CASE OF COSTACHESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 37805/05 îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, Viorica Costăchescu („reclamanta”), a sesizat Curtea la 3 octombrie 2005 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

La 23 ianuarie 2007, președintele Secției a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenție, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul vor fi examinate împreună de către cameră.

Reclamanta s-a născut în 1948 și are domiciliul în București.

Procedura privind încheierea unui contract de închiriere

Prin ordinul de repartiție din 14 mai 1983, Arhiepiscopia Bucureștilor i-a atribuit reclamantei și fiicei acesteia, în temeiul Legii nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ reglementarea raporturilor dintre proprietari și chiriași, un apartament situat în București, strada Doamnei nr. 18. Apartamentul a fost atribuit în temeiul unui contract de închiriere, în aplicarea dispozițiilor legii citate.

La 10 ianuarie 1984, Parohia Colțea, în calitate de administrator al imobilului care făcea parte din fondul locativ al statului, și reclamanta au încheiat un contract de închiriere pe o durată de 3 ani cu posibilitatea de prelungire.

La o dată neprecizată, reclamanta a sesizat Judecătoria Sector 3 București cu o acțiune îndreptată împotriva Consiliului General al Municipiului București și a Direcției de Administrare a Fondului Locativ București, SC DAFL SA (instituție de interes public local aflată sub coordonarea consiliului general), solicitând obligarea acestora să încheie un contract de închiriere al apartamentului respectiv.

La o dată neprecizată, hotărârea a fost învestită cu formulă executorie.

Prin scrisoarea din 15 iunie 2000, Primăria București a solicitat direcției generale să întocmească contractul de închiriere pentru a fi semnat de către părți.

Acest contract nu a fost încheiat până acum.

Acțiunea de constatare a dreptului de proprietate al parohiei asupra imobilului

La 23 februarie 2000, Parohia Colțea a introdus în fața Tribunalului București o acțiune îndreptată împotriva Arhiepiscopiei Bucureștilor, pentru constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului și a construcției situate în Str. Doamnei nr. 18. Reclamanta și alți opt locatari au formulat o cerere de intervenție în proces pentru a se constata că parohia nu avea drept de proprietate asupra imobilului.

Prin hotărârea definitivă din 14 noiembrie 2001, tribunalul a luat notă de renunțarea parohiei și a admis cererile de intervenție ale reclamantei și ale altor locatari, constatând că parohia nu avea drept de proprietate asupra imobilului.

Situația imobilului și demersuri în vederea executării

Prin decizia din 30 septembrie 1954, Patriarhia Română a dispus ca patrimoniul bisericii Sf. Ilie – Hanul Colței, printre care figura și imobilul situat în Str. Doamnei nr. 18, să fie administrat și utilizat de Parohia Colțea. La 27 februarie 2002, prin decizia patriarhiei, imobilul respectiv a fost încredințat în administrarea Arhiepiscopiei Bucureștilor.

Prin scrisoarea din 17 martie 1997, Consiliul General al Municipiului București a indicat unui alt locatar al imobilului că, în funcție de datele sale funciare, terenul aparținea, în suprafața de 1455 m², statului și, în suprafața de 475 m², Bisericii Sf. Ilie – Hanul Colței.

Prin scrisorile din 30 octombrie 1997 și, respectiv, 21 februarie 2000, Primăria București, în baza unor documente de la Arhivele Naționale, a concluzionat că Biserica Sf. Ilie – Hanul Colței, nu era proprietara imobilului și că beneficia numai de dreptul de a-l administra.

Reclamanta s-a adresat apoi Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase care i-a răspuns că Arhiepiscopia Bucureștilor nu a depus nicio cerere de retrocedare a imobilului situat în str. Doamnei nr. 18.

Prin scrisoarea din 20 martie 2001, primăria, răspunzând unei scrisori a reclamantei, a menționat că Direcția de Administrare a Fondului Locativ nu a prezentat documentația necesară pentru încheierea contractului.

Dispozițiile relevante din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, publicat în Buletinul Oficial din 23 februarie 1949, în vigoare la momentul faptelor, sunt redactate după cum urmează:

Legea nr. 69/1991 a administrației publice locale, în vigoare la momentul faptelor.

Reclamanta pretinde că neexecutarea hotărârii din 7 aprilie 2000 a Judecătoriei Sector 3 București i-a încălcat dreptul de acces la o instanță, astfel cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, care prevede următoarele:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art.

Guvernul arată că speța privește o imposibilitate obiectivă de executare, ca urmare a faptului că hotărârea din 7 aprilie 2000 a fost pronunțată împotriva unei autorități publice care nu este competentă să-i asigure executarea. Adaugă că, deși Direcția de Administrare a Fondului Locativ a făcut demersuri în vederea încheierii contractului, imobilul se află în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române și că, din această cauză, DAFL nu este competentă să încheie contractul.

