FLORIAN POPA c. ROUMANIE

FLORIAN POPA c. ROUMANIE (CtEDO, 2010)

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 38787/03 prezentate de FlorianOPA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se înscrie la 15 iunie 2010 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemel, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada; grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 27 octombrie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Florian Popa, este un resortisant român născut în 1946 și rezident în Copecel (departamentul Bihor). Guvernul român ( În seara de 28 noiembrie 2000, în timp ce se afla la domiciliul său, reclamantul a fost atacat de două persoane care purtau glugi la 29 noiembrie 2000. În noiembrie, a depus o plângere la poliția din Copaceni. Un transport la fața locului (cercetare la fața locului) a fost efectuat în aceeași zi și s-a întocmit un proces verbal cu această ocazie. Au fost efectuate fotografii judiciare. La 6 decembrie 2000, pe la ora 1 dimineața, a izbucnit un incendiu la casa reclamantului. Înainte de sosirea pompierilor, persoana interesată a încercat, cu ajutorul vecinilor săi, să rețină incendiul. Cu această ocazie, el a suferit arsuri care au necesitat 22 de zile de îngrijire medicală, conform certificatului medico-legal eliberat la 7 decembrie 2000. La câteva ore după incendiu, reclamantul a depus o nouă plângere la poliție. La 6 decembrie 2000, s-a efectuat un transport la fața locului și au fost audiați martori. Pompierii au menționat într-un raport că incendiul fusese declanșat de o acțiune umană, intenționată sau nu. Reclamantul a precizat cu această ocazie poliției că bănuia că fratele său, P.I., era autorul moral al incendiului. Poliția l-a interogat pe reclamant și pe soția sa. P.D.T., nepotul său, ca posibil autor al incendiului și violenței împotriva sa. P.T. a fost de asemenea ascultat și a declarat că, la 28 noiembrie 2000, a plecat în Ungaria, că se întorsese în aceeași zi în jurul orei 23 și că terminase ziua cu prietena sa. Prietena sa, interogată la 30 noiembrie 2000, a confirmat declarațiile P.D.T. La 5 februarie 2001, poliția a propus deschiderea unei instrucțiuni penale preliminare împotriva lui X pentru incidentele din 28 noiembrie și 6 decembrie. 2001. Unii dintre ei au declarat că au auzit un C.V. și P.D.T. vorbind despre intenția lor de a contacta persoane în scopul de a ataca reclamantul. Un martor, C.I., a declarat că a primit 50 de lei românești noi pentru a ataca fizic reclamantul, dar nu a făcut-o. La 15 noiembrie 2001, C.V. și P.T. au fost supuse testului poligrafului. Raportul de expertiză fizico-psihologică a răspunsurilor concluzionează că nu există semne ale unui comportament simulat. Reclamantul a fost supus aceluiași test la 4 decembrie 2001 pentru un rezultat identic. În anii 2002 și 2003, alți martori și suspecți au fost supuși detectorului de minciuni și rapoartelor de expertiză. printre suspecți, poliția a reținut B.M.D., supusă testului poligrafului la 21 noiembrie 2002 și apoi la 14 martie 2003. Raportul de expertiză a concluzionat că există semne specifice ale unui comportament simulat, însă rezultatul a fost pus sub semnul întrebării de o B.M.D. a recunoscut că a cumpărat o jachetă de culoare maro care corespunde descrierii hainei purtate de una dintre persoanele care l-au atacat pe solicitant, dar a indicat că a vândut-o ulterior. La 13 iunie 2002, 16 aprilie și 10 septembrie 2003, detectivul departamental al poliției din Bihor a informat Ministerul de Interne cu privire la situația investigației, două rapoarte de activitate fiind întocmite la 25 iunie 2003 și la 22 iunie 2005. 10. În urma reclamațiilor formulate de solicitant cu privire la întârzierea procedurii, inspectorul departamental al poliției din Bihor l-a informat pe acesta la 23 iunie 2005 că ancheta fusese reluată și că un alt agent fusese desemnat să efectueze actele de anchetă. Un alt raport privind activitățile de anchetă a fost întocmit la 25 noiembrie 2005. În cursul anului 2006, poliția a efectuat o nouă audiere a martorilor în același timp cu audierea altor martori, în urma căreia un nou suspect, B.I., a fost interogat la 11 decembrie 2007. Printr-o decizie din 30 noiembrie 2006, procurorul, care a constatat dispariția în dosarul original a procesului-verbal al transportului la sediul din 29 noiembrie 2000, a ordonat înlocuirea acestuia cu copia sa. 13. La 8 decembrie 2006, Inspectorul departamentului de poliție din Bihor l-a informat pe reclamant că investigația penală era în desfășurare. 