Maggio și alții împotriva Italiei

Reclamanții s-au născut în 1938, 1942, 1939, 1942 și, respectiv, 1940, și trăiesc în Italia. Dl Maggio a lucrat în Elveția din 1980 până în 1992. La 25 iunie 1997, dl Maggio solicită Istituto Nazionale della Previdenza Sociale („INPS”), o entitate italiană de bunăstare, să reexamineze pensia de vârstă și să-l lichideze pe baza remunerației reale primite („retribuzione efettiva”) în cursul anilor de muncă în Elveția, în conformitate cu Convenția Italo-Swiss din 1962. La o dată neespecificată, INPS și-a respins cererea, deoarece calculul a trebuit să se bazeze pe remunerația primită în Elveția și apoi să fie readaptat pe baza tabelelor furnizate în circularul nr. 324 din 4 ianuarie 1978. 10. Dl Maggio a instituit o procedură în fața Tribunalului Lecce, susținând că plata pensiilor de vârstă trebuie calculată pe baza remunerației reale primite (în ultimii cinci ani de ocupare a forței de muncă) și a contribuțiilor plătite în parte în Elveția și în parte în Italia.

11. Prin hotărârea depusă în registr la 8 mai 2002, reclamația sa a fost respinsă. 12. Dl Maggio a recurs la Curtea de Apel Lecce care, prin o hotărâre depusă în registr la 30 octombrie 2003, și-a respins cererea. Acesta a luat în considerare un raport de experți tehnici în ceea ce privește art. 23 din Convenția Italo-Swiss (a se vedea legea internă relevantă mai jos), care prevede transferul de contribuții plătite în Elveția la sistemul italian de asigurări pentru utilizarea în calculul pensiilor de vârstă și garantat beneficiile legislației italiene. În consecință, aceasta a susținut că calculul pensiilor trebuie efectuat pe baza criteriilor italiene, chiar dacă acestea sunt mai puțin favorabile decât cele elvețiene.

Într-adevăr, dreptul italian (decretul din 27 aprilie 1968 nr. 488) prevedea un calcul bazat pe ratele contributive mai ridicate decât cele din Elveția, oferind astfel o pensie mai mică decât cea preconizată de dl Maggio. 13. Prin hotărârea din 11 decembrie 2008 depusă în registr la 13 februarie 2009, Curtea de Casație a respins cererea dlui Maggio, după respingerea cererii de trimitere preliminară la CEJ. Acesta a afirmat că criteriile utilizate de Curtea de Apel au fost în cele din urmă recunoscute la art. 1 alineatul 777, din Legea nr. 296 din 27 decembrie 2006 („Legea 296/2006”), care avea efect retroactiv. Această lege nu a fost considerată neconstituțională de către Curtea Constituțională într-o hotărâre din 23 mai 2008 (a se vedea legea internă relevantă mai jos).

14. În 2005 dl Gabrieli solicită INPS să își stabilească pensia pe baza contribuțiilor plătite în Elveția pentru muncă pe care le-a efectuat acolo între noiembrie 1963 și iunie 2001. Ca bază pentru calculul pensiei sale, INPS a angajat o remunerație teoretică („retribuzione teorica”) în loc de remunerarea reală („retribuzione efettiva”). Primul a dus la o readaptare pe baza raportului existent între contribuțiile aplicate în Elveția (8%) și în Italia (32,7%), care a dus la o reducere de 25% din suma de bază utilizată pentru calcularea pensiei și, prin urmare, o reducere a pensiei în sine. Prin urmare, în 2006 dl Gabrieli a instituit proceduri judiciare. 15. Prin hotărârea Tribunalului de la Brescia (Secțiunea de muncă) din 2 octombrie 2006, cererea dlui Gabrieli a fost susținută pe baza jurisprudenței relevante ale Curții de Casație în momentul respectiv (a se vedea mai jos Legea internă relevantă).

