative was innovative. There had been no conflicting jurisprudence in the regime but a solid and unique orientation, according to which the Italian worker could ask to transfer his or her contributions paid in Switzerland to the INPS, in order to obtain the advantages provided by Italian law on invalidity, old-age and survivors' insurance, including that of retributive pension calculations on the basis of the remuneration received in Switzerland, irrespective of the fact that the transferred contributions had been paid at a much lower Swiss rate. The Constitutional Court noted that the laws defining pension remuneration were part of a welfare system which balanced available resources and the services supplied. In fact a change from the contributory criterion to the retributive one, in calculating pensions, was not to the detriment of the financial sustainability of the system. Thus, the changes brought about by the impugned Law sought to bring the relationship between pensionable remuneration and contributions in line with the system in force in Italy during the same period of time. The Law provided that remuneration received abroad (used as a basis for pension calculations) was to be adjusted by applying the same percentage ratios used for pension contributions paid in Italy during the same period. Thus, the norm made explicit what had been in the original interpretative provisions. Consequently, there was no breach of the principle of legal certainty. Nor was the norm discriminatory since the acquired, more favourable rights of earlier pensioners were, by then, unassailable. Furthermore, the Law did not discriminate against people who had worked abroad, because it simply ensured an overall balance in the welfare system, and avoided the situation whereby persons who had made small contributions to a foreign pension scheme could receive the same pension as those who had paid the much higher Italian contributions. The contested Law did not provide for any ex post reductions as it merely imposed an interpretation which could already have been inferred from the original provisions. Lastly, this system still allowed for a sufficient and satisfactory pension, catering for the lifestyle of a worker. Accordingly, the claim of unconstitutionality of the said Law was manifestly ill-founded. COMPLAINTS 1. a. The first applicant complains that Law 296/2006 is incompatible with Article 6 § 1 of the Convention as a result of its retroactive effect. b. The second, third, fourth and fifth applicants complain that the legislative intervention, whilst proceedings were pending, which changed well established case-law, had interfered with the judges' independence and impartiality. They invoke Article 6 § 1 of the Convention. 2. The second, third, fourth and fifth applicants further complain that they did not have an effective domestic remedy; since the legislative intervention negated any legitimate expectations they might have held and made the institution of any legal proceedings vain. The invoke Article 13 of the Convention. 3. a. Invoking Article 14 of the Convention and Protocol No. 12, the first applicant complains that Law 296/2006 is discriminatory vis a vis persons whose pensions have not already been liquidated. b. Invoking Article 14 of the Convention and Protocol No. 12, the first applicant complains that Law 296/2006 is discriminatory vis a vis persons who have worked abroad in a non-European union member state. c. The second, third, fourth and fifth applicants complain under Article 14 that the said Law discriminated against persons who had chosen to work abroad, particularly in Switzerland. 4. The first applicant further complains that the said Law breaches Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention. 5. The first applicant also complains, under Article 2 of Protocol No. 4 to the Convention, that the financial repercussions of Law 296/2006 created an unjustified limitation on freedom of movement for persons who have worked in Switzerland.

Lastly, invoking Article 17 of the Convention, the second, third, fourth and fifth applicants complain about a limitation of their rights under the Convention. THE LAW 1. The applicants complained that Law 296/2006 was incompatible with the Convention as a result of its retroactive effect. Indeed, the legislative intervention, whilst proceedings were pending, which changed well established case-law, had interfered with the judges' independence and impartiality. They invoke Article 6 § 1 of the Convention which, in so far as relevant, reads as follows “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing by an independent and impartial tribunal ...” The Court considers that, in substance, all the applicants are complaining of an alleged breach of their right to a fair hearing. The Court further considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government. 2. The second, third, fourth and fifth applicants further complain that they did not have an effective domestic remedy, since the legislative intervention negated any legitimate expectations they might have held and made the institution of any legal proceedings vain. They invoked Article 13 of the Convention, which in so far as relevant, reads as follows: “Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.” The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government. 