CASE OF CIUPERCESCU v. ROMANIA (NO I)

La originea cauzei se află cererea nr. 35555/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Dragoș Ciupercescu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 6 noiembrie 2003, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) .

Reclamantul este reprezentat de doamna Diana Hatneanu, avocată în București, și de Raluca Stăncescu Cojocaru, consilier juridic la Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România - Comitetul Helsinki („APADOR - CH”). Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul Răzvan - Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

În special, reclamantul se plânge de încadrarea sa în categoria deținuți periculoși și de regimul penitenciar la care a fost supus, de condițiile de detenție necorespunzătoare, de caracterul inechitabil al procesului penal îndreptat împotriva sa și de interzicerea automată a exercitării drepturilor sale părintești.

La 30 septembrie 2008 și 9 aprilie 2009, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună . 1 HOTĂRÂREA

Reclamantul, cadru militar în retragere, s-a născut în 1971 și locuiește în Giurgiu . A. Contextul cauzei

La 11 august 2002, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București a fost sesizat cu privire la faptul că, în noaptea de 10-11 august 2002, persoane necunoscute au pătruns prin efracție în incinta unei unități militare din apropiere de București și au sustras muniție. S-a dispus începerea urmăririi penale in rem .

La 6 noiembrie 2002, o grenadă a fost detonată în fața Liceului Jean Monnet din București, la ieșire. Explozia a provocat vătămarea corporală a cinci eleve minore și degradarea unor autoturisme parcate în apropiere, precum și a geamurilor imobilelor di n fața liceului. A doua zi după explozie, Liceul Jean Monnet a primit o scrisoare în care autorul atentatului îi solicita prim-ministrului să plătească o sumă de bani într-un cont bancar din Elveția. Ulterior, liceul a primit încă patru scrisori de acest tip. S-a dispus începerea urmăririi penale in rem .

La 15 martie 2003, în timp ce se plimba prin Parcul Cișmigiu din București, o persoană a observat o grenadă lăsată pe una din aleile parcului. A sesizat imediat jandarmii din sector, care au alertat poliția. O echipă de pirotehnicieni s-a deplasat la fața locului și a constatat că grenada era amorsată și într-un echilibru precar, o explozie putându-se declanșa în orice moment. Seara, un bărbat necunoscut a sunat la poliție de două ori, inclusiv o dată de la un telefon mobil. Referindu-se la incidentele de la Liceul Jean Monnet și din Parcul Cișmigiu, descrise mai sus, a sugerat că era autorul faptelor și că incidentul de la liceu a fost „doar un avertisment”.

Elementele materiale găsite la locul exploziei și în parc, precum și unele analize efectuate de specialiști, au arătat că exista o anumită legătură între furtul de muniție, atentatul de la Liceul Jean Monnet și tentativa de a provoca o explozie în Parcul Cișmigiu.

La 23 martie 2003, un echipaj de poliție l-a interceptat pe reclamant pe când se afla în compania partenerei sale, M.C. În urma unei percheziții corporale, polițiștii au găsit asupra reclamantului un telefon mobil, precum și o agendă conținând referințele a trei bănci elvețiene și numărul de telefon mobil de la care poliția a fost apelată în seara zilei de 15 martie 2003. 2 HOTĂRÂREA

La 23 martie 2003, în baza ordonanței procurorului, reclamantul a fost reținut, fiind bănuit de săvârșirea faptelor descrise mai sus. A fost acuzat, printre altele, de tentativă de omor și acte de terorism (infra, pct. 39).

Prin Ordonanța procurorului din 24 martie 2003, s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului pe o perioad ă de 5 zile. A fost încarcerat la sed iul central al Poliției București. Arestarea preventivă a fost prelungită pri n ordonanța procurorului din 28 martie 2003 pentru o perioadă de 25 de zile, până la 21 aprilie 2003. Începând cu cea din urmă dată, Tribunalul București și Tribunalul Militar București au prelungit succesiv arestarea preventivă a reclamantului . C. Clasificarea reclamantului în categoria deținuților periculoși

La o dată nespecificată, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul București -Jilava.

Într-un raport de expertiză medico- legală emis la 16 mai 2003 de Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” s-a precizat că reclamantul suferea de tulburări de personalitate antisocială, păstrând totuși capacitatea de a evalua critic conținu tul și consecințele faptelor sale și având discernământ în raport cu faptele pentru care era urmărit penal.

Printr-o decizie din 5 noiembrie 2003, penitenciarul sus- menționat, în temeiul Ordinului nr. 383/2003 al Direcției Naționale a Penitenciarelor ( „Ordinul nr. 383/2003”), a decis clasificarea reclamantului în categoria deținuților periculoși. Decizia a fost luată de o comisie alcătuită din directorul instituției, șeful biroului socio-educativ, șeful biroului de date cu caracter personal ale deținuți lor, un medic și un psiholog. Comisia a considerat că reclamantul trebuia considerat deținut periculos în raport cu natura faptelor care i se imputau .

La 11 noiembrie 2003, reclamantul a fost transferat în secția deținuților periculoși, unde a fost constrâns să împartă o cameră de 9 paturi cu alte 19 persoane, condamnate prin decizii definitive la pedepse de la 10 la 27 ani de închisoare.

Reclamantului i s-a aplicat regimul de executare a pedepselor privative de libertate prevăzut în Ordinul nr. 383/2003 pentru deținuții periculoși (infra, pct. 83). Astfel, era supus perchezițiilor corporale o dată pe săptămână, în timpul percheziției inopinate a camerei, precum și perchezițiilor corporale parțiale la fiecare ieșire din și intrare în cameră. Dreptul de vizită era limitat la 30 de minute – 2 ore și putea fi exercitat numai în prezența agenților d e penitenciar echipați cu cagule și numai prin dispozitive de separare din sticlă. Ieșirile la plimbare puteau varia de la o jumătate de oră la o oră pe zi, în spați i special amenajate. Fiecare ieșire din penitenciar era precedată automat de o percheziție corporală, iar în timpul ieșirilor, reclamantul era însoțit de agenți 3 HOTĂRÂREA

Dintr-o scrisoare din 17 decembrie 2008 a Direcției Generale a Penitenciarelor, adresată Guvernului, reiese că reclamantul trebuia să se dezbrace complet în timpul percheziției săptămânale și să se dezbrace parțial în timpul percheziției efectuate de fiecare dată când deținutul ieșea din sau intra în camera sa. Dintr-o scrisoare similară din 25 noiembrie 2008, reiese de asemenea că, în timpul deplasării reclamantului în afara penitenciarului , se efectuau percheziții corporale amănunțite, indiferent de motivul deplasării (inclusiv spitalizare, control medical sau prezentare în fața unei instanțe d e judecată) . 1. Prima acțiune având ca obiect regimul de executare a pedepselor privative de libertate

La 5 iulie 2004, considerând că detenția sa încălca dispozițiile legale în vigoare, reclamantul a depus la Judecătoria București o plângere în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate („O.U.G. nr. 56/2003”). A susținut că a fost încarcerat în secția deținuților periculoși împreună cu condamnați, fiind astfel obligat să poarte o ținută specială și să împartă patul cu un alt deținut. Parchetul a susținut în principal că supraaglomerarea din penitenciare a făcut imposibilă încarcerare a reclamantului împreună cu arestați preventiv, mai ales că acesta era urmărit penal pentru infracțiuni foarte grave.

Prin sentința din 15 octombrie 2004, judecătoria a admis acțiunea reclamantului și a dispus ca Direcția Generală a Penitenciarelor din București să îi aplice reclamantului regimul de executare a pedepselor privative de libertate pentru arestați preventiv. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța a constatat că art. 39 din Legea nr. 23 din 18 noiembrie 1969 privind executarea pedepselor („Legea nr. 23/1969”) prevedea în mod explicit că cei arestați preventiv vor fi ținuți separat de condamnați. Această dispoziție era menită să asigure respectarea prezumției de nevinovăție a persoanelor în cauză.

Parchetul și reclamantul au atacat hotărârea. Parchetul a susținut că era imposibilă în practică aplicarea art . 39 din Legea nr. 23/1969 din cauza supraaglomerării penitenciarelor, că Penitenciarul Jilava nu a fost citat să compară în proces și că judecătoria și -a întemeiat în mod greșit sentința p e O.U.G. nr. 56/2003. La rândul său, reclamantul a solicitat despăgubiri morale și materiale pentru pretinsa încălcare a drepturilor sale.

Printr-o decizie penală din 21 decembrie 2004, Tribunalul București a respins ambele acțiuni. Cu privire la apelul Parchetului, instanța a considerat că dispozițiile art. 39 din Legea nr. 23/1969 erau imperative și că, prin urmare, nu se putea reține imposibilitatea, în practică, de a le pune în aplicare. Cu privire la citarea Penitenciarului Jilava, instanța a constatat că, în 4 HOTĂRÂREA

În ceea ce privește apelul reclamantului, tribunalul a constatat că reclamantul nu a solicitat despăgubiri în primă instanță și că, întrucât le- a formulat pentru prima dată în apel, cererea sa era inadmisibilă .

Sentința din 15 octombrie 2004 a fost executată la 11 februarie 2005, când reclamantul a fost transferat în Penitenciarul Rahova, în secția Arestați preventiv. Cu toate acestea, la 18 aprilie 2005, penitenciarul a decis menținerea reclamantului în regimul deținuților periculoși. 2. Acțiunea în despăgubire îndreptată împotriva Administrației Naționale a Penitenciarelor în baza O.U.G. nr. 56/2003

La 21 iunie 2005, în temeiul O.U.G. nr. 56/2003, reclamantul a introdus o acțiune în despăgubire îndreptată împotriva Administrației Naționale a Penitenciarelor și a Ministerului Finanțelor. Acesta a susținut că, în perioada 11 noiembrie 2003-11 februarie 2005, a fost încarcerat ilegal împreună cu condamnați încadrați ca periculoși, în condiții inumane. De asemenea, a susținut că sentința din 15 octombrie 2004 nu a fost respectată.

Printr-o sentință din 30 ianuarie 2006, Judecătoria București a respins acțiunea în materie de despăgubiri, considerând că reclamantul a întemeiat-o în mod eronat pe O.U.G. nr. 56/2003. În ceea ce privește sentința din 15 octombrie 2004, instanța a considerat că aceasta a fost executată într-u n termen rezonabil.

