AFFAIRE HAKIMI c. BELGIQUE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 665/08) îndreptată împotriva Regatului Belgiei și care un cetățean morocan, D-nul Abdelkader Hakimi («reclamantul»), a sesizat Curtea pe 24 decembrie 2007 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamantul este reprezentat de Doamna A. Château, avocat la Bruxelles. Guvernul belgian («Guvernul») a fost reprezentat de D-nul M. Tysebaert, consilier general, serviciu public federal al Justiției, și A. Hoefmans, agenți.

Reclamantul alege să invocă o încălcare a dreptului său de acces la un tribunal, garantat de art. 6 § 1 al Convenției.

Pe 5 decembrie 2008, președintele, făcând funcția, al secțiunii a doua a decis comunicarea cererii. După cum permite art. 29 § 3 al Convenției, a fost, de asemenea, hotărât că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului. PE FOND I.

Printr-o hotărâre din 15 septembrie 2006, curtea de apel din Bruxelles, statuând în gradul doi, a condamnat reclamantul în lipsă la o pedeapsă de opt ani de închisoare și la o amendă de 2.500 euro (EUR) pentru participare, în calitate de conducător, la activitatea unui grup terorist, falsuri în înscrisuri și folosirea de falsuri, înființarea unei asociații în scopul săvârșirii de infracțiuni cu o pedeapsă de închisoare de zece la cincisprezece ani sau mai mult, falsificarea sigiliului și folosirea sigiliului falsificat, recel, înființarea unei asociații pentru a leza persoane și bunuri, falsificarea unui pasaport, purtarea publică a unui fals nume și ședere ilegală. Hotărârea curții de apel a confirmat o sentință a tribunalului coreccional din Bruxelles din 16 februarie 2006 care a condamnat reclamantul și mai mulți alți inculpați la o pedeapsă de închisoare de șapte ani și la o amendă de 2.500 EUR.

Hotărârea i-a fost notificată în aceeași zi în penitenciarul Saint-Gilles de directorul adjunct al penitenciarului, în limba franceză și fără interpret (deși fusese întotdeauna asistat de un interpret atât în timpul investigației, cât și în cadrul comparuțiilor sale în fața instanțelor) și fără a se face o mențiune a articolului 187 din codul de procedură penală sau a conținutului acestuia și, prin urmare, a termenului de opoziție de care reclamantul putea beneficia.

Pe 29 octombrie 2006, reclamantul a formulat opoziție împotriva hotărârii curții de apel. El susținea că din cauza plasării sale în regim «strict», era singur douăzeci și patru de ore pe douăzeci și patru și nu putea spera să se discute cu alți deținuți despre situația sa și cum să reacționeze la aceasta. Nefiind beneficiar al serviciilor unui interpret la momentul notificării hotărârii, nu putea asigura respectarea drepturilor sale fundamentale. Grefa penitenciarului refuzase să îi furnizeze informații privind căile de atac existente. Cu toate acestea, din cauza declarațiilor unui gardian, a pierdut o șansă de a vedea recursul lui, intitulat «apel», examinat de curtea de apel, care ar fi putut considera că a fost valabil sesizată în ciuda denumirii incorecte a căii de atac. Sublinia că reglementarea referitoare la termenii care trebuie respectați pentru a forma un recurs nu ar trebui să împiedice justiții să se prevaleze de o cale de atac disponibilă. Ca urmare, a indicat că a comis o eroare invincibilă prin nerespectarea termenului de cincisprezece zile pentru a forma opoziție și că această eroare constituia o circumstanță de forță majoră care justifica declararea admisibilității opoziției.

Cu titlu subsidiaire, reclamantul cerut curții de apel să ridice o chestiune prejudicială Curții de Arbitraj, formulată după cum urmează: «art. 187 din codul de procedură penală, care reglementează efectele notificării unei sentințe sau a unei hotărâri de condamnare pronunțată în lipsă, citit izolat sau în comparație cu în special articolele 1445 și 1539 din codul civil, art. 144 § 7 din legea din 12 ianuarie 2005 publicată în monitorul belgian pe 1 februarie 2005, referitoare la principiile privind administrarea instituțiilor penitenciare și la statutul juridic al deținuților, art. 6 § 3 a) al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (...), încalcă articolele 10 și 11 ale Constituției, considerate izolat sau combinate cu art. 6 al Convenției (...), în sensul că nu prescrie că persoana condamnată să fie avertizată, prin notificarea acestei sentințe sau hotărâri, cu privire la eventualele căi de atac, instanțele competente pentru a le cunoaște, precum și forma și termenii care trebuie respectați?»

Printr-o hotărâre din 9 martie 2007, curtea de apel a respins opoziția reclamantului pentru întârziere. S-a bazat pe o hotărâre a Curții de Casație din 21 iunie 2006, conform căreia nu exista nicio normă națională sau internațională direct aplicabilă în dreptul belgian care ar impune avertizarea persoanei condamnate cu privire la căile de atac de care dispunea, precum și instanțele competente pentru a le cunoaște și forma și termenii care trebuie respectați. Ea a estimat, de asemenea, că nu trebuie să ridice o chestiune prejudicială, Curtea de Arbitraj având deja o hotărâre asupra unei chestiuni cu obiect identic în sensul că art. 187 nu încalcă articolele 10 și 11 ale Constituției.

