CASE OF CIUPERCESCU v. ROMANIA (NO I)

CASE OF CIUPERCESCU v. ROMANIA (NO I) (CtEDO, 2010)

Tradus

și

revizuit de IER (http://ier.gov.ro/)

CURTEA

EUROPEANĂ

A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA

A TREI

A

CAUZA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 35555/03)

HOTĂR

ÂRE

STRASBO

URG

15 iunie 2010

DEFINITIVĂ

1

5.09.2010

Hotărârea

a devenit

definitivă

în temeiul art. 44 § 2 din

Convenție.

Aceasta poate

suferi

modificări

de

formă.

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

În cauza Ciupercescu împotriva României,

Curtea

Europeană

a Drepturilor Omului

(Secția

a treia),

reunită

într-o

cameră compusă

din:

Josep Casadevall,

președinte

,

Elisabet Fur

a,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan

M.

Zupančič,

Alvina Gyulumyan,

Ineta Ziemele

,

Luis López Guerra,

judecători

,

și

Santiago Quesada,

grefier de

secție

,

după

ce a deliberat în camera de consiliu, la 25 mai 2010,

pronunță

prezenta

hotărâre, adoptată

la

aceeași dată:

PROCEDU

RA

află

cererea nr.

35555/03

îndreptată

împotriva

României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul

Dragoș

Ciupercescu

(„reclamantul”),

a sesizat Curtea la 6 noiembrie 2003, în temeiul art. 34 din

Convenția

pentru

apărarea

drepturilor omului

și

a

libertăților

fundamentale

(„Convenția”)

.

avocată

în

București, și

de Raluca

Stăncescu

Cojocaru, consilier juridic la

Asociația

pentru

Apărarea

Drepturilor Omului în România - Comitetul Helsinki

(„APADOR

-

CH”).

Guvernul român

(„Guvernul”)

este reprezentat de agentul

său

guvernamental, domnul

Răzvan

-

Horațiu

Radu, din cadrul Ministerului

Afacerilor Externe.

deținuți

periculoși și

de regimul penitenciar la care a fost supus, de

condițiile

de

detenție necorespunzătoare,

de caracterul inechitabil al procesului penal

îndreptat împotriva sa

și

de interzicerea

automată

a

exercitării

drepturilor sale

părintești.

și

9 aprilie 2009, Curtea a decis

să

comunice

Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din

Convenție,

s-a

hotărât,

de asemenea,

că

admisibilitatea

și

fondul cauzei vor fi examinate

împreună

.

1

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE

CAUZEI

născut

în 1971

și locuiește

în Giurgiu

.

A. Contextul cauzei

lângă

Tribunalul Militar

Teritorial

București

a fost sesizat cu privire la faptul

că,

în noaptea de 10-11

august 2002, persoane necunoscute au

pătruns

prin

efracție

în incinta unei

unități

militare din apropiere de

București și

au sustras

muniție.

S-a dispus

începerea

urmăririi

penale

in rem

.

grenadă

a fost

detonată

în

fața

Liceului

Jean

Monnet

din

București,

la

ieșire.

Explozia a provocat

vătămarea corporală

a

cinci eleve minore

și

degradarea unor autoturisme parcate în apropiere,

precum

și

a geamurilor imobilelor di

n

fața

liceului. A doua zi

după

explozie,

Liceul

Jean Monnet

a primit o scrisoare în care autorul atentatului îi solicita

prim-ministrului

să plătească

o

sumă

de bani într-un cont bancar din

Elveția.

Ulterior, liceul a primit

încă

patru scrisori de acest tip. S-a dispus începerea

urmăririi

penale

in rem

.

Cișmigiu

din

București,

o

persoană

a observat o

grenadă lăsată

pe una din aleile parcului.

A sesizat imediat jandarmii din sector, care au alertat

poliția.

O

echipă

de

pirotehnicieni s-a deplasat la

fața

locului

și

a constatat

că

grenada era

amorsată și

într-un echilibru precar, o explozie putându-se

declanșa

în orice

moment. Seara, un

bărbat

necunoscut a sunat la

poliție

de

două

ori, inclusiv

o

dată

de la un telefon mobil. Referindu-se la incidentele de la Liceul

Jean

Monnet

și

din Parcul

Cișmigiu,

descrise mai sus, a sugerat

că

era autorul

faptelor

și că

incidentul de la liceu a fost

„doar

un

avertisment”.

găsite

la locul exploziei

și

în parc, precum

și

unele

analize efectuate de

specialiști,

au

arătat că

exista o

anumită legătură

între

furtul de

muniție,

atentatul de la Liceul

Jean Monnet

și

tentativa de a provoca

o explozie în Parcul

Cișmigiu.

poliție

l-a interceptat pe reclamant pe

când se afla în compania partenerei sale, M.C. În urma unei

percheziții

corporale,

polițiștii

au

găsit

asupra reclamantului un telefon mobil, precum

și

o

agendă conținând referințele

a trei

bănci elvețiene și numărul

de telefon

mobil de la care

poliția

a fost

apelată

în seara zilei de 15 martie 2003.

2

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

B.

Reținerea și

arestarea

preventivă

a reclamantului

ordonanței

procurorului, reclamantul a fost

reținut,

fiind

bănuit

de

săvârșirea

faptelor descrise mai sus. A fost acuzat,

printre altele, de

tentativă

de omor

și

acte de terorism (infra, pct. 39).

Ordonanța

procurorului din 24 martie 2003, s-a dispus arestarea

preventivă

a reclamantului pe o perioad

ă

de 5 zile. A fost încarcerat la sed

iul

central al

Poliției București.

Arestarea

preventivă

a fost

prelungită

pri

n

ordonanța

procurorului din 28 martie 2003 pentru o

perioadă

de 25 de zile,

până

la 21 aprilie 2003. Începând cu cea din

urmă dată,

Tribunalul

București

și

Tribunalul Militar

București

au prelungit succesiv arestarea

preventivă

a

reclamantului

.

C. Clasificarea reclamantului în categoria

deținuților periculoși

dată nespecificată,

reclamantul a fost transferat la Penitenciarul

București

-Jilava.

expertiză

medico-

legală

emis la 16 mai 2003 de

Institutul de

Medicină Legală „Mina Minovici”

s-a precizat

că

reclamantul

suferea de

tulburări

de personalitate

antisocială, păstrând totuși

capacitatea de

a evalua critic

conținu

tul

și consecințele

faptelor sale

și

având

discernământ

în raport cu faptele pentru care era

urmărit

penal.

menționat,

în

temeiul Ordinului nr.

383/2003 al

Direcției Naționale

a Penitenciarelor

(

„Ordinul

nr.

383/2003”),

a decis clasificarea reclamantului în categoria

deținuților periculoși.

Decizia a fost

luată

de o comisie

alcătuită

din directorul

instituției, șeful

biroului socio-educativ,

șeful

biroului de date cu caracter

personal ale

deținuți

lor, un medic

și

un psiholog. Comisia a considerat

că

reclamantul trebuia considerat

deținut

periculos în raport cu natura faptelor

care i se imputau

.

secția deținuților

periculoși,

unde a fost constrâns

să împartă

o

cameră

de 9 paturi cu alte 19

persoane, condamnate prin decizii definitive la pedepse de la 10 la 27 ani de

închisoare.

de libertate

prevăzut

în Ordinul nr. 383/2003 pentru

deținuții periculoși

(infra,

pct. 83). Astfel, era supus

perchezițiilor

corporale o

dată

pe

săptămână,

în

timpul

percheziției

inopinate a camerei, precum

și perchezițiilor

corporale

parțiale

la fiecare

ieșire

din

și

intrare în

cameră.

Dreptul de

vizită

era limitat

la 30 de minute

–

2 ore

și

putea fi exercitat numai în

prezența agenților

d

e

penitenciar

echipați

cu cagule

și

numai prin dispozitive de separare din

sticlă.

Ieșirile

la plimbare puteau varia de la o

jumătate

de

oră

la o

oră

pe zi, în

spați

i

special amenajate. Fiecare

ieșire

din penitenciar era

precedată

automat de o

percheziție corporală,

iar în timpul

ieșirilor,

reclamantul era

însoțit

de

agenți

3

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

de penitenciar

echipați

cu

cagulă și

imobilizat cu

cătușe.

Reclamantul

susține

că,

la

ieș

irea din penitenciar, era imobilizat

și

cu

lanțuri.

Direcției

Generale a

Penitenciarelor,

adresată

Guvernului, reiese

că

reclamantul trebuia

să

se

dezbrace complet în timpul

percheziției săptămânale și să

se dezbrace

parțial

în timpul

percheziției

efectuate de fiecare

dată

când

deținutul ieșea

din sau

intra în camera sa. Dintr-o scrisoare

similară

din 25 noiembrie 2008, reiese

de asemenea

că,

în timpul

deplasării

reclamantului în afara penitenciarului

,

se efectuau

percheziții

corporale

amănunțite,

indiferent de motivul

deplasării

(inclusiv spitalizare, control medical sau prezentare în

fața

unei

instanțe

d

e

judecată)

.

acțiune

având ca obiect regimul de executare a pedepselor

privative de libertate

că detenția

sa

încălca dispozițiile

legale

în vigoare, reclamantul a depus la

Judecătoria București

o plângere în baza

Ordonanței

de

urgență

a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale

persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate

(„O.U.G.

nr.

56/2003”).

A

susținut că

a fost încarcerat în

secția deținuților periculoși

împreună

cu

condamnați,

fiind astfel obligat

să

poarte o

ținută specială și să

împartă

patul cu un alt

deținut.

Parchetul a

susținut

în principal

că

supraaglomerarea din penitenciare a

făcut imposibilă

încarcerare

a

reclamantului

împreună

cu

arestați

preventiv, mai ales

că

acesta era

urmărit

penal pentru

infracțiuni

foarte grave.

sentința

din 15 octombrie 2004,

judecătoria

a admis

acțiunea

reclamantului

și

a dispus ca

Direcția Generală

a Penitenciarelor din

București

să

îi aplice reclamantului regimul de executare a pedepselor privative de

libertate pentru

arestați

preventiv. Pentru a ajunge la

această

concluzie,

instanța

a constatat

că

art. 39 din Legea nr. 23 din 18 noiembrie 1969 privind

executarea pedepselor

(„Legea

nr.

23/1969”)

prevedea în mod explicit

că

cei

arestați

preventiv vor fi

ținuți

separat de

condamnați. Această dispoziție

era

menită să

asigure respectarea

prezumției

de

nevinovăție

a persoanelor în

cauză.

și

reclamantul au atacat

hotărârea.

Parchetul a

susținut că

era

imposibilă

în

practică

aplicarea art

.

39 din Legea nr.

23/1969 din cauza

supraaglomerării

penitenciarelor,

că

Penitenciarul Jilava nu a fost citat

să

compară

în proces

și că judecătoria și

-a întemeiat în mod

greșit sentința

p

e

O.U.G. nr. 56/2003. La rândul

său,

reclamantul a solicitat

despăgubiri

morale

și

materiale pentru pretinsa

încălcare

a drepturilor sale.

penală

din 21 decembrie 2004, Tribunalul

București

a

respins ambele

acțiuni.

Cu privire la apelul Parchetului,

instanța

a considerat

că dispozițiile

art. 39

din Legea nr.

23/1969 erau imperative

și că,

prin

urmare, nu se putea

reține

imposibilitatea, în

practică,

de a le pune în aplicare.

Cu privire la citarea Penitenciarului Jilava,

instanța

a constatat

că,

în

4

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

conformitate cu legea

penală,

acesta nu avea calitate de a sta în

justiție.

În

ceea ce

privește

baza

legală

a

acțiunii,

tribunalul a constatat

că judecătoria și

-

a întemeiat

sentința

pe O.U.G. nr. 56/2003;

însă ordonanța

reglementa numai

anumite drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de

libertate, categorie în care nu se încadra reclamantul; cu toate acestea,

acțiunea

avea la

bază

art. 3

și

art. 13 din

Convenție.

privește

apelul reclamantului, tribunalul a constatat

că

reclamantul nu a solicitat

despăgubiri

în

primă instanță și că,

întrucât le-

a

formulat pentru prima

dată

în apel, cererea sa era

inadmisibilă

.

24.

Sentința

din 15 octombrie 2004 a fost

executată

la 11 februarie 2005,

când reclamantul a fost transferat în Penitenciarul Rahova, în

secția Arestați

preventiv. Cu toate acestea, la 18 aprilie 2005, penitenciarul a decis

menținerea

reclamantului în regimul

deținuților periculoși.

2.

Acțiunea

în

despăgubire îndreptată

împotriva

Administrației

Naționale

a Penitenciarelor în baza O.U.G. nr. 56/2003

56/2003, reclamantul a

introdus o

acțiune

în

despăgubire îndreptată

împotriva

Administrației

Naționale

a Penitenciarelor

și

a Ministerului

Finanțelor.

Acesta a

susținut că,

în perioada 11 noiembrie 2003-11 februarie 2005, a fost încarcerat ilegal

împreună

cu

condamnați încadrați

ca

periculoși,

în

condiții

inumane. De

asemenea, a

susținut că sentința

din 15 octombrie 2004 nu a fost

respectată.

sentință

din 30 ianuarie 2006,

Judecătoria București

a respins

acțiunea

în materie de

despăgubiri,

considerând

că

reclamantul a întemeiat-o

în mod eronat pe O.U.G. nr.

