CASE OF CODARCEA v. ROMANIA

La originea cauzei se află cererea nr. 31675/04 îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, doamna Elvira Codarcea („reclamanta”), a sesizat Curtea la 9 august 2004 în temeiul art.34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția”).

Guvernul român („guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reclamanta invoca în special în temeiul art. 6 și 8 din Convenție, durata excesivă și ineficiența procedurii care viza angajarea răspunderii medicului care a supus-o unei intervenții de chirurgie plastică la pleoape fără a-i solicita, în mod valabil, consimțământul și fără a o informa cu privire la posibilele consecințe.

La 28 februarie 2008, președintele secției a treia a hotărât să comunice guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenție, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună. ÎN FAPT

În 1996, reclamanta a suferit mai multe intervenții chirurgicale la față, efectuate de doctorul B., chirurg plastic la Spitalul clinic municipal Târgu Mureș.

Într-o primă etapă, aceasta a fost spitalizată în perioada 4-7 iunie 1996 cu diagnosticul de papilom submandibular și o problemă de cicatrizare post-operatorie la coapsa dreaptă. Medicul B. i-a recomandat o intervenție chirurgicală de natură plastică. Cu această ocazie, respectivul medic i-a aplicat reclamantei o operație de blefaroplastie (corectarea pleoapelor prin chirurgie estetică).

Reclamanta a fost din nou spitalizată în cadrul aceleiași clinici în perioada 8-9 august 1996 cu diagnosticul de lagoftalmie cicatricială post-blefaroplastie (închidere insuficientă a pleoapelor din cauza unor cicatrice postoperatorii). Același medic B. a efectuat o nouă intervenție chirurgicală de blefaroplastie la ambii ochi, reclamantei, care constă în extirparea cicatricei formate sub pleoapa dreaptă în urma blefaroplastiei anterioare, urmată de o grefă de piele provenind de la nivelul fosei iliace drepte. De asemenea, medicul a efectuat și o „plastie în Z” la ambii ochi, în colțul palpebral-nazal inferior.

În perioada 20-21 august 1996, reclamanta a fost spitalizată, pentru a treia oară, la Spitalul clinic municipal Târgu Mureș, iar medicul B. a operat-o din nou. Aceasta a fost supusă unei a treia blefaroplastii, unei mastopexii (remodelarea sânilor) și refacerea cicatricei de pe coapsa dreaptă.

După cele trei intervenții chirurgicale la care a fost supusă la spitalul din Târgu Mureș, reclamanta a prezentat o pareză facială pe partea dreaptă și alte câteva sechele care au necesitat tratament medical. B. Îngrijirile medicale acordate după intervențiile chirurgicale suferite de reclamantă la spitalul din Târgu-Mureș

În perioada 8-10 octombrie 1996, reclamanta a fost spitalizată la Spitalul clinic de oftalmologie București cu diagnosticul de fante palpebrale inegale la ambii ochi și ectropion la ochiul stâng (eversiunea pleoapei care duce la expunerea globului ocular). Medicul care a examinat-o a notat și faptul că pacienta prezenta o pareză facială pe partea dreaptă.

La 9 octombrie 1996, reclamanta a suferit o intervenție chirurgicală care a constatat în rezecția cicatricelor cheloide de pe pleoapa dreaptă superioară și o intervenție chirurgicală pentru ectropionul de la ochiul stâng.

La 8 ianuarie 1997, aceasta a fost diagnosticată de un medic oftalmolog cu keratopatie lagoftalmică la ochiul drept (afecțiune a corneei cauzată de închiderea insuficientă a pleoapelor), paralizie facială post-plastie și lagoftalmie cicatricială la ambii ochi.

La 15 ianuarie 1997, reclamanta a fost examinată în cadrul secției de chirurgie plastică a Spitalului de urgență București și a fost diagnosticată cu o cicatrice hipertrofică la ochiul stâng.

La 29 iunie 1997, clinica privată Atlas a diagnosticat-o cu sindrom neurastenic-depresiv.

La 2 octombrie 1997, clinica de fizioterapie din Târgu Mureș i-a recomandat un tratament pentru pareza sa facială.

La 3 august 1998, Spitalul clinic de chirurgie plastică și reparatorie din București a diagnosticat-o pe reclamantă cu blefaropareză superioară moderată, cu cicatrice postoperatorii după lifting facial, o pareză facială pe partea dreaptă în curs de vindecare și i-a recomandat o blefaroplastie superioară, extirparea cicatricelor post lifting și o sutură directă, precum și continuarea tratamentelor cu medicamente și fizioterapie pentru pareză.

La 3 septembrie 2004, reclamanta a fost spitalizată în cadrul clinicii private Marmed din Târgu Mureș cu diagnosticul de ectropion.

La 20 septembrie 2006, aceeași clinică privată a diagnosticat-o cu lagoftalmie. Examene medico-legale

La 30 septembrie 1998, un prim raport medico-legal eliberat de Institutul de medicină legală din București și care viza afecțiunile postoperatorii ale reclamantei a constatat faptul că aceasta prezenta cicatrice din 5 iunie 1996 și includea o prezentare a intervențiilor suferite în perioada 7 iunie 1996 – 3 august 1998 și concluziona că, până la finalizarea tuturor intervențiilor medicale chirurgicale și oftalmologice, nu se putea stabili dacă reclamanta prezenta în continuare o infirmitate sau a fost supusă unei mutilări.

O a doua expertiză medico-legală a fost efectuată la 11 aprilie 1999. Concluziile sale prevedeau că intervenția chirurgicală estetică a fost efectuată la cererea reclamantei și că nu au existat erori de tehnică chirurgicală, complicațiile postoperatorii fiind imprevizibile.

La 28 martie 2000, un al treilea raport medico-legal emis de același institut de medicină legală a concluzionat că în urma intervenției chirurgicale din iunie 1996, reclamanta a trebuit să fie supusă altor intervenții chirurgicale pentru corectarea ectropioanelor rezultate din rezecțiile tegumentare mai ample decât era necesar. S-a constatat că prima intervenție chirurgicală la care a fost supusă reclamantă prezenta erori de tehnică chirurgicală, și anume incizie tegumentară bilaterală extinsă, ceea ce a impus blefaroplastia și a dus la apariția hemipareză facială prin atingerea nervului facial. De asemenea, raportul concluziona că pareza facială a fost imprevizibilă și că, în mare parte, a dispărut ca urmare a fizioterapiei. Persista o deficiență motorie, și anume o pareză a colțului drept al gurii. Raportul preciza că era imposibilă aprecierea timpului necesar pentru o recuperare totală și că o nouă expertiză medico-legală era necesară după un an pentru a stabili dacă exista o infirmitate definitivă și câte zile de îngrijiri medicale a necesitat aceasta în total. În sfârșit, raportul indica faptul că, în cazul unor operații de chirurgie plastică, pacientul trebuia informat în prealabil cu privire la complicațiile care puteau să apară.