14. În 2007, persoana în cauză s-a adresat Consiliului Suprem al Magistraturii, care se plângea de întârzierea anchetei care nu a dus la identificarea persoanelor responsabile de actele de violență la care a fost supus la 28 iunie 2007. La 31 mai 2007, Consiliul Suprem al Magistraturii l-a informat că reclamația sa fusese înregistrată și că i s-ar adresa un răspuns și, potrivit reclamantului, nu a primit niciun răspuns ulterior. La 28 mai 2007, reclamantul a informat că memoriul său fusese trimis la Parchet în apropierea tribunalului de primă instanță din Oradea. După spusele reclamantului, nu i s-a răspuns la acest memoriu. 16. Conform informațiilor prezentate de părți, ancheta este în continuare pendinte pe lângă Tribunalul de Primă Instanță din Oradea. Dreptul intern relevant 17. Dispozițiile relevante în speță ale dreptului intern privind încălcarea dreptului de domiciliu sunt descrise în Hotărârea Surugiu c. România 48995/99, § 48, 20 aprilie 2004). art. 10 din Codul de procedură penală (CPP) prevede situațiile care împiedică declanșarea și exercitarea acțiunii publice, dintre care legiuitorul a menționat absența unui pericol social, faptul că faptele nu constituie o infracțiune, amnistie, prescriere sau existența unui motiv de impunitate a faptelor prevăzute de lege 19. Primul paragraf al articolului 209 CPP îl expune pe procurorul general care supraveghează ancheta penală; în exercitarea acestei atribuiri, procurorii controlează și conduc în mod direct actele de anchetă penală desfășurate de poliția judiciară și de alte organisme de anchetă 20. art. 262 CPP prevede că procurorul, în cazul în care constată că instrucțiunea este completă și că dovezile necesare au fost administrate în mod legal, poate fie să declanșeze acțiunea penală dacă nu a fost declanșată în timpul anchetei, fie, în cazul în care acțiunea a fost declanșată în timpul anchetei, să-l trimită pe acuzat înapoi în instanță. În mod similar, în cazurile prevăzute de lege, acesta poate pronunța clasificarea cauzei sau poate suspenda instrucțiunea. Invocând articolele 5, 6 și 13 din convenție, reclamantul susține că ancheta penală, care ar fi trebuit să conducă la identificarea persoanelor responsabile de atacurile asupra persoanei sale la 28 noiembrie și 6 decembrie 2000 și de incendiul de la domiciliul său, a fost efectuată în mod ineficient și că durata sa este deja de aproape nouă ani. Curtea reamintește că, amanta calificării juridice a faptelor cauzei, aceasta nu se consideră obligată de cea pe care le atribuie reclamanții sau guvernele. În temeiul principiului jura novit curia, ea a examinat din oficiu mai mult de un motiv din punct de vedere al unui articol sau alineat pe care nu îl invocaseră comparatorii. De asemenea, Curtea amintește că un Cauzele se caracterizează prin faptele pe care le denunță și nu prin simple motive sau argumente de drept invocate (Guerra și alții c. Italia, 19 februarie 1998, § 44, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998 I). În cazul de față, Curtea consideră că obiecția reclamantului este pregătită pentru o analiză din perspectiva componentei procedurale a articolului 3 în ceea ce privește presupusele deficiențe ale anchetei penale și din perspectiva articolului 8, cu condiția ca motivul să se refere la o lipsă de măsuri efective ale autorităților care vizează protecția domiciliului său, inclusiv împotriva încălcărilor săvârșite de terți (a se vedea în acest sens, art. 3 Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. art. 8 Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței sale. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității sau protecția drepturilor și libertăților altora. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENȚIE 24. Reclamantul denunță o ineficiență a anchetei privind incendiul și violența care a avut loc la 28 noiembrie și 6 noiembrie. În decembrie 2000, Comitetul consideră că suspecții ar fi trebuit să fie reduși la judecată și învinuiți de întârzierea intenționată a investigației, în scopul obținerii impunității suspecților prin prescrierea răspunderii penale 25. Comitetul consideră că autoritățile au reacționat prompt și că au depus eforturi susținute pe tot parcursul investigației pentru a-i găsi pe cei vinovați. El adaugă că, până la identificarea unui suspect, autoritățile competente sunt, în temeiul dispozițiilor Codului de procedură penală în acest domeniu, în imposibilitatea de a închide investigația și ancheta penală, iar ancheta rămâne deschisă până la intervenția unuia dintre motivele care împiedică inițierea sau stingerea acțiunii penale. 