56/2003. În ceea ce

privește sentința

din 15

octombrie 2004,

instanța

a considerat

că

aceasta a fost

executată

într-u

n

termen rezonabil.

această hotărâre.

acțiune

în

despăgubiri îndreptată

împotriva

Administrației

Naționale

a Penitenciarelor

dispozițiilor

privind

răspunderea civilă

delictuală,

reclamantul a introdus la

Judecătoria București

o

nouă acțiune

în

despăgubiri îndreptată

împotriva

Administrației Naționale

a Penitenciarelor

pentru motivul

că,

în timpul

arestării

preventive, a fost

deținut împreună

cu

condamnați

prin

hotărâri judecătorești

definitive.

sentință

din 29 iunie 2006,

judecătoria

a respins

acțiunea

cu

motivarea

că

prejudiciul moral al reclamantului a fost reparat suficient prin

recunoașterea

dreptului

său

de a fi

deținut

separat de

condamnații

definitivi.

definitivă

din 1 noiembrie 2007, Tribunalul

București

a declarat inadmisibil apelul reclamantului împotriva

hotărârii

sus-

menționate

pentru lipsa

motivării

în termenul

prevăzut

de lege

.

5

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

4.

Acțiunea

în anularea deciziei

administrației

penitenciarului de

declarare a reclamantului ca

„deținut periculos”

introdus la

Judecătoria

Bucu

rești

o

acțiune

în anularea deciziei din 5

noiembrie 2003, prin care Penitenciarul

București

-Jilava a decis clasificarea

sa în categoria

deținuților periculoși.

A

susținut că Direcția Generală

a

Penitenciarelor se pusese în locul unei

instanțe și

îl clasificase în categoria

deținuților periculoși, deși încă

nu fusese condamnat definitiv. A subliniat, de

asemenea,

că,

pe durata

încadrării

sale în

această

categorie, a fost

deținut

în

condiții

inumane.

sentința

din 13 decembrie 2005,

judecătoria

a respins

acțiunea

reclamantului cu motivarea

că

decizia

atacată

era

justificată

de natura faptelor

pentru care fusese trimis în

judecată,

precum

și

de faptul

că

persoana în

cauză

avea un psihic instabil, fiind

diagnosticată

ca suferind de

tulburări

d

e

personalitate

antisocială

(supra, pct. 14).

definitivă

din

6 februarie 2006, Tribunalul

București

a casat

sentința și

a retrimis cauza la

judecătorie,

cu motivarea

că această instanță

s-a limitat la repetarea motivelor

reținute

în decizia

atacată, fără

a solicita

informațiile

necesare pentru

efectuarea unui control efectiv cu privire la clasificarea

efectuată

de comisie

.

sentința

din 15 iunie 2006,

judecătoria

a respins din nou

acțiunea

reclamantului.

Instanța

a

reținut că

Ordinul nr.

383/2003 prevedea criterii

alternative pentru clasificarea în categoria

deținuților periculoși

a unui

deținut

aflat fie în arest preventiv, fie în

detenție

în urma

condamnării

definitive.

Printre aceste criterii se

numărau

natura

infracțiunii, circumstanțele

în care au

fost

săvârșite

faptele

și

durata pedepsei

prevăzute

de lege.

Judecătoria

a

precizat

următoarele:

„Instanța reține că,

în

speță, deși

reclamantul nu a fost

încă

judecat definitiv,

există

probe

și

indicii întemeiate

că

a comis

infracțiunile

pentru care a fost trimis în

judecat

ă

[...] aspect luat în considerare în încheierea din 15 mai 2006 a Înaltei

Curți

de

Casație

și Justiție,

care a considerat

măsura arestării

preventive luate împotriva reclamantului

ca fiind

întemeiată.

Întrucât, în pofida lipsei antecedentelor penale ale reclamantului,

aceste fapte

prezintă

un pericol social foarte ridicat,

măsura clasificării

reclamantului în

categoria

deținuților periculoși

este pe deplin

justificată,

fiind

necesară

pentru protejarea

societății, [...]”.

definitivă

din 8 septembrie 2006, Tribunalul

București

a respins apelul reclamantului

și

a confirmat temeinicia

sentinței

sus

-

menționate.

D.

Condițiile

materiale de

detenție

din Penitenciarul Bucu

rești

-Jilava

București

-Jilava la o

dată

nespecificată și

a

rămas

acolo

până

la 11 februarie 2005. A fost cazat în

6

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

camerele 401, 403

și

404.

Suprafața

primelor

două

camere a fost de 14,175

m², iar a celei din

urmă

a fost de 13,5 m².

fereastră

de 1,22 m lungime

și

0,55 m

lățime,

o

masă

pentru televizor

și două

sau trei

măsuțe.

afirmă că,

în

secția condamnaților periculoși,

a fost

obligat

să împartă

o

cameră

de 9 paturi cu

alți

19

deținuți condamnați

prin

hotărâri judecătorești

definitive

.

E. Procesul penal îndreptat împotriva reclamantulu

i

1.

Urmărirea penală îndreptată

împotriva reclamantului

urmăririi

penale

față

de reclamant pentru furt

calificat de

muniții

de la o unitate

militară,

distrugere, rupere de sigilii,

nerespectarea regimului armelor

și munițiilor,

omor

și amenințare teroristă

.

Reclamantul a fost asistat succesiv de doi

avocați aleși,

B.I.

și

P.M. În cazul

absen

ței

acestora din

urmă,

ceea ce s-a întâmplat în diferite ocazii,

reclamantul a fost asistat de

avocați desemnați

din oficiu.

că

ar fi fost

implicat în evenimente. La 25 martie 2003, în

prezența

unui avocat desemnat

din oficiu, a revenit asupra

declarației și

a

făcut mărturisiri.

La cererea

reclamantului

și

în

prezența

avocatului ales, s-au efectuat

cercetări

la

fața

locului, în urma

cărora

s-a

găsit muniția furată.

prezența apărătorilor săi

, reclamantul a

mărturisit

din nou furtul

muniției,

dar ulterior a declarat

că

le-a

găsit

într-un prosop sau

că

a fost

contactat de M.I. de la Serviciul Român de

Informații („S.R.I.”),

care i-a cerut

să

le

ascundă.

Acesta a

susținut că

atacul a fost organizat de S.R.I.

și

a indicat

numărul

de înmatriculare al unui autoturism în care s-au aflat persoanele

responsabile.

făcute

de inspectorii de

poliție

la S.R.I.

și

la

Serviciul Înmatriculare a Vehiculelor, nu s-a stabilit nici identitatea lui M.I.,

nici cea a proprietarului autoturismului.

mulți

martori ai

acuzării și

victimele, avocatu

l

ales de reclamant fiind invitat

să

asiste. La 18

și

24 septembrie 2003, în

prezența

avocatului

său,

reclamantul a

mărturis

it faptele imputate

și

a declarat

că

M.I. nu a fost implicat în

cauză

.

penală

întocmit de Parchetul Militar de pe

lângă

Curtea

Supremă

de

Justiție și

Parchetul de pe

lângă

Tribunalul

București

conținea,

ca probe,

declarațiile

mai multor martori, procese-verbale de

cercetare la

fața

locului,

planșe

fotografice, concluziile mai multor expertize

tehnice, un proces-verbal de reconstituire a furtului, expertize tehnice

și

judiciare. În ceea ce

privește condițiile

în care s-a produs explozia, dosarul a

inclus documente medicale referitoare la victime, procese-verbale de

percheziție și

transcrieri ale apelurilor telefonice.

7

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

judecată

a reclamantului

lângă

Curtea

Supremă

de

Justiție

l-a trimis în

judecată

pe reclamant pentru acte de

terorism,

tentativă

de omor, furt, distrugere, rupere de sigilii, nerespectarea

regimului armelor

și munițiilor și

nerespectarea regimului materii

lor

explozive. Parchetul l-a acuzat pe reclamant de ruperea sigiliilor unei

unități

militare din

București ș

i sustragerea de grenade, focoase

și cartușe

în noaptea

de 10/11 august 2002. Ulterior, la 6 noiembrie 2002, reclamantul a detonat o

grenadă

în

fața

Liceului

Jean Monnet

din

București,

cu

consecința vătămării

corporale a mai multor eleve

și

degradarea unor autoturisme. La 15 martie

2003, reclamantul a amplasat o

altă grenadă

în Parcul

Cișmigiu

din

București

și

a telefonat la

poliție,

cerând ca prim-ministrul

să

îi îndepli

neasc

ă

revendicările

formulate

după

incidentul de la Liceul

Jean Monnet

în

legătură

cu transferul de bani într-un cont bancar din

Elveția,

în caz contrar urmând

să

aibă

loc o

altă

explozie în parcul sus-

menționat.

București.

Cu toate

acestea, la 19 decembrie 2003,

instanța militară

a dispus declinarea

competenței

în favoarea Tribunalului

București,

care a constatat

că urmărirea

penală

a fost

efectuată

de un parchet care nu avea

competență

ratione

materiae

și,

în

consecință,

a dispus transferul cauzei la parchetul competent.

Judecând recursul formulat de reclamant, prin Decizia

penală

nr. 550 din 2

aprilie 2004,

definitivă,

Curtea de Apel

București

a dispus trimiterea cauzei

spre continuarea

judecății

la

instanța

de fond, respectiv Tribunalul

București.

București

ședință

în

fața

acestei

instanțe,

reclamantul a fost asistat

succesiv de doi

avocați desemnați

din oficiu, respectiv B.M.

și

A.A.

București

l-a audiat pe reclamant. Acesta

a retractat

declarația

de

recunoaștere

a

vinovăției și

a

susținut că

nu a

făcu

t

altceva decât

să

telefoneze la

poliție

la 15 martie 2003 pentru a o informa de

prezența

unei grenade în Parcul

Cișmigiu și că

restul

operațiunii

a fost

organizat de S.R.I., mai precis de

ofițerii

V.T.

și

M.I. A declarat

că

nu

cunoaște

datele de identificare ale lui M.I.

apelurilor efectuate de la telefonul de la domiciliu. A solicitat, de asemenea,

audierea unor martori ai

apărării.

A solicitat

înfățișarea

lui M.C., partenera sa,

a lui V.T., pentru a dovedi colaborarea sa cu S.R.I. înainte de 1995

și

legăturile

sale cu M.I., martorul C.L., jurnalist, presupus a fi fost manipulat

de S.R.I. pentru a scrie un articol, martorul B.I., avocatul

său

în cursul

urmăririi

penale pentru a demonstra

condițiile

în care s-au efectuat

cercetările

penale, precum

și

martorul D.A., comisar de

poliție

în

București.

stanța

a admis cererea reclamantului de depunere la dosar a listei

convorbirilor telefonice

și

de audiere a martorilor M.C.

și

V.T. Acesta din

8

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

urmă

a fost citat

să

se

înfățișeze

la unitatea

militară indicată

de reclamant.

Citația

a fost

returnată instanței

cu

mențiunea „unitate militară desființată”.

51.

Totodată,

tribunalul a

reținut că

martorul M.I. nu a putut fi audiat în

condițiile

în care reclamantul nu a putut furniza niciun element de

natură să

permită

stabilirea

identității și

adresei acestuia. Referitor la

ceilalți

martori ai

apărării, instanța

a considerat

că declarațiile

lor nu pot contribui cu elemente

relevante pentru examinarea cauzei.

toți

martorii

acuzării

au fost

audiați

d

e

tribunal în

prezența

reclamantului

și

a

apărătorului său.

Când audierea unui

martor s-a dovedit

imposibilă, declarația

sa

făcută

în cursul

cercetării

penale

a fost

citită

în

instanță.

audiată

martora M.C. Aceasta a declarat

că

vorbea cu reclamantul la telefon în momentul în care a avut loc atacul de la

Liceul

Jean Monnet

. Reclamantul a reiterat, personal, solicitarea de audiere a

martorilor V.T., M.C., C.L.

și

D.A. Avocatul din oficiu a pus concluzii. La

cererea

instanței,

Ministerul

Apărării

i-a comunicat acesteia adresa lui V.T.,

care a fost citat din nou

să compară

în

instanță. Citația

a fost

returnată instanței

cu

mențiunea „destinatarul ș

i

-a schimbat

adresa”.

și

avocatul

său

desemnat

din oficiu au reiterat în mai multe rânduri cererea de audiere a lui C.L.

și

V.T.

și

au solicitat efectuarea unei expertize militare. Curtea a respins cererea de

efectuare a unei expertize militare, cu motivarea

că,

în timpul

urmăririi

penale,

experții criminaliști

au efectuat una cu

același

scop. Cererea de

audiere a lui C.L. a fost

respinsă

pentru

aceleași

motive care au fost

menționate

anterior (supra, pct. 51).

instanța

a solicitat

Direcției

Generale

Statistică Socială și Demografică să

îi comunice adresa

corectă

a lui V.T.

Deși

adresa

comunicată

de

Direcția Generală

era

identică

cu cea

comunicată

d

e

Ministerul

Apărării,

pe numele lui V.T. s-a emis din nou

citație

cu mandat de

aducere. Din nou,

citația

a fost

returnată instanței

cu

mențiunea „destinatarul

și

-a schimbat

adresa”. Polițiștii

responsabili cu executarea mandatului de

aducere au informat

instanța că

V.T. nu mai locuia de 2 ani la adresa

indicată

și că

mandatul de aducere nu putea fi executat din cauza

imposibilității

de a

identifica noua

adresă

a martorului.

instanței să

îl

înlocuiasc

ă

în

următoarea ședință,

cu motivarea

că

nu putea

să

fie prezent atunci.

Avocatul C.E. a fost desemnat în locul

său.

deși

reclamantul

și

-a reiterat cererea de audiere

a lui V.T.,

instanța

a

renunțat

la audierea acestuia deoarece reclamantul

și

autoritățile

nu au putut

să

afle domiciliul acestuia. În cursul dezbaterilor

desfășurate

în

aceeași

zi, avocatul desemnat din oficiu a solicitat achitarea

reclamantului, precizând

că

probele nu indicau

vinovăția

acestuia

și că, așa

cum reiese din lista apelurilor telefonice, acesta se afla la domiciliul

său

în

momentul atentatului. Acesta a pus concluzii scrise la dosar, în care a afirmat

9

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

că

reclamantul considera atacul ca fiind opera celor de la S.R.I.