La 20 noiembrie 2000, Comisia Superioară Medico-Legală a Institutului de Medicină Legală Mina Minovici din București a concluzionat că: „(...) se constată erori de tehnică chirurgicală din partea chirurgului care a realizat prima intervenție, și anume incizie tegumentară bilaterală extinsă, ceea ce a impus blefaroplastia și a dus la apariția hemipareză facială prin atingerea nervului facial. De reținut faptul că orice intervenție de natură chirurgicală plastică facială cu scop estetic se face doar la cererea pacientei care trebuie să-și dea acordul scris, precizând și faptul că a luat la cunoștință riscurile posibile ale acestui tip de intervenție.”

La 18 iunie 2001, după examinarea reclamantei, Institutul de Medicină Legală din București a constatat faptul că aceasta prezenta o pareză facială la partea dreaptă, alte sechele postoperatorii cu evoluție complicată, dar care se pot vindeca, care echivalau cu un prejudiciu estetic, dar nu reprezentau o mutilare sau o infirmitate. Concluzia era că reclamanta a necesitat douăzeci și cinci sau douăzeci și șapte de zile de îngrijiri medicale și că complicațiile implicite ale actului operator care au necesitat circa 300 zile de recuperare medicală nu se încadrează în noțiunea de îngrijiri medicale, din punct de vedere medico-legal („co mplicațiile implicite ale actului operator care au necesitat circa 300 zile de recuperare medicală nu se încadrează în noțiunea de îngrijiri medicale, din punct de vedere medico-legal”). Plângerea penală a reclamantei

La 5 iunie 1998, reclamanta a introdus o plângere constituindu-se ca parte civilă împotriva medicului care a operat-o. Aceasta pretindea că i-a fost lezată integritatea corporală, prezentând o infirmitate permanentă.

La 22 ianuarie 1999, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș a dispus o expertiză medico-legală pentru a stabili: - dacă intervenția chirurgicală a fost necesară sau dacă a fost efectuată la cererea expresă a reclamantei; - dacă reieșea din fișa de observație clinică existentă la dosar că intervenția a fost efectuată cu respectarea normelor medicale care reglementau acest tip de intervenție; - dacă putea fi identificată o greșeală profesională din partea medicului și în ce a constat aceasta; - dacă s-a adus atingere integrității corporale a reclamantei, inclusiv printr-un prejudiciu estetic și în ce consta acesta; - care erau posibilitățile tehnice medicale de remediere a prejudiciului estetic; - dacă reclamanta a suferit sau nu o mutilare sau o infirmitate și de ce grad; - dacă starea de sănătate a reclamantei a fost afectată în mod general prin intervenția chirurgicală în litigiu.

Raportul de expertiză a fost comunicat parchetului la 14 aprilie 1999. Concluzia sa era că, în speță, a fost vorba de complicații postoperatorii imprevizibile și că nu existau indicii ale unor erori de tehnică chirurgicală (a se vedea supra pct. 21).

Reclamanta a contestat acest raport pe motiv că nici un medic specialist în chirurgie plastică nu a participat la expertiză.

Prin hotărârea din 14 decembrie 2000, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș a pronunțat neînceperea urmăririi penale în favoarea medicului B. pe motiv că plângerea penală era tardivă, ținând seama de faptul că faptele denunțate trebuiau considerate ca vătămare corporală din culpă, infracțiune sancționată de art. 184 din C. pen.

Prin scrisoarea din 24 martie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, reclamanta a fost informată că, prin hotărârea din 14 martie 2003, acțiunea sa împotriva neînceperii urmăririi penale a fost admisă și că respectiva cauză a fost trimisă în fața Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș. Prin aceeași scrisoare, reclamanta a fost informată că parchetul competent trebuia să desfășoare cu promptitudine urmărirea penală necesară pentru soluționarea cauzei în mod echitabil.

La 16 iulie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Târgu Mureș a dispus o nouă expertiză medico-legală.

La 15 ianuarie 2004, parchetul de pe lângă tribunal a pronunțat încetarea urmăririi penale ca urmare a prescrierii răspunderii penale a medicului.

Prin scrisoarea din 11 februarie 2004, procurorul șef de pe lângă Tribunalul Mureș a informat reclamanta că plângerea sa împotriva ordonanței de încetare a urmăririi penale a fost respinsă.

Aceasta din urmă a sesizat Judecătoria Târgu Mureș cu o contestație împotriva ordonanței de încetare a urmăririi penale pronunțate de parchet. Cu ocazia dezbaterilor în fața instanței, consemnate în procesul-verbal al ședinței din 22 martie 2004, reclamanta a afirmat, printre altele, că parchetul pe care l-a sesizat prin plângerea penală a permis anchetei „să treneze” timp de șase ani și că persoana în cauză nu a fost audiată de parchet decât după doi ani de la data introducerii plângerii.

Prin hotărârea din 5 aprilie 2004, Judecătoria Târgu Mureș a respins contestația formulată de reclamantă împotriva ordonanței de încetare a urmăririi penale. Prin aceeași hotărâre, instanța a respins cererea de recalificare juridică a acuzațiilor aduse doctorului B. ca infracțiune mai gravă contra integrității corporale, prevăzută la art. 182 din C. pen. Instanța a reținut că reclamanta a suferit în 1996, ca urmare a intervențiilor chirurgicale efectuate de doctorul B., leziuni cauzate de erori de tehnică chirurgicală, care au necesitat douăzeci și cinci sau douăzeci și șapte de zile de îngrijiri medicale și un prejudiciu estetic care nu putea fi considerat infirmitate sau mutilare. Acesta a considerat că cele trei sute de zile de îngrijiri medicale datorate complicațiilor nu puteau fi considerate relevante din punct de vedere medico-legal. De asemenea, instanța a considerat că intervenția chirurgicală a fost efectuată la cererea reclamantei și că presupunea riscuri care au fost asumate fie implicit, fie explicit de pacientă. Instanța a confirmat calificarea acestor fapte drept lezare involuntară a integrității corporale și a considerat că termenul special de prescriere era de șapte ani și jumătate, deci că acesta s-a încheiat la sfârșitul anului 2003, ținând seama că faptele denunțate au avut loc în 1996.

Cererea reclamantei de constituire ca parte civilă, anexată plângerii sale penale, a fost respinsă ca inadmisibilă, pe motiv că după pronunțarea ordonanței de încetare a urmăririi penale, acțiunea civilă putea fi continuată doar separat, în afara cadrului procesului penal. Instanța a sfătuit-o pe reclamantă să își reclame pretențiile printr-o acțiune în răspundere civilă delictuală.