În plus, curtea de apel a observat: «Rezultă din piese depuse în fața curții, purtând semnătura lui Abdelkader Hakimi, că acesta din urmă a manifestat, pe 16 septembrie 2006 la 13h46 în fața unui supraveghetor al penitenciarului Saint-Gilles, dorința sa de a face apel al hotărârii sus-menționate și de a fi dus la grefa penitenciarului pentru a îndeplini formalitățile legale; el a anulat, totuși, în mod expres și liber cererea sa în aceeași zi la 14h15. Aceste măsuri combinate nu pot în niciun caz fi interpretate ca voința persoanei condamnate de a «forma un recurs» împotriva hotărârii sus-menționate, recurs pe care pârâtul consideră că curtea ar trebui să-l interpreteze, fără formalism excesiv, ca fiind valabil opoziție la hotărârea sus-menționată. Analiza dosarului penal și a pieselor depuse în fața curții de procuratură și de pârât, nu relevă niciun element susceptibil de a sprijini afirmații ale acestuia din urmă conform cărora ar fi renunțat la cererea de a face apel al hotărârii sus-menționate pe sfatul «unui membru al personalului penitenciar», care a indus în eroare în privința unei «erori invincibile» sau a unei «forțe majore». Curtea observă la acest punct, în special, că în concluziile depuse în fața ei pe 10 noiembrie 2006, oponentul susține că s-a prezentat la grefa penitenciarului după notificarea hotărârii din 15 septembrie 2006 și că i s-a precizat, în aplicarea articolului 297 din codul civil, că nu aparținea personalului grefei să-l informeze sau să-l sfătuiască, în timp ce în concluziile adiționale depuse pe 8 februarie 2007, afirmă – pentru prima dată – că, în încălcare a aceleiași dispoziții, a fost indus în eroare de «un membru al personalului penitenciar» cu privire la renunțarea la dorința sa de a face apel.»

În final, curtea de apel a observat că pe 5 octombrie 2006, reclamantul a adresat biroului de asistență juridică o cerere care vizează desemnarea unui nou avocat. Avocații desemnați imediat de acest birou fiind temporar indisponibili – circumstanță de care reclamantul fusese informat – el a primit prima vizită a avocatului lui doar pe 24 octombrie 2006. Această cerere și termenul de așteptare sus-menționat au fost, totuși, posteriori expirării termenului de opoziție care i era acordat și erau prin urmare nerelative la întârzierea recursului său. De altfel, din scrisorile adresate judecătorului de instrucție, procuraturii și biroului de asistență juridică de către reclamant însuși, a reieșit că acesta deținea o cunoaștere reală a limbii franceze și era perfect informat despre faptul că hotărârea atacată fusese pronunțată în lipsă împotriva sa.

Printr-o hotărâre din 27 iunie 2007, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. Curtea de Casație a considerat că nici art. 6 §§ 1 și 3 al Convenției, nici dispoziții legale aplicabile nu prescriu ca actul de notificare a condamnării pronunțate în lipsă să mențiune dreptul de a face opoziție la sentință și termenul acordat pentru exercitarea acestui drept. Ea a judecat, în plus, că art. 187, alineat 1, din codul de procedură penală nu supunea recursul pe care-l instituia la limite procedurale imprevizibile sau la condiții de exerciciu care ar face ca dreptul de acces la un tribunal să fie atins în esența sa. II.

Ca urmare a hotărârii Curții în cauza Da Luz Domingues Ferreira c. Belgia (nr. 50049/99, 24 mai 2007), legiuitorul belgian a modificat, pe 30 decembrie 2009, art. 187 § 2 din codul de procedură penală, care se citește acum după cum urmează: «Atunci când notificarea sentinței nu s-a făcut persoanei, pârâtul va putea face opoziție, privitor la condamnări penale, în cincisprezece zile care urmează zilei în care va fi cunoscut notificarea. Dacă a cunoscut notificarea prin notificarea unui mandat de arestare european sau a unei cereri de extrădare sau că termenul curent de cincisprezece zile nu a expirat încă la momentul arestării sale în străinătate, va putea face opoziție în cincisprezece zile care urmează zilei livrării sale sau eliberării sale în străinătate. Dacă nu s-a stabilit că a cunoscut notificarea, pârâtul va putea face opoziție până la expirarea termenilor de prescripție a pedepsei. El va putea face opoziție, privitor la condamnări civile, până la executarea sentinței.»

Legea din 1 aprilie 2007 a introdus un articol 442bis în codul de procedură penală care prevede: «Dacă a fost stabilit printr-o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului că Convenția Europeană de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau protocoalele adiționale, (...), au fost încălcate, se poate cere redeschiderea, privitor doar la acțiunea publică, a procedurii care a condus la condamnarea reclamantului în cauza în fața Curții Europene a Drepturilor Omului sau la condamnarea altei persoane pentru același fapt și bazată pe aceleași mijloace de probă.» III. EFORTURILE ÎNTREPRINSE DE PĂRȚI PENTRU A AJUNGE LA O ÎNȚELEGERE AMIABILĂ ȘI DECLARAȚIA UNILATERALĂ A GUVERNULUI

Pe 24 martie 2009, ca urmare a comunicării prezentei cereri Guvernului de către Curt Curtea, Guvernul a cerut trimiterea de către Curt a unei propuneri cifrate de înțelegere amiabilă.