16. Prin hotărârea din 7 august 2007, Curtea de Apel a anulat hotărârea din prima instanță, având în vedere intrarea în vigoare a Legii 296/2006. Dl Gabrieli Prin urmare, hotărârea a devenit finală la 7 august 2008 18. Dl Faccioli are dreptul la o pensie de vârstă începând cu 1 aprilie 1999. 19. În 2006, dl Faccioli solicită INPS să își stabilească pensia pe baza contribuțiilor plătite în Elveția pentru muncă pe care le-a efectuat în Elveția între 1 decembrie 1958 și 31 martie 1999. Ca bază pentru calculul pensiei sale, INPS a angajat o remunerație teoretică („retribuzione teorica”) în loc de remunerarea reală („retribuzione efettiva”). Primul a dus la o readaptare pe baza raportului existent între contribuțiile aplicate în Elveția (8%) și în Italia (32,7%), care a dus la o reducere de 25% din suma de bază utilizată pentru calcularea pensiei și, prin urmare, o reducere a pensiei în sine.

Prin urmare, în 2006 dl Faccioli a instituit proceduri judiciare. 20. Prin hotărârea Tribunalului de la Brescia (Secțiunea de muncă) din 20 octombrie 2008, argumentele dlui Faccioli au fost respinse în funcție de Legea 296/2006 și de hotărârea ulterioară a Curții Constituționale. Dl Faccioli nu a recurs, considerând că aceasta nu a fost înutilă având în vedere jurisprudența respectivă la momentul respectiv. 21. Dna Forgioli are dreptul la o pensie de vârstă începând cu 1 aprilie 1995 și la o pensie de supraviețuire, ca văduvă, soțul ei a devenit pensionar la 1 aprilie 1997, de la data decesului soțului ei. 22. În 2006, dna Forgioli solicită INPS să își stabilească pensia pe baza contribuțiilor plătite în Elveția pentru muncă pe care le-a efectuat în Elveția între 1 august 1959 și 30 noiembrie 1994, precum și a celor plătite de soțul ei.

Ca bază pentru calculul pensiilor relevante, INPS a angajat o remunerație teoretică („retribuzione teorica”) în loc de remunerarea reală („retribuzione efecttiva”). Primul a dus la o readaptare pe baza raportului existent între contribuțiile aplicate în Elveția (8%) și în Italia (32,7%), care a dus la o reducere de 25% din suma de bază utilizată pentru calcularea pensiei și, prin urmare, o reducere a pensiei în sine. Prin urmare, în 2006 dna Forgioli a instituit proceduri judiciare. 23. Prin hotărârea Tribunalului de la Brescia (Secțiunea de muncă) din 20 octombrie 2008, argumentele dnei Forgioli au fost respinse în funcție de Legea 296/2006 și de hotărârea ulterioară a Curții Constituționale.

Dna Forgioli nu a recurs, considerând că aceasta nu a fost utilă având în vedere jurisprudența relevantă la momentul respectiv. 24. Dna Zanardini are dreptul la o pensie de vârstă începând cu 1 august 1997. 25. În 2006, dna Zanardini solicită INPS să își stabilească pensia pe baza contribuțiilor plătite în Elveția pentru muncă pe care le-a efectuat în elveția între martie 1960 și iulie 1997. Ca bază pentru calculul pensiei sale, INPS a angajat o remunerație teoretică („retribuzione teorica”) în loc de remunerarea reală („retribuzione efettiva”). Primul a dus la o readaptare pe baza raportului existent între contribuțiile aplicate în Elveția (8%) și în Italia (32,7%), care a dus la o reducere de 25% din suma de bază utilizată pentru calcularea pensiei și, prin urmare, o reducere a pensiei în sine.