Prin hotărârea din 25 iunie 2004, Tribunalul Mureș a respins acțiunea reclamantei împotriva hotărârii din 5 aprilie 2004. Instanța a considerat că cererea de recalificarea juridică a acuzațiilor penale aduse împotriva doctorului B. era inadmisibilă, pe motiv că instanțele nu puteau cenzura calificarea reținută de procuror. Acțiunea în răspundere civilă delictuală împotriva doctorului B.

La 18 octombrie 2004, reclamanta l-a acționat pe medicul B. în instanță în fața Tribunalului Mureș printr-o acțiune în răspundere civilă delictuală, solicitând reparația prejudiciului de care suferea în continuare după intervențiile chirurgicale din 1996.

La 5 mai 2005, reclamanta și-a completat acțiunea cu o cerere prin care acționa în instanță Spitalul Clinic Târgu Mureș, ca parte responsabilă civilmente.

Prin hotărârea din 1 iulie 2005, Tribunalul Mureș a admis acțiunea reclamantei împotriva medicului B. și l-a obligat pe acesta să îi plătească 52 613 lei noi (RON), din care 30 000 ROL reprezentau reparația prejudiciului moral. Instanța a reținut că, în urma intervențiilor chirurgicale defectuoase practicate de medicul B., reclamanta a suferit un prejudiciu material și moral care a necesitat îngrijiri medicale variate acordate pe o perioadă lungă de timp, din 1996 până la momentul pronunțării hotărârii. De asemenea, instanța a reținut că medicul nu a informat-o pe reclamantă cu privire la eventualele consecințe ale actelor medicale avute în vedere, nici nu i-a solicitat acordul, decât atunci când era sub efectul anestezicelor.

Prin aceeași hotărâre, instanța a respins pretențiile reclamantei împotriva spitalului, considerând că acesta nu putea fi considerat responsabil pentru acțiunile medicului B. În această privință, instanța a reținut că în ciuda contractului de muncă dintre medicul B. și spital, primul nu își exersa profesia conform instrucțiunilor conducerii spitalului, ci în temeiul competențelor sale profesionale. Prin urmare, medicul nu putea fi considerat prepusul spitalului unde lucra. Prin urmare, medicul era singurul care putea fi considerat responsabil.

Prin hotărârea din 4 aprilie 2006, Curtea de Apel Târgu Mureș a confirmat hotărârea pronunțată de tribunal și a luat la cunoștință că reclamanta a renunțat la 21 martie 2006 la despăgubirile pe care le solicita ca prejudiciu moral.

Atât reclamanta, cât și medicul B. au introdus recurs împotriva hotărârii din 4 aprilie 2006.

Prin hotărârea din 15 noiembrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat hotărârea contestată și a trimis cauza în fața Tribunalului Mureș, pe motiv că în temeiul noilor norme de procedură civilă reglementate de Legea nr. 219/2005, Curtea de Apel nu mai avea competența să analizeze recursurile părților.

La 21 februarie 2007, Tribunalul Mureș a respins cererea reclamantei de preschimbare a termenului din cauza numărului mare de cauze pe rol la 9 martie 2007, singura dată la care completul de judecată se reunea înainte de data stabilită de 13 aprilie 2007.

Prin hotărârea din 17 mai 2007, Tribunalul Mureș a respins acțiunea medicului B. împotriva hotărârii din 1 iulie 2005 și a admis parțial acțiunea reclamantei, luând act de faptul că aceasta a renunțat la cererea sa privind prejudiciul material. Instanța a reținut că reclamanta a rămas cu sechele în urma intervențiilor chirurgicale defectuoase efectuate de doctorul B., și anume o suferință fizică permanentă și o înfățișare inestetică de natură să altereze relațiile personale și profesionale obișnuite, ținând seama și de faptul că era avocată. Instanța a reafirmat că medicul a comis erori medicale și a reținut că trebuia să obțină consimțământul scris al reclamantei pentru operațiile de chirurgie plastică care reprezentau o practică nouă la momentul la care au fost realizate și, de asemenea, să o informeze cu privire la riscurile la care era expusă.

Reclamanta a introdus un recurs împotriva hotărârii din 17 mai 2007, pretinzând că declarația sa din 21 martie 2006, de renunțare la reparația prejudiciului material, a fost admisă de o instanță necompetentă, deci nevalabilă. Și adversarul reclamantei a introdus un recurs.

La 18 aprilie 2008, Curtea de Apel Târgu Mureș a respins recursul celor două părți. Aceasta a considerat că declarația de renunțare a reclamantei era valabilă. F. Anchetele disciplinare împotriva medicului B.

Astfel cum reiese din raportul de evaluare a activităților doctorului B. din 18 ianuarie 1994, întocmit de o comisie medicală constituită în cadrul Spitalului clinic din Târgu Mureș și alcătuită din patru medici, printre care se număra un șef de clinică, au fost constatate următoarele nereguli: - acesta nu respecta cele mai elementare norme de igienă; - acesta intra purtând o ținută care corespundea sălii de pansamente în blocul operator aseptic, în sălile de transfuzie și cele de operație; - a permis accesul soției sale, care purta o rochie din lână, în blocul operator, de unde a fost evacuată de doctorul C.; - acesta așeza bolnavii arși în aceleași saloane cu bolnavi cu supurații (...); - acesta purta în cadrul vizitelor încălțăminte de oraș, murdară de noroi, halat de spital murdar, pătat de sânge; - curățenia în saloanele pentru arși era precară; - acesta nu cunoștea dozele de administrare a medicamentelor elementare (...); - acesta nu cunoștea manevrele elementare de reanimare (...) și i-a interzis asistentei să anestezieze și să intubeze bolnavul; - acesta pansa bolnavi externi îmbrăcați în haine de oraș, în saloane unde se aflau bolnavi spitalizați; - a transformat ambulanța folosită în mod normal pentru bolnavii arși în depozit, bolnavii fiind transportați cu ambulanța pentru chirurgie; - ca urmare a nerespectării regulilor de igienă de către doctorul B., bolnavii spitalizați prezentau complicații supurative care au dus la câteva decesuri, datorate prezenței unei enterobacterii rezistente; - intervențiile sale chirurgicale prezentau deficiențe grave în ceea ce privește găsirea venelor, suturi chirurgicale, noduri chirurgicale; acesta prezenta o deficiență vizuală care trebuia testată.

Concluziile raportului vizau acordarea calificativului „nesatisfăcător” doctorului B. și recomandau Direcției sanitare Târgu Mureș să îl concedieze.