Reclamantul nu a atacat această hotărâre. 3. Noua acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva Administrației Naționale a Penitenciarelor

La 1 martie 2006, în baza dispozițiilor privind răspunderea civilă delictuală, reclamantul a introdus la Judecătoria București o nouă acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva Administrației Naționale a Penitenciarelor pentru motivul că, în timpul arestării preventive, a fost deținut împreună cu condamnați prin hotărâri judecătorești definitive.

Printr-o sentință din 29 iunie 2006, judecătoria a respins acțiunea cu motivarea că prejudiciul moral al reclamantului a fost reparat suficient prin recunoașterea dreptului său de a fi deținut separat de condamnații definitivi.

Printr-o decizie definitivă din 1 noiembrie 2007, Tribunalul București a declarat inadmisibil apelul reclamantului împotriva hotărârii sus- menționate pentru lipsa motivării în termenul prevăzut de lege . 5 HOTĂRÂREA

La 2 decembrie 2005, în temeiul O.U.G. nr. 56/2003, reclamantul a introdus la Judecătoria Bucu rești o acțiune în anularea deciziei din 5 noiembrie 2003, prin care Penitenciarul București -Jilava a decis clasificarea sa în categoria deținuților periculoși. A susținut că Direcția Generală a Penitenciarelor se pusese în locul unei instanțe și îl clasificase în categoria deținuților periculoși, deși încă nu fusese condamnat definitiv. A subliniat, de asemenea, că, pe durata încadrării sale în această categorie, a fost deținut în condiții inumane.

Prin sentința din 13 decembrie 2005, judecătoria a respins acțiunea reclamantului cu motivarea că decizia atacată era justificată de natura faptelor pentru care fusese trimis în judecată, precum și de faptul că persoana în cauză avea un psihic instabil, fiind diagnosticată ca suferind de tulburări d e personalitate antisocială (supra, pct. 14).

Judecând recursul formulat de reclamant, printr-o decizie definitivă din 6 februarie 2006, Tribunalul București a casat sentința și a retrimis cauza la judecătorie, cu motivarea că această instanță s-a limitat la repetarea motivelor reținute în decizia atacată, fără a solicita informațiile necesare pentru efectuarea unui control efectiv cu privire la clasificarea efectuată de comisie .

Prin sentința din 15 iunie 2006, judecătoria a respins din nou acțiunea reclamantului. Instanța a reținut că Ordinul nr. 383/2003 prevedea criterii alternative pentru clasificarea în categoria deținuților periculoși a unui deținut aflat fie în arest preventiv, fie în detenție în urma condamnării definitive. Printre aceste criterii se numărau natura infracțiunii, circumstanțele în care au fost săvârșite faptele și durata pedepsei prevăzute de lege. Judecătoria a precizat următoarele: „Instanța reține că, în speță, deși reclamantul nu a fost încă judecat definitiv, există probe și indicii întemeiate că a comis infracțiunile pentru care a fost trimis în judecat ă [...] aspect luat în considerare în încheierea din 15 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a considerat măsura arestării preventive luate împotriva reclamantului ca fiind întemeiată. Întrucât, în pofida lipsei antecedentelor penale ale reclamantului, aceste fapte prezintă un pericol social foarte ridicat, măsura clasificării reclamantului în categoria deținuților periculoși este pe deplin justificată, fiind necesară pentru protejarea societății, [...]”.

Printr-o decizie definitivă din 8 septembrie 2006, Tribunalul București a respins apelul reclamantului și a confirmat temeinicia sentinței sus - menționate. D. Condițiile materiale de detenție din Penitenciarul Bucu rești -Jilava

Reclamantul a fost încarcerat în Penitenciarul București -Jilava la o dată nespecificată și a rămas acolo până la 11 februarie 2005. A fost cazat în 6 HOTĂRÂREA

Toate camerele erau dotate cu 9 paturi, o fereastră de 1,22 m lungime și 0,55 m lățime, o masă pentru televizor și două sau trei măsuțe.

Reclamantul afirmă că, în secția condamnaților periculoși, a fost obligat să împartă o cameră de 9 paturi cu alți 19 deținuți condamnați prin hotărâri judecătorești definitive . E. Procesul penal îndreptat împotriva reclamantulu i 1. Urmărirea penală îndreptată împotriva reclamantului

S-a dispus începerea urmăririi penale față de reclamant pentru furt calificat de muniții de la o unitate militară, distrugere, rupere de sigilii, nerespectarea regimului armelor și munițiilor, omor și amenințare teroristă . Reclamantul a fost asistat succesiv de doi avocați aleși, B.I. și P.M. În cazul absen ței acestora din urmă, ceea ce s-a întâmplat în diferite ocazii, reclamantul a fost asistat de avocați desemnați din oficiu.

Audiat de parchet la 24 martie 2003, reclamantul a negat că ar fi fost implicat în evenimente. La 25 martie 2003, în prezența unui avocat desemnat din oficiu, a revenit asupra declarației și a făcut mărturisiri. La cererea reclamantului și în prezența avocatului ales, s-au efectuat cercetări la fața locului, în urma cărora s-a găsit muniția furată.

În prezența apărătorilor săi , reclamantul a mărturisit din nou furtul muniției, dar ulterior a declarat că le-a găsit într-un prosop sau că a fost contactat de M.I. de la Serviciul Român de Informații („S.R.I.”), care i-a cerut să le ascundă. Acesta a susținut că atacul a fost organizat de S.R.I. și a indicat numărul de înmatriculare al unui autoturism în care s-au aflat persoanele responsabile.

În urma demersurilor făcute de inspectorii de poliție la S.R.I. și la Serviciul Înmatriculare a Vehiculelor, nu s-a stabilit nici identitatea lui M.I., nici cea a proprietarului autoturismului.

Procurorul a audiat mai mulți martori ai acuzării și victimele, avocatu l ales de reclamant fiind invitat să asiste. La 18 și 24 septembrie 2003, în prezența avocatului său, reclamantul a mărturis it faptele imputate și a declarat că M.I. nu a fost implicat în cauză .

Dosarul de cercetare penală întocmit de Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul București conținea, ca probe, declarațiile mai multor martori, procese-verbale de cercetare la fața locului, planșe fotografice, concluziile mai multor expertize tehnice, un proces-verbal de reconstituire a furtului, expertize tehnice și judiciare. În ceea ce privește condițiile în care s-a produs explozia, dosarul a inclus documente medicale referitoare la victime, procese-verbale de percheziție și transcrieri ale apelurilor telefonice. 7 HOTĂRÂREA

Prin rechizitoriul din 7 octombrie 2003, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiție l-a trimis în judecată pe reclamant pentru acte de terorism, tentativă de omor, furt, distrugere, rupere de sigilii, nerespectarea regimului armelor și munițiilor și nerespectarea regimului materii lor explozive. Parchetul l-a acuzat pe reclamant de ruperea sigiliilor unei unități militare din București ș i sustragerea de grenade, focoase și cartușe în noaptea de 10/11 august 2002. Ulterior, la 6 noiembrie 2002, reclamantul a detonat o grenadă în fața Liceului Jean Monnet din București, cu consecința vătămării corporale a mai multor eleve și degradarea unor autoturisme. La 15 martie 2003, reclamantul a amplasat o altă grenadă în Parcul Cișmigiu din București și a telefonat la poliție, cerând ca prim-ministrul să îi îndepli neasc ă revendicările formulate după incidentul de la Liceul Jean Monnet în legătură cu transferul de bani într-un cont bancar din Elveția, în caz contrar urmând să aibă loc o altă explozie în parcul sus- menționat.

Dosarul cauzei a fost trimis la Tribunalului Militar București. Cu toate acestea, la 19 decembrie 2003, instanța militară a dispus declinarea competenței în favoarea Tribunalului București, care a constatat că urmărirea penală a fost efectuată de un parchet care nu avea competență ratione materiae și, în consecință, a dispus transferul cauzei la parchetul competent. Judecând recursul formulat de reclamant, prin Decizia penală nr. 550 din 2 aprilie 2004, definitivă, Curtea de Apel București a dispus trimiterea cauzei spre continuarea judecății la instanța de fond, respectiv Tribunalul București. 3. Judecata în fond la Tribunalul București

În prima ședință în fața acestei instanțe, reclamantul a fost asistat succesiv de doi avocați desemnați din oficiu, respectiv B.M. și A.A.

La 21 mai 2004, Tribunalul București l-a audiat pe reclamant. Acesta a retractat declarația de recunoaștere a vinovăției și a susținut că nu a făcu t altceva decât să telefoneze la poliție la 15 martie 2003 pentru a o informa de prezența unei grenade în Parcul Cișmigiu și că restul operațiunii a fost organizat de S.R.I., mai precis de ofițerii V.T. și M.I. A declarat că nu cunoaște datele de identificare ale lui M.I.

La 18 iunie 2004, reclamantul a solicitat depunerea la dosar a listei apelurilor efectuate de la telefonul de la domiciliu. A solicitat, de asemenea, audierea unor martori ai apărării. A solicitat înfățișarea lui M.C., partenera sa, a lui V.T., pentru a dovedi colaborarea sa cu S.R.I. înainte de 1995 și legăturile sale cu M.I., martorul C.L., jurnalist, presupus a fi fost manipulat de S.R.I. pentru a scrie un articol, martorul B.I., avocatul său în cursul urmăririi penale pentru a demonstra condițiile în care s-au efectuat cercetările penale, precum și martorul D.A., comisar de poliție în București.

In stanța a admis cererea reclamantului de depunere la dosar a listei convorbirilor telefonice și de audiere a martorilor M.C. și V.T. Acesta din 8 HOTĂRÂREA

Totodată, tribunalul a reținut că martorul M.I. nu a putut fi audiat în condițiile în care reclamantul nu a putut furniza niciun element de natură să permită stabilirea identității și adresei acestuia. Referitor la ceilalți martori ai apărării, instanța a considerat că declarațiile lor nu pot contribui cu elemente relevante pentru examinarea cauzei.

În cursul procesului, aproape toți martorii acuzării au fost audiați d e tribunal în prezența reclamantului și a apărătorului său. Când audierea unui martor s-a dovedit imposibilă, declarația sa făcută în cursul cercetării penale a fost citită în instanță.

La 16 iulie 2004, a fost audiată martora M.C. Aceasta a declarat că vorbea cu reclamantul la telefon în momentul în care a avut loc atacul de la Liceul Jean Monnet . Reclamantul a reiterat, personal, solicitarea de audiere a martorilor V.T., M.C., C.L. și D.A. Avocatul din oficiu a pus concluzii. La cererea instanței, Ministerul Apărării i-a comunicat acesteia adresa lui V.T., care a fost citat din nou să compară în instanță. Citația a fost returnată instanței cu mențiunea „destinatarul ș i -a schimbat adresa”.