Prin urmare, în 2006 dna Zanardini a instituit proceduri judiciare. 26. Prin hotărârea Tribunalului de la Brescia (Secțiunea de muncă) din 20 octombrie 2008, argumentele dnei Zanardini au fost respinse în funcție de Legea 296/2006 și de hotărârea ulterioară a Curții Constituționale. Dna Zanardini nu a recurs, considerând că aceasta nu a fost utilă având în vedere jurisprudența respectivă la momentul respectiv. 27. art. 23 din dispozițiile tranzitorii ale Convenției Italo-Swiss privind securitatea socială, din 14 decembrie 1962, prevede, în măsura în care este cazul, după cum urmează (traducere neoficială): „1. În ceea ce privește Elveția, performanța este în conformitate cu dispozițiile prezentei convenții, chiar și în cazurile în care evenimentul asigurat a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Convenției.

Cu toate acestea, nu se aplică în conformitate cu aceste dispoziții decât dacă evenimentul asigurat a avut loc înainte de 21 decembrie 1959 și dacă contribuțiile nu au fost sau nu vor fi transferate sau returnate în conformitate cu Convenția din 17 octombrie 1951 sau cu alineatul (5) din prezentul articol. (...) 2. În ceea ce privește Italia, performanța este în conformitate cu dispozițiile prezentei convenții în cazul în care evenimentul asigurat a avut loc la sau după data intrării în vigoare. Cu toate acestea, atunci când evenimentul asigurat a avut loc înainte de data respectivă, performanța are loc în conformitate cu prezenta convenție de la data intrării în vigoare, dacă nu ar fi fost posibilă acordarea unei astfel de pensii din cauza insuficienței perioadelor de asigurare și numai dacă contribuțiile nu au fost rambursate de sistemul italian de asigurare socială.

Cu excepția dispozițiilor de mai sus, se vor lua în considerare perioadele de asigurare, de contribuții și de ședere care au loc înainte de intrarea în vigoare a prezentei convenții. Pentru o perioadă de cinci ani de la intrarea în vigoare a prezentei convenții, la obținerea vârstei pensionabile în temeiul legislației italiene, cetățenii italieni pot solicita, în derogare a articolului 7, transferul de contribuții plătite de ei și de angajatorii acestora în regimurile de asigurare în vârstă de vârstă și supraviețuitori la schema de asigurare italiană, cu condiția ca acestea să părăsească Elveția pentru o decontare permanentă în Italia sau într-o țară terță înainte de sfârșitul anului în care s-a ajuns la vârsta pensionabilă.

art. 5 alineatele (4) și (5) din Convenția din 17 octombrie 1951 se va aplica utilizării acestor contribuții transferate, eventuale rambursări și efectele acestor transferuri.” 28. În măsura în care este cazul, art. 5 din Convenția Italo-Swiss privind asigurarea socială din 17 octombrie 1951 prevede (traducere neoficială): „...(4) cetățenii italieni care nu fac obiectul alineatului (*) sau supraviețuitorii lor, pot solicita contribuții plătite de acestea și de angajatorii acestora în asigurarea de vârstă și supraviețuitori elvețieni, care urmează să fie transferate la sistemul italian de asigurare socială, astfel cum se menționează la art. 1 (*). Acestea din urmă vor folosi contribuțiile respective pentru a se asigura că persoana asigurată obține beneficiile obținute din legislația italiană menționată la art. 1 alineatul (1) și orice alte dispoziții emise de autoritățile italiene.

În cazul în care, în temeiul dispozițiilor juridice italiene relevante, persoana asigurată nu poate invoca un drept la pensie, serviciile de asistență socială italiene vor rambursa, la cerere, contribuțiile transferate. (5) Se poate solicita transferul de contribuții prevăzut în alineatul anterior: (a) dacă cetățeanul italian a părăsit Elveția cu cel puțin zece ani înainte, (b) cu privire la apariția evenimentului asigurat. Cetățeanul italian al cărui contribuții au fost transferate schemei de asigurări sociale italiene nu poate afirma nici un drept în ceea ce privește asigurarea de vârstă și supraviețuitori, pe baza acestor contribuții.