Propunerea făcută de Curt a fost acceptată de Guvern, dar respinsă de reclamant cu motivul că dorește să obțină garanția de a putea beneficia de procedura de redeschidere a dosarului lui.

Pe 4 septembrie 2009, Guvernul a depus la Curt o declarație unilaterală solicitând radierea cauzei în schimbul recunoașterii încălcării articolului 6 § 1 și a plății unei sume de 10.000 EUR. El a precizat că nu există drept la redeschiderea procedurii, că nu aparține ministrului Justiției să acorde o garanție la acest unghi și că aprecierea acordării unei asemenea redeschideri aparține puterii discreționare a Curții de Casație (în respecting condițiile de admisibilitate prevăzute de legea din 1 aprilie 2007). El a adăugat că circulara nr. COL5/2008 a Colegiului procurorilor generali lângă curțile de apel din 18 iunie 2008 (directivă referitoare la notificarea drepturilor unei persoane condamnate în lipsă deținută sau nu în cadrul Regatului sau în străinătate) și un proiect de modificare a articolului 187 § 2 din codul de procedură penală au ca scop să aducă legea belgiană în conformitate cu jurisprudența Curții.

În comentariile sale referitoare la declarația unilaterală a Guvernului, reclamantul a insistat asupra importanței pe care o are pentru el posibilitatea de a cere redeschiderea dosarului lui. A fost esențial pentru el ca această cerere să nu poată fi refuzată cu motivul că ar fi acceptat o înțelegere amiabilă sau că, chiar dacă a respins-o, Curtea ar fi estimat că ar putea să se alinieze cu propunerea Guvernului. Atâta timp cât legislația belgiană nu va fi modificată ca cererea de redeschidere a dosarului să nu fie supusă niciunei alte condiții decât recunoașterea unei încălcări a Convenției, o sumă de bani nu va putea compensa prejudiciul suferit în cauza de față de reclamant.

După ce a reluat examinarea cauzei, Curtea a observat că argumentele schimbate între Guvern și reclamant au revelat o chestiune mai generală privind Convenția: aceea a incidența unei declarații unilaterale a Guvernului asupra posibilității de a cere redeschiderea procedurii. Până în prezent, legislația mai multor state contractante, inclusiv aceea a Belgiei, prevede această posibilitate în cazul în care Curtea a pronunțat o hotărâre de constatare a încălcării. Rămâne, totuși, deschisă întrebarea dacă o asemenea posibilitate există de asemenea în ipoteza unei declarații unilaterale în care un Guvern recunoaște încălcarea Convenției și aceasta, în cadrul unei cauze care este deja obiect al jurisprudenței Curții.

Pentru a se pronunța asupra declarației unilaterale a Guvernului, Curtea a hotărât, pe 12 ianuarie 2010, în virtutea articolului 62 § 1 din regulamentul Curții, să invite pe acesta din urmă să ia o poziție mai clară privind cererea reclamantului, în special prin a clarifica Curții posibilitățile unei cereri de redeschidere a procedurii depuse de reclamant în fața Curții de Casație în cazul în care declarația unilaterală ar fi acceptată de Curt.

Prin scrisorile din 8 martie și 2 aprilie 2010, Guvernul a indicat că va aparține Curții de Casație să estimeze dacă există sau nu, în drept, echivalență între o hotărâre de constatare a încălcării și declarația unilaterală de recunoaștere a încălcării care i-ar fi depusă. Curtea ar putea deci, pentru a reduce riscurile unei eventuale inadmisibilități, hotărî să numească «hotărâre» decizia sa de radiere. Guvernul subliniază interesul pe care-l prezintă declarația unilaterală în comparație cu hotărârea pentru celeritate a procedurii. În plus, oferirea Curții de Casație a posibilității de a aplica eventual teoria echivalenței ar permite, pe plan legislativ belgian, evitarea unei eventuale modificări a condițiilor de admisibilitate ale legii belgiene privind redeschiderea unei proceduri penale ca urmare a constatării încălcării Convenției. Dacă circumstanțele cauzei trebuiau să o justifice, Curtea ar putea în permanență reinscrie cauza în rol, în virtutea articolului 37 al Convenției, pentru a evita ca reclamantul să suporte costurile acestei opțiuni.

Ca răspuns la observații ale Guvernului, reclamantul insistă ca Curtea să opteze pentru soluția care prezintă cele mai multe garanții pentru el de a vedea cererea pe care o va depune Curții de Casație examinată favorabil, și anume pronunțarea unei hotărâri de constatare a încălcării. PE DREPT I.

Curtea observă că părțile nu au putut ajunge la un acord privind termenii unei înțelegeri amiabile a cauzei (§18 mai sus).

Ea ia act de cererea de radiere depusă de Guvern, pe 4 septembrie 2009, în afara cadrului negocierilor menite să ajungă la o înțelegere amiabilă.