și că

se put

ea

demonstra colaborarea sa cu serviciile secrete prin intermediul audierii lui

V.T.

sentința penală

nr. 291 din 8 martie 2005, Tribunalul

București,

constatând

vinovăția

reclamantului pentru

infracțiunile menționate

în

rechizitoriu, a dispus condamnarea sa la 11 ani de închisoare

și

interzicere

a

exercitării

anumitor drepturi, inclusiv a drepturilor

părintești. Instanța ș

i

-a

întemeiat

sentința

pe probele materiale aflate la dosar, concluziile din

procesele-verbale de

percheziție corporală efectuată

asupra reclamantului

și

de

percheziție domiciliară,

rapoartele de

expertiză,

concluziile

cercetărilor

efectuate la locul faptelor

și declarațiile

martorilor

acuzării.

S-a bazat, de

asemenea, pe

declarația

de

recunoaștere

a

vinovăției

reclamantului, în

măsura

în care aceasta era în

concordanță

cu celelalte probe aflate la dosar.

ui,

avocații

din oficiu au solicitat

periodic revocarea

măsurii arestării

preventive a reclamantului, argumentând

că

punerea sa în libertate nu împiedica buna

desfășurare

a procesului

și că

reclamantul nu prezenta un pericol social concret pentru ordinea

publică.

Cererile au fost respinse, ca

și

recursurile declarate de reclamant împotriva

hotărârilor

prin care s-a dispus

menținerea măsurii

privative de libertate.

și

parchetul au declarat apel. Reclamantul, prin avocatul

din oficiu Z.T., a contestat interpretarea probelor

și

a precizat, printre altele,

că

martorul V.T., fiind pensionat, putea fi convocat la

Direcția generală

financiar-

contabilă

a Ministerului

Apărării.

A solicitat achitarea sa. Avocatu

l

din oficiu a depus concluzii scrise la dosar, solicitând respingerea apelului

parchetului

.

penală

nr. 437/A

din 31 mai 2005, Curtea de Apel

București

a admis în parte apelurile

și

a schimbat încadrarea

juridică

a faptelor

imputate reclamantului în temeiul Codului Penal

și

al noii Legi nr. 535 din 25

noiembrie 2004 privind prevenirea

și

combaterea terorismului, care

prevedeau pedepse mai blânde. Cu toate acestea, a concluzionat

că

existau

circumstanțe

agravante

și

l-a condamnat pe reclamant la 19 ani de închisoare

cu executare

și

interzicerea

exercitării

anumitor drepturi.

și

reclamantul au declarat recurs. Parchetul a

susținut că

curtea de apel a schimbat încadrarea

juridică

a faptelor

fără să pună

în

discuți

e

noua încadrare,

încălcând

astfel dreptul la

apărare

al reclamantului. În plus, a

considerat în mod

greșit că

noua Lege nr.

535/2004 era mai

blândă

decât

O.U.G. nr. 141/2001 pentru

sancționarea

unor acte de terorism

și

a unor fapte

de

încălcare

a ordinii publice, deoarece prima lege pedepsea

infracțiunea

n

u

doar cu închisoare, ci

și

cu interzicerea exer

citării

anumitor drepturi.

10

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

această fază procesuală

de doi

avocați

din oficiu, K.A.

și

V.C. În motivele de recurs, acesta a

susținut că

faptele au fost denaturate de organele de

urmărire penală și

a contestat mai

multe probe în acuzarea sa. În cursul dezbaterilor, acesta a declarat

că

era de

acord cu

asistența

avocatului desemnat din oficiu

și

a decis

să susțină

în

persoană

motivele de recur

s.

penală

nr. 4896 din 5 septembrie 2005, Înalta Curte de

Casație și Justiție

a admis recursul declarat de parchet

și

a trimis cauza spre

rejudecare la Curtea de Apel

București,

cu motivarea

că

noua încadrare

juridică dată

anumitor fapte nu a fost

pusă

în

discuția părților și că

legea mai

favorabilă

pentru reclamant cu privire la actele de terorism era O.U.G.

nr. 141/2001. Cu toate acestea, a confirmat

hotărârile

anterioare în ceea ce

privește

constatarea faptelor

și

a

vinovăției

reclamantului.

ulterioară

retrimiterii

ședință

de avocatul desemnat

din oficiu G.J., care a solicitat amânarea cauzei pentru consultarea dosarului

.

Deși

curtea de apel i-a admis cererea, în

următoarea ședință

acesta a fost

înlocuit de B.C. La 24 noiembrie 2005, curtea de apel a amânat cauza cu

motivarea

că

reclamantul nu era reprezentat

și

a sesizat baroul pentru a lua

măsurile

necesare.

ședința

din 8 decembrie 2005, reclamantul, reprezentat de avocatul

din oficiu B.C., a reiterat personal plângerea cu privire la

incompetenț

a

ratione materiae

a parchetului militar de a efectua

urmărirea penală

în

cauză.

De asemenea, s-a plâns

că

avocatul

său

din oficiu nu a atacat decizia

penal

ă

nr. 550 din 2 aprilie 2004

pronunțată

de Curtea de Apel

București

(supra,

pct. 46).

De asemenea, a cerut amânarea cauzei pentru a putea angaja un

avocat ales.

că

problema

competenței

materiale a

parchetului militar de a efectua

urmărirea penală

în

cauză

fusese deja

examinată

de Tribunalul

București și

de curtea de apel în decizia

penală

nr. 550

din 2 aprilie 2004

pronunțată

de Curtea de Apel

București și că

împotriva acestei din

urmă

decizii definitive nu exista nicio cale de atac pe

care avocatul din oficiu ar fi putut

să

o exercite. Cu toate acestea, a admis

cererea reclamantului

și

a amânat judecata astfel încât reclamantul

să poată

angaja un avocat.

următorul

termen, 15 decembrie 2005, reclamantul

încă

nu angajase

un avocat ales. A fost de acord

să

fie asistat de avocatul din oficiu N.A.

După

amânarea

ședinței,

cu motivarea

că

reclamantul nu era asistat de un avocat, a

fost desemnat un nou avocat din oficiu

,

și

anume P.F. Acesta din

urmă

a depus

la dosar

două

memorii, solicitând audierea unor martori

și

un raport

suplimentar de

expertiză.

Avocatul a

susținut

cauza pe fond

și

a solicitat

respingerea apelului parchetului

și

aplicarea legii favorabile în

privința

reclamantului

.

11

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

penală

nr. 218

din 17 martie 2006, Curtea de Apel

București

a schimbat încadrarea

juridică

a faptelor

și

l-a condamnat pe

reclamant pentru acte de terorism la 15 ani de închisoare

și

interzicere

a

exercitării

anumitor drepturi, inclusiv interzicerea

exercitării

drepturilor

părintești.

și

reclamantul au declarat recurs. Parchetul a cerut o

majorarea a pedepsei, iar reclamantul a cerut o reducere a acesteia.

Reclamantul a fost reprezentat în prima

ședință

de avocatul din oficiu B.D.,

care a fost apoi înlocuit de B.A. Prin scrisoarea din 4 iulie 2006, reclama

ntul

a recunoscut faptele

și

a solicitat aplicarea art. 74 din Codul penal cu privire

la

circumstanțele

atenuante. Avocatul reclamantului a solicitat retrimiter

ea

cauzei la curtea de apel, cu motivarea

că

dreptul la

apărare

nu a fost respectat.

penală

nr. 4333 din 5 iulie 2006, Înalta Curte de

Casație și

Justiție

a admis ambele recursuri

și

a trimis cauza la Curtea de Apel

Bucureșt

i

cu motivarea

că

apelul reclamantului nu a fost judecat. Decizia a fost

pronunțată

într-un complet de

judecată

din care

făcea

parte doamna

judecăto

r

C.J.

fața curții

de apel, reclamantul a fost reprezentat, pe rând,

de

avocații

din oficiu M.L., S.M.

și

din nou M.L. Reclamantul a solicitat din nou audierea

martorului V.T., dar cererea sa a fost

respinsă

cu motivarea

că declarația

sa

nu era

utilă

în

cauză și că

reclamantul ar fi putut dovedi

legătura

sa cu S.R.I.

prin alte mijloace de

probă.

În motivele de recurs, reclamantul a

mărturisit că

a

săvârșit

faptele

reținute

în sarcina sa, dar a afirmat

că

scopul

urmărit

nu era

unul politic, ci

răzbunarea

împotriva

foștilor săi șefi

din

armată.

susținut

cauza

reclamantului, argumentând

că

acesta nu era vinovat de acte de terorism în

lipsa elementului subiectiv. Solicitând aplicarea legii mai favorabile în

privința

reclamantului, acesta a precizat, de asemenea,

că

atitudinea

reclamantului, scopul

acțiunii

sale

și

lipsa

intenției

de

rănire

a persoanelor

implicate impuneau reducerea pedepsei

.

penală

nr. 794/A din 13 noiembrie 2006, Curtea de Apel

București,

recalculând durata pedepsei, l-a condamnat pe reclamant la 18 ani

de închisoare

și

interzicerea

exercitării

unor drepturi.

avocații

din

oficiu V.D.

și

C.I. Reclamantul a solicitat schimbarea

încadrării

juridice a

faptelor

și,

în secundar, reducerea pedepsei care i-a fost

aplicată.

Avocatul

din oficiu a

susținut că

fapta de rupere de sigilii intra sub

incidența

unei legi

privind

grațierea

unor pedepse

și

a solicitat schimbarea

încadrării

juridice a

faptelor pentru a

ține

seama de faptul

că

reclamantul nu a

acționat

cu i

ntenția

specifică

actelor teroriste. De asemenea, a solicitat reducerea pedepsei

aplicate reclamantului

.

penală

nr. 975

din 22 februarie 2007, Înalta Curte de

Casație și Justiție

a constatat

grațierea

pedepselor aplicate pentru

infracțiun

e

a

de rupere de sigiliu prin Legea nr. 543 din 1 octombrie 2002 privind

grațierea

12

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

unor pedepse,

menținând însă

pedeapsa

pronunțată

de curtea de apel. Decizia

a fost

pronunțată

într-un complet de

judecată

din care

făcea

parte doamna

judecător

C.J.

F.

Acțiuni

împotriva Baroului

București

instanțele

administrative o

acțiune

în

despăgubiri îndreptată

împotriva Baroului

București.

Acesta a

susținut că,

în cursul procesului penal îndreptat împotriva

sa, nu a beneficiat de

asistență judiciară adecvată

din partea

avocaților

desemnați

din oficiu de barou.

sentința

din 21 decembrie 2005,

Secția

de contencios

administrativ

și

fiscal a Tribunalului

București

a respins

acțiunea,

constatând

că

reclamantul nu inte

nționa să

conteste un act administrativ.

definitivă

din 26 iunie 2006, Curtea de Apel

București

a casat recursul declarat de reclamant împotriva

sentinței

sus-

menționate

pentru lipsa

motivării

în termenul stabilit de lege.

București

o

nouă acțiune

în

despăgubiri îndreptată

împotriva Baroului

București și

a

avocatului C.I. Cauze este în curs de

judecată

pe fond în

fața instanțelor

naționale.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT

A. Dispoz

ițiile

relevante din Codul penal cu privire la pedepsele

complementare

și

accesorii

81.

Dispozițiile

relevante din Codul penal

(„C. pen.”)

privind pedepsele

complementare

și

accesorii aplicabile în cazul unei

condamnări

penale sunt

descrise în cauza

Sabou

și Pârcălab

împotriva României

(nr. 46572/99,

pct. 21,

28 septembrie 2004). Art.

71 C. pen. a fost modificat prin Legea

nr. 278/2006,

intrată

în vigoare la 11 august 2006, aplicarea pedepsei

accesorii care consta în interzicerea dreptului

prevăzut

în art. 64 lit. d) fiind

de acum încolo

lăsată

la aprecierea

instanțelor

desemnate

să

se ocupe de

procesul penal îndreptat împotriva persoanei în

cauză.

Potrivit noului text al

art. 71

C. pen., pentru a decide cu privire la aplicarea pedepsei accesorii

constând în interzicerea

exercitării

drepturilor

părintești, instanțele

trebuie

să

țină

seama de natura

și

gravitatea

infracțiunii,

de

împrejurările

cauzei, de

persoana infractorului

și

de interesele copilului.

13

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

B. Ordinul nr.

383/2003 al

Direcției Naționale

a Penitenciarelor

privind

deținuții

cu grad sporit de periculozitate

părțile

relevante

:

„I.

Clasificarea

deținuților

în categoria celor cu grad sporit de periculozitate:

deținuților

în categoria celor cu grad sporit de periculozitate, trebuie

să

se

țină

seama, în principiu, de

următoarele

elemente

:

a) natura

infracțiunii, circumstanțele

în care a fost

săvârșită și

durata pedepsei;

b) conduita

deținuților

înainte de aresta

re

și

în timpul

cercetărilor;

c)

informațiile

strânse în cursul unei pedepse executate deja, în cursul unei perioade

de izolare sau în cursul

cazării

într-o

altă

unitate;

d) conduita din timpul

detenției

[...]

alcătuiesc

dosare de evaluare

și

de

intervenție

socio

-

educativă

pentru

toți

deținuții clasificați

în

această

categorie [...]

și

de

intervenție

socio

-

educativă,

comisia

examinea

ză

lunar conduita

deținuților clasificați

în

această

categorie

și prezintă

comandantului/directorului

unității

propuneri de

menținere

în sau scoatere din

această

categorie a anumitor

deținuți

[...]

III.

Măsurile

de

siguranță și

aplicarea regimului de executare a pedepselor privative

de libertate

1.

Deținuții

din

această

categorie se

cazează

în

secții și

camere separate. Camere

le, pe

cât posibil de cel mult 10 locuri, se

dotează

ca celelalte

spații

de locuit, cu

uși și

sisteme

de închidere de

maximă siguranță.

Acestea sunt sub supraveghere în permanen

ță,

[...]