O astfel de persoană, sau supraviețuitorii săi, poate aștepta o pensionare obișnuită din schema de asigurare de vârstă și supraviețuitori elvețieni doar ... [în] condițiile prevăzute la primul paragraf (*).” 29. Se remarcă că articolele marcate (*) au fost abrogate de art. 26 alineatul (3) din Convenția din 1962, cu excepția articolului 23 alineatul (5) citat anterior.

30. Dispoziția tranzitorie a articolului 23 din Convenția din 1961 a devenit definitivă prin intermediul acordului suplimentar din 4 iulie 1969, al cărui articol 1 alineatele (1) și (3) se menționează: „La atingerea vârstei pensionabile în temeiul legislației italiene, și în cazul în care acestea nu au primit deja o pensie, cetățenii italiani pot solicita, în derogare a articolului 7, ca contribuțiile plătite de ei și de angajatorii acestora în sistemul de asigurare a vieții și supraviețuitorilor să fie transferate la schema de asigurare italiană, cu condiția ca acestea să părăsească Elveția pentru o decontare permanentă în Italia ...” „entitățile italiene de asistență socială să utilizeze astfel de contribuții în favoarea asigurărilor sau a moștenitorilor săi săi, astfel încât să asigure atingerea avantajelor derivate din legislația italiană, astfel cum se menționează la art. 1 din convenție, în conformitate cu dispozițiile specifice emise de autoritățile italiene.

În cazul în care nu se poate obține niciun avantaj pe baza unor astfel de acorduri, entitățile italiene de asistență socială trebuie să ramburseze contribuțiile transferate părților interesate.” 31. Hotărârea Curții de Casație din 6 martie 2004, precum și o altă jurisprudență analogă în momentul material, au stabilit că, în absența unei legislații specifice care reglementează transferul de contribuții, metoda de calcul al stabilității pensiilor lucrătorilor ar trebui să se bazeze pe remunerația reală primită de persoana respectivă, inclusiv orice activitate întreprinsă în Elveția, indiferent de faptul că contribuțiile plătite în Elveția și transferate în Italia au fost calculate pe baza unor rate mult mai mici decât cele stabilite în legislația italiană.

32. art. 1 alineatul 777 din Legea 296/2006, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, prevede (traducere neoficială): „art. 5 alineatul (2) din Decretul prezidențial nr. 488 din 27 aprilie 1968 și modificările ulterioare trebuie interpretate în sensul că, în cazul transferului de contribuții acordate entităților străine de bunăstare la sistemul de asigurare generală obligatoriu italian, în urma tratatelor și convențiilor internaționale de securitate socială, remunerația pensionabilă în raport cu perioada de ocupare a forței de muncă este calculată prin înmulțirea sumei de contribuții transferate și divizând rezultatul cu ratele de contribuție pentru regimul de asigurare de invaliditate, de vârstă și de supraviețuitor, după cum este cazul în perioada respectivă de contribuție.

Prin o scrisoare din 5 martie 2007, Curtea de Casație a interzis legitimitatea Legii 296/2006 și a trimis cazul Curții Constituționale. Curtea Constituțională a pronunțat hotărârea la 23 mai 2008, hotărând, în sumă, după cum urmează. 34. Deși interpretativ, Legea 296/2006 a fost inovatoare. Nu a existat nici o jurisprudență contradictorie în ceea ce privește regimul de pensii, ci o singură interpretare bine stabilită, conform căreia lucrătorul italian ar putea solicita transferul contribuțiilor sale, plătite în Elveția, către INPS, pentru a obține avantajele prevăzute de legislația italiană privind asigurarea de invaliditate, vârstă și supraviețuitori, inclusiv cea privind calculele pensiilor bazate pe remunerații, pe baza salariilor câștigate în Elveția, indiferent de faptul că contribuțiile transferate au fost plătite la o rată elvețiană mult mai scăzută.

