AFFAIRE HAKIMI c. BELGIQUE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1;Dommage matériel et préjudice moral - constat de violation suffisant
AFFAIRE HAKIMI c. BELGIQUE (CtEDO, 2010)
SECȚIUNEA A DOUA
CAUZA
HAKIMI c. BELGIA
(Cererea nr. 665/08)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
29 iunie 2010
DEFINITIVĂ
29/09/2010
Această hotărâre a devenit definitivă în virtutea articolului 44 § 2 al Convenției. Ea poate fi supusă unor corecții de formă.
În cauza Hakimi c. Belgia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședință într-o cameră alcătuită din:
Ireneu Cabral Barreto,
președinte,
Françoise Tulkens,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
Ișıl Karakaș,
judecători,
și Sally Dollé,
grefiera secțiunii,
După deliberare în camera de consiliu pe 9 iunie 2010,
Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr. 665/08) îndreptată împotriva Regatului Belgiei și care un cetățean morocan, D-nul Abdelkader Hakimi («reclamantul»), a sesizat Curtea pe 24 decembrie 2007 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).
2.
Reclamantul este reprezentat de Doamna A. Château, avocat la Bruxelles. Guvernul belgian («Guvernul») a fost reprezentat de D-nul M. Tysebaert, consilier general, serviciu public federal al Justiției, și A. Hoefmans, agenți.
3.
Reclamantul alege să invocă o încălcare a dreptului său de acces la un tribunal, garantat de art. 6 § 1 al Convenției.
4.
Pe 5 decembrie 2008, președintele, făcând funcția, al secțiunii a doua a decis comunicarea cererii. După cum permite art. 29 § 3 al Convenției, a fost, de asemenea, hotărât că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului.
PE FOND
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5.
Reclamantul s-a născut în 1965 și în prezent este încarcerat la Andenne.
6.
Printr-o hotărâre din 15 septembrie 2006, curtea de apel din Bruxelles, statuând în gradul doi, a condamnat reclamantul în lipsă la o pedeapsă de opt ani de închisoare și la o amendă de 2.500 euro (EUR) pentru participare, în calitate de conducător, la activitatea unui grup terorist, falsuri în înscrisuri și folosirea de falsuri, înființarea unei asociații în scopul săvârșirii de infracțiuni cu o pedeapsă de închisoare de zece la cincisprezece ani sau mai mult, falsificarea sigiliului și folosirea sigiliului falsificat, recel, înființarea unei asociații pentru a leza persoane și bunuri, falsificarea unui pasaport, purtarea publică a unui fals nume și ședere ilegală. Hotărârea curții de apel a confirmat o sentință a tribunalului coreccional din Bruxelles din 16 februarie 2006 care a condamnat reclamantul și mai mulți alți inculpați la o pedeapsă de închisoare de șapte ani și la o amendă de 2.500 EUR.
7.
Hotărârea i-a fost notificată în aceeași zi în penitenciarul Saint-Gilles de directorul adjunct al penitenciarului, în limba franceză și fără interpret (deși fusese întotdeauna asistat de un interpret atât în timpul investigației, cât și în cadrul comparuțiilor sale în fața instanțelor) și fără a se face o mențiune a articolului 187 din codul de procedură penală sau a conținutului acestuia și, prin urmare, a termenului de opoziție de care reclamantul putea beneficia.
8.
Pe 29 octombrie 2006, reclamantul a formulat opoziție împotriva hotărârii curții de apel. El susținea că din cauza plasării sale în regim «strict», era singur douăzeci și patru de ore pe douăzeci și patru și nu putea spera să se discute cu alți deținuți despre situația sa și cum să reacționeze la aceasta. Nefiind beneficiar al serviciilor unui interpret la momentul notificării hotărârii, nu putea asigura respectarea drepturilor sale fundamentale. Grefa penitenciarului refuzase să îi furnizeze informații privind căile de atac existente. Cu toate acestea, din cauza declarațiilor unui gardian, a pierdut o șansă de a vedea recursul lui, intitulat «apel», examinat de curtea de apel, care ar fi putut considera că a fost valabil sesizată în ciuda denumirii incorecte a căii de atac. Sublinia că reglementarea referitoare la termenii care trebuie respectați pentru a forma un recurs nu ar trebui să împiedice justiții să se prevaleze de o cale de atac disponibilă. Ca urmare, a indicat că a comis o eroare invincibilă prin nerespectarea termenului de cincisprezece zile pentru a forma opoziție și că această eroare constituia o circumstanță de forță majoră care justifica declararea admisibilității opoziției.