În cursul audierilor ulterioare, reclamantul și avocatul său desemnat din oficiu au reiterat în mai multe rânduri cererea de audiere a lui C.L. și V.T. și au solicitat efectuarea unei expertize militare. Curtea a respins cererea de efectuare a unei expertize militare, cu motivarea că, în timpul urmăririi penale, experții criminaliști au efectuat una cu același scop. Cererea de audiere a lui C.L. a fost respinsă pentru aceleași motive care au fost menționate anterior (supra, pct. 51).

La cererea avocatului din oficiu, instanța a solicitat Direcției Generale Statistică Socială și Demografică să îi comunice adresa corectă a lui V.T. Deși adresa comunicată de Direcția Generală era identică cu cea comunicată d e Ministerul Apărării, pe numele lui V.T. s-a emis din nou citație cu mandat de aducere. Din nou, citația a fost returnată instanței cu mențiunea „destinatarul și -a schimbat adresa”. Polițiștii responsabili cu executarea mandatului de aducere au informat instanța că V.T. nu mai locuia de 2 ani la adresa indicată și că mandatul de aducere nu putea fi executat din cauza imposibilității de a identifica noua adresă a martorului.

La 11 februarie 2005, avocatul A.A. a cerut instanței să îl înlocuiasc ă în următoarea ședință, cu motivarea că nu putea să fie prezent atunci. Avocatul C.E. a fost desemnat în locul său.

La 22 februarie 2005, deși reclamantul și -a reiterat cererea de audiere a lui V.T., instanța a renunțat la audierea acestuia deoarece reclamantul și autoritățile nu au putut să afle domiciliul acestuia. În cursul dezbaterilor desfășurate în aceeași zi, avocatul desemnat din oficiu a solicitat achitarea reclamantului, precizând că probele nu indicau vinovăția acestuia și că, așa cum reiese din lista apelurilor telefonice, acesta se afla la domiciliul său în momentul atentatului. Acesta a pus concluzii scrise la dosar, în care a afirmat 9 HOTĂRÂREA

Prin sentința penală nr. 291 din 8 martie 2005, Tribunalul București, constatând vinovăția reclamantului pentru infracțiunile menționate în rechizitoriu, a dispus condamnarea sa la 11 ani de închisoare și interzicere a exercitării anumitor drepturi, inclusiv a drepturilor părintești. Instanța ș i -a întemeiat sentința pe probele materiale aflate la dosar, concluziile din procesele-verbale de percheziție corporală efectuată asupra reclamantului și de percheziție domiciliară, rapoartele de expertiză, concluziile cercetărilor efectuate la locul faptelor și declarațiile martorilor acuzării. S-a bazat, de asemenea, pe declarația de recunoaștere a vinovăției reclamantului, în măsura în care aceasta era în concordanță cu celelalte probe aflate la dosar.

Pe tot parcursul acestei faze a procesul ui, avocații din oficiu au solicitat periodic revocarea măsurii arestării preventive a reclamantului, argumentând că punerea sa în libertate nu împiedica buna desfășurare a procesului și că reclamantul nu prezenta un pericol social concret pentru ordinea publică. Cererile au fost respinse, ca și recursurile declarate de reclamant împotriva hotărârilor prin care s-a dispus menținerea măsurii privative de libertate. 4. Apelul

Reclamantul și parchetul au declarat apel. Reclamantul, prin avocatul din oficiu Z.T., a contestat interpretarea probelor și a precizat, printre altele, că martorul V.T., fiind pensionat, putea fi convocat la Direcția generală financiar- contabilă a Ministerului Apărării. A solicitat achitarea sa. Avocatu l din oficiu a depus concluzii scrise la dosar, solicitând respingerea apelului parchetului .

Prin decizia penală nr. 437/A din 31 mai 2005, Curtea de Apel București a admis în parte apelurile și a schimbat încadrarea juridică a faptelor imputate reclamantului în temeiul Codului Penal și al noii Legi nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, care prevedeau pedepse mai blânde. Cu toate acestea, a concluzionat că existau circumstanțe agravante și l-a condamnat pe reclamant la 19 ani de închisoare cu executare și interzicerea exercitării anumitor drepturi. 5. Recursul

Parchetul și reclamantul au declarat recurs. Parchetul a susținut că curtea de apel a schimbat încadrarea juridică a faptelor fără să pună în discuți e noua încadrare, încălcând astfel dreptul la apărare al reclamantului. În plus, a considerat în mod greșit că noua Lege nr. 535/2004 era mai blândă decât O.U.G. nr. 141/2001 pentru sancționarea unor acte de terorism și a unor fapte de încălcare a ordinii publice, deoarece prima lege pedepsea infracțiunea n u doar cu închisoare, ci și cu interzicerea exer citării anumitor drepturi. 10 HOTĂRÂREA

Prin decizia penală nr. 4896 din 5 septembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de parchet și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București, cu motivarea că noua încadrare juridică dată anumitor fapte nu a fost pusă în discuția părților și că legea mai favorabilă pentru reclamant cu privire la actele de terorism era O.U.G. nr. 141/2001. Cu toate acestea, a confirmat hotărârile anterioare în ceea ce privește constatarea faptelor și a vinovăției reclamantului. 6. Procedura ulterioară retrimiterii

Reclamantul a fost reprezentat în prima ședință de avocatul desemnat din oficiu G.J., care a solicitat amânarea cauzei pentru consultarea dosarului . Deși curtea de apel i-a admis cererea, în următoarea ședință acesta a fost înlocuit de B.C. La 24 noiembrie 2005, curtea de apel a amânat cauza cu motivarea că reclamantul nu era reprezentat și a sesizat baroul pentru a lua măsurile necesare.

În ședința din 8 decembrie 2005, reclamantul, reprezentat de avocatul din oficiu B.C., a reiterat personal plângerea cu privire la incompetenț a ratione materiae a parchetului militar de a efectua urmărirea penală în cauză. De asemenea, s-a plâns că avocatul său din oficiu nu a atacat decizia penal ă nr. 550 din 2 aprilie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București (supra, pct. 46). De asemenea, a cerut amânarea cauzei pentru a putea angaja un avocat ales.

Curtea de apel a constatat că problema competenței materiale a parchetului militar de a efectua urmărirea penală în cauză fusese deja examinată de Tribunalul București și de curtea de apel în decizia penală nr. 550 din 2 aprilie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București și că împotriva acestei din urmă decizii definitive nu exista nicio cale de atac pe care avocatul din oficiu ar fi putut să o exercite. Cu toate acestea, a admis cererea reclamantului și a amânat judecata astfel încât reclamantul să poată angaja un avocat.

La următorul termen, 15 decembrie 2005, reclamantul încă nu angajase un avocat ales. A fost de acord să fie asistat de avocatul din oficiu N.A. După amânarea ședinței, cu motivarea că reclamantul nu era asistat de un avocat, a fost desemnat un nou avocat din oficiu , și anume P.F. Acesta din urmă a depus la dosar două memorii, solicitând audierea unor martori și un raport suplimentar de expertiză. Avocatul a susținut cauza pe fond și a solicitat respingerea apelului parchetului și aplicarea legii favorabile în privința reclamantului . 11 HOTĂRÂREA

Parchetul și reclamantul au declarat recurs. Parchetul a cerut o majorarea a pedepsei, iar reclamantul a cerut o reducere a acesteia. Reclamantul a fost reprezentat în prima ședință de avocatul din oficiu B.D., care a fost apoi înlocuit de B.A. Prin scrisoarea din 4 iulie 2006, reclama ntul a recunoscut faptele și a solicitat aplicarea art. 74 din Codul penal cu privire la circumstanțele atenuante. Avocatul reclamantului a solicitat retrimiter ea cauzei la curtea de apel, cu motivarea că dreptul la apărare nu a fost respectat.

Prin decizia penală nr. 4333 din 5 iulie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis ambele recursuri și a trimis cauza la Curtea de Apel Bucureșt i cu motivarea că apelul reclamantului nu a fost judecat. Decizia a fost pronunțată într-un complet de judecată din care făcea parte doamna judecăto r C.J.

În fața curții de apel, reclamantul a fost reprezentat, pe rând, de avocații din oficiu M.L., S.M. și din nou M.L. Reclamantul a solicitat din nou audierea martorului V.T., dar cererea sa a fost respinsă cu motivarea că declarația sa nu era utilă în cauză și că reclamantul ar fi putut dovedi legătura sa cu S.R.I. prin alte mijloace de probă. În motivele de recurs, reclamantul a mărturisit că a săvârșit faptele reținute în sarcina sa, dar a afirmat că scopul urmărit nu era unul politic, ci răzbunarea împotriva foștilor săi șefi din armată.

La 13 noiembrie 2006, avocatul din oficiu a susținut cauza reclamantului, argumentând că acesta nu era vinovat de acte de terorism în lipsa elementului subiectiv. Solicitând aplicarea legii mai favorabile în privința reclamantului, acesta a precizat, de asemenea, că atitudinea reclamantului, scopul acțiunii sale și lipsa intenției de rănire a persoanelor implicate impuneau reducerea pedepsei .

Prin decizia penală nr. 794/A din 13 noiembrie 2006, Curtea de Apel București, recalculând durata pedepsei, l-a condamnat pe reclamant la 18 ani de închisoare și interzicerea exercitării unor drepturi.

Reclamantul a declarat recurs. A fost asistat, pe rând, de avocații din oficiu V.D. și C.I. Reclamantul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor și, în secundar, reducerea pedepsei care i-a fost aplicată. Avocatul din oficiu a susținut că fapta de rupere de sigilii intra sub incidența unei legi privind grațierea unor pedepse și a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru a ține seama de faptul că reclamantul nu a acționat cu i ntenția specifică actelor teroriste. De asemenea, a solicitat reducerea pedepsei aplicate reclamantului .

Prin decizia penală nr. 975 din 22 februarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat grațierea pedepselor aplicate pentru infracțiun e a de rupere de sigiliu prin Legea nr. 543 din 1 octombrie 2002 privind grațierea 12 HOTĂRÂREA

La 16 noiembrie 2005, reclamantul a introdus la instanțele administrative o acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva Baroului București. Acesta a susținut că, în cursul procesului penal îndreptat împotriva sa, nu a beneficiat de asistență judiciară adecvată din partea avocaților desemnați din oficiu de barou.

Prin sentința din 21 decembrie 2005, Secția de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București a respins acțiunea, constatând că reclamantul nu inte nționa să conteste un act administrativ.