Deținuții

sunt

supuși

în mod obligatoriu unor

percheziții

corporale

amănunțit

e

la intrarea

în/ieșirea

din

cameră

.

ieșirii deținuților

la plimbare sau pentru alte

activități,

se

controlează

camerele, barele de la ferestre

și

sistemele de închidere a

ușilor

[...].

Activitatea de plimbare a acestei categorii de

deținuți

se

desfășoară

în locuri special

amenajate, [...] separat de

ceilalți deținuți.

unității,

în fiecare

săptămână deținuții

sunt

percheziționați,

iar camerele sunt verificate în detaliu, acordându

-se o

atenție deosebit

ă

barelor, grupurilor sanitare,

pereților,

podelelor, tavanelor,

instalațiilor,

paturilor

și

saltelelor etc. [...]

7.

Activitățile prevăzute

în programul zilnic aprobat se

desfășoară

separat de

ceilalți

deținuți;

se

prevăd

supravegherea

și însoțirea

de

către

un

număr

suficient de

polițiști

pentru a preveni incidentele. [...]

14

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

desfășoară,

în principiu, în

cabină,

cu supravegherea

atentă

a

acestei

activități.

Comandantul/directorul

unității,

în anumite

situații,

poate

să

apro

be

vizita

normală,

la

masă

[...]

IV. Transferul

deținuților

cu grad sporit de periculozitate la organele judiciare, spitale,

dispensare

și

orice alt loc în afara penitenciarului:

]

Deținuților

din

această

categorie li se vor aplica mijloace de imobiliz

are sigure

în timpul

deplasării

cu mijloace de transport la organe judiciare, spitale, dispensare

sau

alte locuri în afara locu

lui de

deținere.

În

instanțe, această măsură

se

aplică

atunci când

deținutul

este transportat din camera de

deținere

în boxa

prevăzută

în sala de

judecată

,

precum

și

pe durata procesului,

președintele

completului de

judecată

fiind informat cu

privire la

această măsură. Dac

ă

acesta din

urmă

o dispune, mijloacele de imobiliza

re se

vor scoate.

[...]”

3131/2003 al Ministrului

Justiției

privind durata

și

periodicitatea vizitelor

deținuților

,

în vigoare de la 26 noiembrie 2003

până

la

27 decembrie 2007, se prevedea

că

persoanele arestate preventiv au dreptul

să primească

patru vizite pe

lună,

durata fiind de la 30 de minute

până

la 2

ore.

275/2006 privind executarea pedepselor

și

a

măsurilor

dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost

publicată

în

Monitorul Oficial din 20 iulie 2006

și

a intrat în vigoare la 18 octombrie 2006.

Potrivit art.

20 alin.

(1) din lege, persoanele condamnate la pedeapsa

închisorii mai mare de 15 ani sunt din oficiu încadrate ca periculoase

și

li se

aplică

regimul de

maximă siguranță.

În paralel, art. 20 alin. (2) prevede

că „în

mod

excepțional,

natura

și

modul de

săvârșire

a

infracțiunii,

precum

și

persoana condamnatului pot determina includerea persoanei condamnate în

regimul de executare imediat inferior ca grad de severit

ate” (adică

regimul

închis). Potrivit art. 26 din

aceeași

lege, schimbarea regimului de executare a

pedepselor privative de libertate în regimul imediat inferior ca grad de

severitate se face la cererea persoanei condamnate sau la sesizarea comisiei

pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de

libertate

„dacă

persoana

condamnată

a avut o

bună conduită și

a

făcut

eforturi

serioase pentru reintegrare

socială”.

Legea nu prevede o

anumită perioadă

de

așteptare până

când se poate relaxa regimul aplicat unui

deținut.

II. DREPTUL

INTERNAȚIONA

L

RELEVANT

85.

Părțile

relevante din Recomandarea REC(2006)2 a Comitetului de

Miniștri către

statele membre cu privire la Regulile europene privind

penitenciarele,

adoptată

la 11 ianuarie 2006, sunt prezentate în

Enea

împotriva Italiei

[(MC), nr. 74912/01, pct. 48, CEDO 2009-...].

Torturii (CPT) formulate în urma vizitelor efectuate în penitenciare din

România, precum

și observați

il

e generale ale CPT, sunt prezentate pe scurt în

15

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

Bragadireanu împotriva României

(nr. 22088/04,

pct. 73-76,

6 decembrie

2007).

februarie 1999 în mai multe penitenciare, inclusiv Penitenciarul

București

-

Jilava, s-a încheiat astfel:

„Condițiile

de

detenție

ale marii

majorități

a

deținuților

din aceste

unități

erau

mizerabile. [...] Gradul de suprapopulare a dus la

condiții

de

detenție

care reprezentau

o atingere, chiar un afront, adus demni

tății

umane. De fapt, marea majoritate a

deținuților

erau

supuși

unui ansamblu de factori negativi

–

suprapopulare,

condiții

materiale precare,

lipsă

de

activități –

ceea ce ar merita cu

ușurință

calificativul de

tratament inuman

și

degradant. [...] Lipsa

drastică

de

spațiu

vital

și insuficiența

paturilo

r

generau o promiscuitate

inacceptabilă

pentru marea majoritate a

deținuților.

Cu titlu de

exemplu, [în Penitenciarul Jilava] un

număr

de

până

la 8

deținuți

trebuiau

să împartă

celule de 13 m²,

și

între 35

ș

i 40, celule între 20 m

²

și

35 m². În plus, lenjeria de pat e

ra

cel mai adesea de

proastă

calitate,

murdară și uzată.

În plus, numeroase celule erau

murdare

[…]”

secție

din Penitenciaru

l

București

-Jilava des

tinată deținuților încadrați

ca

periculoși

(raport publicat

la 11 decembrie 2008), CPT a constatat

că particularitățile

constatate cu

ocazia vizitei sale din 1999 erau în continuare valabile pentru

secția

în

cauză,

inclusiv în ceea ce privea suprapopularea sau

condițiile

de

igienă.

Partea

relevantă

a acestui raport care descrie ca

„îngrozitoare” condițiile

materiale

de

detenție

din

secția destinată deținuților periculoși

din Penitenciarul

București

-Jilava, este

inclusă

în cauza

Eugen Gabriel Radu împotriva

României

(nr. 3036/04, pct. 15, 13 octombrie 2009)

.

relevantă

din raportul CPT referitoare la

măsurile

de

siguranță

pentru

deținuții periculoși

are

următorul

cuprins:

„[...]

74. CPT

dorește să își

exprime îngrijorarea cu privire la

prezența

perm

anentă

a

grupei speciale de

intervenție

echipate cu cagule în anumite

secții

de

deținere.

[...]

delegația

a constatat în Penitenciarul

Bucureșt

i

-Jilava

că

membrii

echipați

cu cagule din

grupa de

intervenție, cărora

le erau repartizate în

permanență

sarcinile de supraveghe

re,

escortă și percheziție

în

secția

de

deținere destinată deținuților încadrați

ca

periculoși

,

impuneau acolo o

atmosferă

foarte

apăsătoare.

Ar trebui

adăugat că

membrii grupelor

de

intervenție

erau

îmbrăcați

în

uniformă neagr

ă

foarte dis

t

inctă și dotați

cu bastoan

e

și

spray iritant perfect vizibile [...]

În scrisoarea din 26 octombrie 2006,

autoritățile

române au subliniat

că,

în urma

vizitei, s-au luat

măsuri

pentru ca acestor grupe

să

nu li se mai atribuie sarcini de

supraveghere, perche

ziție și escortă

a

deținuților

în penitenciare. Acesta este un progres

care

merită

salutat. Cu toate acestea,

autoritățile

române nu par

să

fi luat

măsuri

în ceea

ce

privește

purtarea cagulei

de

către

membrii acestor grupe [...]

d.

măsuri

de

siguranț

ă

observațiile

sale cu privire la

prezența permanentă,

în

secția destinată deținuților încadrați

ca

periculoși

în Penitenciarul

Bucureșt

i

-Jilava, a

membrilor unei grupe de

intervenție echipați

cu

cagulă și înarmați,

care avea sarcini

de

supraveghere,

escortă și percheziție.

În acest sens, Comitetul face trimitere la pct. 74.

16

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

observată

în Penitenciarul

București

-Jilava, constând în

încătușarea sistematică,

din momentul scoaterii din

camere, a celor

condamnați

la

detențiune

pe

viață și

a altor

deținuți încadrați

ca

periculoși.

[...] În opinia CPT, este

inacceptabilă

recurgerea

sistematică

la mijloace de

constrângere

fără

o evaluare

individualizată

a riscurilor. În scrisoarea din 26 octomb

rie

2006,

autoritățile

române au informat Comitetul

că

imobilizarea cu

cătușe

a

deținuților

se

efectuează

doar în mod

excepțional și

la decizia directorului

unității

[...]

f. clasificarea

deținuților considerați periculoși

deținuților considerați periculoși și

de

reexaminare a statutului acestora au fost definite printr-un regulament intern specific,

emis de

Administrația Națională

a Penitenciarelor. Conform acestui regulament,

deținuții

pot fi

clasificați

ca periculo

și

prin decizia unei comisii speciale [...] Clasificarea

deținuților

ca

periculoși

se

reexaminează

la fiecare 3 luni.

Această

reexaminare se

efectuează

pe baza dosar

ului

deținutului și

a une

i

evaluăr

i

efectuate de psiholog. S

e iau

în considerare comportamentul

și

atitudinea

deținutului,

precum

și

participarea sa la

activități

educative

și

culturale.

Întrevederile cu membrii personalului

și

examinarea diverselor dosare ale

deținuțilo

r

încadrați

ca

periculoși

au

arătat că formalitățile

impuse de regulamentul sus-

menționa

t

au fost respectate în

practică,

în general, în toate

unitățile

vizitate.

Cu toate acestea,

delegația

a observat o serie de

deficiențe

majore ale sistemului

actual. În special, deciziile de clasificare

și,

mai ales, de

menținere

a

clasificării păreau

adesea stereotipizate. Motivele lor erau

menționate

rar, sau chiar deloc. În plus,

deținuți

i

în

cauză

nu aveau nicio întrevedere cu comisia înainte de adoptarea unei decizii în

privința

lor, nu primeau o copie a deciz

iei

și

nu erau

informați

întotdeauna cu privire la

posibilitatea de a contesta

măsur

a

în

instanță și

modul în care puteau

să facă

acest lucru.

Prin urmare, nu este

surprinzător

faptul

că,

în

practică,

deciziile comisiei au fost rareo

ri

atacate.

CPT

recomandă autorităților

române

să revizuiască

procedurile de clasificare a

deținuților

în ceea ce

privește

gradul de periculozitate al acestora, precum

și

procedurile

de revizuire a statutului acestora, având în vedere

observațiile

de mai su

s

[...]”

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA

ÎNCĂLCARE

A ART. 3 DIN

CONVENȚIE

că

a fost clasificat ca

deținut

periculos

din cauza naturii faptelor pentru care a fost

urmărit

penal

și că

a fost supus

regimului penitenciar impus acestei categorii de

deținuți.

În plus,

denunță

condițiile

inumane în care a fost

deținut

în Penitenciarul

București

-Jilava, în

special supraaglomerarea camerelor. Reclamantul

invocă

art. 3

din

Convenție,

care prevede

următoarele:

17

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

„Nimeni

nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori

degradante

.”

contestă

acest argument

.

A. Cu privire la admisibilitate

constată că

acest

capăt

de cerere nu este

vădit

nefondat în sensul

art. 35 § 3 din

Convenție.

De asemenea, Curtea

constată că

acesta nu

prezintă

niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar

să

fie declarat

admisibil.

B. Cu privire la fond

constată că

acest

capăt

de cerere are trei elemente: pe de o p

arte,

reclamantul se plânge

că

a fost încadrat în categoria

deținuților periculoși;

pe

de

altă

parte, se plânge

că

a fost supus unui regim penitenciar strict; de

asemenea, se plânge de

condițiile

de

detenție necorespunzătoare

din

Penitenciarul

București

-Jilava. Curtea le va examina pe rând.

deținuților periculoș

i

a. Argumentele

părțilo

r

că

a fost încadrat automat în

categoria

deținuților periculoși, această

decizie fiind

întemeiată

exclusiv pe

natura faptelor imputate

și

a

infracțiunilor

pentru care a fost

urmărit

penal.

Subliniază că

în niciun moment comportamentul

său

nu a fost luat în

considerare de

administrația

penitenciarului,

deși

în timpul

șederii

sale în

penitenciar nu a fost

niciodată

violent.

susține,

de asemenea,

că

încadrarea sa în categoria

deținuților periculoși

a avut

consecința deținerii

sale

alături

de persoane

condamnate definitiv,

deși

se afla doar în arest preventiv.

Subliniază,

d

e

asemenea,

că

a fost supus unui regim penitenciar mai strict, care includea

percheziții

corporale inopinate cel

puțin

o

dată

pe

săptămână,

drept de

vizită

limitat la 30 de minute, exercitat în

prezența agenților echipați

cu cagule

și

prin dispozitive de separare din

sticlă,

o plimbare cu o

durată

de doar o

jumătate

de

oră

pe zi,

percheziție corporală automată

la fiecare

ieșire

din

penitenciar

și

purtarea

cătușelor.

Potrivit reclamantului, efectul cumulativ al

acestor

măsuri

repetitive se

interpretează

ca rele tratamente, contrare art. 3

din

Convenție.

18

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

subliniază că măsurile

de

siguranță

suportate de

deținuții periculoși

au fost criticate de CPT în raportul

său

întocmit în urma

unei vizite la Penitenciarul

București

-Jilava în 2006, la scurt timp

d

upă

șederea

sa în acel penitenciar (supra, pct. 89).

97.