3. The applicants complain that Law 296/2006 was discriminatory. They invoke Article 14 of the Convention. The first applicant also invokes Article 1 of Protocol No. 12 to the Convention. In so far as relevant, these provisions read as follows: Article 14: “The enjoyment of the rights and freedoms set forth in [the] Convention shall be secured without discrimination on any ground such as sex, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth or other status.” Article 1 of Protocol No. 12: “(1) The enjoyment of any right set forth by law shall be secured without discrimination on any ground such as sex, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth or other status. (2) No one shall be discriminated against by any public authority on any ground such as those mentioned in paragraph 1.” a. In so far as the complaint relates to discrimination vis a vis persons whose pensions have not already been liquidated, the Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government. b. In so far as the complaint relates to discrimination against persons who have worked abroad in a non-European Union Member State, even assuming that the applicants can be considered to be in an analogous situation, the Court has previously held that preferential treatment in relation to other member States of the Communities, has an objective and reasonable justification, since they belong to a special legal order (see, mutatis mutandis , Moustaquim v. Belgium , 18 February 1991, § 49, Series A no. 193). It follows that this part of the complaint must be rejected as being manifestly ill-founded pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. In so far as the above complaints are lodged under Article 1 of Protocol No. 12 to the Convention, the Court finds that, as Protocol No. 12 has only been signed but not ratified by the respondent State, the first applicant's complaint in this regard is incompatible ratione personae with the Convention, and must therefore be rejected pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. c. In so far as the complaint relates to discrimination against persons having chosen to work in Switzerland, the Court considers that the applicants have not provided any means of comparison, enabling the Court to consider the situation of other persons who have worked in countries other than Switzerland. The complaint is thus wholly unsubstantiated. It follows that this part of the complaint must be rejected as being manifestly ill-founded pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. In so far as this complaint could concern discrimination vis a vis persons who, unlike most Italians, have opted to leave Italy for work purposes, the Court recalls that only differences in treatment based on an identifiable characteristic, or “status”, are capable of amounting to discrimination within the meaning of Article 14 (see Kjeldsen, Busk Madsen and Pedersen v. Denmark , 7 December 1976, § 56, Series A no. 23). In order for an issue to arise under Article 14 there must be a difference in the treatment of persons in analogous, or relevantly similar, situations (see D.H. and Others v. the Czech Republic [GC], no. 57325/00, § 175, ECHR 2007; Burden v. the United Kingdom [GC], no. 13378/05, § 60, ECHR 2008-). The Court notes that, while it has previously held that the place of residence constitutes an aspect of personal status for the purposes of Article 14 (see Carson and Others v. the United Kingdom [GC], no. 42184/05, §§ 70-71, 16 March 2010), the Court does not consider that the applicants can claim to be in a relevant, similar position to Italian residents who have worked in Italy. The Court notes that, in comparison to Italian workers, the applicants paid much lower contributions into their social security schemes. Moreover, unlike persons who migrated temporarily to Switzerland, Italian nationals were not subject to the relevant international conventions and subsequent Italian legislative norms. It follows that the applicants and Italian residents who remained working in Italy their entire lives cannot be compared for the purposes of Article 14. It follows that, this part of the complaint must be rejected as being manifestly ill-founded pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. 4. The first applicant further complains that the said Law breaches Article 1 of Protocol No.1 to the Convention, which reads as follows: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government. 5. The first applicant complains that the financial repercussions of Law 296/2006 created an unjustified limitation on freedom of movement for persons who had chosen to leave and establish themselves in Switzerland and who then wished to return to Italy. He invoked Article 2 of Protocol No. 4 to the Convention which, in so far as relevant, reads as follows: “2. Everyone shall be free to leave any country, including his own.” The Court observes that the first applicant chose to leave Italy and subsequently Switzerland of his own motion. He has been able to undertake such a move and to establish himself in both countries without any interference by the authorities in that process. The financial repercussions which this type of migration may entail cannot be said to have impinged upon the first applicant's freedom to depart from either territory. It follows, that the first applicant cannot claim to be a victim of a violation of this provision. Therefore, this complaint is incompatible ratione personae with the provisions of the Convention and must be declared inadmissible in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. 6. Lastly, the first applicant complains under Article 17 of the Convention, which in so far as relevant reads as follows: “Nothing in [the] Convention may be interpreted as implying for any State, group or person any right to engage in any activity or perform any act aimed at the destruction of any of the rights and freedoms set forth herein or at their limitation to a greater extent than is provided for in the Convention.” The Court considers that Mr Maggio's complaint under Article 17 of the Convention does not go beyond his aforementioned allegations of breaches of other provisions of the Convention and its Protocols. Since no issue arises under Article 17 proper, this complaint should be rejected as being manifestly ill-founded pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. For these reasons, the Court by a majority Decides to join the applications; Decides to grant priority to the applications under Rule 41 of the Rules of Court; Decides to adjourn the examination of the applicants' complaints concerning Articles 6 § 1 and 13 of the Convention, Article 1 of Protocol No.1 and Article 14 of the Convention in respect of the alleged discrimination vis a vis persons whose pensions have not already been liquidated; Declares the remainder of the applications inadmissible. Sally Dollé Francoise Tulkens Registrar President [1] The relevant text of the original articles is not available to the Registry.