9.
Cu titlu subsidiaire, reclamantul cerut curții de apel să ridice o chestiune prejudicială Curții de Arbitraj, formulată după cum urmează:
«art. 187 din codul de procedură penală, care reglementează efectele notificării unei sentințe sau a unei hotărâri de condamnare pronunțată în lipsă, citit izolat sau în comparație cu în special articolele 1445 și 1539 din codul civil, art. 144 § 7 din legea din 12 ianuarie 2005 publicată în monitorul belgian pe 1 februarie 2005, referitoare la principiile privind administrarea instituțiilor penitenciare și la statutul juridic al deținuților, art. 6 § 3 a) al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (...), încalcă articolele 10 și 11 ale Constituției, considerate izolat sau combinate cu art. 6 al Convenției (...), în sensul că nu prescrie că persoana condamnată să fie avertizată, prin notificarea acestei sentințe sau hotărâri, cu privire la eventualele căi de atac, instanțele competente pentru a le cunoaște, precum și forma și termenii care trebuie respectați?»
10.
Printr-o hotărâre din 9 martie 2007, curtea de apel a respins opoziția reclamantului pentru întârziere. S-a bazat pe o hotărâre a Curții de Casație din 21 iunie 2006, conform căreia nu exista nicio normă națională sau internațională direct aplicabilă în dreptul belgian care ar impune avertizarea persoanei condamnate cu privire la căile de atac de care dispunea, precum și instanțele competente pentru a le cunoaște și forma și termenii care trebuie respectați. Ea a estimat, de asemenea, că nu trebuie să ridice o chestiune prejudicială, Curtea de Arbitraj având deja o hotărâre asupra unei chestiuni cu obiect identic în sensul că art. 187 nu încalcă articolele 10 și 11 ale Constituției.
11.
În plus, curtea de apel a observat:
«Rezultă din piese depuse în fața curții, purtând semnătura lui Abdelkader Hakimi, că acesta din urmă a manifestat, pe 16 septembrie 2006 la 13h46 în fața unui supraveghetor al penitenciarului Saint-Gilles, dorința sa de a face apel al hotărârii sus-menționate și de a fi dus la grefa penitenciarului pentru a îndeplini formalitățile legale; el a anulat, totuși, în mod expres și liber cererea sa în aceeași zi la 14h15.
Aceste măsuri combinate nu pot în niciun caz fi interpretate ca voința persoanei condamnate de a «forma un recurs» împotriva hotărârii sus-menționate, recurs pe care pârâtul consideră că curtea ar trebui să-l interpreteze, fără formalism excesiv, ca fiind valabil opoziție la hotărârea sus-menționată.
Analiza dosarului penal și a pieselor depuse în fața curții de procuratură și de pârât, nu relevă niciun element susceptibil de a sprijini afirmații ale acestuia din urmă conform cărora ar fi renunțat la cererea de a face apel al hotărârii sus-menționate pe sfatul «unui membru al personalului penitenciar», care a indus în eroare în privința unei «erori invincibile» sau a unei «forțe majore».
Curtea observă la acest punct, în special, că în concluziile depuse în fața ei pe 10 noiembrie 2006, oponentul susține că s-a prezentat la grefa penitenciarului după notificarea hotărârii din 15 septembrie 2006 și că i s-a precizat, în aplicarea articolului 297 din codul civil, că nu aparținea personalului grefei să-l informeze sau să-l sfătuiască, în timp ce în concluziile adiționale depuse pe 8 februarie 2007, afirmă – pentru prima dată – că, în încălcare a aceleiași dispoziții, a fost indus în eroare de «un membru al personalului penitenciar» cu privire la renunțarea la dorința sa de a face apel.»