După

ce a

făcut

referire la principiile stabilite în

jurisprudența Curții

cu privire la relele tratamente, Guvernul

constată,

cu titlu introductiv,

că

instanțele naționale

au declarat ca

întemeiată

decizia de a-l clasifica pe

reclamant în categoria

deținuților periculoși

(supra, pct. 34). Potrivit acestuia,

măsura

a fost

justificată

de natura

infracțiunilor

imputate reclamantului,

și

anume

tentativă

de omor

și

acte de terorism. Acesta

constată că măsura

în

litigiu

și

restrângerile care decurg din încadrarea unui

deținut

în categoria

deținuților periculoși

au o

bază legală

în dreptul intern,

și

anume Ordinul

nr. 383/2003

al

Direcției Naționale

a Penitenciarelor, al

cărui

scop este

asigurarea

siguranței

în penitenciare.

consideră că

regimul penitenciar aplicat

reclamantului în urma

clasificării

sale în categoria

deținuților periculoși

n

u

atinge nivelul de gravitate necesar pentru a aduce atingere art.

3 din

Convenție.

Astfel, în ceea ce

privește perchezițiile

corporale la care a fost

supus reclamantul, aceasta

consideră că,

spre deosebire de alte cauze

examinate de Curte, în prezenta

cauză,

reclamantul

intenționează să

conteste

doar periodicitatea acestora. Potrivit Guvernului, periodicitatea

perchezițiilor,

d

efinită

în ordinul sus-

menționat,

corespundea unor imperative de

siguranță

,

acestea având loc

după

ce reclamantul a intrat în contact fie cu persoane din

exterior, fie cu

alți deținuți. Subliniază,

de asemenea,

că perchezițiile

corporale nu constituiau o r

egulă și că perchezițiile

corporale zilnice, în

timpul

cărora deținuții

erau

obligați să

se dezbrace

parțial,

se efectuau cu

respectarea

demnității

umane

și

a

intimității deținuților.

privește

mijloacele de

siguranță

folosite în timpul

depla

sărilor

în exteriorul penitenciarului, Guvernul

precizează că

reclamantul

a fost imobilizat doar cu

cătușe. Subliniază că

reclamantul nu a demonstrat

că

purtarea

cătușelor urmărea să

îl

înjosească

ori

să

îl

umilească

sau

că

l-a afectat

fizic. În mod similar,

consideră că

restrângerea dreptului la

vizită

la

efectuarea de vizite în

cabină

în

prezența agenților echipați

cu

cagulă

nu a

avut ca scop umilirea reclamantului, ci doar asigurarea

siguranței unității și

nu a adus atingere

confidențialității conversați

ilor. A

menționat că

vizitele

puteau dura între o

jumătate

de

oră și

2 ore, în

funcție

de

numărul

de vizitatori

și

de

spații

disponibile. În plus, durata

plimbării

reclamantului putea ajunge

până

la o

oră.

jurisprudența Curții

în materie, Guvernul

consideră că

regimul la care a fost supus reclamantul nu este

disproporțional

în raport cu faptele imputate.

19

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

b. Motivarea

Curții

i) Principii generale

reafirmă

pentru început

că

art. 3 din

Convenție consacră

una

dintre cele mai importante valori ale

societăților

democratice. Acesta interzice

în termeni

absoluți

tortura

și

tratamentul sau pedepsele inumane ori

degradante, indiferent de

circumstanțele și acțiunile

victimei [

Labit

a

împotriva Italiei

(MC) nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000-IV], chiar

și

în

cele mai dificile

circumstanțe,

precum combaterea terorismului

și

a crimei

organizate [

Ramirez Sanchez împotriva

Franței

(MC), nr. 59450/00, pct. 115,

CEDO 2006-IX]

.

amintește

de asemenea

jurisprudența

sa conform

că

reia, pentru

a intra sub

incidența

art. 3, relele tratamente trebuie

să atingă

un nivel minim

de gravitate. Aprecierea acestui nivel minim este

relativă

în

esență;

ea depinde

de datele cauzei în ansamblu, în special de durata tratamentului

și

de efectele

sale fizice sau mintale precum

și,

uneori, de sex,

vârstă,

starea de

sănătate

a

victimei etc. (a se vedea, printre altele,

Enea

,

citată

anterior, pct. 55).

că,

pentru ca o

pedeapsă

sau tratamentul care o

însoțește să

fie

calificat(ă)

drept

„inuman(ă)”

sau

„degradant(ă)”, suferința

sau umilirea trebuie

să

le

depășească

pe cele pe care le

implică

în mod

inevitabil o

anumită formă

de tratament legitim sau de

pedeapsă legitimă

[a

se vedea

V. împotriva Regatului Unit

(MC), nr.

24888/94, pct.

71, CEDO

1999-IX;

și

Enea

,

citată

anterior, pct

.

56].

Deși

este necesar

să

se ia în

considerare chestiunea

dacă

scopul tratamentului a fost de a umili sau de a

înjosi victima,

absența

unui astfel de scop nu poate exclude definitiv

constatarea unei

încălcări

a art.

3 (

Peers împotriva Greciei

, nr.

28524/95

,

pct. 74,

CEDO 2001-III;

și

Kalashnikov împotriva Rusiei

, nr.

47095/99

,

pct. 101, CEDO 2002-VI).

și măsurile

privative de libertate

implică

adesea un element de

suferință

sau umilire, nu se poate spune

că detenția

într-un penitenciar de

maximă siguranță,

fie ca

măsură

provizorie, fie în urma unei

condamnăr

i

penale,

ridică

în sine o

problemă

în raport cu art. 3 din

Convenție

(

Van der

Ven împotriva

Țărilor

de Jos

, nr. 50901/99, pct. 50, CEDO 2003-II). Sarcina

Curții

se

limitează

la examinarea

situației

personale a reclamantului care a

fost supus regimului în litigiu (

Aerts împotriva Belgie

i

, 30 iulie 1998, pct. 34-

37,

Culegere de

hotărâri și

decizii

1998-V). În

această privință,

Curtea a

subliniat

că, deși

considerente de ordin public pot determina statele

să

înființeze

penitenciare de

maximă siguranță

pentru anumite categorii de

deținuți,

art. 3

din Conv

enție

le

obligă totodată să

se asigure

că

fiecare

persoană

este

deținută

în

condiții

compatibile cu respectarea

demnității

umane,

că

modurile de executare a

măsurii

nu supun persoana în

cauză

unei

suferințe

sau unei

încercări

de o intensitate care

depășeșt

e nivelul inevitabil

de

suferință

inerent

detenției și că, ținând

seama de

cerințele

practice ale

privării

de libertate,

sănătatea și

confortul

deținutului

sunt asigurate în mod

20

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

corespunzător

[

Kudła

împotriva Poloniei

(MC), nr.

30210/96, pct.

92-94

,

CEDO 2000-XI]. În plus,

măsurile

luate în cadrul

detenției

trebuie

să

fie

necesare pentru atingerea scopului legitim

urmărit

(

Frérot împotriva

Franței,

nr. 70204/01, 12 iunie 2007, pct. 37).

dacă

o astfel de

măsură

poate intra sub

incidența

art. 3

într-o

anumită cauză,

este necesar

să

se

țină

seama de

împrejurările

cauzei, de

gravitatea

măsurii,

de durata acesteia, de obiectivul

urmărit

de aceasta

și

de

efectele sale asupra persoanei în

cauză

(

Van der Ve

n

,

citată

anterior, pct. 51).

La evaluarea

condițiilor

de

detenție,

este necesar

să

se ia în considerare

efectele cumulate ale acestora (

Lorsé

și alții

împotriva

Țările

de Jos

,

nr. 52750/99, pct. 74, 4 februarie 2003).

ii) Aplicarea în prezenta

cauză

circumstanțele

cauzei, Curtea

constată că

reclamantul

urmărește să

critice faptul

că

modul în care a fost clasificat în categoria

deținuților periculoși și

regimul care i-a fost aplicat în

consecință

au adus

atingere drepturilor sale garantate de art. 3 din

Convenție.

constată,

de asemenea,

că

raportul CPT întocmit în urma

vizitei la Penitenciarul

București

-Jilava în 2006, la un an

după șederea

reclamantului în acest penitenciar,

conține

o descriere a criteriilor de

clasificare a unui

deținut

în categoria

deținuților periculoși,

precum

și

a

măsurilor

de

siguranță

aplicate (supra, pct.

89). Cu toate acestea, Curtea

consideră că răspunsul

la întrebarea

dacă

reclamantul a fost sau nu supus unui

tratament contrar art. 3 din

Convenție

depinde de

măsura

în care acesta a fost

afectat personal

.

α

Clasificarea reclamantului în categoria

deținuților periculoși

privește

primul element al

capătului

de cerere formulat de

reclamant, Curtea

consideră că,

cu

excepția

cazului în care este

arbitrară,

decizia de clasificare a unui

deținut

într-o

anumită

categorie de regim

penitenciar nu

intră

în sine sub

incidența

art. 3 din

Convenție.

această privință,

Curtea

amintește că

reclamantul a fost încadrat în

categoria

deținuților

pericu

loși,

avându-se în vedere natura faptelor imputate,

în temeiul Ordinului nr. 383/2003 al

Direcției Naționale

a Penitenciarelor.

Ordinul nr. 383/2003 prevedea, printre alte criterii pentru clasificarea unui

deținut

în categoria

deținuților periculoși,

natura

infracțiunii, circumstanțele

în care a fost

săvârșită

aceasta

și

durata pedepsei aferente. În prezenta

cauză,

atât

administrația

penitenciarului, cât

și Judecătoria București

au considerat

că

aceste criterii sunt suficiente pentru a-l clasifica pe reclamant în categoria

deținuților periculoși

(supra, pct. 34).

observă că

prezenta

cauză

pare

să

fie

diferită

de cauzele

îndreptate împotriva

Țărilor

de Jos

și

Italiei citate anterior, în care, pe

lâng

ă

gravitatea

infracțiunilor

pentru care reclaman

ții

au fost

urmăriți

penal, pentru

a justifica luarea unei astfel de

măsuri, autoritățile naționale

au invocat, de

21

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

asemenea, riscul concret de evadare

și

de

recidivă

(

Van der Ven

,

citată

anterior;

Lorsé

și alții

,

citată

anterior), riscul de a aduce atingere

siguranțe

i

penitenciarului

[

Salah împotriva

Țărilor

de Jos

, nr. 8196/02, pct. 6, CEDO

2006-IX (extrase)] sau posibilitatea de a

menține legături

cu

grupăr

i

infracționale

[

Messina împotriva Italiei

(dec.), nr. 25498/94, CEDO 1999-V].

Cu toate acestea, având în vedere gravitatea

sporită

a

infracțiunilor

care erau

imputate reclamantului

și

pentru care a fost condamnat ulterior, Curtea

acceptă

decizia

autorităților naționale

(

mutatis mutandis

,

Van der Ven

,

citată

anterior, pct. 55).

constată că părțile

nu au informat-o

dacă

s-au

efectuat

reexaminări

în cazul reclamantului pentru a se asigura

că

durata

deținerii

în regim de

siguranță sporită și

gradul de

siguranță

nu

depășesc

nevoile concrete. Cu toate acestea, ia act de intrarea în vigoare a Legii

nr. 275/2006 privind executarea pedepselor

și

a

măsurilor

dispuse de organele

judiciare în cursul procesului penal, care prevede posibilitatea ca

deținuții

clasificați

ca fiind

periculoși să

solicite

și să obțină

o schimbare a regimului

de executare a pedepselor privative de libertate,

ținându

-se seama de persoana

acestora (supra, pct.

84). Prin urmare, reclamantul are posibilitatea de a

solicita

instanțelor naționale

reexaminarea regimului de executare a

pedepselor privative de libertate.

speță,

în opinia

Curții,

clasificarea reclamantului în catego

ria

deținuților periculoși

cu posibilitatea de a

obține

o reexaminare pe baza

criteriilor care

țin

seama de conduita sa nu atinge pragul de gravitate pentru a

aduce atingere în sine art. 3 din

Convenție.

β

Regimul penitenciar la care a fost supus reclamantul în urma

clasificării

sale

în categoria

deținuților periculoși

urma

clasificării

sale în categoria

deținuților

pe

riculoși.

Nu s-a contestat

faptul

că, după

ce a fost clasificat în

această

categorie, reclamantul a fost

supus unor

măsuri

de

siguranță

foarte stricte.

constată că

reclamantul a fost cazat într-o

cameră alături

mai

mulți condamnați

definitivi

ș

i

că

dreptul

său

la plimbare

zilnică și

de a primi

vizite a fost redus. Curtea

amintește că,

anterior, a

susținut că

izolarea

senzorială completă însoțită

de izolarea

socială totală

poate distruge

personalitatea

și

constituie o

formă

de tratament inuman care nu poate fi

justificată

de

cerințele

de

siguranță

sau de alte motive. În

speță, deși

este

adevărat că

dreptul

său

de a primi vizite a fost redus la patru vizite pe

lună

cu

o

durată cuprinsă

între 30 de minute

și

2 ore

și că

nu putea

să

se

întâlnească

cu vizitatorii

săi

decât în spatele unui dispozitiv de separare din

sticlă,

Curte

a

nu poate

totuși să

concluzioneze

că

reclamantul a fost supus

izolării

senzoriale sau

izolării

sociale complete (

Messina

,

citată

anterior;

și

Van der

Ven

,

citată

anterior, pct. 31).

22

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

privește perchezițiile

corporale, Curtea

constată că,

în

prezenta

cauză,

reclamantul nu

susține că

a fost victima unor

polițiști

d

e

penitenciare care au

acționat

în scopul umilirii sale (

a contrario

Valašinas

împotriva Lituaniei

, nr.