26. Curtea ia notă mai întâi de faptul că reclamantul nu a suferit leziuni după incidentul din noaptea de 28 noiembrie 2000, ci numai după incendiul din noaptea de la 5 la 6 decembrie 2000, iar certificatul medico-legal pe care l-a produs se referă numai la leziunile rezultate din cele de-a doua fapte. În această privință, Comisia reamintește jurisprudența sa potrivit căreia acuzațiile de rele tratamente contrare articolului 3 trebuie să fie susținute de elemente de probă adecvate (Martinez Sala și alții c. Spania, nr. 58438/00, § 121, 2 noiembrie 2004, și Klaas c. Germania, 22 septembrie 1993, § 30, seria A n 269). Pentru stabilirea faptelor pretinse, Comisia utilizează criteriul probei În plus față de orice îndoială rezonabilă, o astfel de dovadă poate rezulta totuși dintr-un fascicul de indici sau din prezumții nerefuzate, suficient de grave, precise și concordante (Irlanda c. Regatul Unit, 18 ianuarie 1978, § 161 fin, seria A n 25, și Labita c. Italia [GC], n 26772/95, § 121 și 152, CEDH 2000-IV 27. Curtea amintește, de asemenea, că art. 3 implică, de asemenea, obligația primordială a statului de a institui dispoziții în materie penală care să împiedice relele tratamente, precum și un mecanism de prevenire, reprimare și pedeapsă a încălcărilor acestor dispoziții (Beganović c. Croația, nr 46423/06, § 71 și trimiterile la acestea, CEDO 2009 O astfel de obligație pozitivă nu poate fi limitată, în principiu, numai la cazurile de rele tratamente aplicate de agenți de stat (M.C. c. Bulgaria, n 39272/98, § 151, CEDO 2003-XII Beganović, citată anterior, iid., și Mokrane c. Franța (dec.), n 19579/06, 6 octombrie 2009).În continuare, Curtea reafirmă că, deși obligația procedurală care rezultă din art. 3 din Convenție se impune indiferent de calitatea persoanelor în cauză, este necesar ca partea care se referă la existența tratamentului interzis să fie deplorabilă (ay c. Turcia, nr. 30951/96, § 59 și 62, 22 martie 2005). 28. În speță, Curtea constată că reclamantul a prezentat un certificat medical care să ateste că a suferit arsuri de gradul doi la nivelul feței și al mâinii drepte, care au necesitat 22 de răniri. Comisia consideră că aceste leziuni sunt suficient de importante pentru a putea fi apărate în sensul articolului 3 din Convenție, și anume dacă răspunsul autorităților ca răspuns la plângerea reclamantului care solicită inițierea unei anchete pe această temă este adecvat în raport cu obligația lor pozitivă menționată mai sus. 29. În ceea ce privește învinuirea pe care reclamantul o adresează organelor de urmărire penală, poliției și procurorului, pentru că nu a ajuns la o concluzie în cadrul anchetei privind evenimentele din 28 noiembrie și 6 decembrie 2000, Curtea amintește că o anchetă oficială și efectivă În sensul acestui articol, trebuie să permită stabilirea faptelor, precum și identificarea și pedepsirea responsabililor (assenov și alte Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 102, Rec., 1998-VIII). Cu toate acestea, aceasta este o obligație de mijloace și nu de rezultat. : autoritățile trebuie să fi luat toate măsurile rezonabile de care dispuneau pentru a asigura obținerea probelor referitoare la faptele în litigiu (a se vedea, mutatis mutandis, Menson c. Regatul Unit (dec.), nr 47916/99, CEDO 2003-V). În plus, Curtea amintește că natura și gradul examinării care îndeplinesc criteriul minim de eficacitate a anchetei depind de circumstanțele cazului. Acestea se apreciază pe baza tuturor faptelor relevante și ținând seama de realitățile practice ale activității de investigare. Nu este posibilă reducerea diversității situațiilor care pot apărea la o simplă listă de acte de anchetă sau la alte criterii simplificate (a se vedea, mutatis mutandis Velikova c. Bulgaria, n 414488/98, § 80, CEDO 2000-VI). 30. Curtea amintește, în sfârșit, că art. 3 impune în continuare ca ancheta în cauză să fie suficient de aprofundată: autoritățile responsabile de anchetă trebuie să încerce să stabilească cu bună credință circumstanțele speței, fără a neglija dovezile relevante sau să se grăbească să pună capăt anchetei pe baza unor constatări nefondate sau pripite (a se vedea, printre altele, Assenov și alții) , citată anterior, §§ 103-105). 31. În prezenta cauză, Curtea constată că autoritățile, în acest caz poliția, au reacționat imediat după înregistrarea plângerii depuse de reclamant și au efectuat un transport la fața locului și la audierea martorilor, în special cele pe care recurentul le-a indicat drept suspecți în ochii săi (punctul 5 de mai sus). În plus, audierea martorilor și a suspecților a continuat cu rapoarte de expertiză fizică și psihologică privind răspunsurile persoanelor supuse testului poligrafului. Rezultatele acestor expertize nu au permis identificarea cu certitudine a unui suspect și, ulterior, stabilirea trimiterii în judecată a acestuia pentru evenimentele din 28 noiembrie și pentru incendiul din 6 decembrie 2000, responsabil de rănirea reclamantului. 