35. Curtea Constituțională a remarcat că legile care definesc remunerarea pensiilor fac parte dintr-un sistem de asistență socială care echilibra resursele disponibile și serviciile furnizate. O modificare a calculului pensiilor de la criteriul contributiv la cel bazat pe remunerație („retributivo”) nu a fost în detrimentul sustenabilității financiare a sistemului. Astfel, modificările aduse de Legea impugnată au încercat să aducă relația dintre remunerarea pensionabilă și contribuțiile în conformitate cu sistemul în vigoare în Italia în aceeași perioadă de timp. Legea prevedea că remunerația primită în străinătate (utilizată ca bază pentru calculele pensiilor) trebuie ajustată prin aplicarea aceleiași rate procentuale utilizate pentru contribuțiile de pensii plătite în Italia în aceeași perioadă.

Prin urmare, norma a făcut explicit ceea ce se afla în dispozițiile interpretative inițiale. În consecință, nu a existat încălcarea principiului certitudinii juridice. Nu a fost nici discriminatoria normei, deoarece drepturile dobândite și mai favorabile ale pensionaților anteriore nu au fost, până atunci, inaudibile. În plus, Legea nu a discriminat persoanele care au lucrat în străinătate, deoarece a asigurat pur și simplu un echilibru global în sistemul de bunăstare și a evitat situația prin care persoanele care au efectuat contribuții mici la un sistem de pensii străine ar putea primi aceeași pensie ca cele care au plătit contribuțiile italiene mult mai mari. Legea contestată nu prevedea nicio reducere ex post, deoarece a impus doar o interpretare care ar fi putut fi deja deferită de dispozițiile inițiale.

În cele din urmă, acest sistem a permis încă o pensie suficientă și satisfăcător, adecvată pentru stilul de viață al lucrătorului. Prin urmare, afirmația de neconstituționalitate a menționată lege a fost manifestament nefondată.

6. The applicants were born in 1938, 1942, 1939, 1942 and 1940 respectively, and live in Italy. 7. Mr Maggio worked in Switzerland from 1980 to 1992. 8. On 25 June 1997 Mr Maggio requested the Istituto Nazionale della Previdenza Sociale (“INPS”), an Italian welfare entity, to re-examine his old-age pension and to liquidate it on the basis of the real remuneration received (“retribuzione effettiva”) during his years of employment in Switzerland, in accordance with the 1962 Italo-Swiss Convention.

9. On an unspecified date the INPS rejected his request, since the calculation had to be based on the remuneration received in Switzerland and then be re-adjusted on the basis of the tables supplied in Circular no. 324 of 4 January 1978. 10. Mr Maggio instituted proceedings before the Lecce Tribunal, claiming that the payment of old-age pensions had to be calculated on the basis of the real remuneration received (in the last five years of employment) and of the contributions paid in part in Switzerland and in part in Italy. 11. By a judgment filed in the registry on 8 May 2002, his claim was rejected. 12. Mr Maggio appealed to the Lecce Court of Appeal which, by a judgment filed in the registry on 30 October 2003, rejected his claim.

It took into consideration a technical expert report in relation to Article 23 of the Italo-Swiss Convention (see Relevant Domestic Law below), which provided for the transfer of contributions paid in Switzerland to the Italian insurance scheme for use in the calculation of old-age pensions, and guaranteed the benefits of Italian legislation. Consequently, it held that the pension calculation was to be made on the basis of Italian criteria, even though they were less favourable than the Swiss ones. Indeed, Italian law (decree of 27 April 1968 no. 488) provided for a calculation based on higher contributory rates than those in Switzerland, thus providing a lower pension than that expected by Mr Maggio.