Printr-o decizie definitivă din 26 iunie 2006, Curtea de Apel București a casat recursul declarat de reclamant împotriva sentinței sus- menționate pentru lipsa motivării în termenul stabilit de lege.

La 25 martie 2008, reclamantul a introdus la Tribunalul București o nouă acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva Baroului București și a avocatului C.I. Cauze este în curs de judecată pe fond în fața instanțelor naționale.

Dispozițiile relevante din Codul penal („C. pen.”) privind pedepsele complementare și accesorii aplicabile în cazul unei condamnări penale sunt descrise în cauza Sabou și Pârcălab împotriva României (nr. 46572/99, pct. 21, 28 septembrie 2004). Art. 71 C. pen. a fost modificat prin Legea nr. 278/2006, intrată în vigoare la 11 august 2006, aplicarea pedepsei accesorii care consta în interzicerea dreptului prevăzut în art. 64 lit. d) fiind de acum încolo lăsată la aprecierea instanțelor desemnate să se ocupe de procesul penal îndreptat împotriva persoanei în cauză. Potrivit noului text al art. 71 C. pen., pentru a decide cu privire la aplicarea pedepsei accesorii constând în interzicerea exercitării drepturilor părintești, instanțele trebuie să țină seama de natura și gravitatea infracțiunii, de împrejurările cauzei, de persoana infractorului și de interesele copilului. 13 HOTĂRÂREA

Acest ordin, adoptat la 10 octombrie 2003, este redactat astfel în părțile relevante : „I. Clasificarea deținuților în categoria celor cu grad sporit de periculozitate: 1. La clasificarea deținuților în categoria celor cu grad sporit de periculozitate, trebuie să se țină seama, în principiu, de următoarele elemente : a) natura infracțiunii, circumstanțele în care a fost săvârșită și durata pedepsei; b) conduita deținuților înainte de aresta re și în timpul cercetărilor; c) informațiile strânse în cursul unei pedepse executate deja, în cursul unei perioade de izolare sau în cursul cazării într-o altă unitate; d) conduita din timpul detenției [...] 5. Se alcătuiesc dosare de evaluare și de intervenție socio - educativă pentru toți deținuții clasificați în această categorie [...] 6. Pe baza dosarului de evaluare și de intervenție socio - educativă, comisia examinea ză lunar conduita deținuților clasificați în această categorie și prezintă comandantului/directorului unității propuneri de menținere în sau scoatere din această categorie a anumitor deținuți [...] III. Măsurile de siguranță și aplicarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate 1. Deținuții din această categorie se cazează în secții și camere separate. Camere le, pe cât posibil de cel mult 10 locuri, se dotează ca celelalte spații de locuit, cu uși și sisteme de închidere de maximă siguranță. Acestea sunt sub supraveghere în permanen ță, [...] 2. [...] Deținuții sunt supuși în mod obligatoriu unor percheziții corporale amănunțit e la intrarea în/ieșirea din cameră . 4. În fiecare zi, în timpul ieșirii deținuților la plimbare sau pentru alte activități, se controlează camerele, barele de la ferestre și sistemele de închidere a ușilor [...]. Activitatea de plimbare a acestei categorii de deținuți se desfășoară în locuri special amenajate, [...] separat de ceilalți deținuți. 5. Sub supravegherea adjunctului unității, în fiecare săptămână deținuții sunt percheziționați, iar camerele sunt verificate în detaliu, acordându -se o atenție deosebit ă barelor, grupurilor sanitare, pereților, podelelor, tavanelor, instalațiilor, paturilor și saltelelor etc. [...] 7. Activitățile prevăzute în programul zilnic aprobat se desfășoară separat de ceilalți deținuți; se prevăd supravegherea și însoțirea de către un număr suficient de polițiști pentru a preveni incidentele. [...] 14 HOTĂRÂREA

În Ordinul nr. 3131/2003 al Ministrului Justiției privind durata și periodicitatea vizitelor deținuților , în vigoare de la 26 noiembrie 2003 până la 27 decembrie 2007, se prevedea că persoanele arestate preventiv au dreptul să primească patru vizite pe lună, durata fiind de la 30 de minute până la 2 ore.

Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost publicată în Monitorul Oficial din 20 iulie 2006 și a intrat în vigoare la 18 octombrie 2006. Potrivit art. 20 alin. (1) din lege, persoanele condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani sunt din oficiu încadrate ca periculoase și li se aplică regimul de maximă siguranță. În paralel, art. 20 alin. (2) prevede că „în mod excepțional, natura și modul de săvârșire a infracțiunii, precum și persoana condamnatului pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat inferior ca grad de severit ate” (adică regimul închis). Potrivit art. 26 din aceeași lege, schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în regimul imediat inferior ca grad de severitate se face la cererea persoanei condamnate sau la sesizarea comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate „dacă persoana condamnată a avut o bună conduită și a făcut eforturi serioase pentru reintegrare socială”. Legea nu prevede o anumită perioadă de așteptare până când se poate relaxa regimul aplicat unui deținut.

Părțile relevante din Recomandarea REC(2006)2 a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la Regulile europene privind penitenciarele, adoptată la 11 ianuarie 2006, sunt prezentate în Enea împotriva Italiei [(MC), nr. 74912/01, pct. 48, CEDO 2009-...].

Principalele concluzii ale Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) formulate în urma vizitelor efectuate în penitenciare din România, precum și observați il e generale ale CPT, sunt prezentate pe scurt în 15 HOTĂRÂREA

Raportul CPT publicat în aprilie 2003 în urma vizitei efectuate în februarie 1999 în mai multe penitenciare, inclusiv Penitenciarul București - Jilava, s-a încheiat astfel: „Condițiile de detenție ale marii majorități a deținuților din aceste unități erau mizerabile. [...] Gradul de suprapopulare a dus la condiții de detenție care reprezentau o atingere, chiar un afront, adus demni tății umane. De fapt, marea majoritate a deținuților erau supuși unui ansamblu de factori negativi – suprapopulare, condiții materiale precare, lipsă de activități – ceea ce ar merita cu ușurință calificativul de tratament inuman și degradant. [...] Lipsa drastică de spațiu vital și insuficiența paturilo r generau o promiscuitate inacceptabilă pentru marea majoritate a deținuților. Cu titlu de exemplu, [în Penitenciarul Jilava] un număr de până la 8 deținuți trebuiau să împartă celule de 13 m², și între 35 ș i 40, celule între 20 m ² și 35 m². În plus, lenjeria de pat e ra cel mai adesea de proastă calitate, murdară și uzată. În plus, numeroase celule erau murdare […]”

Cu ocazia vizitei sale din iunie 2006 într-o secție din Penitenciaru l București -Jilava des tinată deținuților încadrați ca periculoși (raport publicat la 11 decembrie 2008), CPT a constatat că particularitățile constatate cu ocazia vizitei sale din 1999 erau în continuare valabile pentru secția în cauză, inclusiv în ceea ce privea suprapopularea sau condițiile de igienă. Partea relevantă a acestui raport care descrie ca „îngrozitoare” condițiile materiale de detenție din secția destinată deținuților periculoși din Penitenciarul București -Jilava, este inclusă în cauza Eugen Gabriel Radu împotriva României (nr. 3036/04, pct. 15, 13 octombrie 2009) .

Partea relevantă din raportul CPT referitoare la măsurile de siguranță pentru deținuții periculoși are următorul cuprins: „[...] 74. CPT dorește să își exprime îngrijorarea cu privire la prezența perm anentă a grupei speciale de intervenție echipate cu cagule în anumite secții de deținere. [...] delegația a constatat în Penitenciarul Bucureșt i -Jilava că membrii echipați cu cagule din grupa de intervenție, cărora le erau repartizate în permanență sarcinile de supraveghe re, escortă și percheziție în secția de deținere destinată deținuților încadrați ca periculoși , impuneau acolo o atmosferă foarte apăsătoare. Ar trebui adăugat că membrii grupelor de intervenție erau îmbrăcați în uniformă neagr ă foarte dis t inctă și dotați cu bastoan e și spray iritant perfect vizibile [...] În scrisoarea din 26 octombrie 2006, autoritățile române au subliniat că, în urma vizitei, s-au luat măsuri pentru ca acestor grupe să nu li se mai atribuie sarcini de supraveghere, perche ziție și escortă a deținuților în penitenciare. Acesta este un progres care merită salutat. Cu toate acestea, autoritățile române nu par să fi luat măsuri în ceea ce privește purtarea cagulei de către membrii acestor grupe [...] d. măsuri de siguranț ă 101. CPT a comunicat deja observațiile sale cu privire la prezența permanentă, în secția destinată deținuților încadrați ca periculoși în Penitenciarul Bucureșt i -Jilava, a membrilor unei grupe de intervenție echipați cu cagulă și înarmați, care avea sarcini de supraveghere, escortă și percheziție. În acest sens, Comitetul face trimitere la pct. 74. 16 HOTĂRÂREA

Reclamantul se plânge de faptul că a fost clasificat ca deținut periculos din cauza naturii faptelor pentru care a fost urmărit penal și că a fost supus regimului penitenciar impus acestei categorii de deținuți. În plus, denunță condițiile inumane în care a fost deținut în Penitenciarul București -Jilava, în special supraaglomerarea camerelor. Reclamantul invocă art. 3 din Convenție, care prevede următoarele: 17 HOTĂRÂREA

Guvernul contestă acest argument . A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond

Curtea constată că acest capăt de cerere are trei elemente: pe de o p arte, reclamantul se plânge că a fost încadrat în categoria deținuților periculoși; pe de altă parte, se plânge că a fost supus unui regim penitenciar strict; de asemenea, se plânge de condițiile de detenție necorespunzătoare din Penitenciarul București -Jilava. Curtea le va examina pe rând. 1. Încadrarea reclamantului în categoria deținuților periculoș i a. Argumentele părțilo r

Reclamantul se plânge în primul rând că a fost încadrat automat în categoria deținuților periculoși, această decizie fiind întemeiată exclusiv pe natura faptelor imputate și a infracțiunilor pentru care a fost urmărit penal. Subliniază că în niciun moment comportamentul său nu a fost luat în considerare de administrația penitenciarului, deși în timpul șederii sale în penitenciar nu a fost niciodată violent.