32. Desigur, Curtea arată durata anchetei, care a început în 2000 cu depunerea plângerii la poliție de către solicitant. De asemenea, ia act de înlocuirea ofițerului responsabil de anchetă și de dispariția procesului-verbal de anchetă, care a necesitat înlocuirea sa cu o copie (punctele 10 și 12 de mai sus) și constată că din documentele prezentate de părți nu reiese în mod clar că reclamantul a primit un răspuns ferm la plângerile sale privind întârzierea anchetei. Cu toate acestea, investigațiile nu prezintă controverse, în special în ceea ce privește numărul de mărturii adunate în raport cu faptele în cauză; de asemenea, Curtea nu identifică perioade neobișnuite de inactivitate care ar putea afecta eficiența anchetei. În plus, Comisia constată că deficiențele de care se plânge reclamantul în circumstanțele cazului nu reflectă nicio încălcare a obligațiilor autorităților de a păstra și de a colecta dovezile necesare pentru stabilirea faptelor care ar fi avut ca rezultat prescrierea cauzei și impunitatea pentru responsabili (a se vedea, a contrario, printre altele, Bat 33097/96 și 57834/00, § 134, CEDO 2004 IV (extracturi) și Abdülsamet Yaman c Turcia, n 32446/96, § 55, 2 noiembrie 2004). Dovezile în cauză nu au fost colectate cu întârziere în raport cu data evenimentelor (în special punctele 3 și 5 de mai sus). 33. Curtea constată apoi că reclamantul reproșează de fapt autorităților că, în pofida existenței unor dovezi convingătoare în ochii săi, nu a trimis în instanță pe respondenți și constată în această privință că, așa cum a arătat guvernul, infracțiunile în dreptul românesc se pot încheia printr-o trimitere în judecată sau printr-un refuz de judecată sau printr-o clasificare sau suspendare. Aceste soluții sunt adoptate de procurorul general care supraveghează investigația cazului (a se vedea legislația internă, punctul 19 de mai sus). Condițiile care permit adoptarea uneia dintre aceste soluții sunt prevăzute la art. 10 CPP. Cu toate acestea, în cazul în care autorul nu este identificat, cazul nu este în stare să fie trimis în fața instanțelor, așa cum susține reclamantul. Cu toate că reclamantul se teme de prescripție, Curtea amintește că rolul său nu este acela de a înlocui aprecierea organelor de anchetă, cu atât mai mult cu cât prescrierea faptelor pedepsite penal nu este incompatibilă cu cerințele Convenției (Stubbings și alții c. Regatul Unit, 22 octombrie 1996, § 52, Rec., 1996-IV). De asemenea, rolul său nu este acela de a efectua o evaluare globală în scopul de a evalua oportunitatea unei soluții în locul procurorului care, după cum dorește dreptul român, conduce ancheta și dispune măsurile care trebuie luate. Prin urmare, Curtea nu identifică obstacole de natură procedurală în dreptul românesc care să împiedice reclamantul să-și prezinte cauza în fața organelor de anchetă (a se vedea, a contrario M.C., citată anterior, § 185). 34. În sfârșit, în ceea ce privește actele de investigare întreprinse efectiv, Curtea, în pofida evenimentelor identificate (punctul 32 de mai sus) și după analizarea diferitelor măsuri luate în speță, consideră că ancheta, deși nu a condus la identificarea autorului sau a autorilor faptelor, nu a fost lipsită de eficacitate și că nu se poate susține că autoritățile competente au rămas pasive în fața afirmațiilor reclamantului. 35. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că anchetele efectuate cu privire la circumstanțele incendiului în cauză pot fi considerate ca îndeplinind cerințele articolului 3 din Convenție. 36. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție. II. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIA 37. Reclamantul denunță lipsa unor măsuri efective din partea autorităților care urmăresc să-și protejeze domiciliul. Curtea consideră că acest motiv este pregătit pentru o analiză din perspectiva articolului 8 din convenție. Comisia reamintește jurisprudența sa constantă în acest sens, potrivit căreia protecția efectivă a domiciliului unei persoane implică adoptarea de măsuri adecvate pentru a împiedica încălcarea de către terți în temeiul obligațiilor pozitive pe care le implică acest articol (surugiu menționat anterior, § 59, și, mutatis mutandis Novosseleski c. Ucraina, n 47148/99, §§ 68-70, CEDO 2005 (extracturi) 38. Cu toate acestea, Comisia reafirmă faptul că, în cazul în care art. 8 impune autorităților să ia măsuri efective pentru a asigura oricărei persoane o plăcere pașnică a domiciliului său, această obligație nu trebuie interpretată în așa fel încât să impună autorităților o povară insuportabilă sau excesivă ( Novosseleski, citată anterior, punctul 70). În cazul de față, Comisia observă că autoritățile au reacționat imediat după ce au fost sesizate de solicitant și au întreprins măsuri de investigare pentru a identifica vinovații. Din aceleași motive ca cele menționate mai sus (punctul 31-36), Curtea, care nu identifică inactivitatea sau aspectul de toleranță al actelor denunțate de solicitant, consideră că autoritățile și-au îndeplinit sarcinile care le revin în temeiul obligațiilor pozitive prevăzute la art. 8 din convenție. 39. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