La 21 septembrie 2004, Colegiul Medicilor Mureș, care îndeplinea funcțiile de jurisdicție profesională a medicilor, a răspuns reclamantei că nu existau elemente care să angajeze răspunderea disciplinară a medicului B. ca urmare a capătului de cerere privind intervențiile chirurgicale efectuate în cazul reclamantei în 1996. Încercările reclamantei de executare silită a creanței sale constatate prin hotărâre judecătorească definitivă

În timp ce hotărârea din 1 iulie 2005 a Tribunalului Mureș, prin care se admitea acțiunea reclamantei împotriva medicului B., nu era încă definitivă, nici executorie, prin hotărârea din 12 septembrie 2005, medicul a fost obligat să le plătească copiilor săi o pensie alimentară lunară de 379 ROL.

Printr-un act de partaj voluntar încheiat la 14 aprilie 2006, la zece zile de la pronunțarea hotărârii din 4 aprilie 2006 a Curții de Apel Târgu Mureș prin care se confirma hotărârea pronunțată de tribunal în favoarea reclamantei, medicul B. a păstrat doar uzufructul viager asupra apartamentului al cărui coproprietar a fost și a cedat toate bunurile mobile ale apartamentului.

La cererea reclamantei, la 17 iulie 2006, Judecătoria Târgu Mureș a dispus inițierea procedurii de executare silită împotriva medicului B.

La 21 iulie 2006, un executor judecătoresc a ordonat Spitalului Județean de Urgență Târgu Mureș poprirea unei treimi din salariul medicului B.

Singurul bun pe care medicul B. îl mai poseda la 21 august 2006 era un automobil Wartburg. La 21 august 2006, Judecătoria Târgu Mureș a respins cererea reclamantei privind sechestrul provizoriu asupra bunurilor doctorului B. pe motiv că beneficia deja de o hotărâre definitivă, deci că nicio măsură provizorie nu putea fi aplicată.

Prin hotărârea din 29 septembrie 2006, Judecătoria Târgu Mureș a anulat sechestrul ordonat la 21 iulie 2006, pe motiv că salariul doctorului B. era deja poprit la suma maximă care reprezenta jumătate din valoarea acestuia. Această hotărâre a fost confirmată prin hotărârea din 28 februarie 2007 a Tribunalului Mureș.

Prin hotărârea din 11 iulie 2007, Judecătoria Târgu Mureș a admis acțiunea fostei soții a medicului și a majorat la 1 000 ROL pensia alimentară datorată celor doi copii ai acestuia din urmă.

La 27 iulie 2007, reclamanta a solicitat din nou poprirea salariului medicului. Tribunalul Mureș a respins această solicitare prin hotărârea din 9 octombrie 2007, pe motiv că jumătate din salariul debitorului era deja poprită pentru pensia alimentară.

Apoi, reclamanta a sesizat judecătoria cu o cerere în anulare a popririi salariului doctorului B. pentru pensia alimentară. Prin hotărârea din 26 martie 2008, Judecătoria Târgu Mureș a admis parțial cererea reclamantei și a dispus reducerea sumei poprite pentru pensia alimentară la un sfert din salariul medicului. De asemenea, instanța a dispus poprirea unui alt sfert din salariul său pentru creanța recunoscută în favoarea reclamantei. Medicul B. a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.

Curtea nu a fost informată cu privire la rezultatul acestui recurs, nici dacă reclamanta a început să primească efectiv valoarea lunară care rezultă din poprirea salariului medicului.

Esențialul legislației generale în materia răspunderii civile delictuale, și anume art. 998-1000 C. civ., în vigoare la momentul faptelor, este descris în hotărârea Iambor împotriva României (nr. 1) , nr. 64536/01, pct. 142, 24 iunie 2008 și Pantea împotriva României nr. 33343/96, pct. 153, CEDO 2003-VI (fragmente).

Principiul conform căruia „penalul ține în loc civilul”, și anume dispozițiile relevante ale Codului de procedură penală, este descris în hotărârea Forum Maritime S.A. împotriva României , nr. 63610/00 și 38692/05, pct. 64, 4 octombrie 2007). 2. Legislația generală privind asistența medicală pentru populație

Legislația generală privind asistența medicală pentru populație era inclusă, la momentul faptelor, și anume în 1996, în Legea nr. 3/1978, publicată în Buletinul Oficial nr. 54 din 10 iulie 1978. Articolele 77-78 din legea menționată anterior reglementau răspunderea disciplinară pentru greșeli profesionale din partea personalului sanitar, inclusiv ale medicilor. Art. 124 prevedea că îngrijirile medicale se efectuează cu consimțământul bolnavului. Acest articol a fost abrogat de Legea nr. 46/2003 care reglementa drepturile pacientului li care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 51 din 29 ianuarie 2003.

Exercitarea profesiei de medic era reglementată, la momentul faptelor, de Legea nr. 74/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 211 din 15 septembrie 1995. Această lege abroga art. 79 primul paragraf, 80 și 81 din Legea nr. 3/1978 privind răspunderea disciplinară a medicilor, organizând pentru prima dată Colegiul medicilor, care avea competența de a angaja răspunderea disciplinară a medicilor. Legea nr. 74/1995 a fost abrogată în 2004, apoi înlocuită de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. 3. Legislația în materie de asigurare a răspunderii civile pentru culpă profesională medicală

În 1996, la momentul faptelor, angajații din sănătate nu erau obligați să subscrie la o asigurare de răspundere civilă.

Legea nr. 145/1997 privind asigurările sociale de sănătate, publicată în Monitorul Oficial nr. 178 din 31 iulie 1997, de reformare a sistemului de finanțare a sănătății, a creat Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Legea prevedea la art. 41 că această Casă Națională de Asigurări de Sănătate „organizează un sistem de asigurare pentru răspunderea civilă a medicilor”. Această lege a fost abrogată și înlocuită de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 150/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 838 din 20 noiembrie 2002. Art. 39 din ordonanța menționată anterior prevedea că furnizorii de servicii medicale erau obligați să prezinte, la momentul încheierii contractului cu Casa de Asigurări de Sănătate, o asigurare de răspundere civilă în domeniul medical încheiată la o societate de asigurări autorizată.