Curtea amintește că în conformitate cu art. 37 al Convenției, ea poate în orice moment al procedurii hotărî să radiere o cerere din rol atunci când circumstanțele permit a se ajunge la una din concluziile expuse în alineatele a) la c) din paragraful unu al acestei dispoziții, formulată după cum urmează: «1. În orice moment al procedurii, Curtea poate hotărî radierea unei cereri din rol atunci când circumstanțele permit a se concluziona a) că reclamantul nu mai dorește să o mențină; sau b) că litigiul a fost rezolvat; sau c) că, din orice alt motiv pe care Curtea constată că există, nu se justifică continuarea examinării cererii. Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și protocoalele sale o cere. 2. Curtea poate hotărî reinscrierea în rol a unei cereri atunci când estimează că circumstanțele o justifică.»

După ce a examinat termenii declarației Guvernului și ținând cont de totalitatea circumstanțelor cauzei, Curtea nu consideră oportun radierea cauzei din rol doar pe baza acestei declarații. Ea în special nu exclude că reclamantul ar putea avea nevoie, pentru a putea cere, dacă este necesar, revizuirea hotărârii litigioase a curții de apel din Bruxelles, de o hotărâre a Curții constatând în mod explicit o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției (§16 mai sus) (a se vedea, mutatis mutandis, Kessler c. Elveția, nr. 10577/04, 26 iulie 2007).

De aceea, Curtea continuă examinarea cererii. B. Privitor la admisibilitate

Curtea constată că cererea nu este manifestă rău fondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă, de altfel, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă. C. Privitor la fond

Reclamantul susține că absența mențiunei termenului de opoziție sau, cel puțin, a dispoziției relative acesteia, și anume art. 187 din codul de procedură penală, în notificarea făcută persoanei de către directorul adjunct al penitenciarului în care era deținut, era o circumstanță de forță majoră care nu i-a permis să formeze opoziție în cincisprezece zile de la notificare, reclamantul fiind ignorant la această legislație. Eroarea lui la acest unghi a fost invincibilă și trebuia, deci, să fie declarată admisibilă opoziția lui.

Guvernul amintește că hotărârea Da Luz Domingues Ferreira sus-citată, care trata o problematică similară cu cea a prezentei cauze, a dat naștere unei circulare a Colegiului procurorilor generali din 18 iunie 2008, impunând notificarea căilor și termenilor de opoziție oricui nu se prezintă și căruia i-a fost notificată o sentință. Condamnarea statului de această hotărâre a fost, de asemenea, la originea adoptării articolului 187 § 2 din codul de procedură penală.

Guvernul consideră că circumstanțele notificării reclamantului a condamnării sale sunt, în cauza de față, similare cu acelea din cauza sus-menționată, și anume absența mențiunei articolului 187 și a conținutului acestuia, absența serviciilor unui interpret la momentul notificării hotărârii și lipsă de acces la un avocat sau la informații privind căile de atac existente. El recunoaște, deci, că reclamantul a fost într-adevăr lipsit de dreptul de acces la un tribunal.

Curtea observă că problema ridicată în cauza de față este parțial similară cu cea pe care Curtea a trebuit s-o cunoască în cauza Da Luz Domingues Ferreira sus-citată. În acea cauză, reclamantul nu fusese informat, la momentul notificării hotărârii de condamnare, asupra formalităților care trebuiesc respectate pentru a forma opoziție. În cauza de față, reclamantul a încercat să facă «apel» împotriva sentinței tribunalului coreccional. S-ar fi retractat ulterior, retractare pe care o explică prin sfatul pe care i l-ar fi dat unul din supraveghetorii penitenciarului. Reclamantul beneficia de asistență juridică, dar din fapte rezultă că, în perioada critică, biroul de asistență juridică era pe punctul de a face desemnarea unui nou avocat pentru reclamant.

Cu toate acestea, indiferent de toate aceste considerații, elementul care remarcă în cauza de față este că notificarea hotărârii reclamantului nu conținea mențiunea termenului de opoziție. Ținând cont de comentariile Guvernului, Curtea nu vede niciun motiv de a se abate de la constatarea sa în hotărârea Da Luz Domingues Ferreira sus-citată conform căreia refuzul curții de apel de a redeschide procedura care s-a desfășurat în lipsă și respingerea pentru întârziere a opoziției formate de reclamant, au lipsit pe acesta din urmă de dreptul de acces la un tribunal.

De aceea, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției în cauza de față. II.

Reclamantul consideră că dacă ar trebui să i se acorde o indemnitate financiară pentru a compensa prejudiciul material, moral și cheltuielile și dépens, aceasta ar trebui să se ridice la 329.519,02 EUR. Cu toate acestea, insistând asupra importanței pe care o are pentru el posibilitatea de a vedea dosarul redeschis, invită Curtea să adopte același dispozitiv ca în hotărârea sa Da Luz Domingues Ferreira, și să spună că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din cauza refuzului curții de apel din Bruxelles de a redeschide procedura care s-a desfășurat în lipsă și că constatarea unei încălcări furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul invocat.

Guvernul consideră că o sumă de 10.000 EUR ar fi suficientă pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral al reclamantului, precum și cheltuielile și dépens.

Ținând cont de referința făcută de reclamant la soluția reținută în hotărârea Da Luz Domingues Ferreira sus-citată, Curtea consideră că el a renunțat la obținerea unei sume pentru prejudiciul invocat și, ca în hotărârea sus-citată, estimează că constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă.