Reclamantul susține, de asemenea, că încadrarea sa în categoria deținuților periculoși a avut consecința deținerii sale alături de persoane condamnate definitiv, deși se afla doar în arest preventiv. Subliniază, d e asemenea, că a fost supus unui regim penitenciar mai strict, care includea percheziții corporale inopinate cel puțin o dată pe săptămână, drept de vizită limitat la 30 de minute, exercitat în prezența agenților echipați cu cagule și prin dispozitive de separare din sticlă, o plimbare cu o durată de doar o jumătate de oră pe zi, percheziție corporală automată la fiecare ieșire din penitenciar și purtarea cătușelor. Potrivit reclamantului, efectul cumulativ al acestor măsuri repetitive se interpretează ca rele tratamente, contrare art. 3 din Convenție. 18 HOTĂRÂREA

După ce a făcut referire la principiile stabilite în jurisprudența Curții cu privire la relele tratamente, Guvernul constată, cu titlu introductiv, că instanțele naționale au declarat ca întemeiată decizia de a-l clasifica pe reclamant în categoria deținuților periculoși (supra, pct. 34). Potrivit acestuia, măsura a fost justificată de natura infracțiunilor imputate reclamantului, și anume tentativă de omor și acte de terorism. Acesta constată că măsura în litigiu și restrângerile care decurg din încadrarea unui deținut în categoria deținuților periculoși au o bază legală în dreptul intern, și anume Ordinul nr. 383/2003 al Direcției Naționale a Penitenciarelor, al cărui scop este asigurarea siguranței în penitenciare.

În continuare, Guvernul consideră că regimul penitenciar aplicat reclamantului în urma clasificării sale în categoria deținuților periculoși n u atinge nivelul de gravitate necesar pentru a aduce atingere art. 3 din Convenție. Astfel, în ceea ce privește perchezițiile corporale la care a fost supus reclamantul, aceasta consideră că, spre deosebire de alte cauze examinate de Curte, în prezenta cauză, reclamantul intenționează să conteste doar periodicitatea acestora. Potrivit Guvernului, periodicitatea perchezițiilor, d efinită în ordinul sus- menționat, corespundea unor imperative de siguranță , acestea având loc după ce reclamantul a intrat în contact fie cu persoane din exterior, fie cu alți deținuți. Subliniază, de asemenea, că perchezițiile corporale nu constituiau o r egulă și că perchezițiile corporale zilnice, în timpul cărora deținuții erau obligați să se dezbrace parțial, se efectuau cu respectarea demnității umane și a intimității deținuților.

În ceea ce privește mijloacele de siguranță folosite în timpul depla sărilor în exteriorul penitenciarului, Guvernul precizează că reclamantul a fost imobilizat doar cu cătușe. Subliniază că reclamantul nu a demonstrat că purtarea cătușelor urmărea să îl înjosească ori să îl umilească sau că l-a afectat fizic. În mod similar, consideră că restrângerea dreptului la vizită la efectuarea de vizite în cabină în prezența agenților echipați cu cagulă nu a avut ca scop umilirea reclamantului, ci doar asigurarea siguranței unității și nu a adus atingere confidențialității conversați ilor. A menționat că vizitele puteau dura între o jumătate de oră și 2 ore, în funcție de numărul de vizitatori și de spații disponibile. În plus, durata plimbării reclamantului putea ajunge până la o oră.

În fine, referindu-se la jurisprudența Curții în materie, Guvernul consideră că regimul la care a fost supus reclamantul nu este disproporțional în raport cu faptele imputate. 19 HOTĂRÂREA

Curtea reafirmă pentru început că art. 3 din Convenție consacră una dintre cele mai importante valori ale societăților democratice. Acesta interzice în termeni absoluți tortura și tratamentul sau pedepsele inumane ori degradante, indiferent de circumstanțele și acțiunile victimei [ Labit a împotriva Italiei (MC) nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000-IV], chiar și în cele mai dificile circumstanțe, precum combaterea terorismului și a crimei organizate [ Ramirez Sanchez împotriva Franței (MC), nr. 59450/00, pct. 115, CEDO 2006-IX] .

Curtea amintește de asemenea jurisprudența sa conform că reia, pentru a intra sub incidența art. 3, relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Aprecierea acestui nivel minim este relativă în esență; ea depinde de datele cauzei în ansamblu, în special de durata tratamentului și de efectele sale fizice sau mintale precum și, uneori, de sex, vârstă, starea de sănătate a victimei etc. (a se vedea, printre altele, Enea , citată anterior, pct. 55).

Curtea a statuat deja că, pentru ca o pedeapsă sau tratamentul care o însoțește să fie calificat(ă) drept „inuman(ă)” sau „degradant(ă)”, suferința sau umilirea trebuie să le depășească pe cele pe care le implică în mod inevitabil o anumită formă de tratament legitim sau de pedeapsă legitimă [a se vedea V. împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24888/94, pct. 71, CEDO 1999-IX; și Enea , citată anterior, pct . 56]. Deși este necesar să se ia în considerare chestiunea dacă scopul tratamentului a fost de a umili sau de a înjosi victima, absența unui astfel de scop nu poate exclude definitiv constatarea unei încălcări a art. 3 ( Peers împotriva Greciei , nr. 28524/95 , pct. 74, CEDO 2001-III; și Kalashnikov împotriva Rusiei , nr. 47095/99 , pct. 101, CEDO 2002-VI).

De și măsurile privative de libertate implică adesea un element de suferință sau umilire, nu se poate spune că detenția într-un penitenciar de maximă siguranță, fie ca măsură provizorie, fie în urma unei condamnăr i penale, ridică în sine o problemă în raport cu art. 3 din Convenție ( Van der Ven împotriva Țărilor de Jos , nr. 50901/99, pct. 50, CEDO 2003-II). Sarcina Curții se limitează la examinarea situației personale a reclamantului care a fost supus regimului în litigiu ( Aerts împotriva Belgie i , 30 iulie 1998, pct. 34- 37, Culegere de hotărâri și decizii 1998-V). În această privință, Curtea a subliniat că, deși considerente de ordin public pot determina statele să înființeze penitenciare de maximă siguranță pentru anumite categorii de deținuți, art. 3 din Conv enție le obligă totodată să se asigure că fiecare persoană este deținută în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, că modurile de executare a măsurii nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășeșt e nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice ale privării de libertate, sănătatea și confortul deținutului sunt asigurate în mod 20 HOTĂRÂREA

Pentru a evalua dacă o astfel de măsură poate intra sub incidența art. 3 într-o anumită cauză, este necesar să se țină seama de împrejurările cauzei, de gravitatea măsurii, de durata acesteia, de obiectivul urmărit de aceasta și de efectele sale asupra persoanei în cauză ( Van der Ve n , citată anterior, pct. 51). La evaluarea condițiilor de detenție, este necesar să se ia în considerare efectele cumulate ale acestora ( Lorsé și alții împotriva Țările de Jos , nr. 52750/99, pct. 74, 4 februarie 2003). ii) Aplicarea în prezenta cauză

Revenind la circumstanțele cauzei, Curtea constată că reclamantul urmărește să critice faptul că modul în care a fost clasificat în categoria deținuților periculoși și regimul care i-a fost aplicat în consecință au adus atingere drepturilor sale garantate de art. 3 din Convenție.

Curtea constată, de asemenea, că raportul CPT întocmit în urma vizitei la Penitenciarul București -Jilava în 2006, la un an după șederea reclamantului în acest penitenciar, conține o descriere a criteriilor de clasificare a unui deținut în categoria deținuților periculoși, precum și a măsurilor de siguranță aplicate (supra, pct. 89). Cu toate acestea, Curtea consideră că răspunsul la întrebarea dacă reclamantul a fost sau nu supus unui tratament contrar art. 3 din Convenție depinde de măsura în care acesta a fost afectat personal . α Clasificarea reclamantului în categoria deținuților periculoși

În ceea ce privește primul element al capătului de cerere formulat de reclamant, Curtea consideră că, cu excepția cazului în care este arbitrară, decizia de clasificare a unui deținut într-o anumită categorie de regim penitenciar nu intră în sine sub incidența art. 3 din Convenție.

În această privință, Curtea amintește că reclamantul a fost încadrat în categoria deținuților pericu loși, avându-se în vedere natura faptelor imputate, în temeiul Ordinului nr. 383/2003 al Direcției Naționale a Penitenciarelor. Ordinul nr. 383/2003 prevedea, printre alte criterii pentru clasificarea unui deținut în categoria deținuților periculoși, natura infracțiunii, circumstanțele în care a fost săvârșită aceasta și durata pedepsei aferente. În prezenta cauză, atât administrația penitenciarului, cât și Judecătoria București au considerat că aceste criterii sunt suficiente pentru a-l clasifica pe reclamant în categoria deținuților periculoși (supra, pct. 34).

Curtea observă că prezenta cauză pare să fie diferită de cauzele îndreptate împotriva Țărilor de Jos și Italiei citate anterior, în care, pe lâng ă gravitatea infracțiunilor pentru care reclaman ții au fost urmăriți penal, pentru a justifica luarea unei astfel de măsuri, autoritățile naționale au invocat, de 21 HOTĂRÂREA

În continuare, Curtea constată că părțile nu au informat-o dacă s-au efectuat reexaminări în cazul reclamantului pentru a se asigura că durata deținerii în regim de siguranță sporită și gradul de siguranță nu depășesc nevoile concrete. Cu toate acestea, ia act de intrarea în vigoare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, care prevede posibilitatea ca deținuții clasificați ca fiind periculoși să solicite și să obțină o schimbare a regimului de executare a pedepselor privative de libertate, ținându -se seama de persoana acestora (supra, pct. 84). Prin urmare, reclamantul are posibilitatea de a solicita instanțelor naționale reexaminarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate.

În speță, în opinia Curții, clasificarea reclamantului în catego ria deținuților periculoși cu posibilitatea de a obține o reexaminare pe baza criteriilor care țin seama de conduita sa nu atinge pragul de gravitate pentru a aduce atingere în sine art. 3 din Convenție. β Regimul penitenciar la care a fost supus reclamantul în urma clasificării sale în categoria deținuților periculoși

Reclamantul se plânge de regimul penitenciar la care a fost supus în urma clasificării sale în categoria deținuților pe riculoși. Nu s-a contestat faptul că, după ce a fost clasificat în această categorie, reclamantul a fost supus unor măsuri de siguranță foarte stricte.