12.
În final, curtea de apel a observat că pe 5 octombrie 2006, reclamantul a adresat biroului de asistență juridică o cerere care vizează desemnarea unui nou avocat. Avocații desemnați imediat de acest birou fiind temporar indisponibili – circumstanță de care reclamantul fusese informat – el a primit prima vizită a avocatului lui doar pe 24 octombrie 2006. Această cerere și termenul de așteptare sus-menționat au fost, totuși, posteriori expirării termenului de opoziție care i era acordat și erau prin urmare nerelative la întârzierea recursului său. De altfel, din scrisorile adresate judecătorului de instrucție, procuraturii și biroului de asistență juridică de către reclamant însuși, a reieșit că acesta deținea o cunoaștere reală a limbii franceze și era perfect informat despre faptul că hotărârea atacată fusese pronunțată în lipsă împotriva sa.
13.
Printr-o hotărâre din 27 iunie 2007, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. Curtea de Casație a considerat că nici art. 6 §§ 1 și 3 al Convenției, nici dispoziții legale aplicabile nu prescriu ca actul de notificare a condamnării pronunțate în lipsă să mențiune dreptul de a face opoziție la sentință și termenul acordat pentru exercitarea acestui drept. Ea a judecat, în plus, că art. 187, alineat 1, din codul de procedură penală nu supunea recursul pe care-l instituia la limite procedurale imprevizibile sau la condiții de exerciciu care ar face ca dreptul de acces la un tribunal să fie atins în esența sa.
II.
DREPTUL INTERN RELEVANT
14.
art. 187 din codul de procedură penală prevede:
«Persoana condamnată în lipsă va putea face opoziție la sentință în cincisprezece zile care urmează zilei notificării.
Atunci când notificarea sentinței nu s-a făcut în persoană, pârâtul va putea face opoziție, privitor la condamnări penale, în cincisprezece zile care urmează zilei în care va fi cunoscut notificarea și, dacă nu s-a stabilit că a cunoscut notificarea, până la expirarea termenilor de prescripție a pedepsei. El va putea face opoziție, privitor la condamnări civile, până la executarea sentinței.
(...)
Opoziția va fi notificată procuraturii și părților în cauză.
Dacă opoziția nu a fost notificată în cincisprezece zile care urmează notificării sentinței, se va putea proceda la executarea condamnărilor și, în cazul apelului din partea părților care au promovat sau al uneia dintre ele, se va putea proceda la judecata apelului.
Condamnarea va fi ca neavenind ca urmare a opoziției; cu toate acestea, taxele și cheltuielile cauzate de opoziție, inclusiv costul expediei și al notificării sentinței vor rămâne în sarcina opozantului, dacă nerespectarea obligației de a se prezenta îi este imputabilă.»
15.
Ca urmare a hotărârii Curții în cauza Da Luz Domingues Ferreira c. Belgia (nr. 50049/99, 24 mai 2007), legiuitorul belgian a modificat, pe 30 decembrie 2009, art. 187 § 2 din codul de procedură penală, care se citește acum după cum urmează:
«Atunci când notificarea sentinței nu s-a făcut persoanei, pârâtul va putea face opoziție, privitor la condamnări penale, în cincisprezece zile care urmează zilei în care va fi cunoscut notificarea. Dacă a cunoscut notificarea prin notificarea unui mandat de arestare european sau a unei cereri de extrădare sau că termenul curent de cincisprezece zile nu a expirat încă la momentul arestării sale în străinătate, va putea face opoziție în cincisprezece zile care urmează zilei livrării sale sau eliberării sale în străinătate. Dacă nu s-a stabilit că a cunoscut notificarea, pârâtul va putea face opoziție până la expirarea termenilor de prescripție a pedepsei. El va putea face opoziție, privitor la condamnări civile, până la executarea sentinței.»
16.
Legea din 1 aprilie 2007 a introdus un articol 442bis în codul de procedură penală care prevede:
«Dacă a fost stabilit printr-o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului că Convenția Europeană de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau protocoalele adiționale, (...), au fost încălcate, se poate cere redeschiderea, privitor doar la acțiunea publică, a procedurii care a condus la condamnarea reclamantului în cauza în fața Curții Europene a Drepturilor Omului sau la condamnarea altei persoane pentru același fapt și bazată pe aceleași mijloace de probă.»