În fine, Curtea amintește jurisprudența ei bine stabilită conform căreia, în cazul încălcării articolului 6 § 1 al Convenției, trebuie plasat reclamantul, cât mai mult posibil, într-o situație echivalentă cu aceea în care s-ar găsi dacă nu ar fi existat nerespectare a cerințelor acestei dispoziții. Curtea amintește că, atunci când concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată în încălcare a uneia din garanții ale procesului echitabil, cum este dreptul de acces la un tribunal în cauza de față, redresarea cea mai potrivită ar fi în principiu ca persoana să fie prejudecată din nou sau procedura să fie redeschisă în timp oportun și în respectarea cerințelor articolului 6 al Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, Gençel c. Turcia, nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003; Tahir Duran c. Turcia, nr. 40997/98, § 23, 29 ianuarie 2004; Samogyi c. Italia, nr. 67972/01, § 86, 18 mai 2004 și Ocalan c. Turcia, [Marea Cameră], nr. 46221/99, CEDO 2005-IV). DATORITĂ ACESTOR MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Declară că constatarea unei încălcări furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul invocat. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 29 iunie 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Sally Dollé Ireneu Cabral Barreto Grefiera Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 665/08) dirigée contre le Royaume de Belgique et dont un ressortissant marocain, M. Abdelkader Hakimi (« le requérant »), a saisi la Cour le 24 décembre 2007 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e A. Château, avocat à Bruxelles. Le gouvernement belge (« le Gouvernement ») a été représenté par M. M. Tysebaert, conseiller général, service public fédéral de la Justice, et A. Hoefmans, agents.

Le requérant allègue une violation de son droit d'accès à un tribunal, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention.

Le 5 décembre 2008, le président, faisant fonction, de la deuxième section a décidé de communiquer la requête. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Par un arrêt du 15 septembre 2006, la cour d'appel de Bruxelles, statuant en deuxième degré, condamna le requérant par défaut à une peine de huit ans d'emprisonnement ainsi qu'à une amende de 2 500 euros (EUR) du chef de participation, en tant que dirigeant, à une activité d'un groupe terroriste, faux en écritures et usage de faux, création d'une association en vue de perpétrer des crimes emportant la réclusion de dix à quinze ans ou plus, contrefaçon de sceau et usage du sceau contrefait, recel, création d'une association pour porter atteinte aux personnes et aux biens, contrefaçon d'un passeport, port public d'un faux nom et séjour illégal. L'arrêt de la cour d'appel confirmait un jugement du tribunal correctionnel de Bruxelles du 16 février 2006 condamnant le requérant et plusieurs autres prévenus à une peine d'emprisonnement de sept ans et à une amende de 2 500 EUR.

L'arrêt lui fut signifié le jour même à la prison de Saint-Gilles par le directeur adjoint de la prison, en français et sans interprète (alors qu'il avait toujours été assisté par un interprète tant durant l'enquête que lors de ses comparutions devant les juridictions) et sans qu'il soit fait mention de l'article 187 du code d'instruction criminelle ou de son contenu et, partant, du délai d'opposition dont le requérant pouvait disposer.

Le 29 octobre 2006, le requérant forma opposition contre l'arrêt de la cour d'appel. Il soutenait que du fait de son placement en régime « strict », il était seul vingt-quatre heures sur vingt-quatre et ne pouvait espérer s'entretenir avec d'autres détenus de sa situation et de la façon d'y réagir. N'ayant pas bénéficié des services d'un interprète lors de la signification de l'arrêt, il ne pouvait pas faire respecter ses droits fondamentaux. Le greffe de la prison avait refusé de lui fournir des informations quant aux voies de recours existantes. Il avait toutefois, en raison des propos tenus par un gardien, perdu une chance de voir son recours, intitulé « appel », examiné par la cour d'appel, laquelle aurait pu s'estimer valablement saisie nonobstant l'appellation erronée de la voie de recours. Il soulignait que la réglementation relative aux délais à respecter pour former un recours ne devrait pas empêcher les justiciables de se prévaloir d'une voie de recours disponible. En conséquence de quoi, il indiquait avoir commis une erreur invincible en ne respectant pas le délai de quinze jours pour former opposition et que cette erreur constituait une circonstance de force majeure justifiant que l'opposition soit déclarée recevable.

Subsidiairement, le requérant demandait à la cour d'appel de poser une question préjudicielle à la Cour d'arbitrage, ainsi libellée : « L'article 187 du code d'instruction criminelle, régissant les effets de la signification d'un jugement ou un arrêt de condamnation rendu par défaut, lu isolément ou en comparaison avec notamment les articles 1445 et 1539 du code judiciaire, l'article 144 § 7 de la loi du 12 janvier 2005 publiée au moniteur belge le 1 er février 2005, relative aux principes concernant l'administration des établissements pénitentiaires ainsi que le statut juridique des détenus, l'article 6 § 3 a) de la convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (...), viole-t-il les articles 10 et 11 de la Constitution, considérés isolément ou combinés avec l'article 6 de la Convention (...), en ce qu'il ne prescrit pas que le condamné soit averti, par la signification dudit jugement ou dudit arrêt, des voies éventuelles de recours, des instances compétentes pour en connaître, ainsi que des formes et délais à respecter ? »

Par un arrêt du 9 mars 2007, la cour d'appel rejeta l'opposition du requérant pour tardiveté. Elle se fonda sur un arrêt de la Cour de cassation du 21 juin 2006, selon lequel il n'existait aucune norme nationale ou internationale directement applicable en droit belge qui imposerait d'avertir le condamné des voies de recours dont il disposait, ainsi que des instances compétentes pour en connaître et des formes et délais à respecter. Elle estima également ne pas devoir poser de question préjudicielle, la cour d'arbitrage ayant déjà statué sur une question ayant un objet identique en ce sens que l'article 187 ne violait pas les articles 10 et 11 de la Constitution.