Reclamanta contestă acest argument. Ea consideră că autoritățile întârzie cu rea-credință executarea hotărârii menționate.

Curtea reamintește că a stabilit deja în mai multe cauze că acțiunile sau inacțiunile administrației în urma unei hotărâri judecătorești nu pot avea drept consecință nici împiedicarea și nici, cu atât mai puțin, contestarea fondului acestei decizii [a se vedea printre multe altele,

Revenind la circumstanțele acestei cauze, Curtea reține că, deși reclamanta a obținut la 7 aprilie 2000 o hotărâre definitivă care dispunea consiliului general și DAFL să încheie un contrat de închiriere a apartamentului nr. 3, situat în str. Doamnei nr. 18, această hotărâre nu a fost nici executată, nici anulată sau modificată în urma exercitării unei căi de atac prevăzută de lege.

Curtea constată că, deși hotărârea judecătorească era favorabilă reclamantei, autoritățile nu au putut trece la executarea sa pe motiv că imobilul nu era în proprietatea sau administrarea lor. Acceptarea acestui argument ar echivala cu admiterea faptului că, în speță, administrația ar fi putut să se sustragă de la executarea unei hotărâri judecătorești argumentând pur și simplu interpretarea incorectă a legii de către instanțele interne, contestând astfel fondul cauzei (

Curtea notează că Guvernul și-a motivat refuzul de a executa hotărârea respectivă prin faptul că autoritățile menționate în hotărâre și obligate să o execute nu erau proprietarii sau administratorii imobilului și, ca urmare, se găsea într-o imposibilitate obiectivă de executare. Cu toate acestea, Guvernul nu se poate prevala de acest argument dacă aceste justificări nu au fost avansate reclamantei de către autoritățile administrative sau de instanțele interne (

Prin urmare, având în vedere principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică, Curtea consideră că hotărârea definitivă pronunțată de instanțele naționale prevalează și că autoritățile administrative erau obligate să se conformeze în întregime (Pântea împotriva României, nr. 5050/02, pct.

Având în vedere cele de mai sus și reamintind că scopul Convenției nu este de a proteja drepturile teoretice sau iluzorii, ci drepturile concrete și efective, Curtea consideră că, prin neexecutarea hotărârii din 7 aprilie timp de nouă ani, autoritățile au înlăturat de orice efect util dreptul reclamantei de a avea acces la o instanță.

Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

Reclamanta pretinde, în esență, că refuzul autorităților administrative de a încheia contractul de închiriere în conformitate cu hotărârea din 7 aprilie 2000 i-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, redactat în felul următor:

Guvernul propune să declare această parte din cerere inadmisibilă pentru incompatibilitatea

Curtea reamintește că a hotărât deja că dreptul la un contract, recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reprezintă o creanță suficient de determinată pentru a constitui un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 [

Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art.

În măsura în care Curtea apreciază că există o ingerință în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale, Guvernul solicită să se rețină că autoritățile au întreținut un just echilibru între diversele interese implicate, având în vedere faptul că imobilul se afla în patrimoniul unui terț.

Curtea arată că, prin hotărârea definitivă din 7 aprilie 2000, Judecătoria Sector 3 București a dispus încheierea unui contract de închiriere între Consiliul General al Municipiului București și Direcția Generală de Administrare a Fondului Locativ din București, pe de o parte, și reclamanta, pe de altă parte, având ca obiect apartamentul nr. 3, situat în str. Doamnei nr. 18.

Având în vedere faptul că a concluzionat că dreptul la un contract de închiriere asupra unei locuințe este suficient de bine stabilit pentru a constitui un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și având în vedere concluziile sale de la pct. 26-30, Curtea consideră că imposibilitatea în care se găsește reclamanta de a cere executarea hotărârii definitive din 7 aprilie 2000 se analizează ca o ingerință în dreptul său de proprietate (a se vedea

În consecință, Curtea consideră că a fost încălcat art.

Art. 41 din Convenție prevede:

Reclamanta solicită ca statul să încheie cu ea contractul de închiriere al apartamentului în litigiu. Nu mai formulează altă cerere.

Guvernul repetă argumentele extrase din imposibilitatea obiectivă de executare (supra, pct. 22).

În speță, Curtea a concluzionat că, ca urmare a neexecutării hotărârii din 7

Curtea consideră totuși că, în circumstanțele speței, nu este în măsură să pună în aplicare art. 41 din Convenție, astfel încât amână soluționarea sub acest aspect, luând în considerare, de asemenea, eventualitatea unui acord între statul pârât și reclamantă (art. 75 §