38787/03

présentée par Florian POPA

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l'homme (troisième section), siégeant le 15 juin 2010 en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Elisabet Fura,

Corneliu Bîrsan,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

Ineta Ziemele,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 27 octobre 2003,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Le requérant, M. Florian Popa, est un ressortissant roumain né en

1946 et résidant à Copăcel (département de Bihor). Le gouvernement

roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l'espèce

2.

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

3.

Le soir du 28 novembre 2000, alors qu'il se trouvait à son domicile, le requérant fut attaqué par deux personnes portant des cagoules. Le 29

novembre, il déposa une plainte auprès de la police de la commune de Copăceni. Un transport sur les lieux (

cercetare la fața locului

) fut effectué le même jour et un procès-verbal fut dressé à cette occasion. Des photographies judiciaires furent réalisées.

4.

Le 6 décembre 2000, vers 1 heure du matin, un incendie éclata au domicile du requérant. Avant l'arrivée des pompiers, l'intéressé tenta, avec l'aide de ses voisins, de contenir l'incendie. A cette occasion, il subit des brûlures qui nécessitèrent vingt-deux jours de soins médicaux, selon le certificat médico-légal délivré le 7 décembre 2000. Quelques heures après l'incendie, le requérant déposa une nouvelle plainte à la police.

5.

Le 6 décembre 2000, un transport sur les lieux fut effectué et des témoins furent entendus. Les pompiers mentionnèrent dans un procès-verbal que l'incendie avait été déclenché par une action humaine, intentionnelle ou non. Le requérant précisa à cette occasion à la police qu'il soupçonnait son frère, P.I., d'être l'auteur moral de l'incendie. La police interrogea le requérant et son épouse. Le requérant indiqua également P.D.T., son neveu, comme l'auteur possible de l'incendie et des violences perpétrées à son encontre. P.D.T. fut entendu et déclara que, le 28 novembre 2000, il était parti en Hongrie, qu'il en était revenu le même jour vers 23 heures et qu'il avait fini la journée en compagnie de son amie. Son amie, interrogée le 30

novembre 2000, confirma les dires de P.D.T.

6.

Le 5 février 2001, la police proposa l'ouverture d'une instruction pénale préliminaire contre X pour les incidents du 28 novembre et du 6

décembre. Le 12 février 2001, le procureur confirma l'ouverture d'une

instruction. Plusieurs témoins furent entendus au cours de l'année

nouveau lei roumains pour agresser physiquement le requérant mais qu'il ne l'avait pas fait.

7.

Le 15 novembre 2001, C.V. et P.D.T. furent soumis au test du polygraphe. Le rapport d'expertise physio-psychologique des réponses conclut à l'absence de signes d'un comportement simulé. Le requérant fut soumis au même test le 4 décembre 2001 pour un résultat identique.

8.

Au cours des années 2002 et 2003, d'autres témoins et suspects furent

soumis au détecteur de mensonge et des rapports d'expertise

physio-psychologique furent dressés. Parmi les suspects, la police retint B.M.D., soumis au test du polygraphe le 21

novembre 2002 puis le 14 mars 2003. Le rapport d'expertise conclut à l'existence de signes spécifiques d'un

comportement simulé, résultat cependant mis en doute du fait d'une

souffrance cardio-circulatoire de B.M.D. susceptible d'avoir provoqué une forte émotion au moment de l'interrogatoire. B.M.D. reconnut avoir acheté un blouson de couleur marron qui correspondait à la description du vêtement porté par l'une des personnes ayant agressé le requérant, mais indiqua l'avoir revendu par la suite.

9.

Le 13 juin 2002, le 16 avril et le 10 septembre 2003, l'Inspection départementale de la police de Bihor informa le ministère de l'Intérieur de l'état de l'enquête. Deux rapports d'activité furent dressés le 25 juin 2003 et le 22 juin 2005.

10.

A la suite de réclamations émises par le requérant au sujet de la lenteur de la procédure, l'Inspection départementale de la police de Bihor informa celui-ci le 23 juin 2005 que l'enquête avait repris et qu'un autre agent avait été désigné pour accomplir les actes d'enquête. Un autre rapport sur les activités d'enquête fut dressé le 25 novembre 2005.

11.

Au cours de l'année 2006, la police procéda à une nouvelle audition des témoins en même temps qu'à l'audition d'autres témoins, à la suite de quoi un nouveau suspect, B.I., fut interrogé le 11 décembre 2007. Celui-ci nia toute implication dans les événements.

12.

Par une décision du 30 novembre 2006, le procureur, ayant constaté la disparition au dossier de l'original du procès-verbal du transport sur les lieux daté du 29 novembre 2000, ordonna qu'il soit remplacé par sa copie.

13.

Le 8 décembre 2006, l'Inspection départementale de la police de Bihor informa le requérant que l'enquête pénale était en cours.

14.

En 2007, l'intéressé s'adressa au Conseil supérieur de la magistrature, se plaignant de la lenteur de l'enquête qui n'avait pas abouti à l'identification des responsables des actes de violence auquel il avait été soumis le 28

novembre et le 6 décembre 2000. Le 31 mai 2007, le Conseil supérieur de la magistrature l'informa que sa réclamation avait été enregistrée et qu'une réponse lui serait adressée. D'après le requérant, il ne reçut aucune réponse par la suite.

15.