En outre, la cour d'appel releva : « Il résulte des pièces déposées devant la cour, portant la signature d'Abdelkader Hakimi, que ce dernier manifesta, le 16 septembre 2006 à 13 h 46 auprès d'un surveillant de la prison de Saint-Gilles, sa volonté d'interjeter appel de l'arrêt précité et d'être conduit au greffe de la prison afin d'y accomplir les formalités légales ; il annula toutefois expressément et librement sa demande le même jour à 14 h

Ces démarches combinées ne peuvent en aucun cas être interprétées comme la volonté du condamné de « former un recours » contre l'arrêt précité, recours que la cour devrait, selon le prévenu, interpréter, sans formalisme excessif, comme valant en réalité opposition audit arrêt. L'analyse du dossier pénal et des pièces déposées devant la cour par le ministère public et le prévenu, ne révèle aucun élément susceptible de donner crédit aux affirmations de ce dernier selon lesquelles il aurait renoncé à sa demande d'interjeter appel de l'arrêt précité sur les conseils « d'un membre du personnel pénitentiaire », ayant induit dans son chef une « erreur invincible » ou une « force majeure ». La cour relève à ce propos, notamment, qu'en conclusions déposées devant elle le 10 novembre 2006, l'opposant soutient qu'il s'est présenté au greffe de la prison suite à la signification de l'arrêt du 15 septembre 2006 et qu'il lui fut précisé, en application de l'article 297 du code judiciaire, qu'il n'appartenait pas au personnel du greffe de l'informer ou de le conseiller, alors qu'en conclusions additionnelles déposées le 8 février 2007, il affirme – pour la première fois – avoir, en violation de la même disposition, été induit en erreur par « un membre du personnel pénitentiaire » concernant la renonciation à sa volonté d'interjeter appel. » 12. Enfin, la cour d'appel nota que le 5 octobre 2006, le requérant avait adressé au bureau d'aide juridictionnelle une demande visant à la désignation d'un nouveau conseil. Les avocats alors immédiatement désignés par ce bureau étant momentanément indisponibles – circonstance dont le requérant avait été tenu informé – il ne reçut la première visite de son avocat que le 24 octobre 2006. Cette demande et le délai d'attente précité étaient toutefois postérieurs à l'expiration du délai d'opposition qui lui était imparti et étaient dès lors étrangers à la tardiveté de son recours. Il ressortait, de plus, des courriers adressés au juge d'instruction, au parquet et au bureau d'aide juridictionnelle par le requérant lui-même, que celui-ci possédait une réelle connaissance de la langue française et était parfaitement informé de ce que l'arrêt attaqué avait été prononcé par défaut contre lui. 13. Par un arrêt du 27 juin 2007, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant. La Cour de cassation considéra que ni l'article 6 §§ 1et 3 de la Convention, ni les dispositions légales applicables n'imposaient que l'acte de signification de la condamnation prononcée par défaut mentionne le droit de faire opposition au jugement et le délai imparti pour l'exercice de ce droit. Elle jugea, en outre, que l'article 187, alinéa 1 er , du code d'instruction criminelle n'assujettissait pas le recours qu'elle instituait à des limites procédurales imprévisibles ou à des conditions d'exercice telles que le droit d'accès à un tribunal s'en trouverait atteint dans sa substance même. II.

La loi du 1 er avril 2007 introduisit un article 442 bis au code d'instruction criminelle qui prévoit : « S'il a été établi par un arrêt définitif de la Cour européenne des droits de l'homme que la Convention européenne de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales ou des protocoles additionnels, (...), ont été violés, il peut être demandé la réouverture, en ce qui concerne la seule action publique, de la procédure qui a conduit à la condamnation du requérant dans l'affaire devant la Cour européenne des droits de l'homme ou à la condamnation d'une autre personne pour le même fait et fondée sur les mêmes moyens de preuve. » III. LES EFFORTS ENTREPRIS PAR LES PARTIES EN VUE DE PARVENIR A UN REGLEMENT AMIABLE ET LA DECLARATION UNILATERALE DU GOUVERNEMENT

Le 24 mars 2009, à la suite de la communication de la présente requête au Gouvernement par la Cour, le Gouvernement sollicita l'envoi par la Cour d'une proposition chiffrée de règlement amiable.

La proposition faite par la Cour fut acceptée par le Gouvernement mais rejetée par le requérant au motif qu'il souhaitait obtenir la garantie de pouvoir bénéficier de la procédure de réouverture de son dossier.