Curtea constată că reclamantul a fost cazat într-o cameră alături mai mulți condamnați definitivi ș i că dreptul său la plimbare zilnică și de a primi vizite a fost redus. Curtea amintește că, anterior, a susținut că izolarea senzorială completă însoțită de izolarea socială totală poate distruge personalitatea și constituie o formă de tratament inuman care nu poate fi justificată de cerințele de siguranță sau de alte motive. În speță, deși este adevărat că dreptul său de a primi vizite a fost redus la patru vizite pe lună cu o durată cuprinsă între 30 de minute și 2 ore și că nu putea să se întâlnească cu vizitatorii săi decât în spatele unui dispozitiv de separare din sticlă, Curte a nu poate totuși să concluzioneze că reclamantul a fost supus izolării senzoriale sau izolării sociale complete ( Messina , citată anterior; și Van der Ven , citată anterior, pct. 31). 22 HOTĂRÂREA

Cu toate acestea, Curtea a statuat deja că un astfel de tratament nu este în sine lipsit de legitimate: perchezițiile corporale, chiar și complete, se pot dovedi uneori necesare pentru a asigura siguranța într-un penitenciar – inclusiv cea a deținutului însuși – , pentru apărarea ordinii sau prevenirea infracțiunilor (a se vedea, citate anterior, hotărârile Valašinas , pct. 117, Van der Ven , pct. 60 și Lorsé , pct. 72). În plus, nu se poate spune că, în principiu, o astfel de percheziție implică un grad de suferință sau de umilire care depășește inevitabilul ( Frérot , citată anterior, pct. 40).

Totuși, este cert că perchezițiile corporale, pe lângă faptul că trebuie să fie „necesare” pentru a atinge unul dintre aceste scopuri urmărite ( Ramirez Sanchez , citată anterior, pct. 119), trebuie să fie efectuate în conformitate cu „proceduri adecvate” (a se vedea, de exemplu, Valašinas , citată anterior). Astfel cum s-a menționat mai sus, pentru a stabili dacă s-a depășit pragul de gravitate dincolo de care o formă de rele tratamente intră sub incidența acestei dispoziții, este necesar să se țină seama de datele în ansamblu ale fiecărei cauze. Astfel, Curtea a concluzionat că s-a d epășit acest prag în cazul perchezițiilor corporale complete care au fost efectuate, fiecare, în conformitate cu procedurile obișnuite, pe motiv că o astfel de percheziție se efectua în fiecare săptămână, în mod sistematic, de rutină și fără o justificare clară referitoare la comportamentul reclamantului ( Van der Ven , citată anterior, pct. 58 și urm.; și Lorsé , citată anterior, 70).

În prezenta cauză, părțile nu contestă faptul că reclamantul a fost supus unor percheziții corporale inopinate în fiecare săptămână și la fiecare ieșire din penitenciar, precum și perchezițiilor corporale la fiecare ieșire din/intrare în cameră.

Curtea constată că Ordinul nr. 383/2003 care reglementează măsurile de siguranță aplicabile deținuților periculoși precizează că perchezițiile corporale trebuie efectuate sistematic în cazul deținuților care intră și ies din camerele lor, indiferent de motivul deplasării, precum și o dată pe săptămână, în timpul percheziției camerei. Ordinul nu precizează împrejurările în care pe rcheziția este integrală sau parțială. Cu toate acestea, așa cum reiese dintr- o scrisoare din 17 decembrie 2008 din partea Direcției Generale a Penitenciarelor adresată Guvernului, percheziția săptămânală îl obliga pe reclamant să se dezbrace complet, iar în timpul percheziției efectuate de fiecare dată când deținutul ieșea din sau intra în camera sa trebuia să se dezbrace parțial. De asemenea, dintr-o scrisoare similară din 25 noiembrie 23 HOTĂRÂREA

Având în vedere cele de mai sus, Curtea este uimită de faptul că, deși ordinul sus- menționat nu diferențiază sau nu descrie modul în care trebuie să se efectueze perchezițiile, în practică s-au aplicat diferite metode de percheziție, mai mult sau mai puțin intruzive în intimitatea corporală. Astfel , deși textul menționează „percheziții corporale amănunțite”, nu s-a stabilit în ce circumstanțe deținuții erau obligați să se dezbrace complet sau parțial, acest element părând să fi fost la latitudinea personalului penitenciarului ( mutatis mutandis , Frérot , citată anterior, pct. 46). Curtea poate înțelege că, în astfel de circumstanțe și într-un domeniu atât de sensibil, persoanele private de libertate, precum reclamantul, pot avea sentimentul că sunt victime ale unor măsuri arbitrare.

Curtea constată, mai presus de toate, că, deș i unele din perchezițiil e corporale efectuate la ieșirea din penitenciar ar putea avea o justificare legată de siguranță, reclamantul era obligat să se supună perchezițiilor corporale inopinate o dată pe săptămână. Natura sistematică a acestor percheziții săptămânale nu este pusă în discuție de către părți. În opinia Curții, acest e percheziții erau de rutină și nu aveau nicio justificare legată d e comportamentul reclamantului, mai ales că autoritățile nu descoperiseră vreodată ceva în timpul unei percheziți i corporale asupra reclamantului ( mutatis mutandis , Van der Ven , citată anterior, pct. 58; și Wieser împotriva Austriei , nr. 2293/03, pct. 40, 22 februarie 2007).

În final, Curtea constată că, în timpul detenției reclamantului în secția deținuților pe riculoși din Penitenciarul București -Jilava, polițiști d e penitenciare echipați cu cagule efectuau perchezițiile și stăteau aproape de deținuți în timpul vizitelor (supra, pct. 89 și 99). Cu îngrijorare, Curtea consideră că este de intimidare această pract ică care, fără a intenționa să îl umilească pe reclamant, îi putea provoca un sentiment de anxietate. Deși este adevărat că, potrivit raportului CPT, această practică nu mai este de actualitate, rămâne totuși faptul că reclamantul a trebuit să i se supună în timpul detenției sale în Penitenciarul București -Jilava.

Având în vedere faptul că reclamantul era deja supus unui mare număr de măsuri de control, Curtea consideră că practica perchezițiilor corporale săptămânale la care a fost supus, deși nu exista niciun imperativ d e siguranță convingător, i-au putut provoca sentimente de natură să îl umilească și să îl înjosească .

În concluzie, Curtea constată că regimul penitenciar la care a fost supus reclamantul în urma clasificării sale în categoria deținuților periculoși echivalează în prezenta cauză cu un tratament contrar art. 3 din Convenție. Prin urmare, a fost încălcată această dispoziție. 24 HOTĂRÂREA

Reclamantul se plânge de condițiile de detenție necorespunzătoare din Penitenciarul București -Jilava, în special de supraaglomerare. Acesta arată că, în mod constant, spațiul său vital a fost sub standardele stabilite de Curte și de CPT. Susține că în cameră erau cazați mai mulți deținuți decâ t numărul de paturi disponibile și că spațiul de locuit era redus și mai mult de mobilier și de obligația deținuților de a- și desfășura toate activitățile gospodărești în cameră. Face referire la constatările făcute de CPT în rapoartele sale în urma vizitei la Penitenciarul București -Jilava și la cele făcute de APADOR-CH într-un raport întocmit în urma unei vizite la același penitenciar în 2003. Reclamantul subliniază că supraaglomerarea este o problemă cu caracter sistemic în România .

Guvernul face referire la faptele relevante ale cauzei. Acesta consideră că raportul întocmit de APADOR-CH nu poate fi reținut ca probă a afirmațiilor reclamantului, întrucât această organizație a reprezentat mai mulți reclamanți în fața Curții. b. Motivarea Curții

Curtea amintește, în primul rând, că art. 3 din Convenție impune statului să se asigure că fiecare persoană este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, c ă modalitățile de executare nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice ale privării de libertate, sănătatea și confortul deținutului sunt asigurate în mod corespunzăto r [ Kudła , citată anterior, pct. 92-94). La evaluarea condițiilor de detenție, este necesar să se țină seama de efectele cumulate ale acestora, precum și de afirmațiile specifice ale reclamantului ( Dougoz împotriva Greciei , nr. 40907/98, pct. 46, CEDO 2001-II).

Curtea constată că reclamantul se plânge de condițiile materiale, în special de supraaglomerare, pe care a trebuit să le suporte în timpul detenției sale timp de aproximativ 15 luni în Penitenciarul București -Jilava. Curtea consideră că susținerile reclamantului sunt „credibil e ”, având în vedere faptul că reflectă realități descrise de CPT în diferitele rapoarte întocmite în urma vizitelor sale în penitenciarul respectiv (supra, pct. 87-88). În această privință, Curtea constată că, în prezenta cauză, dispune de elemente suficiente pentru a- și forma o opinie privind capătul de cerere formulat de reclamant, fără a fi necesar să ia în considerare raportul întocmit de APADOR-CH la care se referă reclamantul.

Curtea constată că, în Penitenciarul București -Jilava, reclamantul a împărțit cu alți 19 deținuți o cameră de 9 paturi (supra, pct. 38). Acest fapt nu a fost contrazis de Guvern. Deși perioada în care a rămas în această cameră 25 HOTĂRÂREA

De asemenea, Curtea ia act de faptul că, din cauza supraaglomerării din penitenciare, reclamantul, aflat în arest preventiv, era obligat să împartă camera cu condamnați, condiții le sale de detenție încălcând astfel legislați a națională (supra, pct. 20 și 22). După cum a observat deja Curtea, efectul cumulativ al supraaglomerării și al cazării intenționate a unei persoane într- o cameră împreună cu deținuți care ar putea prezenta un pericol pentru acesta ar putea ridica o problemă în raport cu art. 3 din Convenție ( Gorea împotriva Moldovei , nr. 21984/05, pct. 47, 17 iulie 2007). Este adevărat că, în prezenta cauză, reclamantul nu a făcut plângere la instanțele naționale cu privire la un comportament periculos concret din partea codeținutilor condamnați. Cu toate acestea, în contextul cauzei și în special având în vedere constatarea instanțelor naționale ( a contrario Gorea , citată anterior, pct. 47 in fine ), faptul de a fi deținut împr eună cu condamnați poate constitui o circumstanță agravantă.

Curtea ia act de faptul că CPT, în raportul pe care l-a întocmit în urma vizitei în secția deținuților periculoși din Penitenciarul București -Jilava, la un an după transferul reclamantului la Penitenciarul Rahova, a descris condițiile materiale de detenție din unitatea vizitată ca fiind „îngrozitoare” .