13. By a judgment of 11 December 2008 filed in the registry on 13 February 2009, the Court of Cassation dismissed Mr Maggio’s claim, after rejecting his request for a preliminary reference to the ECJ. It held that the criteria used by the Court of Appeal were eventually acknowledged in Article 1, paragraph 777, of Law no. 296 of 27 December 2006 (“Law 296/2006”), which had retroactive effect. This Law had not been found to be unconstitutional by the Constitutional Court in a judgment of 23 May 2008 (see Relevant Domestic Law below). 14. In 2005 Mr Gabrieli requested the INPS to establish his pension on the basis of the contributions paid in Switzerland for work he had performed there between November 1963 and June 2001. As a basis for the calculation of his pension, the INPS employed a theoretical remuneration (“retribuzione teorica”) instead of the real remuneration (“retribuzione effettiva”).

The former resulted in a re-adjustment on the basis of the existing ratio between the contributions applied in Switzerland (8%) and in Italy (32.7%), which led to a reduction of 25% in the basic amount used to calculate the pension and therefore a reduction in the pension itself. Consequently, in 2006 Mr Gabrieli instituted judicial proceedings. 15. By a judgment of the Brescia Tribunal (Labour Section) of 2 October 2006, Mr Gabrieli’s claim was upheld on the basis of the relevant Court of Cassation case-law at the time (see Relevant Domestic Law below). 16. The INPS appealed. 17. By a judgment of 7 August 2007, the Brescia Court of Appeal reversed the first-instance judgment in view of the entry into force of Law 296/2006.

Mr Gabrieli Thus, the judgment became final on 7 August 2008. 18. Mr Faccioli was entitled to an old-age pension from 1 April 1999. 19. In 2006 Mr Faccioli requested the INPS to establish his pension on the basis of the contributions paid in Switzerland for work he had performed there between 1 December 1958 and 31 March 1999. As a basis for the calculation of his pension, the INPS employed a theoretical remuneration (“retribuzione teorica”) instead of the real remuneration (“retribuzione effettiva”). The former resulted in a re-adjustment on the basis of the existing ratio between the contributions applied in Switzerland (8%) and in Italy (32.7%), which led to a reduction of 25% in the basic amount used to calculate the pension and therefore a reduction in the pension itself.

Consequently, in 2006 Mr Faccioli instituted judicial proceedings. 20. By a judgment of the Brescia Tribunal (Labour Section) of 20 October 2008, Mr Faccioli’s claims were rejected in view of Law 296/2006 and the subsequent Constitutional Court judgment. Mr Faccioli did not appeal, deeming it to be futile in view of the relevant case-law at the time. 21. Ms Forgioli was entitled to an old-age pension from 1 April 1995 and to a survivor’s pension, as a widow, her husband having become a pensioner on 1 April 1997, from the date of her husband’s death. 22. In 2006 Ms Forgioli requested the INPS to establish her pension on the basis of the contributions paid in Switzerland for work she had performed there between 1 August 1959 and 30 November 1994, and those paid by her husband.

As a basis for the calculation of the relevant pensions, the INPS employed a theoretical remuneration (“retribuzione teorica”) instead of the real remuneration (“retribuzione effettiva”). The former resulted in a re-adjustment on the basis of the existing ratio between the contributions applied in Switzerland (8%) and in Italy (32.7%), which led to a reduction of 25% in the basic amount used to calculate the pension and therefore a reduction in the pension itself. Consequently, in 2006 Ms Forgioli instituted judicial proceedings. 23. By a judgment of the Brescia Tribunal (Labour Section) of 20 October 2008, Ms Forgioli’s claims were rejected in view of Law 296/2006 and the subsequent Constitutional Court judgment.