Le 4 septembre 2009, le Gouvernement saisit la Cour d'une déclaration unilatérale sollicitant la radiation de l'affaire en contrepartie de la reconnaissance de la violation de l'article 6 § 1 et du versement d'une somme de 10 000 EUR. Il y précisait qu'il n'existait pas de droit à la réouverture de la procédure, qu'il n'appartenait pas au ministre de la Justice d'accorder une garantie à cet égard et que l'appréciation de l'octroi d'une telle réouverture appartenait au pouvoir discrétionnaire de la Cour de cassation (dans le respect des conditions de recevabilité prévues par la loi du 1 er avril 2007). Il ajoutait que la circulaire n o COL5/2008 du collège des procureurs généraux près les cours d'appel du 18 juin 2008 (directive relative à la notification de ses droits à une personne condamnée par défaut détenue ou non au sein du Royaume ou à l'étranger) ainsi qu'un projet de modification de l'article 187 § 2 du code d'instruction criminelle visaient à rendre la loi belge conforme à la jurisprudence de la Cour.

Dans ses commentaires concernant la déclaration unilatérale du Gouvernement, le requérant insista sur l'importance que revêtait pour lui la possibilité de demander que son dossier soit rouvert. Il était essentiel pour lui que cette demande ne puisse lui être refusée au motif qu'il aurait accepté un règlement amiable ou que, même l'ayant rejeté, la Cour ait estimé pouvoir se ranger à la proposition du Gouvernement. Tant que la législation belge n'aura pas été modifiée afin que la demande de réouverture du dossier ne soit soumise à aucune autre condition que la reconnaissance d'une violation de la Convention, une somme d'argent ne pourra pas compenser le préjudice subi en l'occurrence par le requérant.

Ayant repris l'examen de l'affaire, la Cour nota que les arguments échangés entre le Gouvernement et le requérant faisaient apparaître une question plus générale au regard de la Convention : celui de l'incidence d'une déclaration unilatérale du Gouvernement sur la possibilité de demander la réouverture de la procédure. A ce jour, la législation de plusieurs Etats contractants, dont celle de la Belgique, prévoit cette possibilité au cas où la Cour a rendu un arrêt de violation. Reste cependant ouverte la question de savoir si une telle possibilité existe également dans l'hypothèse d'une déclaration unilatérale dans laquelle un Gouvernement reconnaît la violation de la Convention et ce, dans le cadre d'une affaire faisant déjà l'objet d'une jurisprudence de la Cour.

Afin de se prononcer sur la déclaration unilatérale du Gouvernement, la Cour décida, le 12 janvier 2010, en vertu de l'article 62 § 1 du règlement de la Cour, d'inviter ce dernier à prendre une position plus nette quant à la demande du requérant, notamment en éclairant la Cour sur les possibilités d'une demande de réouverture de la procédure déposée par le requérant auprès de la Cour de cassation au cas où la déclaration unilatérale serait acceptée par la Cour.

Par lettres des 8 mars et 2 avril 2010, le Gouvernement indiqua qu'il appartiendra à la Cour de cassation d'estimer s'il y a ou non, en droit, équivalence entre un arrêt de constat de violation et la déclaration unilatérale de reconnaissance de violation qui lui serait soumise. La Cour pourrait dès lors, afin de diminuer les risques d'une irrecevabilité éventuelle, décider de nommer « arrêt » sa décision de radiation. Le gouvernement souligne l'intérêt que présente la déclaration unilatérale par rapport à l'arrêt pour la célérité de la procédure. En outre, offrir à la Cour de cassation la possibilité d'appliquer éventuellement la théorie de l'équivalence permettrait, sur le plan législatif belge, d'éviter une modification éventuelle des conditions de recevabilité de la loi belge sur la réouverture d'une procédure pénale suite à un constat de violation de la Convention. Si les circonstances de l'espèce devaient le justifier, la Cour pourrait toujours réinscrire l'affaire au rôle, en vertu de l'article 37 de la Convention, afin d'éviter que le requérant ne fasse les frais de cette option.

En réponse aux observations du Gouvernement, le requérant insiste pour que la Cour opte pour la solution présentant le plus de garanties pour lui de voir la demande qu'il soumettra à la Cour de cassation examinée favorablement, à savoir le prononcé d'un arrêt de constat de violation. EN DROIT I.

La Cour observe que les parties ne sont pas parvenues à s'entendre sur les termes d'un règlement amiable de l'affaire (paragraphe 18 ci-dessus).

Elle prend acte de la demande de radiation soumise par le Gouvernement, le 4 septembre 2009, en dehors du cadre des négociations menées en vue de parvenir à un règlement amiable.

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 37 de la Convention, elle peut à tout moment de la procédure décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent de conduire à l'une des conclusions exposées aux alinéas a) à c) du paragraphe premier de cette disposition, libellée comme il suit : « 1. A tout moment de la procédure, la Cour peut décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent de conclure a) que le requérant n'entend plus la maintenir; ou b) que le litige a été résolu; ou c) que, pour tout autre motif dont la Cour constate l'existence, il ne se justifie plus de poursuivre l'examen de la requête. Toutefois, la Cour poursuit l'examen de la requête si le respect des droits de l'homme garantis par la Convention et ses Protocoles l'exige. 2. La Cour peut décider la réinscription au rôle d'une requête lorsqu'elle estime que les circonstances le justifient. »

Après avoir examiné les termes de la déclaration du Gouvernement et eu égard à l'ensemble des circonstances de l'espèce, la Cour n'estime pas opportun de rayer l'affaire du rôle sur la seule base de ladite déclaration. Elle n'exclut en particulier pas que le requérant ait besoin, afin de pouvoir demander, le cas échéant, la révision de l'arrêt litigieux de la cour d'appel de Bruxelles, d'un arrêt de la Cour constatant explicitement une violation de l'article 6 § 1 de la Convention (paragraphe 16 ci-dessus) (voir, mutatis mutandis, Kessler c. Suisse , n o 10577/04, 26 juillet 2007).