Titlul XV din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 28 aprilie 2006, reglementa răspunderea civilă a personalului medical, a furnizorilor de servicii medicale, sanitare și farmaceutice. Capitolul V din acest titlu prevede asigurarea obligatorie de răspundere civilă profesională. Medicii sunt obligați să se asigure în temeiul art. 656 din legea citată anterior. Practica internă relevantă

În ceea ce privește răspunderea spitalelor publice pentru prejudiciile cauzate de culpa medicilor angajați, conform practicii, până în anii ‘80, spitalele nu erau considerate responsabile în solidar cu medicii deoarece „nu ofereau asistență medicală în baza recomandărilor primite din partea conducerii spitalului, ci independent, în temeiul calificărilor profesionale”. Prin urmare, medicul răspundea singur, personal și direct pentru prejudiciul cauzat pentru culpa sa medicală. Singurele cazuri în care spitalele publice puteau fi considerate responsabile pentru neglijențele medicilor angajați erau atunci când medicii acționau „în calitate de prepuși când este vorba de îndeplinirea sau neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, care sunt independente de actul medical, dar nu pot fi disociate de asistența medicală, precum vizitele și contra-vizitele, respectarea orarelor de gardă și altele” (a se vedea, de exemplu, Liviu Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor , Editura Lumina Lex, București, 2000, p. 268-270).

Prin hotărârea nr. 114/1989 din 24 ianuarie 1989, Tribunalul Suprem a casat o hotărâre judecătorească considerând eronat argumentul conform căruia independența profesională a unui medic care a comis o eroare în cazul când acorda asistență medicală de urgență anula răspunderea spitalului care i-a acordat funcțiile și căruia îi este subordonat. Hotărârea citată anterior stabilește că spitalul era responsabil pentru culpa medicului.

Această nouă abordare care s-a afirmat în practică, fără a fi însă admisă de toate instanțele, presupunea că „spitalul avea în mod incontestabil dreptul de a supraveghea și controla activitatea medicului” (a se vedea, Liviu Pop, Drept civil... , citată anterior, p. 269).

Astfel, prin hotărârea definitivă nr. 697/2003 din 22 octombrie 2003, pronunțându-se cu privire la recurs (ultimul grad de instanță în dreptul român), Curtea de Apel Cluj a confirmat hotărârea Tribunalului Maramureș din 19 iunie 2003 și a considerat că Spitalul Public Județean Maramureș avea calitatea de parte responsabilă civilmente pentru culpa medicilor ginecologi care au condus la decesul unei paciente, pe motiv că, în ciuda caracterului atipic al raportului de prepușenie, spitalul dirija activitatea medicilor și că aceștia au comis o eroare în exercitarea obișnuită a funcțiilor acordate de spital. Curtea de Apel Cluj reține că: „Această calitate (de parte responsabilă civilmente) decurge din dreptul spitalului de a stabili locul și programul de lucru și de a reglementa sarcinile (medicilor). Deși controlul exercitat asupra acestora din urmă are o formă atipică, în cazul în care este vorba de cadrul strict al asistenței medicale, acesta reprezintă o formă de manifestare a raportului de prepușenie. (...) Cei doi inculpați au comis un fapt ilicit care a cauzând un prejudiciu în exercitarea funcțiilor care le-au fost acordate, și anume au omis să îi acorde victimei (C.C.) asistența medicală corespunzătoare afecțiunii pentru care aceasta a fost spitalizată, ceea ce antrenează răspunderea civilă delictuală a Spitalului Județean Maramureș.”

Prin hotărârea nr. 212/A/2003 din 19 iunie 2003, citată anterior, Tribunalul Maramureș reține că: „(...) chiar dacă literatura juridică a susținut că nu există raport juridic de prepușenie, în sensul art. 1000 al treilea paragraf din C. civ., între spital și medic, în cazul în care este vorba de modul în care acesta din urmă îndeplinește actul medical propriu-zis, practica judiciară (a se vedea T.S. hotărâre civilă nr. 114/14.01.1989, Dreptul , nr. 8/1992, p. 56) a stabilit că spitalul răspunde, chiar și în această situație, în calitate de autor. Temeiul răspunderii autorului în acest caz, pentru faptul generator de prejudiciu comis de prepus, este alcătuit din obligația ca primul să garanteze despăgubirea celor care au suferit un prejudiciu în urma acțiunilor prepusului, efectuate în exercitarea normală a funcțiilor încredințate. Pentru a angaja această răspundere, este suficient să existe o legătură directă între funcțiile încredințate și acțiunea care a cauzat un prejudiciu, care să fie în raport de cauzalitate directă, astfel încât exercitarea funcției încredințate prepusului să fi ocazionat, în mod hotărâtor, comiterea faptei. Chiar dacă în cazul medicilor angajați de spitale, atunci când este vorba despre activitatea acestora, conducerea spitalului nu poate da ordine în ceea ce privește asistența medicală concretă, și anume stabilirea diagnosticului și, în general, conduita terapeutică – excluzând astfel dreptul de a gestiona, conduce și controla activitatea medicului – totuși, în această situație există și o anumită subordonare care are o formă specifică, atipică. Astfel, în cadrul reuniunilor de analiză a activității, în cadrul controalelor periodice de rutină sau a celor generate de reclamații, spitalul poate chema medicii la ordin și îi poate trage la răspundere în urma actului medical. Acest drept al spitalului, care stabilește și locația și orarul de lucru și emite directive privind îndeplinirea sarcinilor de serviciu, chiar dacă controlul îndeplinirii acestora se face într-un mod atipic în ceea ce privește cadrul strict al asistenței medicale, reprezintă un mod de manifestare a raportului de prepușenie. Interpretarea limitelor raportului de prepușenie într-un mod extensiv în cazul medicilor care lucrează în spitale este în interesul general al protecției victimelor, care este atât de important deoarece impune, în acest caz, în temeiul principiului echității, aplicarea dispozițiilor de la art. 1000 al treilea paragraf din C. civ. Prin aceste dispoziții, organul legislativ a vrut să îi acorde autorului calitatea de garant pentru cazul de insolvabilitate prezent sau viitor al prepusului, reținând faptul că funcția acordată acestuia din urmă i-a acordat, putem spune, posibilitatea de a cauza prejudicii celorlalți. Din acest punct de vedere, sfera de aplicare a puterii juridice a spitalului și autonomia sau independența pe care le presupune profesia de medic par lipsite de relevanță.”

Un alt exemplu mai recent de hotărâre definitivă prin care o instanță internă a angajat răspunderea civilă a spitalului public, în calitate de autor, pentru eroarea medicală a unui chirurg pe care îl angajase, este hotărârea nr. 153/R din 16 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul Cluj, care confirma hotărârea pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, la 21 aprilie 2006. ÎN DREPT

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. B. Cu privire la fond 1. Perioada care trebuie luată în considerare

Guvernul consideră că perioada care trebuie luată în considerare a început la 18 octombrie 2004, prin sesizarea Tribunalului Mureș, de către reclamantă.