Ms Forgioli did not appeal, deeming it to be futile in view of the relevant case-law at the time. 24. Ms Zanardini was entitled to an old-age pension from 1 August 1997. 25. In 2006 Ms Zanardini requested the INPS to establish her pension on the basis of the contributions paid in Switzerland for work she had performed there between March 1960 and July 1997. As a basis for the calculation of her pension, the INPS employed a theoretical remuneration (“retribuzione teorica”) instead of the real remuneration (“retribuzione effettiva”). The former resulted in a re-adjustment on the basis of the existing ratio between the contributions applied in Switzerland (8%) and in Italy (32.7%), which led to a reduction of 25% in the basic amount used to calculate the pension and therefore a reduction in the pension itself.

Consequently, in 2006 Ms Zanardini instituted judicial proceedings. 26. By a judgment of the Brescia Tribunal (Labour Section) of 20 October 2008, Ms Zanardini’s claims were rejected in view of Law 296/2006 and the subsequent Constitutional Court judgment. Ms Zanardini did not appeal, deeming it to be futile in view of the relevant case-law at the time. 27. Article 23 of the transitional provisions of the Italo-Swiss Convention on Social Security, of 14 December 1962, provides, in so far as relevant, as follows (unofficial translation): “1. In so far as Switzerland is concerned, performance shall be in accordance with the provisions of this Convention, even in cases where the insured event occurred before the entry into force of the Convention.

Old-age and survivors’ ordinary annuities will, however, only apply in accordance with these provisions if the insured event took place before 21 December 1959, and if the contributions were not or will not be transferred or reimbursed in accordance with the Convention of 17 October 1951, or paragraph 5 of this Article. (...) 2. In so far as Italy is concerned, performance shall be in accordance with the provisions of this Convention where the insured event occurred on or after the date of its entry into force. Nevertheless, when the insured event occurred before that date, performance shall take place in accordance with the present Convention from the date of its entry into force, if it would not have been possible to grant such a pension due to the insufficiency of the insurance periods, and only if the contributions have not been reimbursed by the Italian social insurance scheme.

3. With the exception of the above provisions, periods of insurance, of contributions and of residence occurring before the entry into force of this Convention will be taken into consideration. 5. For a period of five years from the entry into force of this Convention, upon the attainment of pensionable age under Italian law, Italian citizens may request, in derogation of Article 7, that the contributions paid by them and their employers into the Swiss old-age and survivors insurance schemes be transferred to the Italian insurance scheme, on condition that they have left Switzerland for permanent settlement in Italy or in a third country prior to the end of the year in which their pensionable age was reached.

Article 5 (4) and (5) of the Convention of 17 October 1951 will apply to the use of such transferred contributions, eventual reimbursements and the effects of such transfers.” 28. In so far as relevant, Article 5 of the Italo-Swiss Convention on Social Insurance of 17 October 1951 provides (unofficial translation): “...(4) Italian citizens not covered by the preceding sub-paragraph (*) or their survivors, may request contributions paid by them and their employers into the Swiss old-age and survivors’ insurance to be transferred to the Italian social welfare insurance scheme as indicated in Article 1 (*). The latter will use the said contributions to ensure that the insured person obtains the benefits derived from Italian law quoted in Article 1 (*) and any other dispositions issued by the Italian authorities.

In the event that, under the relevant Italian legal provisions, the insured person cannot assert a right to a pension, the Italian social welfare services will reimburse, upon request, the transferred contributions. (5) Transfer of contributions as provided for in the above sub-paragraph may be requested: (a) if the Italian citizen has left Switzerland at least ten years before, (b) on the occurrence of the insured event. The Italian citizen whose contributions have been transferred to the Italian social insurance scheme cannot assert any right in respect of the Swiss old-age and survivors’ insurance on the basis of such contributions.