Curtea reamintește că a concluzionat deja în multe cauze că a fost încălcat art. 3 din Convenție în principal din cauza lipsei de spațiu individual suficient [a se vedea, printre altele, Măciucă împotriva României , nr. 25763/03, pct. 24 și urm., 26 mai 2009; Petrea împotriva României , nr. 4792/03, pct. 45 și urm., 29 aprilie 2008, Seleznev împotriva Rusiei , nr. 15591/03, pct. 46-47, 26 iunie 2008; și Khoudoyorov împotriva Rusie i , nr. 6847/02, pct. 104 și urm., CEDO 2005-X (extrase)], în special în cazul secției respective din Penitenciarul București -Jilava ( Eugen Gabriel Radu împotriva României , nr. 3036/04, pct. 30 și urm., 13 octombrie 2009). Curtea admite că, în prezenta cauză, nu există nimic care să arate că a existat o intenție reală de umilire sau de înjosire a reclamantului. Cu toate acestea, lipsa 26 HOTĂRÂREA

Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că condițiil e de detenție a reclamantului, în special supraaglomerarea din camera sa, combinate cu durata detenției sale în astfel de condiții, sunt echivalente cu un tratament degradant . Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenție.

Reclamantul consideră că deținerea sa împreună cu condamnați, deși era doar arestat preventiv, i-a încălcat dreptul la prezumția de nevinovăție, și invocă art. 6 § 2, care prevede următoarele: „Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi lega l stabilită”.

Deși, în urma schimbării încadrării dată faptelor de către Curte, aceste susțineri ale reclamantului au fost comunicate Guvernului în raport cu art. 5 § 1 din Convenție, având în vedere observațiile părților, acestea vor fi examinate în raport cu art. 6 § 2 din Convenție, astfel cum a indicat reclamantul .

Reclamantul consideră că s-a adus atingere dreptului său la prezu mția de nevinovăție prin faptul că a fost clasificat în categoria deținuților periculoși și a fost deținut împreună cu condamnați. Subliniază că astfel a fost tratat ca o persoană condamnată, deși se afla doar în arestare preventivă.

Referindu-se la j urisprudența Curții în materie, Guvernul consideră că aplicarea unui anumit regim de executare a pedepselor privative de libertate nu contravine prezumției de nevinovăție.

Curtea amintește că principiul prezumției de nevinovăție nu se poate interpreta ca împiedicând aplicarea unei măsuri de arestare preventivă, aceasta din urmă fiind prevăzută la art. 5 § 1 lit. c) din Convenție [ Musumeci împotriva Italiei (dec.) nr. 33695/96, 17 decembrie 2002; și Enea împotriva Italiei (dec.), nr. 74912/01, 23 septembrie 2004]. Cu toate acestea, Curtea nu poate exclude posibilitatea de a pune în discuție principiul prezumției de nevinovăție, în cazul în care motivele care au stat la baza deciziei de a caza arestații preventivi împreună cu condamnații definitivi ar reflecta voința autorităților de a-i trata pe arestații preventivi ca pe condamnați. Însă în prezenta cauză nu există nicio probă în dosar pentru a ajunge la o astfel de concluzie. În plus, Curtea constată că a luat în considerare aceste susțineri ale reclamantului în cadrul examinării respectării art. 3 de mai sus (supra, pct. 130). Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere este vădit 27 HOTĂRÂREA

Reclamantul invocă o serie de încălcări ale principiilor unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, garantate de art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c)- d) din Convenție, în care se prevăd în special următoarele: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricăre i acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.” [...] 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: [...] c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer; d) să întrebe sau să solicite audierea martoril or acuzării și să obțină citarea și audiere a martorilor apărării în aceleași condiți i ca și martorii acuzării [...]”

Guvernul contestă acest argument .

Curtea amintește că cerințele de la art. 6 § 3 constituie aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1 al acestei dispoziții [ Van Geyseghem împotriva Belgiei (MC), nr. 26103/95, pct. 2 7, CEDO 1999-I] Este așadar necesar să examineze capetele de cerere formulate de reclamant în raport cu § 3 coroborat cu principiile inerente din § 1. Astfel, Curtea va examina pe rând diferitele capete de cerere formulate de reclamant în această privință. A. Cu privire la neacordarea de asistență judiciară

Reclamantul s-a plâns că avocații desemnați din oficiu i-au oferit o apărare doar de formă, refuzând să exercite toate căile de atac de care dispuneau ori să recurgă la alte mijloace de apărare. 1) Argumentele părților

Reclamantul consideră că avocații desemnați din oficiu pentru a-l asista în cursul procesului nu i-au oferit o apărare efectivă. Acesta susține că acordul său, în cursul procesului, de a fi reprezentat de avocați desemnați din oficiu nu a fost decât consecința faptului că, din lipsă de mijloace, nu a put ut 28 HOTĂRÂREA

Reclamantul subliniază, de asemenea, că avocații din oficiu nu au exercitat toate căile de atac de care dispuneau și nu au elaborat o strategie pentru apărare în cauza sa. Consideră că avocații din oficiu au fost desemnați fără a se lua în considerare gravitatea acuzațiilor îndreptate împotriva sa. Observă că avocații din oficiu au avut o atitudine sup usă față de judecătorii care au examinat cauza, atitudine justificată de faptul că, în opinia sa, desemnarea lor în alte cauze depinde astfel de voința judecătorilor. Aceasta concluzionează că instanțele naționale au tolerat reprezentarea pur formală prin nerespectarea dreptului său la o apărare eficientă.

Guvernul consideră că, în prezenta cauză, nu a existat o deficiență evidentă în activitățile avocaților din oficiu care ar fi justificat o intervenție din partea autorităților judiciare. Arată că, în cursul urmăririi penale , reclamantul a fost asistat de doi avocați aleși și că doar în timpul a două audieri, cele din 24 martie și 6 august 2003, a fost reprezentat de avocați din oficiu. De asemenea, arată că, în faza de judecată, reclamantul și -a exprimat întotdeauna acordul de a fi asistat de un avocat desemnat din oficiu și precizează că reclamantul s-a plâns pentru prima dată de o deficiență a avocatului său desemnat din oficiu la 8 decembrie 2005 (supra, pct. 66). Deș i admite că reclamantul a fost asistat de mai mulți avocați din oficiu în cursul procesului, Guvernul este de părere că acești avocați i-au asigurat reclamantului o apărare efectivă. 2) Motivarea Curții

Curtea reamintește că, deși fiecărui acuzat i se recunoaște dreptul „să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător [...]”, art. 6 § 3 lit. c) nu precizează condițiile de exercitare a acestui drept. Astfel, acesta lasă statelor contractante posibilitatea de a alege mijloacele care să permită sistemului lor judiciar să îl garanteze; sarcina Curții este de a verifica dacă acea cale pe care au urmat-o este conformă cu cerințele unui proces echitabil ( Quaranta împotriva Elveției , 24 mai 1991, seria A nr. 205, pct. 30). În această privință, nu trebuie uitat faptul că scopul Convenț iei este de a „proteja drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective” și că desemnarea unui apărător nu garantează în sine eficacitatea asistenței pe care o poate acorda acuzatului ( Imbrioscia împotriva Elveției , 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, pct. 38; și Artico împotriva Italiei , 13 mai 1980, seria A nr. 37, pct. 33).

Cu toate acestea, nu se poate imputa unui stat orice carență a unui avocat desemnat din oficiu sau ales de acuzat. Din independența baroului față de stat rezultă că exercitarea apărării este în esență responsabilitatea acuzatului și a avocatului său, care este desemnat cu titlu de asistență judiciară sau este plătit de clientul său ( Cuscani împotriva Regatului Unit , nr. 32771/96, pct. 39, 24 septembrie 2002). Art. 6 § 3 lit. c) obligă autoritățile 29 HOTĂRÂREA

În prezenta cauză, reclamantul a fost acuzat, printre altele, de acte de terorism și tentativă de omor, fapte de o gravitate deosebită. În plus, reclamantul era pasibil de pedeapsa închisorii și a fost condamnat la mulți ani de închisoare. Procesul a avut așadar o anumită miză. Prin urmare, în măsura în care reclamantul susține că nu avea mijloacele necesare pentru a folosi serviciile unui avocat, Curtea consideră că interesele justiției impuneau ca acesta să beneficieze de serviciile unui avocat din oficiu ( mutatis mutandis Benham împotriva Regatului Unit , 10 iunie 1996, pct. 64, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III) .

Curtea reamintește în acest sens importanța asigurării accesului la un avocat de la prima audiere a unui suspect [ Salduz împotriva Turciei (MC) nr. 36391/02, pct. 50-55, 27 noiembrie 2008]. Constată că, în prezenta cauză, reclamantul a fost asistat în cursul urmăririi penale, pe rând, de doi avocați aleși, care au fost prezenți la majoritatea audierilor sale, precum și la diversele acte de urmărire penală efectuate de parchet (supra, pct. 39).

Curtea constată că, în faza de judecată, reclamantul a fost asistat pe rând de mai mulți avocați desemnați din oficiu. Deși este regretabil faptul că nu s-a asigurat o anumită continuitate în reprezentarea reclamantului, cert est e că avocații desemnați din oficiu pentru a-l reprezenta nu au fost pasivi și au susținut efectiv cauza acestuia. Astfel, Curtea constată că avocații din oficiu au prezentat argumente pe fond și au solicitat administrarea de probe după ce s-au consultat cu reclamantul (supra, pct. 54, 57, 75 și 77) și că au depus concluzii scrise la dosar (supra, pct. 53 și 57). Reclamantul a fost în măsură să explice avocaților săi propria sa versiune a faptelor, indicând elementele pe care intenționa să le conteste și atrăgând atenția asupra faptelor pe care urma să se întemeieze apărarea sa ( Stanford împotriva Regatului Unit , 23 februarie 1994, seria A nr. 282-A, pct. 30). În ceea ce privește faptul că avocatul nu a formulat recurs, Curtea constată că hotărârea atacat ă nu era supusă căilor de atac, după cum au precizat de altfel instanțele naționale (supra, pct. 67). Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu a justificat suficient pretinsele deficiențe ale avocaților din oficiu.

În plus, Curtea constată că i nstanțele naționale au reacționat în mod concret și prompt atunci când dreptul la apărare al reclamantului nu a fost respectat. În această privință, Curtea constată că s-au acordat amânări ale judecății pentru a asigura apărarea reclamantului (pct. 56, 65 și 68). De asemenea, consideră că, în prezenta cauză, nu se poate reține nicio dependență a avocaților desemnați din oficiu față de instanțele judecătorești în măsura în 30 HOTĂRÂREA

Curtea constată, de asemenea, că dreptul de a alege un avocat există numai dacă acuzatul dispune de mijloace pentru a plăti un apărător. Beneficiarul asistenței judiciare așadar nu are dreptul de a- și alege reprezentantul în instanță ( M. împotriva Regatului Unit , nr. 9728/82, decizia Comisiei din 15 iulie 1983, DR 36, pag. 155) și ar fi excesiv să li se impună statelor obligația de a pune la dispoziția părților interesate avocați specializați într-un anumit tip de litigiu.