Le requérant saisit le parquet près la cour d'appel d'Oradea au sujet de la lenteur et de l'inefficacité de l'enquête. A une date non précisée, il fut reçu par l'adjoint du procureur en chef du parquet. Le 28 mai 2007, le parquet l'informa que son mémoire avait été renvoyé au parquet près le tribunal de première instance d'Oradea. Aux dires du requérant, aucune

réponse à ce mémoire ne lui parvint.

16.

D'après les informations soumises par les parties, l'enquête est toujours pendante auprès du parquet près le tribunal de première instance d'Oradea.

B.

Le droit interne pertinent

17.

Les dispositions pertinentes en l'espèce du droit interne en matière de violation de domicile sont décrites dans l'arrêt

Surugiu c. Roumanie

(n

o

48995/99, §

48, 20 avril 2004).

18.

L'article 10 du code de procédure pénale (CPP) prévoit les situations empêchant le déclenchement et l'exercice de l'action publique. Parmi ces situations, le législateur a mentionné l'absence de péril social, le fait que les faits ne sont pas constitutifs d'une infraction, l'amnistie, la prescription ou l'existence d'un motif d'impunité des faits prévu par la loi.

19.

Le premier alinéa de l'article 209 CPP expose

:

«

Le procureur surveille l'instruction pénale

; dans l'exercice de cette attribution, les procureurs contrôlent et dirigent directement les actes d'enquête pénale menés par la police judiciaire et par les autres organes d'enquête.

»

20.

L'article 262 CPP prévoit que le procureur, s'il constate que l'instruction est complète et que les preuves nécessaires ont été légalement administrées, peut soit déclencher l'action pénale si elle n'a pas été déclenchée pendant l'instruction soit, si l'action a été déclenchée pendant l'instruction, renvoyer l'accusé en jugement. Il peut de même, dans les cas prévus par la loi, prononcer le classement de l'affaire ou suspendre l'instruction.

GRIEFS

21.

Invoquant les articles 5, 6 et 13 de la Convention, le requérant allègue que l'enquête pénale, qui aurait dû mener à l'identification des responsables des attaques commises contre sa personne le 28 novembre et le 6 décembre 2000 et de l'incendie de son domicile, a été conduite de manière inefficace et que sa durée est déjà de près de neuf ans.

EN DROIT

22.

La Cour rappelle que, maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause, elle ne se considère pas comme liée par celle que leur attribuent les requérants ou les gouvernements. En vertu du principe

jura novit curia

, elle a étudié d'office plus d'un grief sous l'angle d'un article ou paragraphe que n'avaient pas invoqué les comparants. Elle rappelle également qu'un

grief se caractérise par les faits qu'il dénonce et non par les simples moyens ou arguments de droit invoqués (

Guerra et autres c. Italie

, 19

février 1998, § 44,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

I).

En l'espèce, la Cour estime que le grief du requérant se prête à une analyse sous l'angle du volet procédural de l'article 3 pour ce qui est des défaillances alléguées de l'enquête pénale, et sous l'angle de l'article 8 pour autant que le grief porte sur une absence de mesures effectives des autorités visant à la protection de son domicile, y compris contre des atteintes commises par des tiers (voir, en ce sens,

Surugiu

, précité, § 59).

23.

Les articles invoqués sont ainsi libellés

:

Article 3

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

Article 8

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l'ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d'autrui.

»

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 3 DE LA CONVENTION

24.

Le requérant dénonce une ineffectivité de l'enquête menée au sujet de l'incendie et des violences dont il a fait l'objet le 28 novembre et le 6

décembre 2000. Il estime que les suspects auraient dû être renvoyés en jugement et reproche aux organes d'enquête de retarder intentionnellement l'enquête dans le but d'obtenir l'impunité des suspects par la prescription de la responsabilité pénale.

25.

Le Gouvernement combat cette thèse. Il considère que les autorités ont réagi avec promptitude et qu'elles ont déployé des efforts soutenus tout au long de l'enquête aux fins de trouver les coupables. Il ajoute que, tant qu'un suspect n'a pas été identifié, les autorités compétentes sont, en vertu des dispositions du code de procédure pénale en la matière, dans l'impossibilité de clore l'enquête et l'instruction pénale, et que l'enquête reste ouverte jusqu'à l'intervention d'un des motifs qui empêchent le déclenchement ou l'extinction de l'action pénale.

26.

La Cour note d'abord que le requérant n'a pas subi de lésions après l'incident de la nuit du 28 novembre 2000 mais seulement après l'incendie de la nuit du 5 au 6 décembre 2000, et que le certificat médico-légal qu'il a produit ne concerne que les lésions consécutives aux seconds faits. Elle rappelle à cet égard sa jurisprudence selon laquelle les allégations de mauvais traitements contraires à l'article

3 doivent être étayées par des éléments de preuve appropriés (

Martinez Sala et autres c. Espagne

, n

o

58438/00, §

121, 2 novembre 2004, et

Klaas c. Allemagne

, 22 septembre 1993, § 30, série A n

o

269). Pour l'établissement des faits allégués, elle se sert du critère de la preuve «

au-delà de tout doute raisonnable

», une telle preuve pouvant néanmoins résulter d'un faisceau d'indices, ou de présomptions non réfutées, suffisamment graves, précis et concordants (

Irlande c. Royaume-Uni

, 18 janvier 1978, § 161

in

fine

, série A n

o

25, et

Labita c. Italie

[GC], n

o

26772/95, §§ 121 et 152, CEDH 2000-IV).