În ceea ce privește durata unei proceduri penale cu constituire de parte civilă, Curtea a stabilit deja că aceasta din urmă intră sub incidența art. 6, inclusiv în cursul etapei de instrumentare, și chiar, dacă este cazul, în cazul unei proceduri penale pendinte sau potențiale în fața instanțelor civile [a se vedea Perez împotriva Franței (GC), nr. 47287/99, pct. 70 și 71, CEDO 2004-I și Forum Maritime S.A. împotriva României , nr. 3610/00 și 38692/05, pct. 106, 4 octombrie 2007] și că perioada care trebuie luată în considerare începe la data la care reclamantul s-a prevalat de dreptul său cu caracter civil ( Pfleger împotriva Republicii Cehe , nr. 58116/00, pct. 46, 27 iulie 2004) și anume de la actul de constituire ca parte civilă.

Curtea ia act de faptul că, în speță, reclamanta s-a constituit ca parte civilă la 5 iunie 1998, în ziua în care a depus plângere penală împotriva medicului B., fapt necontestat de guvern. Prin urmare, perioada care trebuie luată în considerare a început la această dată.

Rămâne de stabilit data la care s-a încheiat perioada care trebuie luată în considerare.

Guvernul consideră că această dată este 18 aprilie 2008, data hotărârii Curții de Apel Târgu Mureș care confirma dreptul reclamantei de a fi despăgubită de medicul care i-a cauzat un prejudiciu.

Curtea a stabilit deja că, în realitate, constituirea ca parte civilă este doar o modalitate a acțiunii civile ( Perez , citată anterior, pct. 63). Aceasta observă că, în speță, dreptul intern prevede că persoana care se consideră victimă a unei infracțiuni să dispună de o opțiune procedurală între, pe de o parte, calea civilă și, pe de alta, calea penală. În cazul în care se preferă calea civilă, ținând seama de faptul că acțiunea cauzatoare de prejudicii este o infracțiune, procedura civilă se aplică doar sub rezerva principiului conform căruia „penalul ține în loc civilul” (a se vedea supra pct. 63). Rezultă că, de la constituirea ca parte civilă până la încheierea acestei proceduri penale, aspectul civil a rămas strâns legat de desfășurarea procedurii penale [ Calvelli și Ciglio împotriva Italiei (GC), nr. 32967/96, pct. 62, CEDO 2002-I], altfel spus, aceasta din urmă condiționa aspectul civil.

Curtea constată că procedura penală s-a încheiat la 25 iunie 2004, adică la șase ani de la introducerea plângerii, prin hotărârea Tribunalului Mureș care respingea definitiv contestația reclamantei care viza ordonanța de încetare a urmăririi penale pronunțate de parchet la 15 ianuarie 2004, pe motiv că a intervenit prescrierea răspunderii penale a medicului. Instanța a sfătuit-o pe reclamantă să își solicite pretențiile printr-o acțiune în răspundere civilă delictuală (a se vedea supra pct. 36).

Curtea ia act de faptul că, ulterior, și anume la 18 octombrie 2004, reclamanta l-a acționat pe medicul B. în instanță în fața Tribunalului Mureș printr-o acțiune în răspundere civilă delictuală. Această acțiune s-a încheiat la 18 aprilie 2008, data hotărârii Curții de Apel Târgu Mureș care confirma dreptul reclamantei de a fi despăgubită.

Astfel, acțiunea civilă a reclamantei a fost, într-o primă etapă, anexată plângerii sale penale; la sfârșitul procedurii penale, adică la 25 iunie 2004, această acțiune nu a avut nici un rezultat, iar reclamanta a trebuit să o continue în fața instanțelor civile, ceea ce a făcut la 18 octombrie 2004. Curtea a concluzionat că perioada care trebuie luată în considerare s-a încheiat la 18 aprilie 2008, la data hotărârii definitive a Curții de Apel Târgu Mureș.

Având în vedere principiul conform căruia doar perioadele în cursul cărora cauza a fost efectiv pendinte în fața instanțelor trebuie luate în considerare (a se vedea mutatis mutandis, Seregina împotriva Rusiei , nr. 12793/02, pct. 92, 30 noiembrie 2006), Curtea consideră că perioada cuprinsă între 25 iunie și 18 octombrie 2004 trebuie dedusă din durata globală a procedurii în litigiu.

Prin urmare, aceasta a durat nouă ani șase luni și douăzeci și trei de zile. 2. Aprecierea duratei procedurii

Curtea reamintește că acest caracter rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru persoanele în cauză [a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franței (GC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII; Hartman împotriva Republicii Cehe , nr. 53341/99, pct. 73, CEDO 2003-VIII].

De asemenea, Curtea observă faptul că, în ceea ce privește o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat integrității fizice a reclamantei, în vârstă de 65 de ani la momentul constituirii sale ca parte civilă, miza cauzei impunea o diligență deosebită din partea autorităților.

Curtea poate admite că întrebările medicale puse în cauză aveau o anumită complexitate (a se vedea, mutatis mutandis, Byrzykowski împotriva Poloniei , nr. 11562/05, pct. 115, 27 iunie 2006). Totuși, aceasta consideră că, deși cauza prezenta anumite dificultăți deosebite, o durată de peste nouă ani de procedură nu se justifica. De altfel, aceasta notează că acțiunea penală s-a încheiat prin intervenția prescripției răspunderii penale, după mai mult de șase ani de la introducerea plângerii penale cu constituirea ca parte civilă.

De asemenea, Curtea nu reliefează întârzieri semnificative imputabile reclamantei.

În ceea ce privește comportamentul autorităților, Curtea reamintește că acțiunea civilă a fost, într-o primă etapă, alăturată plângerii penale, în temeiul reglementării conform căreia, în dreptul român, penalul ține în loc civilul . Apoi, Curtea observă, printre altele, că, prin scrisoarea din 24 martie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, reclamanta a fost informată că parchetul competent trebuia să desfășoare cu promptitudine urmărirea penală necesară pentru soluționarea cauzei. Acest angajament din partea celei mai înalte autorități judecătorești în materie de anchete penale nu pare să fi fost urmată de măsuri concrete care să accelereze procedura. În plus, după sesizarea instanțelor, în civil, cauza a fost casată cu trimitere, la 15 noiembrie 2006, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, ca urmare a lipsei de competență a Curții de Apel care pronunțase hotărârea casată.

Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a concluziona că această cauză a reclamantei nu a fost analizată într-un termen rezonabil. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

În principal, guvernul susține că reclamanta nu se poate pretinde victima unei încălcări a Convenției în sensul art. 34. În subsidiar, acesta consideră că, în speță, art. 8 nu a fost încălcat, deoarece reclamanta a avut acces la o procedură care permitea examinarea răspunderii medicului care a operat-o și a obținut, de altfel, o reparație echitabilă pentru vătămarea corporală, în urma procedurii menționate anterior, în cursul căreia instanțele au reținut, printre altele, neglijența medicului de a nu fi obținut consimțământul reclamantei, în ciuda dispozițiilor legislative care îi impuneau această obligație.