În final, Curtea constată că reclamantul nu susține că nu a avut posibilitatea de a participa efectiv la procesul îndreptat împotriva sa [ a contrario Timergaliyev împotriva Rusiei , nr. 40631/02, pct. 51, 14 octombrie 2008; și Rupa împotriva României (nr. 1) , nr. 58478/00, pct. 230, 16 decembrie 2008]. Dimpotrivă, acesta a participat activ la proces. Astfel, Curtea consideră că, în măsura în care reclamantul nu a fost mulțumit de atitudinea sau de apărarea unuia dintre avocații desemnați din oficiu, ar fi trebuit să sesizeze instanțelor naționale nemulțumirea sa în mod susținut și argumentat cu motive relevante (supra, pct. 79).

În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și art. 35 § 4 din Convenție. B. Cu privire la imposibilitatea de a pune întrebări martorilor apărării

Reclamantul s-a plâns că instanțele au refuzat audierea a doi martori ai apărării, M.I. și V.T., deși el considera decisive decl arațiile acestora. 1). Argumentele părților

Referindu-se la principiile stabilite de jurisprudența în materie, reclamantul consideră că declarațiile martorilor apărării pe care dorea să îi aducă pentru audiere erau necesare pentru aflarea adevărului ș i că refuzul instanțelor a adus atingere dreptului la apărare.

Reclamantul observă că, deși a cerut instanțelor să audieze mai mulți martori, doar M.C., partenera sa, a fost citată să compară. În opinia sa, nu este ceva obișnuit să fie audiat un singur martor al apărării într-un proces atât de complex precum cel îndreptat împotriva sa. Subliniază că a solicitat instanței să îi audieze pe martorii apărării V.T. și M.I., pentru a susține afirmațiile sale potrivit cărora S.R.I. era implicat în faptele care i se imputau. Potrivit reclamantului, instanțele naționale nu au depus diligența necesară pentru identificarea acestor martori.

Referindu-se la faptele relevante ale cauzei, Guvernul consideră că Tribunalul București a făcut toate demersurile necesare pentru identificarea martorilor M.I. și V.T. Subliniază că reclamantul nu a dat instanțelor naționale informații care să poată conduce la identificarea acestor persoane și 31 HOTĂRÂREA

Curtea reamintește pentru început că admisibilitatea probelor intră în primul rând sub incidența normelor de drept intern și că, în principiu, instanțele naționale sunt cele cărora le revine sarcina de a aprecia probele administrate de acestea. Sarcina înc redințată Curții de Convenție nu este de a decide dacă declarațiile martorilor au fost în mod corect admise ca probe, ci de a verifica dacă a fost echitabil în ansamblu procesul pe care îl examinează, inclusiv modul în care s-au administrat probele [ Van Mechelen și alții împotriva Țărilor de Jos , 23 aprilie 1997, pct. 50, Culegere de hotărâri și decizii 1997-III; și De Lorenzo împotriva Italiei (dec.), nr. 69264/01, 12 februarie 2004].

De asemenea, Curtea amintește că art. 6 § 3 lit. d) di n Convenție l asă în seama instanțelor naționale, tot în principiu, sarcina de a judeca utilitatea unei propuneri de probă cu martori. Acest articol nu impune citarea și punerea de întrebări oricărui martor al apărării: după cum subliniază sintagma „în aceleași condiții”, scopul său esențial este deplina egalitate a armelor în materie. Cu toate acestea, nu este suficient să se demonstreze că „acuzatul” nu a fost în măsură să întrebe un anumit martor al apărării; de asemenea, este necesar ca persoana în cauză să facă probabil argumentul că citarea martorului respectiv este necesară pentru aflarea adevărului și că refuzul de a-i pune întrebări a prejudiciat dreptul la apărare ( Vaturi împotriva Franței , nr. 75699/01, pct. 51, 13 aprilie 2006). Astfel, numai circumstanțe exce pționale pot determina Curtea să concluzioneze că neaudierea unei persoane în calitate de martor este incompatibilă cu art. 6 ( Bricmont împotriva Belgiei , 7 iulie 1989, pct. 89, seria A nr. 158; și Destrehem împotriva Franței , nr. 56651/00, pct. 41, 18 mai 2004).

În prezenta cauză, reclamantul se plânge că instanțele naționale nu au audiat doi martori ai apărării, respectiv M.I. și V.T., martori pe care i-a considerat importanți pentru apărarea sa. De asemenea, Curtea observă că, astfel cum reiese din situația în fapt, reclamantul a susținut că faptele pentr u care a fost urmărit penal erau opera celor de la S.R.I. Cererea sa adresată instanțelor pentru audierea martorilor M.I. și V.T. urmărea să dovedească legăturile sale cu S.R.I.

Cu toate acestea, Curtea constată că reclamantul nu a dat instanțelor naționale informații care să conduce la identificarea acestor persoane (supra, pct. 48, 52 și 53). În opinia Curții, reclamantului îi revine sarcina de a da un minim de informații cu privire la persoana martorului pentru ca instanța să poată face demersuri pentru a reuși identificarea acestuia. 32 HOTĂRÂREA

În aceste condiții, Curtea nu consideră necesar să emită presupuneri dacă audierile solicitate de reclamant erau sau nu decisive, în măsura în care consideră că instanțele naționale au făcut demersuri suficiente pentru identificarea martorilor citați. În plus, Curtea constată că reclamantul a putut obține audierea, în cursul procesului, a unui martor ales de el ( a contrario Vaturi , citată anterior, pct. 58 și Tarău , citată anterior, pct. 76) și să depună înscrisuri la dosar. În final, constată că reclamantul a avut posibilitatea să conteste afirmațiile martorilor acuzării și alte probe din dosarul cauzei.

Prin urmare, în opinia Curții, reclamantul a avut posibilitatea să își exercite în mod adecvat și suficient dreptul la apărare. În definitiv, examinarea procesului în ansamblu nu evidențiază în prezenta cauză un dezechilibru care prejudiciază exercitării dreptului la apărare al reclamantului . Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și § 4 din Convenție.

Prin scrisoarea din 10 martie 2009, reclamantul a susținut că interzicerea exercitării drepturilor părintești față de copilul său minor, ca pedeapsă accesorie la condamnarea sa penală, a încălcat dreptul la respectarea vieții sale de familie garantat de art. 8 din Convenție, care prevede următoarele: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într- o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.” 33 HOTĂRÂREA

Guvernul susține că acest capăt de cerere este inadmisibil pentru neepuizarea căilor de atac interne. Acesta susține că, în cursul procesului penal îndreptat împotriva reclamantului, dispozițiile relevante ale Codului penal privind pedepsele accesorii au fost modificate prin Legea nr. 278/2006, care a intrat în vigoare la 11 august 2006. Potrivit noilor dispoziții, aplicarea pedepsei accesorii constând în interzicerea dreptului prevăzut la art. 64 lit. d) este lăsată acum la aprecierea instanțelor desemnate să se ocupe de procesul penal îndreptat împotriva persoanei în cauză. Guvernul consideră că, în aceste condiții, reclamantul ar fi trebuit să sesizeze instanțe l or naționale în apel și în recurs lipsa de justificare a pedepsei accesorii aplicate.

Reclamantul consideră că dreptul intern nu îi oferea o cale de atac eficientă pentru a contesta aplicarea automată a pedepsei accesorii constând în interzicerea exer citării drepturilor sale părintești. Arată că modificările aduse Codului penal prin Legea nr. 278/2006 au intrat în vigoare abia la 11 august 2006, adică în ultima fază a procesului. În plus, potrivit reclamantului, era la latitudinea instanțelor naționale să aplice dispozițiile mai favorabile inculpatului, acesta din urmă neputând să solicite instanțelor să le aplice. Însă instanțele naționale care au judecat apelul și recursul au ignorat modificările legislative introduse de legea sus- menționată și au aplicat automat pedeapsa accesorie . B. Motivarea Curții

Curtea amintește că dispozițiile art. 35 din Convenție prevă d epuizarea doar a căilor de atac care în același timp sunt în legătură cu încălcările incriminate, disponibile și adecvate. Acestea trebuie să existe într- un grad suficient de certitudine nu doar în teorie, ci și în practică, în caz contrar neavând eficacitatea și accesibilitatea necesare ( Akdivar și alții , citat ă anterior, pct. 66; și Dalia împotriva Franței , 19 februarie 1998, pct. 38, Culegere de hotărâri și decizii , 1998-I). În plus, anumite circumstanțe speciale pot scuti reclamantul de obligația de a epuiza căile de atac interne de care dispune ( Selmouni , citată anterior, pct. 75). Totuși, Curtea subliniază c ă simplul fapt de a avea îndoieli cu privire la șansele de succes ale unei căi de atac care nu este în mod clar sortită eșecului nu constituie un motiv valabil pentru a justifica neexercitarea căilor de atac interne [ Brusco împotriva Italiei (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX]. Dimpotrivă, este oportună sesizare a instanței competente pentru a-i permite să dezvolte drepturile exercitându- și competența de interpretare [a se vedea, mutatis mutandis , Spencer împotri va Regatului Unit , nr. 28851/95 și 28852/95, decizia Comisiei din 16 ianuarie 1998, DR 92, pag. 56; și Iambor împotriva României (nr. 1) , nr. 64536/01, pct. 221, 24 iunie 2008]. 34 HOTĂRÂREA

Curtea amintește că, în cauzele îndreptate împotriva României, a statuat deja că este contrar art. 8 din Convenție sistemul legislativ car e permite interzicerea exercitării drepturilor părintești aplicată în mod absolut ca pedeapsă accesorie oricărei persoane care execută pedeapsa închisorii, fără ca instanțele să verifice măsura și fără a lua în considerare tipul infracțiunii și interesul minorilor ( Sabou și Pârcălab împotriva României , nr. 46572/99, pct. 46-49, 28 septembrie 2004; Iordache împotriva României , nr. 6817/02, pct. 57-67, 14 octombrie 2008; Calmanovici împotriva României , nr. 42250/02, pct. 143-145, 1 iulie 2008; Viorel Burzo, citată anterior, pct. 131-132). De asemenea, a constatat că părțile în cauză nu dispuneau de o cale de atac efectivă în dreptul intern pentru a contesta aplicarea automată a interzicerii exercitării drepturilor părintești