Partant, la Cour poursuit l'examen de la requête. B. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. C. Sur le fond

Le requérant soutient que l'absence de mention du délai d'opposition ou à tout le moins de la disposition y relative, à savoir l'article 187 du code d'instruction criminelle, dans la signification, faite à personne par le directeur adjoint de la prison où il était détenu, était une circonstance de force majeure ne lui ayant pas permis de former opposition dans les quinze jours de cette signification, le requérant étant pour sa part ignorant de cette disposition légale. Son erreur à cet égard était invincible et il convenait dès lors de déclarer son opposition recevable.

Le Gouvernement rappelle que l'arrêt Da Luz Domingues Ferreira précité, qui traitait une problématique similaire à celle de la présente affaire, a donné lieu à une circulaire du Collège des procureurs généraux du 18 juin 2008, imposant la signification des voies et délais d'opposition à tout défaillant à qui un jugement est signifié. La condamnation de l'Etat par cet arrêt a aussi été à l'origine de l'adoption de l'article 187 § 2 du code d'instruction criminelle.

Le Gouvernement considère que les circonstances de la signification au requérant de sa condamnation sont, en l'espèce, similaires à celles de l'affaire susmentionnée, à savoir absence de mention de l'article 187 et de son contenu, absence des services d'un interprète lors de la signification de l'arrêt et défaut d'accès à un conseil ou à des informations quant aux voies de recours existantes. Il reconnaît dès lors que le requérant a bien été privé de son droit d'accès à un tribunal.

La Cour relève que le problème soulevé en l'espèce est en partie similaire à celui dont la Cour a eu à connaître dans l'affaire Da Luz Domingues Ferreira précitée. Dans cette affaire, le requérant n'avait pas été informé, au moment de la signification de l'arrêt de condamnation, des formalités à respecter pour former opposition. En l'espèce, le requérant a tenté de faire « appel » contre le jugement du tribunal correctionnel. Il se serait rétracté par la suite, rétractation qu'il explique lui-même par un conseil que lui aurait donné un des surveillants de la prison. Le requérant bénéficiait de l'aide juridictionnelle, mais il ressort des faits que, lors de la période critique, le bureau d'aide juridictionnelle était sur le point de procéder à la désignation d'un nouvel avocat pour le requérant.

Toutefois, indépendamment de toutes ces considérations, l'élément marquant en l'espèce est que la signification de l'arrêt au requérant ne portait pas mention du délai d'opposition. Compte tenu des commentaires du Gouvernement, la Cour n'aperçoit aucune raison de s'écarter de son constat dans l'arrêt Da Luz Domingues Ferreira précité selon lequel le refus par la cour d'appel de rouvrir la procédure qui s'est déroulée par défaut et le rejet pour tardiveté de l'opposition formée par le requérant, avaient privé ce dernier du droit d'accès à un tribunal.

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en l'espèce. II.

Le requérant estime que s'il devait être question de lui octroyer une indemnité financière pour compenser son préjudice matériel, moral ainsi que ses frais et dépens, celle-ci devrait s'élever à 329 519,02 EUR. Toutefois, insistant sur l'importance que revêt pour lui la possibilité de voir son dossier rouvert, il invite la Cour à adopter le même dispositif que dans son arrêt Da Luz Domingues Ferreira , et dire qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 du fait du refus de la cour d'appel de Bruxelles de rouvrir la procédure qui s'est déroulée par défaut et que le constat d'une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage allégué.

Le Gouvernement considère qu'une somme de 10 000 EUR suffirait à couvrir tout préjudice matériel et moral du requérant ainsi que les frais et dépens.

Compte tenu de la référence faite par le requérant à la solution retenue dans l'arrêt Da Luz Domingues Ferreira précité, la Cour considère que celui-ci a renoncé à obtenir une somme pour le dommage allégué et, comme dans l'arrêt précité, estime que le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante.

Enfin, la Cour rappelle sa jurisprudence bien établie selon laquelle, en cas de violation de l'article 6 § 1 de la Convention, il faut placer le requérant, le plus possible, dans une situation équivalant à celle dans laquelle il se trouverait s'il n'y avait pas eu manquement aux exigences de cette disposition. La Cour rappelle que, lorsqu'elle conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée en violation d'une des garanties du procès équitable, comme le droit d'accès à un tribunal en l'espèce, le redressement le plus approprié serait en principe de faire rejuger l'intéressé ou de rouvrir la procédure en temps utile et dans le respect des exigences de l'article 6 de la Convention (voir, mutatis mutandis , Gençel c. Turquie , n o 53431/99, § 27, 23 octobre 2003 ; Tahir Duran c. Turquie , n o 40997/98, § 23, 29 janvier 2004 ; Samogyi c. Italie , n o 67972/01, § 86, 18 mai 2004 et Ocalan c. Turquie , [GC], n o 46221/99, ECHR 2005-IV). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit que le constat d'une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage allégué. Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 juin 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Ireneu Cabral Barreto Greffière Président