44558/98, pct. 117, CEDO 2001-VIII;

și

Iwańczuk

împotriva Poloniei

, nr. 25196/94, pct. 59, 15 noiembrie 2001). Reclamantul

se

limitează să spună că

a fost supus

percheziției

corporale inopinate o

dată

pe

săptămână și

de fiecare

dată

când era scos din penitenciar. Astfel, s-a plâns

de sistemul general de

percheziții

la care a fost supu

s.

că

un astfel de tratament nu

este în sine lipsit de legitimate:

perchezițiile

corporale, chiar

și

complete, se

pot dovedi uneori necesare pentru a asigura

siguranța

într-un penitenciar

–

inclusiv cea a

deținutului însuși –

, pentru

apărarea

ordinii sau prevenirea

infracțiunilor

(a se vedea, citate anterior,

hotărârile

Valašinas

, pct. 117,

Van

der Ven

, pct. 60

și

Lorsé

, pct. 72). În plus, nu se poate spune

că,

în principiu,

o astfel de

percheziție implică

un grad de

suferință

sau de umilire care

depășește

inevitabilul (

Frérot

,

citată

anterior, pct. 40).

117.

Totuși,

este cert

că perchezițiile

corporale, pe

lângă

faptul

că

trebuie

să

fie

„necesare”

pentru a atinge unul dintre aceste scopuri

urmărite

(

Ramirez

Sanchez

,

citată

anterior, pct. 119), trebuie

să

fie efectuate în conformitate cu

„proceduri adecvate”

(a se vedea, de exemplu,

Valašinas

,

citată

anterior).

Astfel cum s-a

menționat

mai sus, pentru a stabili

dacă

s-a

depășit

pragul de

gravitate dincolo de care o

formă

de rele tratamente

intră

sub

incidența

acestei

dispoziții,

este necesar

să

se

țină

seama de datele în ansamblu ale

fiecărei

cauze. Astfel, Curtea a concluzionat

că

s-a d

epășit

acest prag în cazul

perchezițiilor

corporale complete care au fost efectuate, fiecare, în

conformitate cu procedurile

obișnuite,

pe motiv

că

o astfel de

percheziție

se

efectua în fiecare

săptămână,

în mod sistematic, de

rutină și fără

o justificare

clară

referitoare la comportamentul reclamantului (

Van der Ven

,

citată

anterior, pct. 58

și

urm.;

și

Lorsé

,

citată

anterior, 70).

cauză, părțile

nu

contestă

faptul

că

reclamantul a fost

supus unor

percheziții

corporale inopinate în fiecare

săptămână și

la fiecare

ieșire

din penitenciar, precum

și perchezițiilor

corporale la fiecare

ieșire

din/intrare în

cameră.

constată că

Ordinul nr. 383/2003 care

reglementează măsurile

de

siguranță

aplicabile

deținuților periculoși precizează că perchezițiile

corporale trebuie efectuate sistematic în cazul

deținuților

care

intră și

ies din

camerele lor, indiferent de motivul

deplasării,

precum

și

o

dată

pe

săptămână,

în timpul

percheziției

camerei. Ordinul nu

precizează împrejurările

în care

pe

rcheziția

este

integrală

sau

parțială.

Cu toate acestea,

așa

cum reiese dintr-

o scrisoare din 17 decembrie 2008 din partea

Direcției

Generale a

Penitenciarelor

adresată

Guvernului,

percheziția săptămânală

îl obliga pe

reclamant

să

se dezbrace complet, iar în timpul

percheziției

efectuate de

fiecare

dată

când

deținutul ieșea

din sau intra în camera sa trebuia

să

se

dezbrace

parțial.

De asemenea, dintr-o scrisoare

similară

din 25 noiembrie

23

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

2008 reiese

că

în timpul

deplasării

reclamantului în exteriorul penitenciarului,

se efectuau

percheziții

corporale

amănunțite

indiferent de motivul

deplasării

(supra, pct. 18).

uimită

de faptul

că, deși

ordinul sus-

menționat

nu

diferențiază

sau nu descrie modul în care trebuie

să

se efectueze

perchezițiile,

în

practică

s-au aplicat diferite metode de

percheziție,

mai mult sau mai

puțin

intruzive în intimitatea

corporală.

Astfel

,

deși

textul

menționează „percheziții

corporale

amănunțite”,

nu s-a stabilit în

ce

circumstanțe deținuții

erau

obligați să

se dezbrace complet sau

parțial,

acest element

părând să

fi fost la latitudinea personalului penitenciarului

(

mutatis mutandis

,

Frérot

,

citată

anterior, pct. 46). Curtea poate

înțelege că,

în astfel de

circumstanțe și

într-un domeniu atât de sensibil, persoanele private

de libertate, precum reclamantul, pot avea sentimentul

că

sunt victime ale

unor

măsuri

arbitrare.

constată,

mai presus de toate,

că, deș

i unele din

perchezițiil

e

corporale efectuate la

ieșirea

din penitenciar ar putea avea o justificare

legată

de

siguranță,

reclamantul era obligat

să

se

supună perchezițiilor

corporale

inopinate o

dată

pe

săptămână.

Natura

sistematică

a acestor

percheziții

săptămânale

nu este

pusă

în

discuție

de

către părți.

În opinia

Curții,

acest

e

percheziții

erau de

rutină și

nu aveau nicio justificare

legată

d

e

comportamentul reclamantului, mai ales

că autoritățile

nu

descoperiseră

vreodată

ceva în timpul unei

percheziți

i corporale asupra reclamantului

(

mutatis mutandis

,

Van der Ven

,

citată

anterior, pct. 58;

și

Wieser împotriva

Austriei

, nr. 2293/03, pct. 40, 22 februarie 2007).

constată că,

în timpul

detenției

reclamantului în

secția

deținuților

pe

riculoși

din Penitenciarul

București

-Jilava,

polițiști

d

e

penitenciare

echipați

cu cagule efectuau

perchezițiile și stăteau

aproape de

deținuți

în timpul vizitelor (supra, pct.

89

și

99). Cu îngrijorare, Curtea

consideră că

este de intimidare

această

pract

ică

care,

fără

a

intenționa să

îl

umilească

pe reclamant, îi putea provoca un sentiment de anxietate.

Deși

este

adevărat că,

potrivit raportului CPT,

această practică

nu mai este de

actualitate,

rămâne totuși

faptul

că

reclamantul a trebuit

să

i se

supună

în

timpul

detenției

sale în Penitenciarul

București

-Jilava.

că

reclamantul era deja supus unui mare

număr

de

măsuri

de control, Curtea

consideră că

practica

perchezițiilor

corporale

săptămânale

la care a fost supus,

deși

nu exista niciun imperativ d

e

siguranță convingător,

i-au putut provoca sentimente de

natură să

îl

umilească

și să

îl

înjosească

.

constată că

regimul penitenciar la care a fost

supus reclamantul în urma

clasificării

sale în categoria

deținuților periculoși

echivalează

în prezenta

cauză

cu un tratament contrar art. 3 din

Convenție.

Prin urmare, a fost

încălcată această dispoziție.

24

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

2.

Condițiile

materiale de

detenție

din Penitenciarul

București

-Jilava

a. Argumentele

părțilo

r

condițiile

de

detenție necorespunzătoare

din Penitenciarul

București

-Jilava, în special de supraaglomerare. Acesta

arată că,

în mod constant,

spațiul său

vital a fost sub standardele stabilite de

Curte

și

de CPT.

Susține că

în

cameră

erau

cazați

mai

mulți deținuți

decâ

t

numărul

de paturi disponibile

și că spațiul

de locuit era redus

și

mai mult de

mobilier

și

de

obligația deținuților

de a-

și desfășura

toate

activitățile

gospodărești

în

cameră.

Face referire la

constatările făcute

de CPT în

rapoartele sale în urma vizitei la Penitenciarul

București

-Jilava

și

la cele

făcute

de APADOR-CH într-un raport întocmit în urma unei vizite la

același

penitenciar în 2003. Reclamantul

subliniază că

supraaglomerarea este o

problemă

cu caracter sistemic în România

.

consideră că

raportul întocmit de APADOR-CH nu poate fi

reținut

ca

probă

a

afirmațiilor

reclamantului, întrucât

această organizație

a reprezentat mai

mulți reclamanți

în

fața Curții.

b. Motivarea

Curții

amintește,

în primul rând,

că

art. 3

din

Convenție

impune

statului

să

se asigure

că

fiecare

persoană

este

deținută

în

condiții

care sunt

compatibile cu respectarea

demnității

umane, c

ă modalitățile

de executare nu

supun persoana în

cauză

unei

suferințe

sau unei

încercări

de o intensitate care

depășește

nivelul inevitabil de

suferință

inerent

detenției și că, ținând

seama

de

cerințele

practice ale

privării

de libertate,

sănătatea și

confortul

deținutului

sunt asigurate în mod

corespunzăto

r

[

Kudła

,

citată

anterior, pct. 92-94). La

evaluarea

condițiilor

de

detenție,

este necesar

să

se

țină

seama de efectele

cumulate ale acestora, precum

și

de

afirmațiile

specifice ale reclamantului

(

Dougoz împotriva Greciei

, nr. 40907/98, pct. 46, CEDO 2001-II).

constată că

reclamantul se plânge de

condițiile

materiale, în

special de supraaglomerare, pe care a trebuit

să

le suporte în timpul

detenției

sale timp de aproximativ 15 luni în Penitenciarul

București

-Jilava. Curtea

consideră că susținerile

reclamantului sunt

„credibil

e

”,

având în vedere faptul

că reflectă realități

descrise de CPT în diferitele rapoarte întocmite în urma

vizitelor sale în penitenciarul respectiv (supra, pct. 87-88). În

această privință,

Curtea

constată că,

în prezenta

cauză,

dispune de elemente suficiente pentru

a-

și

forma o opinie privind

capătul

de cerere formulat de reclamant,

fără

a fi

necesar

să

ia în considerare raportul întocmit de APADOR-CH la care se

referă

reclamantul.

constată că,

în Penitenciarul

București

-Jilava, reclamantul a

împărțit

cu

alți

19

deținuți

o

cameră

de 9 paturi (supra, pct. 38). Acest fapt nu

a fost contrazis de Guvern.

Deși

perioada în care a

rămas

în

această cameră

25

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

nu este specifi

cată

de

părți,

Curtea deduce din aceste date

că,

cel

puțin

pentr

u

o

perioadă

de timp, reclamantul s-a confruntat cu o supraaglomerare

gravă

în

penitenciar. Într

-

adevăr,

fiecare dintre persoanele cazate în

aceeași cameră

cu

reclamantul dispunea de un

spațiu

de aproximativ 0,75 m². Curtea

constată,

de asemenea,

că, deși

reclamantul nu a fost nevoit

să împartă

patul,

spațiul

prevăzut

pentru un

deținut

a variat între 1,50

și

1,57 m², ceea ce este cu mult

sub norma

recomandată

în raportul CPT (4 m²) întocmit la finalul ultimei sale

vizite în

unitățile

penitenciare

românești,

inclusiv Jilava. În plus,

consideră că

este oportun

să

se ia în considerare faptul

că

acest

spațiu

era în realitate redus

și

mai mult din cauza

prezenței

mobilierului, care

micșora

camerele (

Viorel

Burzo împotriva Românie

i

, nr. 75109/01

și

12639/02, pct. 98, 30 iunie 200

9;

și

Brândușe

împotriva României

, nr.

6586/03, pct.

49, 7 aprilie 2009). De

asemenea, reclamantul

stătea

în interior în cea mai mare parte a zilei,

beneficiind de o plimbare în curtea penitenciarului doar pentru un timp foarte

scurt în fiecare zi.

că,

din cauza

supraaglomerării

din penitenciare, reclamantul, aflat în arest preventiv, era obligat

să împartă

camera cu

condamnați, condiții

le sale de

detenție încălcând

astfel

legislați

a

națională

(supra, pct.

20

și

22).

După

cum a observat deja Curtea, efectul

cumulativ al

supraaglomerării și

al

cazării intenționate

a unei persoane într-

o

cameră împreună

cu

deținuți

care ar putea prezenta un pericol pentru acesta

ar putea ridica o

problemă

în raport cu art. 3 din

Convenție

(

Gorea împotriva

Moldovei

, nr. 21984/05, pct. 47, 17 iulie 2007). Este

adevărat că,

în prezenta

cauză,

reclamantul nu a

făcut

plângere la

instanțele naționale

cu privire la

un

comportament periculos concret din partea

codeținutilor condamnați.

Cu

toate acestea, în contextul cauzei

și

în special având în vedere constatarea

instanțelor naționale

(

a contrario Gorea

,

citată

anterior, pct. 47

in fine

), faptul

de a fi

deținut

împr

eună

cu

condamnați

poate constitui o

circumstanță

agravantă.

că

CPT, în raportul pe care l-a întocmit în urma

vizitei în

secția deținuților periculoși

din Penitenciarul

București

-Jilava, la un

an

după

transferul reclamantului la Penitenciarul Rahova, a descris

condițiile

materiale de

detenție

din unitatea

vizitată

ca fiind

„îngrozitoare”

.

reamintește că

a concluzionat deja în multe cauze

că

a fost

încălcat

art. 3 din

Convenție

în principal din cauza lipsei de

spațiu

individual

suficient [a se vedea, printre altele,

Măciucă

împotriva României

,

nr. 25763/03,

pct. 24

și

urm., 26 mai 2009;

Petrea împotriva României

,

nr. 4792/03,

pct. 45

și

urm., 29 aprilie 2008,

Seleznev împotriva Rusiei

,

nr. 15591/03, pct. 46-47, 26 iunie 2008;

și

Khoudoyorov împotriva Rusie

i

,

nr. 6847/02, pct. 104

și

urm., CEDO 2005-X (extrase)], în special în cazul

secției

respective din Penitenciarul

București

-Jilava (

Eugen Gabriel Radu

împotriva României

, nr. 3036/04, pct. 30

și

urm., 13 octombrie 2009). Curtea

admite

că,

în prezenta

cauză,

nu

există

nimic care

să

arate

că

a existat o

intenție reală

de umilire sau de înjosire a reclamantului. Cu toate acestea, lipsa

26

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

unui astfel de scop nu poate exclude constatarea

încălcării

art. 3.