Reclamanta nu contestă că au fost adoptate anumite măsuri și hotărâri care îi erau favorabile. Totuși, aceasta subliniază că medicul obligat doar după zece ani de procedură la plata unei despăgubiri destul de derizorii în raport cu celelalte exemple de practică judiciară în materie de erori medicale, nu i-a plătit suma în cauză, deoarece a provocat în mod artificial o stare de insolvabilitate, profitând de neîndeplinirea de către autorități a obligațiilor lor pozitive în domeniu. A. Cu privire la admisibilitate

În temeiul art. 34 din Convenție, „Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică (...) care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în protocoalele sale (...)”.

Curtea reamintește că, în primul rând, autoritățile naționale sunt cele care trebuie să remedieze o pretinsă încălcare a Convenției. În această privință, întrebarea dacă un reclamant se poate pretinde victimă a încălcării pretinse se impune la toate etapele procedurii în ceea ce privește Convenția [a se vedea Karahalios împotriva Greciei , nr. 62503/00, pct. 21, 11 decembrie 2003, și Malama împotriva Greciei (dec.), nr. 43622/98, 25 noiembrie 1999]

Conform jurisprudenței constante a Curții, prin „victimă”, art. 34 din Convenție desemnează persoana direct vizată de actul sau omisiunea în litigiu, existența unei neîndepliniri a cerințelor Convenției fiind sesizată chiar și în absența prejudiciului; acesta are un rol doar din perspectiva art. 41. Prin urmare, o hotărâre sau o măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-i retrage calitatea de „victimă” decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în substanță și apoi au reparat încălcarea Convenției [a se vedea, printre altele, Amuur împotriva Franței , hotărârea din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III, pag. 846, pct. 36, Brumărescu împotriva României (GC), nr. 28342/95, pct. 50, CEDO 1999-VII, și Association Ekin împotriva Franței (dec.), nr. 39288/98, 18 ianuarie 2000] .

Curtea consideră că argumentul care rezultă din pierderea calității de victimă a reclamantei, înaintat de guvern, ridică întrebări strâns legate de fondul capătului de cerere al reclamantei. De asemenea, Curtea consideră că acestea trebuie examinate având în vedere dispoziția normativă a Convenției invocate de reclamantă (a se vedea, în special, cauzele Airey împotriva Irlandei, 9 octombrie 1979, seria A, nr. 32, Gnahoré împotriva Franței, nr. 40031/98, pct. 26, CEDO 2000 ‑ IX, și Issaďeva împotriva Rusiei , nr. 57950/00, pct. 161, 24 februarie 2005). B. Cu privire la fond

Curtea reamintește că întrebările legate de integritatea morală și fizică a indivizilor intră sub incidența art. 8 din Convenție (a se vedea, de exemplu, mutatis mutandis hotărârile Raninen împotriva Finlandei , 16 decembrie 1997, pct. 63, Botta împotriva Italiei , 24 februarie 1998, pct. 32, Y.F. împotriva Turciei , nr. 24209/94, 22 iulie 2003, pct. 33 și M.C. împotriva Bulgariei , nr. 39272/98, 4 decembrie 2003), precum și cele legate de participarea acestora la alegerea actelor medicale care le sunt aplicate, precum și de consimțământul lor în această privință (a se vedea în special, mutatis mutandis , hotărârile Herczegfalvy împotriva Austriei , 24 septembrie 1992, seria A nr. 244, pct. 86 și 82-83, Pretty împotriva Regatului Unit , nr. 2346/02, 29 aprilie 2002, CEDO 2002-III, pct. 63, și Y.F., citată anterior, aceleași referințe), și de accesul la informații care să le permită evaluarea riscurilor sanitare la care sunt expuși [a se vedea în special, mutatis mutandis , hotărârile Guerra ș.a. împotriva Italiei , 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I, pct. 60, și Roche împotriva Regatului Unit (GC), 19 octombrie 2005, nr. 32555/96, CEDO 2005-X, pct. 155]. Curtea deduce că această dispoziție se aplică circumstanțelor denunțate de reclamantă [a se vedea Trocellier împotriva Franței (dec.), nr. 75725/01, CEDO 2006-...].

În hotărârea Calvelli și Ciglio împotriva Italiei , Curtea reamintește că deși Convenția nu garantează ca atare dreptul la începerea urmăririi penale împotriva unor terți, sistemul judiciar eficient impus de art. 2 poate presupune, și în anumite situații trebuie chiar să presupună, un mecanism de represiune penală (a se vedea, de exemplu, Kılıç împotriva Turciei , nr. 22492/93, pct. 62, CEDO 2000-III, și Mahmut Kaya împotriva Turciei , nr. 22535/93, pct. 85, CEDO 2000-III). Totuși, dacă încălcarea dreptului la viață sau integritate fizică nu este voluntară, obligația pozitivă care rezultă de la art. 2 privind implementarea unui sistem judiciar eficient nu impune în mod necesar în toate cazurile un mecanism de natură penală. În contextul specific al neglijențelor medicale, o astfel de obligație poate fi îndeplinită și, de exemplu, dacă sistemul juridic în cauză le oferă persoanelor în cauză posibilitatea unei cereri în fața instanțelor civile, singure sau împreună cu o cerere în fața instanțelor penale, în scopul de a stabili răspunderea medicilor în cauză și, dacă este cazul, de a obține aplicarea oricărei sancțiuni civile corespunzătoare, precum și plata daunelor-interese și publicarea hotărârii. De asemenea, pot fi avute în vedere măsuri disciplinare [ Calvelli și Ciglio împotriva Italiei (GC), nr. 32967/96, pct. 51, CEDO 2002 ‑ I]. În plus, statele părți au obligația de a implementa un cadru de reglementare care să le impună spitalelor, publice sau private, adoptarea unor măsuri care să asigure protecția vieții pacienților lor.

Aceste principii se aplică, fără îndoială, și în ceea ce privește, în același context, atingerile grave aduse integrității fizice care intră sub incidența art. 8 din Convenție (a se vedea, decizia Trocellier , citată anterior, și Benderskiy împotriva Ucrainei , nr. 22750/02, pct. 61-62, 15 noiembrie 2007).