27.

La Cour rappelle également que l'article 3 implique aussi le devoir primordial pour l'Etat de mettre en place des dispositions en matière pénale propres à empêcher les mauvais traitements ainsi qu'un mécanisme de prévention, répression et punition des violations de ces dispositions (

Beganović c. Croatie

, n

o

46423/06, § 71 et les références y figurant, CEDH

2009

‑

... (extraits)). Une telle obligation positive ne saurait en principe être limitée aux seuls cas de mauvais traitements infligés par des agents de l'Etat (

M.C. c.

Bulgarie

, n

o

39272/98, § 151, CEDH 2003-XII

;

Beganović

, précité,

ibid.

, et

Mokrane c. France

(déc.), n

o

19579/06, 6

octobre 2009). La Cour réaffirme ensuite que, si l'obligation procédurale déduite de l'article 3 de la Convention s'impose indépendamment de la qualité des personnes mises en cause, encore faut-il que le grief tenant à l'existence du traitement prohibé soit «

défendable

» (

Ay c. Turquie

, n

o

30951/96, §§ 59 et 62, 22 mars 2005).

28.

En l'espèce, la Cour note que le requérant a produit un certificat

médical attestant qu'il avait souffert de brûlures au deuxième degré au

niveau du visage et de la main droite, lésions qui ont nécessité vingt-deux

jours de soins médicaux. Elle estime que ces lésions sont suffisamment importantes pour être défendables au sens de l'article 3 de la Convention. Reste à savoir si la réaction des autorités en réponse à la plainte du requérant demandant le déclenchement d'une enquête à ce sujet est adéquate par rapport à leur obligation positive exposée ci-dessus.

29.

En ce qui concerne le reproche que le requérant adresse aux organes de poursuite, police et procureur, pour n'avoir pas abouti à une conclusion dans le cadre de l'enquête concernant les événements du 28 novembre et du 6 décembre 2000, la Cour rappelle qu'une «

enquête officielle et effective

» au sens de cet article doit permettre l'établissement des faits ainsi que l'identification et la punition des responsables (

Assenov et autres

c.

Bulgarie

, 28

octobre 1998, §

102,

Recueil

1998-VIII). Il s'agit néanmoins d'une obligation de moyens et non de résultat

: les autorités doivent avoir pris toutes les mesures raisonnables dont elles disposaient pour assurer l'obtention des preuves relatives aux faits litigieux (voir,

mutatis mutandis

,

Menson c. Royaume-Uni

(déc.), n

o

47916/99, CEDH

2003-V). La Cour rappelle en outre que la nature et le degré de l'examen répondant au critère minimum d'effectivité de l'enquête dépendent des circonstances de l'espèce. Ils s'apprécient sur la base de l'ensemble des faits pertinents et eu égard aux réalités pratiques du travail d'enquête. Il n'est pas possible de réduire la variété des situations pouvant se produire à une simple liste d'actes d'enquête ou à d'autres critères simplifiés (voir,

mutatis mutandis

,

Velikova c. Bulgarie

, n

o

41488/98, § 80, CEDH 2000-VI).

30.

La Cour rappelle enfin que l'article 3 impose encore que l'enquête en cause soit suffisamment «

approfondie

»

: les autorités chargées de l'enquête doivent chercher à établir de bonne foi les circonstances de l'espèce, sans négliger les preuves pertinentes ou s'empresser de mettre fin à l'enquête en s'appuyant sur des constats mal fondés ou hâtifs (voir, parmi d'autres,

Assenov et autres

, précité, §§ 103-105).

31.

Dans la présente affaire, la Cour observe que les autorités, en l'occurrence la police, ont réagi immédiatement après avoir enregistré la plainte déposée par le requérant, et qu'elles ont procédé à un transport sur les lieux et à l'audition des témoins, notamment ceux que le requérant avait indiqués comme suspects à ses yeux (paragraphe 5 ci-dessus). De plus, l'audition des témoins et suspects s'est poursuivie par des rapports d'expertise physio-psychologique sur les réponses des personnes soumises au test du polygraphe. Les résultats de ces expertises n'ont pas permis d'identifier avec certitude un suspect et par la suite d'établir le renvoi en jugement de celui-ci pour les événements du 28 novembre et pour l'incendie du 6 décembre 2000, responsable des blessures du requérant.

32.