Curtea

consideră că

, în

speță, condițiile

de

detenție

pe care reclamantul a trebuit

să

le suporte timp de aproape 15 luni cu

siguranță

l-au supus unor

încercări

de o

intensitate care

depășește

nivelul inevitabil de

suferință

inerent

detenției.

concluzionează că condițiil

e

de

detenție

a reclamantului, în special supraaglomerarea din camera sa,

combinate cu durata

detenției

sale în astfel de

condiții,

sunt echivalente cu un

tratament degradant

.

Prin urmare, a fost

încălcat

art. 3 din

Convenție.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA

ÎNCĂLCARE

A ART. 6 §

2 DIN

CONVENȚI

E

consideră că deținerea

sa

împreună

cu

condamnați, deși

era doar arestat preventiv, i-a

încălcat

dreptul la

prezumția

de

nevinovăție, și

invocă

art. 6 § 2, care prevede

următoarele:

„Orice persoană acuzată

de o

infracțiune

este

prezumată nevinovată până

ce

vinovăția

sa va fi lega

l

stabilită”.

135.

Deși,

în urma

schimbării încadrării dată

faptelor de

către

Curte, aceste

susțineri

ale reclamantului au fost comunicate Guvernului în raport cu art. 5

din

Convenție,

având în vedere

observațiile părților,

acestea vor fi

examinate în raport cu art.

6 §

2 din

Convenție,

astfel cum a indicat

reclamantul

.

consideră că

s-a adus atingere dreptului

său

la prezu

mția

de

nevinovăție

prin faptul

că

a fost clasificat în categoria

deținuților periculoși

și

a fost

deținut împreună

cu

condamnați. Subliniază că

astfel a fost tratat ca

o

persoană condamnată, deși

se afla doar în arestare

preventivă.

urisprudența Curții

în materie, Guvernul

consideră

că

aplicarea unui anumit regim de executare a pedepselor privative de

libertate nu contravine

prezumției

de

nevinovăție.

amintește că

principiul

prezumției

de

nevinovăție

nu se poate

interpreta ca împiedicând aplicarea unei

măsuri

de arestare

preventivă,

aceasta din

urmă

fiind

prevăzută

la art. 5 § 1 lit. c) din

Convenție

[

Musumeci

împotriva Italiei

(dec.) nr. 33695/96, 17 decembrie 2002;

și

Enea împotriva

Italiei

(dec.), nr. 74912/01, 23 septembrie 2004]. Cu toate acestea, Curtea nu

poate exclude posibilitatea de a pune în

discuție

principiul

prezumției

de

nevinovăție,

în cazul în care motivele care au stat la baza deciziei de a caza

arestații

preventivi

împreună

cu

condamnații

definitivi ar reflecta

voința

autorităților

de a-i trata pe

arestații

preventivi ca pe

condamnați. Însă

în

prezenta

cauză

nu

există

nicio

probă

în dosar pentru a ajunge la o astfel de

concluzie. În plus, Curtea

constată că

a luat în considerare aceste

susțineri

ale

reclamantului în cadrul

examinării respectării

art. 3

de mai sus (supra,

pct. 130). Prin urmare, Curtea

consideră că

acest

capăt

de cerere este

vădit

27

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

nefondat

și că

trebuie

să

fie respins în conformitate cu art.

35 §

4 din

Convenție.

III. CU PRIVIRE LA PRETINSA

ÎNCĂLCARE

A ART. 6 § 1

ȘI

ART. 6 § 3

DIN

CONVENȚIE

invocă

o serie de

încălcări

ale principiilor unui proces

echitabil

și

ale dreptului la

apărare,

garantate de art. 6 § 1

și

art. 6 § 3 lit. c)-

d) din

Convenție,

în care se

prevăd

în special

următoarele:

„1.

Orice

persoană

are dreptul la judecarea în mod echitabil

[…]

a cauzei sale, de

către

o

instanță independentă și imparțială […],

care va

hotărî […]

asupra temeiniciei

oricăre

i

acuzații

în materie

penală

îndreptate împotriva

sa.”

[...]

[...]

c)

să

se apere el

însuși

sau

să

fie asistat de un

apărător

ales de el

și, dacă

nu dispune

de mijloacele necesare pentru a

plăti

un

apărător, să poată

fi asistat în mod gratuit de un

avocat din oficiu, atunci când interesele

justiției

o cer;

d)

să

întrebe sau

să

solicite audierea martoril

or

acuzării și să obțină

citarea

și

audiere

a

martorilor

apărării

în

aceleași condiți

i

ca

și

martorii

acuzării [...]”

contestă

acest argument

.

amintește că cerințele

de la art.

6 §

3 constituie aspecte

specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat de §

1 al acestei

dispoziții

[

Van Geyseghem împotriva Belgiei

(MC), nr.

26103/95, pct.

2

7,

CEDO 1999-I] Este

așadar

necesar

să

examineze capetele de cerere formulate

de reclamant în raport cu § 3 coroborat cu principiile inerente din § 1. Astfel,

Curtea va examina pe rând diferitele capete de cerere formulate de reclamant

în

această privință.

A. Cu privire la neacordarea de

asistență judiciară

că avocații desemnați

din oficiu i-au oferit o

apărare

doar de

formă,

refuzând

să

exercite toate

căile

de atac de care

dispuneau ori

să recurgă

la alte mijloace de

apărare.

1) Argumentele

părților

consideră că avocații desemnați

din oficiu pentru a-l

asista în cursul procesului nu i-au oferit o

apărare efectivă.

Acesta

susține că

acordul

său,

în cursul procesului, de a fi reprezentat de

avocați desemnați

din

oficiu nu a fost decât

consecința

faptului

că,

din

lipsă

de mijloace, nu a put

ut

28

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

angaja un avocat. Acesta sublin

iază că,

în cursul procesului, a preferat uneori

să

se apere singur ca urmare a caracterului

necorespunzător

al

apărării

oferit

e

de

avocații

din oficiu.

subliniază,

de asemenea,

că avocații

din oficiu nu au

exercitat toate

căile

de atac de care dispuneau

și

nu au elaborat o strategie

pentru

apărare

în cauza sa.

Consideră că avocații

din oficiu au fost

desemnați

fără

a se lua în considerare gravitatea

acuzațiilor

îndreptate împotriva sa.

Observă că avocații

din oficiu au avut o atitudine sup

usă față

de

judecătorii

care au examinat cauza, atitudine

justificată

de faptul

că,

în opinia sa,

desemnarea lor în alte cauze depinde astfel de

voința judecătorilor.

Aceasta

concluzionează că instanțele naționale

au tolerat reprezentarea pur

formală

prin nerespectarea dreptului

său

la o

apărare eficientă.

consideră că,

în prezenta

cauză,

nu a existat o

deficiență

evidentă

în

activitățile avocaților

din oficiu care ar fi justificat o

intervenție

din partea

autorităților

judiciare.

Arată că,

în cursul

urmăririi

penale

,

reclamantul a fost asistat de doi

avocați aleși și că

doar în timpul a

două

audieri, cele din 24 martie

și

6 august 2003, a fost reprezentat de

avocați

din

oficiu. De asemenea,

arată că,

în faza de

judecată,

reclamantul

și

-a exprimat

întotdeauna acordul de a fi asistat de un avocat desemnat din oficiu

și

precizează că

reclamantul s-a plâns pentru prima

dată

de o

deficiență

a

avocatului

său

desemnat din oficiu la 8 decembrie 2005 (supra, pct. 66).

Deș

i

admite

că

reclamantul a fost asistat de mai

mulți avocați

din oficiu în cursul

procesului, Guvernul este de

părere că acești avocați

i-au asigurat

reclamantului o

apărare efectivă.

2) Motivarea

Curții

reamintește că, deși fiecărui

acuzat i se

recunoaște

dreptul

„să

se apere el

însuși

sau

să

fie asistat de un

apărător [...]”,

art. 6 § 3 lit. c) nu

precizează condițiile

de exercitare a acestui drept. Astfel, acesta

lasă

statelor

contractante posibilitatea de a alege mijloacele care

să permită

sistemului lor

judiciar

să

îl garanteze; sarcina

Curții

este de a verifica

dacă

acea cale pe care

au urmat-o este

conformă

cu

cerințele

unui proces echitabil (

Quaranta

împotriva

Elveției

, 24 mai 1991, seria A nr. 205, pct. 30). În

această privință,

nu trebuie uitat faptul

că

scopul

Convenț

iei este de a

„proteja

drepturi nu

teoretice sau iluzorii, ci concrete

și efective” și că

desemnarea unui

apărător

nu

garantează

în sine eficacitatea

asistenței

pe care o poate acorda acuzatului

(

Imbrioscia împotriva

Elveției

, 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, pct. 38;

și

Artico împotriva Italiei

, 13 mai 1980, seria A nr. 37, pct. 33).

carență

a unui

avocat desemnat din oficiu sau ales de acuzat. Din

independența

baroului

față

de stat

rezultă că

exercitarea

apărării

este în

esență

responsabilitatea

acuzatului

și

a avocatului

său,

care este desemnat cu titlu de

asistență judiciară

sau este

plătit

de clientul

său

(

Cuscani împotriva Regatului Unit

,

nr. 32771/96, pct. 39, 24 septembrie 2002). Art. 6 § 3 lit. c)

obligă autoritățile

29

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

naționale

competente

să intervină

numai

dacă deficiența

unui avocat din

oficiu este

evidentă

sau

dacă

acestea sunt în alt mod informate suficient în

acest sens [

Kamasinski împotriva Austriei

, 19 decembrie 1989, seria A

nr. 168, pct. 65;

Czekalla împotriva Portugaliei

, nr. 38830/97, pct. 60, CEDO

2002-VIII;

Sannino împotriva Italiei

, nr. 30961/03, pct. 49, CEDO 2006-VI;

și

Hermi împotriva Italiei

(MC), nr. 18114/02, pct. 96, CEDO 2006-XII].

cauză,

reclamantul a fost acuzat, printre altele, de acte de

terorism

și tentativă

de omor, fapte de o gravitate

deosebită.

În plus,

reclamantul era pasibil de pedeapsa închisorii

și

a fost condamnat la

mulți

ani

de închisoare. Procesul a avut

așadar

o

anumită miză.

Prin urmare, în

măsura

în care reclamantul

susține că

nu avea mijloacele necesare pentru a folosi

serviciile unui avocat, Curtea

consideră că

interesele

justiției

impuneau ca

acesta

să

beneficieze de serviciile unui avocat din oficiu (

mutatis mutandis

Benham împotriva Regatului Unit

, 10 iunie 1996, pct.

64,

Culegere de

hotărâri și

decizii

1996-III)

.

reamintește

în acest sens

importanța asigurării

accesului la un

avocat de la prima audiere a unui suspect [

Salduz împotriva Turciei

(MC)

nr. 36391/02, pct. 50-55, 27 noiembrie 2008].

Constată că,

în prezenta

cauză,

reclamantul a fost asistat în cursul

urmăririi

penale, pe rând, de doi

avocați

aleși,

care au fost

prezenți

la majoritatea audierilor sale, precum

și

la diversele

acte de

urmărire penală

efectuate de parchet (supra, pct. 39).

constată că,

în faza de

judecată,

reclamantul a fost asistat pe

rând de mai

mulți avocați desemnați

din oficiu.

Deși

este regretabil faptul

că

nu s-a asigurat o

anumită

continuitate în reprezentarea reclamantului, cert est

e

că avocații desemnați

din oficiu pentru a-l reprezenta nu au fost pasivi

și

au

susținut

efectiv cauza acestuia. Astfel, Curtea

constată că avocații

din oficiu

au prezentat argumente pe fond

și

au solicitat administrarea de probe

după

ce

s-au consultat cu reclamantul (supra, pct. 54, 57, 75

și

77)

și că

au depus

concluzii scrise la dosar (supra, pct. 53

și

57). Reclamantul a fost în

măsură

să

explice

avocaților săi

propria sa versiune a faptelor, indicând elementele

pe care

intenționa să

le conteste

și atrăgând atenția

asupra faptelor pe care

urma

să

se întemeieze

apărarea

sa (

Stanford împotriva Regatului Unit

, 23

februarie 1994, seria A nr.

282-A, pct.

30). În ceea ce

privește

faptul

că

avocatul nu a formulat recurs, Curtea

constată că hotărârea

atacat

ă

nu era

supusă căilor

de atac,

după

cum au precizat de altfel

instanțele naționale

(supra, pct. 67). Prin urmare, Curtea

consideră că

reclamantul nu a justificat

suficient pretinsele

deficiențe

ale

avocaților

din oficiu.

constată că

i

nstanțele naționale

au

reacționat

în mod

concret

și

prompt atunci când dreptul la

apărare

al reclamantului nu a fost

respectat. În

această privință,

Curtea

constată că

s-au acordat

amânări

ale

judecății

pentru a asigura

apărarea

reclamantului (pct.

56, 65

și

68). De

asemenea,

consideră că,

în prezenta

cauză,

nu se poate

reține

nicio

dependență

a

avocaților desemnați

din oficiu

față

de

instanțele judecătorești

în

măsura

în

30

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

care, în conformitate cu

dispozițiile

legale în materie, desemnarea

avocaților

din oficiu era de datoria baroului sesizat, nu a

instanței

.

constată,

de asemenea,

că

dreptul de a alege un avocat

există

numai

dacă

acuzatul dispune de mijloace pentru a

plăti

un

apărător.

Beneficiarul

asistenței

judiciare

așadar

nu are dreptul de a-

și

alege

reprezentantul în

instanță

(

M. împotriva Regatului Unit

, nr. 9728/82, decizia

Comisiei din 15 iulie 1983, DR 36, pag. 155)

și

ar fi excesiv

să

li se

impună

statelor

obligația

de a pune la

dispoziția părților

interesate

avocați specializați

într-un anumit tip de litigiu.

constată că

reclamantul nu

susține că

nu a avut

posibilitatea de a participa efectiv la procesul îndreptat împotriva sa [

a

contrario Timergaliyev împotriva Rusiei

, nr. 40631/02, pct. 51, 14 octombrie

2008;

și

Rupa împotriva României (nr.