De asemenea, Curtea reamintește că obligația de a adopta măsuri de reglementare care să asigure respectarea integrității fizice a pacienților, impusă statelor părți, se bazează pe necesitatea de a le proteja pe acestea din urmă, în măsura posibilului, de consecințele grave pe care le pot presupune intervențiile medicale. Curtea a evidențiat deja nu doar importanța consimțământului pacienților, subliniind în special în hotărârea Pretty (citată anterior, pct. 63) că „impunerea unui tratament medical fără consimțământul pacientului, în cazul în care este adult și în deplinătatea facultăților mintale, se consideră atingere adusă integrității fizice a persoanei în cauză care poate introduce în dezbatere drepturile protejate la art. 8 § 1”, dar și aceea, pentru persoanele expuse la riscuri în ceea ce privește sănătatea lor, de a avea acces la informațiile care le permit o evaluare a acestora (a se vedea în special hotărârea Guerra și alții, citată anterior, pct. 60).

Curtea a considerat că statele părți sunt obligate, în temeiul acestei obligații, să ia măsurile de reglementare necesare pentru ca medicii să își pună întrebări cu privire la consecințele previzibile pe care intervenția medicală planificată le poate avea asupra integrității fizice a pacienților lor și să îi informeze în prealabil pe aceștia, astfel încât să fie în măsură să își dea acordul în deplină cunoștință de cauză. În consecință, în special, dacă un astfel de risc previzibil apare fără ca pacientul să fi fost informat în prealabil în mod corespunzător de către medicii săi și fără ca, precum în speță, medicii respectivi să-și desfășoare activitatea în cadrul unui spital public, statul parte în cauză poate fi direct responsabil în baza art. 8 datorită acestei lipse de informare (a se vedea decizia Trocellier , citată anterior).

În lumina principiilor care rezultă din jurisprudență, Curtea ia act de faptul că reclamanta a avut în mod formal acces la o procedură care să îi permită recunoașterea răspunderii medicului care a operat-o și, dacă este cazul, să obțină acordarea de reparații pentru prejudiciului corporal suferit. Totuși, Curtea observă că instanțele române au soluționat în mod definitiv cererea sa de acordare de reparații abia la nouă ani de la introducerea unei plângeri penale cu constituire de parte civilă și când răspunderea penală a medicului era deja prescrisă.

De asemenea, Curtea constată cu regret că, până în prezent, reclamanta nu a primit suma care i-a fost acordată cu titlu de prejudiciu moral. În această privință, ea constată că, la câteva zile de la obligarea despăgubirii reclamantei, medicul a pierdut proprietatea bunurilor, devenind astfel insolvabil, ceea ce i-a permis să nu își îndeplinească obligațiile față de reclamantă. De altfel, faptul că procedura a durat aproape zece ani, din cauza pasivității autorităților judiciare, nu putea decât să descurajeze reclamanta să întreprindă noi demersuri pentru a se împotrivi acestei situații. În plus, Curtea ia act de faptul că, pentru reclamantă, consecințele insolvabilității medicului au fost agravate de absența, în dreptul român și la momentul faptelor, a unui mecanism de asigurare de răspundere profesională a medicilor. Cu privire la acest aspect, Curtea ia act de faptul că dreptul intern relevant a evoluat de atunci, impunându-le medicilor obligația de a încheia o asigurare de răspundere civilă profesională (a se vedea supra pct. 66-68). Totuși, aceste modificări nu se aplicau retroactiv situației reclamantei.

În plus, Curtea observă că instanțele naționale au refuzat să angajeze răspunderea spitalului ca parte responsabilă civilmente, pe motiv că nu intra sub incidența art.1000 al treilea paragraf din C. civ. care reglementa răspunderea autorului pentru actele prepusului său. Astfel, acestea au privat-o pe reclamantă de o protecție juridică eficientă a integrității sale fizice. În această privință, Curtea ia act de faptul că mare parte din jurisprudența celor mai înalte instanțe ale țării și din doctrină erau favorabile aplicării răspunderii pentru faptele comise de alții în cazul spitalelor, pentru faptele comise de medicii pe care îi angajau (a se vedea supra pct. 69-74). În aceste condiții, Curtea nu poate decât să constate că reclamanta, căreia instanțele române i-au recunoscut dreptul de a fi despăgubită, nu avea la dispoziție nici un mijloc legal care să îi permită să facă efectivă reparația.

Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară a guvernului și consideră că, în speță, a fost încălcat art. 8 din Convenție.

Reclamanta solicită, cu titlu de prejudiciu material, 49 452,37 lei noi românești (RON), valoare reactualizată a sumei acordate prin hotărârea din 1 iulie 2005 a Judecătoriei Târgu Mureș. De asemenea, aceasta solicită 7 000 RON care corespundea cheltuielilor efectuate ca urmare a deplasărilor la București în vederea primirii de îngrijiri, în urma erorii medicale a cărei victimă a fost.

De asemenea, reclamanta solicită 500 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit și afirmă, în esență, că a fost în imposibilitatea de a beneficia de o protecție eficientă a integrității sale fizice.

Guvernul invocă faptul că reclamanta a renunțat din proprie inițiativă la a solicita despăgubiri pentru prejudiciul material suferit în fața instanțelor naționale și că i s-a acordat deja, de către aceleași instanțe, suma de 30 000 RON cu titlu de prejudiciu moral. De asemenea, guvernul consideră că o eventuală hotărâre judecătorească de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparație suficientă a prejudiciului moral suferit de reclamantă.

În primul rând, Curtea ia act de faptul că guvernul nu a făcut dovada că reclamanta a primit efectiv suma atribuită de instanțele interne cu titlu de despăgubire pentru eroarea medicală. În orice caz, Curtea consideră că reclamanta a suferit o afecțiune sigură ca urmare a situației pe care o denunță. Ținând seama de încălcările constatate, pronunțându-se în echitate, Curtea consideră că trebuie acordată reclamantei suma de 20 000 EUR, toate prejudiciile fiind compensate. B. Cheltuieli de judecată

Reclamanta nu a prezentat nicio cerere pentru cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA 1. Unește cu fondul excepția Guvernului care rezultă din pierderea calității de victimă a reclamantei , în unanimitate, și o respinge ; 2. Declară , în unanimitate, cererea admisibilă; 3. Hotărăște , în unanimitate, că a fost încălcat art. 6 din Convenție; 4. Hotărăște, cu șase voturi la unu, că a fost încălcat art. 8 din Convenție; 5. Hotărăște , în unanimitate, a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 20 000 EUR (douăzeci mii euro), cu titlu de prejudiciu suferit de reclamantă, care trebuie convertiți în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge , în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 2 iunie 2009, în temeiul art. 77 § 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și cu art. 74 § 2 din regulament, este anexat la prezenta hotărâre un rezumat al opiniei separate a judecătorului Myjer. J.C.M. S.Q.