Certes, la Cour relève la durée de l'enquête, qui a débuté en 2000 avec le dépôt de la plainte auprès de la police par le requérant. Elle prend note aussi du remplacement de l'officier responsable de l'enquête et de la disparition du procès-verbal d'enquête qui a nécessité son remplacement par une copie (paragraphes 10 et 12 ci-dessus). Par ailleurs, elle observe qu'il ne ressort pas clairement des documents produits par les parties que le requérant ait reçu une réponse ferme à ses plaintes concernant la lenteur de l'enquête. Cela étant, les investigations ne prêtent pas à controverse eu égard notamment aux nombre des témoignages recueillis par rapport aux faits en cause. De même, la Cour ne décèle pas de période inhabituelle d'inactivité susceptible de nuire à l'effectivité de l'enquête. En outre, elle note que les défaillances dont le requérant se plaint dans les circonstances de l'espèce ne traduisent pas un quelconque manquement des autorités à préserver et recueillir les preuves nécessaires à l'établissement des faits qui aurait eu comme résultat la prescription de l'affaire et l'impunité pour les responsables (voir,

a contrario

, parmi d'autres,

Batı et autres c. Turquie

, n

os

33097/96 et 57834/00, § 134, CEDH 2004

‑

IV (extraits)

, et

Abdülsamet Yaman c

.

Turquie

, n

o

32446/96, § 55, 2

novembre 2004). Les preuves en question n'ont pas été recueillies tardivement par rapport à la date des événements (notamment paragraphes 3 et 5 ci-dessus).

33.

La Cour note ensuite que le requérant reproche en fait aux autorités de n'avoir pas, malgré l'existence de preuves convaincantes à ses yeux, renvoyé en jugement les personnes interrogées. Elle constate à cet égard que, comme l'a relevé le Gouvernement, en droit roumain les infractions peuvent se terminer par un renvoi en jugement ou par un non-lieu, ou encore par un classement ou une suspension. Ces solutions sont adoptées par le procureur qui surveille l'instruction de l'affaire (voir «

Le droit interne

», paragraphe 19 ci-dessus). Les conditions autorisant l'adoption d'une de ces solutions sont prévues à l'article 10 CPP. Néanmoins, dans le cas où l'auteur n'est pas identifié, l'affaire n'est pas en état d'être renvoyée devant les tribunaux, comme le prétend le requérant. Bien que le requérant craigne la prescription, la Cour rappelle que son rôle ne consiste pas à se substituer à l'appréciation des organes d'enquête, et ce d'autant plus que la prescription de faits punis au pénal n'est pas incompatible avec les exigences de la Convention (

Stubbings et autres c.

Royaume-Uni

, 22

octobre 1996, § 52,

Recueil

1996-IV). Son rôle n'est pas non plus de procéder à une appréciation globale aux fins de juger de l'opportunité d'une solution à la place du procureur qui, comme le veut le droit roumain, dirige l'enquête et ordonne les mesures à prendre. De ce fait, la Cour ne décèle pas d'obstacles de nature procédurale en droit roumain empêchant le requérant de faire valoir son grief devant les organes d'enquête (voir,

a contrario

,

M.C.

, précité, § 185).

34.

Enfin, pour ce qui est des actes d'investigation effectivement entrepris, la Cour, malgré les événements relevés (paragraphe 32 ci-dessus), et après analyse des diverses mesures prises en l'espèce, considère que l'enquête, si elle n'a pas abouti à l'identification de l'auteur ou des auteurs des faits, n'a pas pour autant été dénuée d'effectivité, et qu'on ne saurait soutenir que les autorités compétentes sont restées passives face aux allégations du requérant.

35.

Eu égard à ce qui précède, la Cour conclut que les enquêtes menées sur les circonstances de l'incendie en cause peuvent être considérées comme ayant satisfait aux exigences de l'article 3 de la Convention.

36.

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu'il doit être rejeté, en application de l'article

35 §§

3 et 4 de la Convention.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 8 DE LA CONVENTION

37.

Le requérant dénonce une absence de mesures effectives de la part des autorités visant à protéger son domicile. La Cour estime que ce grief se prête à une analyse sous l'angle de l'article 8 de la Convention. Elle rappelle sa jurisprudence constante en la matière, selon laquelle la protection effective du domicile d'une personne implique l'adoption des mesures propres à empêcher des atteintes de la part de tiers en vertu des obligations positives qu'implique cet article (

Surugiu

,

précité, § 59, et,

mutatis

mutandis

,

Novosseletski c. Ukraine

, n

o

47148/99, §§ 68-70, CEDH

2005

‑

II

(extraits)).

38.

Cependant, elle réaffirme que, si l'article 8 impose aux autorités de prendre des mesures effectives aux fins d'assurer à toute personne la jouissance paisible de son domicile, cette obligation ne doit pas non plus être interprétée de manière à imposer aux autorités un fardeau insupportable ou excessif (

Novosseletski

, précité, § 70). En l'espèce, elle note que les autorités ont réagi immédiatement après avoir été saisies par le requérant et qu'elles ont entrepris des mesures d'enquête en vue d'identifier les coupables. Pour les mêmes raisons que celles exposées ci-dessus (paragraphes 31-36), la Cour, ne décelant pas d'inactivité ou d'apparence de tolérance des actes dénoncés par le requérant, estime que les autorités se sont acquittées des tâches leur incombant en vertu des obligations positives prévues à l'article 8 de la Convention.

39.

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu'il doit être rejeté, en application de l'article

35 §§

3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président