Such a person, or his [or her] survivors, may expect an ordinary annuity from the Swiss old-age and survivors insurance scheme only ... [under] the conditions set out in the first paragraph (*).” 29. It is noted that the articles marked (*) were repealed by Article 26 (3) of the 1962 Convention, except for the purposes of the above cited Article 23 (5). 30. The transitional provision of Article 23 of the 1961 Convention became definitive by means of the additional agreement of 4 July 1969, whose Article 1 (1) and (3) reads: “On reaching pensionable age under Italian law, and where they have not already been in receipt of a pension, Italian citizens may request, in derogation of Article 7, that the contributions paid by them and their employers into the Swiss old-age and survivors’ insurance scheme be transferred to the Italian insurance scheme, on condition that they have left Switzerland for permanent settlement in Italy ...” “The Italian social welfare entities must use such contributions in favour of the insured or his or her heirs in such a way as to ensure the attainment of the advantages derived from Italian law, as cited in Article 1 of the Convention, in accordance with the specific arrangements issued by the Italian authorities.

If no advantage can be attained on the basis of such arrangements, the Italian social welfare entities must reimburse the transferred contributions to the interested parties.” 31. The Court of Cassation’s judgment of 6 March 2004, and other analogous jurisprudence at the material time, established that, in the absence of specific legislation regulating the transfer of contributions, the method of calculation in determining workers’ pensions should be based on the real remuneration received by that person, including any work undertaken in Switzerland, irrespective of the fact that contributions paid in Switzerland and transferred to Italy had been calculated on the basis of much lower rates than those established under Italian legislation.

32. Article 1, paragraph 777, of Law 296/2006, which entered into force on 1 January 2007, provides (unofficial translation): “Article 5 (2) of Presidential Decree no. 488 of 27 April 1968 and subsequent modifications must be interpreted to the effect that, in the event of transfer of contributions paid to foreign welfare entities to the Italian obligatory general insurance scheme, as a consequence of international social security treaties and conventions, the pensionable remuneration relative to the employment period abroad is calculated by multiplying the amount of transferred contributions by a hundred and dividing the result by the contribution rates for the invalidity, old-age and survivors insurance scheme, as applicable during the relevant contributory period.

More favourable pension treatment already liquidated before the entry into force of the current law is exempted.” 33. By a writ of 5 March 2007, the Court of Cassation questioned the legitimacy of Law 296/2006 and remitted the case to the Constitutional Court. The Constitutional Court gave judgment on 23 May 2008, holding, in sum, as follows. 34. Although interpretative, Law 296/2006 was innovative. There had been no conflicting case-law on the pension regime but a single well established interpretation, according to which the Italian worker could ask to transfer his or her contributions, paid in Switzerland, to the INPS, in order to obtain the advantages provided by Italian law on invalidity, old-age and survivors’ insurance, including that of remuneration-based pension calculations, on the basis of the wages earned in Switzerland, irrespective of the fact that the transferred contributions had been paid at a much lower Swiss rate.

35. The Constitutional Court noted that the laws defining pension remuneration were part of a welfare system which balanced available resources and the services supplied. A change in calculating pensions from the contributory criterion to the remuneration-based one (“retributivo”), was not to the detriment of the financial sustainability of the system. Thus, the changes brought about by the impugned Law sought to bring the relationship between pensionable remuneration and contributions in line with the system in force in Italy during the same period of time. The Law provided that remuneration received abroad (used as a basis for pension calculations) was to be adjusted by applying the same percentage ratios used for pension contributions paid in Italy during the same period.

Thus, the norm made explicit what had been in the original interpretative provisions. Consequently, there had been no breach of the principle of legal certainty. Nor was the norm discriminatory since the acquired and more favourable rights of earlier pensioners were, by then, unassailable. Furthermore, the Law did not discriminate against people who had worked abroad, because it simply ensured an overall balance in the welfare system, and avoided the situation whereby persons who had made small contributions to a foreign pension scheme could receive the same pension as those who had paid the much higher Italian contributions. The contested Law did not provide for any ex post reductions, as it merely imposed an interpretation which could already have been inferred from the original provisions.

Lastly, this system still allowed for a sufficient and satisfactory pension, adequate for the lifestyle of a worker. Accordingly, the claim of unconstitutionality of the said Law was manifestly ill-founded.