1)

, nr.

58478/00, pct.

230, 16

decembrie 2008].

Dimpotrivă,

acesta a participat activ la proces. Astfel,

Curtea

consideră că,

în

măsura

în care reclamantul nu a fost

mulțumit

de

atitudinea sau de

apărarea

unuia dintre

avocații desemnați

din oficiu, ar fi

trebuit

să

sesizeze

instanțelor naționale nemulțumirea

sa în mod

susținut și

argumentat cu motive relevante (supra, pct. 79).

consideră că

acest

capăt

de cerere

este

vădit

nefondat

și

trebuie

să

fie respins în conformitate cu art. 35 § 3

și

art. 35 § 4 din

Convenție.

B. Cu privire la imposibilitatea de a pune

întrebări

martorilor

apărării

că instanțele

au refuzat audierea a doi martori

ai

apărării,

M.I.

și

V.T.,

deși

el considera decisive decl

arațiile

acestora.

1). Argumentele

părților

jurisprudența

în materie,

reclamantul

consideră că declarațiile

martorilor

apărării

pe care dorea

să

îi

aducă

pentru audiere erau necesare pentru aflarea

adevărului ș

i

că

refuzul

instanțelor

a adus atingere dreptului la

apărare.

observă că, deși

a cerut

instanțelor să

audieze mai

mulți

martori, doar M.C., partenera sa, a fost

citată să compară.

În opinia sa, nu este

ceva

obișnuit să

fie audiat un singur martor al

apărării

într-un proces atât de

complex precum cel îndreptat împotriva sa.

Subliniază că

a solicitat

instanței

să

îi audieze pe martorii

apărării

V.T.

și

M.I., pentru a

susține afirmațiile

sale

potrivit

cărora

S.R.I. era implicat în faptele care i se imputau. Potrivit

reclamantului,

instanțele naționale

nu au depus

diligența necesară

pentru

identificarea acestor martori.

consideră că

Tribunalul

București

a

făcut

toate demersurile necesare pentru identificarea

martorilor M.I.

și

V.T.

Subliniază că

reclamantul nu a dat

instanțelor

naționale informații

care

să poată

conduce la identificarea acestor persoane

și

31

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

că

a avut posibilitatea de a-

și apăra

cauza prin alte mijloace de

probă.

Constată

, de asemenea,

că apărătorii

reclamantului au avut posibilitatea de a

pune

întrebări celorlalți

martori care s-au

înfățișat

la proces

și

au participat la

reconstituirea faptei. Prin urmare,

consideră că

principiul

egalității

armelor a

fost respectat.

2) Motivarea

Curții

reamintește

pentru început

că

admisibilitatea probelor

intră

în

primul rând sub

incidența

normelor de drept intern

și că,

în principiu,

instanțele naționale

sunt cele

cărora

le revine sarcina de a aprecia probele

administrate de acestea. Sarcina înc

redințată Curții

de

Convenție

nu este de a

decide

dacă declarațiile

martorilor au fost în mod corect admise ca probe, ci

de a verifica

dacă

a fost echitabil în ansamblu procesul pe care îl

examinează,

inclusiv modul în care s-au administrat probele [

Van Mechelen

și alții

împotriva

Țărilor

de Jos

, 23 aprilie 1997, pct. 50,

Culegere de

hotărâri și

decizii

1997-III;

și

De Lorenzo împotriva Italiei

(dec.), nr.

69264/01, 12

februarie 2004].

amintește că

art. 6 § 3 lit. d) di

n

Convenție

l

asă

în seama

instanțelor naționale,

tot în principiu, sarcina de a judeca utilitatea

unei propuneri de

probă

cu martori. Acest articol nu impune citarea

și

punerea

de

întrebări oricărui

martor al

apărării: după

cum

subliniază

sintagma

„în

aceleași condiții”,

scopul

său esențial

este deplina egalitate a armelor în

materie. Cu toate acestea, nu este suficient

să

se demonstreze

că „acuzatul”

nu a fost în

măsură să

întrebe un anumit martor al

apărării;

de asemenea, este

necesar ca persoana în

cauză să facă

probabil argumentul

că

citarea

martorului respectiv este

necesară

pentru aflarea

adevărului și că

refuzul de

a-i pune

întrebări

a prejudiciat dreptul la

apărare

(

Vaturi împotriva

Franței

,

nr. 75699/01,

pct. 51,

13 aprilie 2006). Astfel, numai

circumstanțe

exce

pționale

pot determina Curtea

să

concluzioneze

că

neaudierea unei

persoane în calitate de martor este

incompatibilă

cu art. 6

(

Bricmont împotriva

Belgiei

, 7 iulie 1989, pct. 89, seria A nr. 158;

și

Destrehem împotriva

Franței

,

nr. 56651/00, pct. 41, 18 mai 2004).

cauză,

reclamantul se plânge

că instanțele naționale

nu au

audiat doi martori ai

apărării,

respectiv M.I.

și

V.T., martori pe care i-a

considerat

importanți

pentru

apărarea

sa. De asemenea, Curtea

observă că,

astfel cum reiese din

situația

în fapt, reclamantul a

susținut că

faptele pentr

u

care a fost

urmărit

penal erau opera celor de la S.R.I. Cererea sa

adresată

instanțelor

pentru audierea martorilor M.I.

și

V.T.

urmărea să dovedească

legăturile

sale cu S.R.I.

constată că

reclamantul nu a dat

instanțelor

naționale informații

care

să

conduce la identificarea acestor persoane (supra,

pct. 48, 52

și

53). În opinia

Curții,

reclamantului îi revine sarcina de a da un

minim de

informații

cu privire la persoana martorului pentru ca

instanța să

poată

face demersuri pentru a

reuși

identificarea acestuia.

32

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

că instanțele naționale

au

depus eforturi semnificative pentru a

reuși

identificarea

și

citarea martorilor

în

cauz

ă

. Se impune constatarea

că

parchetul a

făcut

demersuri pentru

identificarea lui M.I. (supra, pct. 42)

și că

Tribunalul

București

a amânat în

mai multe rânduri termenele de

judecată

pentru a afla adresa lui V.T. (supra,

pct. 50,

53

și

55). Pe de

altă

parte,

instanțele naționale

au respins cererea

reclamantului de a pune

întrebări

acestor martori cu motivarea

că

s-a dovedit

imposibilă

aflarea adreselor corecte ale acestora, subliniind în

același

timp

că

reclamantul ar fi putut dovedi

legăturile

sale cu S.R.I. prin orice alte mijloace

de

probă

(supra, pct.

51

și

57;

și

a contrario

Tarău

împotriva României

,

nr. 3584/02, pct.75, 24 februarie 2009).

condiții,

Curtea nu

consideră

necesar

să emită

presupuneri

dacă

audierile solicitate de reclamant erau sau nu decisive, în

măsura

în care

consideră că instanțele naționale

au

făcut

demersuri suficiente pentru

identificarea martorilor

citați.

În plus, Curtea

constată că

reclamantul a putut

obține

audierea, în cursul procesului, a unui martor ales de el (

a contrario

Vaturi

,

citată

anterior, pct. 58

și

Tarău

,

citată

anterior, pct. 76)

și să depună

înscrisuri la dosar. În final,

constată că

reclamantul a avut posibilitatea

să

conteste

afirmațiile

martorilor

acuzării și

alte probe din dosarul cauzei.

Curții,

reclamantul a avut posibilitatea

să își

exercite în mod adecvat

și

suficient dreptul la

apărare.

În definitiv,

examinarea procesului în ansamblu nu

evidențiază

în prezenta

cauză

un

dezechilibru care

prejudiciază exercitării

dreptului la

apărare

al

reclamantului

.

Rezultă că

acest

capăt

de cerere este

vădit

nefondat

și

trebuie

să

fie respins

în conformitate cu art. 35 § 3

și

Convenție.

V. CU PRIVIRE LA PRETINSA

ÎNCĂLCARE

A ART. 8 DIN

CONVENȚI

E

susținut că

interzicerea

exercitării

drepturilor

părintești față

de copilul

său

minor, ca

pedeapsă

accesorie la condamnarea sa

penală,

a

încălcat

dreptul la respectarea

vieții

sale de familie garantat de art.

8 din

Convenție,

care prevede

următoarele:

„1.

Orice

persoană

are dreptul la respectarea

vieții

sale private

și

de familie, a

domiciliului

său și

a

corespondenței

sale.

autorități

publice în exercitarea acestui drept decât în

măsura

în care acest amestec este

prevăzut

de lege

și dacă

constituie o

măsură

care, într-

o societate

democratică,

este

necesară

pentru securitatea

națională, siguranța publică,

bunăstarea economică

a

țării, apărarea

ordinii

și

prevenirea faptelor penale, protejarea

sănătății

sau a moralei, ori protejarea drepturilor

și libertăților altora.”

33

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

A. Argumentele

părților

susține că

acest

capăt

de cerere este inadmisibil pentru

neepuizarea

căilor

de atac interne. Acesta

susține că,

în cursul procesului

penal îndreptat împotriva reclamantului,

dispozițiile

relevante ale Codului

penal privind pedepsele accesorii au fost modificate prin Legea nr. 278/2006,

care a intrat în vigoare la 11 august 2006. Potrivit noilor

dispoziții,

aplicarea

pedepsei accesorii constând în interzicerea dreptului

prevăzut

la art. 64 lit.

d)

este

lăsată

acum la aprecierea

instanțelor

desemnate

să

se ocupe de procesul

penal îndreptat împotriva persoanei în

cauză.

Guvernul

consideră că,

în aceste

condiții,

reclamantul ar fi trebuit

să

sesizeze

instanțe

l

or

naționale

în apel

și

în

recurs lipsa de justificare a pedepsei accesorii aplicate.

consideră că

dreptul intern nu îi oferea o cale de atac

eficientă

pentru a contesta aplicarea

automată

a pedepsei accesorii constând

în interzicerea exer

citării

drepturilor sale

părintești. Arată că modificările

aduse Codului penal prin Legea nr. 278/2006 au intrat în vigoare abia la 11

august 2006,

adică

în ultima

fază

a procesului. În plus, potrivit reclamantului,

era la latitudinea

instanțelor naționale să

aplice

dispozițiile

mai favorabile

inculpatului, acesta din

urmă

neputând

să

solicite

instanțelor să

le aplice.

Însă

instanțele naționale

care au judecat apelul

și

recursul au ignorat

modificările

legislative introduse de legea sus-

menționată și

au aplicat automat pedeapsa

accesorie

.

B. Motivarea

Curții

amintește că dispozițiile

art. 35

din

Convenție prevă

d

epuizarea doar a

căilor

de atac care în

același

timp sunt în

legătură

cu

încălcările

incriminate, disponibile

și

adecvate. Acestea trebuie

să

existe într-

un grad suficient de certitudine nu doar în teorie, ci

și

în

practică,

în caz

contrar neavând eficacitatea

și

accesibilitatea necesare

(

Akdivar

și alții

,

citat

ă

anterior, pct.

66;

și

Dalia împotriva

Franței

, 19 februarie 1998, pct.

38,

Culegere de

hotărâri și

decizii

, 1998-I). În plus, anumite

circumstanțe

speciale pot scuti reclamantul de

obligația

de a epuiza

căile

de atac interne de

care dispune (

Selmouni

,

citată

anterior, pct. 75).

Totuși,

Curtea

subliniază c

ă

simplul fapt de a avea îndoieli cu privire la

șansele

de succes ale unei

căi

de

atac care nu este în mod clar

sortită eșecului

nu constituie un motiv valabil

pentru a justifica neexercitarea

căilor

de atac interne [

Brusco împotriva Italiei

(dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX].

Dimpotrivă,

este

oportună

sesizare

a

instanței

competente pentru a-i permite

să

dezvolte drepturile exercitându-

și

competența

de interpretare [a se vedea,

mutatis mutandis

,

Spencer împotri

va

Regatului Unit

, nr. 28851/95

și

28852/95, decizia Comisiei din 16 ianuarie

1998, DR 92, pag. 56;

și

Iambor împotriva României (nr. 1)

, nr. 64536/01,

pct. 221, 24 iunie 2008].

34

HOTĂRÂREA

CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

amintește că

reclamantul

invocă,

în

speță,

o atingere

adusă

dreptului

său

la

viața

de familie ca urmare a interzicerii automate a

exercitării

drepturilor sale

părintești,

ca

pedeapsă

accesorie la pedeapsa sa

privativă

de

libertate. Pedeapsa accesorie a intrat în vigoare în urma

condamnării

definitive a reclamantului.

amintește că,

în cauzele îndreptate împotriva României, a

statuat deja

că

este contrar art.

8 din

Convenție

sistemul legislativ car

e

permite interzicerea

exercitării

drepturilor

părintești aplicată

în mod absolut

ca

pedeapsă

accesorie

oricărei

persoane care

execută

pedeapsa închisorii,

fără

ca

instanțele să

verifice

măsura și fără

a lua în considerare tipul

infracțiunii și

interesul minorilor (

Sabou

și Pârcălab

împotriva României

, nr.

46572/99,

pct. 46-49, 28 septembrie 2004;

Iordache împotriva României

, nr. 6817/02,

pct. 57-67,

14 octombrie 2008;

Calmanovici împotriva României

,

nr. 42250/02,

pct. 143-145,

1 iulie 2008;

Viorel Burzo,

citată

anterior,

pct. 131-132). De asemenea, a constatat

că părțile

în

cauză

nu dispuneau de o

cale de atac

efectivă

în dreptul intern pentru a contesta aplicarea

automată

a

interzicerii

exercitării

drepturilor

părintești