III. EFORTURILE ÎNTREPRINSE DE PĂRȚI PENTRU A AJUNGE LA O ÎNȚELEGERE AMIABILĂ ȘI DECLARAȚIA UNILATERALĂ A GUVERNULUI
17.
Pe 24 martie 2009, ca urmare a comunicării prezentei cereri Guvernului de către Curt Curtea, Guvernul a cerut trimiterea de către Curt a unei propuneri cifrate de înțelegere amiabilă.
18.
Propunerea făcută de Curt a fost acceptată de Guvern, dar respinsă de reclamant cu motivul că dorește să obțină garanția de a putea beneficia de procedura de redeschidere a dosarului lui.
19.
Pe 4 septembrie 2009, Guvernul a depus la Curt o declarație unilaterală solicitând radierea cauzei în schimbul recunoașterii încălcării articolului 6 § 1 și a plății unei sume de 10.000 EUR. El a precizat că nu există drept la redeschiderea procedurii, că nu aparține ministrului Justiției să acorde o garanție la acest unghi și că aprecierea acordării unei asemenea redeschideri aparține puterii discreționare a Curții de Casație (în respecting condițiile de admisibilitate prevăzute de legea din 1 aprilie 2007). El a adăugat că circulara nr. COL5/2008 a Colegiului procurorilor generali lângă curțile de apel din 18 iunie 2008 (directivă referitoare la notificarea drepturilor unei persoane condamnate în lipsă deținută sau nu în cadrul Regatului sau în străinătate) și un proiect de modificare a articolului 187 § 2 din codul de procedură penală au ca scop să aducă legea belgiană în conformitate cu jurisprudența Curții.
20.
În comentariile sale referitoare la declarația unilaterală a Guvernului, reclamantul a insistat asupra importanței pe care o are pentru el posibilitatea de a cere redeschiderea dosarului lui. A fost esențial pentru el ca această cerere să nu poată fi refuzată cu motivul că ar fi acceptat o înțelegere amiabilă sau că, chiar dacă a respins-o, Curtea ar fi estimat că ar putea să se alinieze cu propunerea Guvernului. Atâta timp cât legislația belgiană nu va fi modificată ca cererea de redeschidere a dosarului să nu fie supusă niciunei alte condiții decât recunoașterea unei încălcări a Convenției, o sumă de bani nu va putea compensa prejudiciul suferit în cauza de față de reclamant.
21.
După ce a reluat examinarea cauzei, Curtea a observat că argumentele schimbate între Guvern și reclamant au revelat o chestiune mai generală privind Convenția: aceea a incidența unei declarații unilaterale a Guvernului asupra posibilității de a cere redeschiderea procedurii. Până în prezent, legislația mai multor state contractante, inclusiv aceea a Belgiei, prevede această posibilitate în cazul în care Curtea a pronunțat o hotărâre de constatare a încălcării. Rămâne, totuși, deschisă întrebarea dacă o asemenea posibilitate există de asemenea în ipoteza unei declarații unilaterale în care un Guvern recunoaște încălcarea Convenției și aceasta, în cadrul unei cauze care este deja obiect al jurisprudenței Curții.
22.
Pentru a se pronunța asupra declarației unilaterale a Guvernului, Curtea a hotărât, pe 12 ianuarie 2010, în virtutea articolului 62 § 1 din regulamentul Curții, să invite pe acesta din urmă să ia o poziție mai clară privind cererea reclamantului, în special prin a clarifica Curții posibilitățile unei cereri de redeschidere a procedurii depuse de reclamant în fața Curții de Casație în cazul în care declarația unilaterală ar fi acceptată de Curt.
23.
Prin scrisorile din 8 martie și 2 aprilie 2010, Guvernul a indicat că va aparține Curții de Casație să estimeze dacă există sau nu, în drept, echivalență între o hotărâre de constatare a încălcării și declarația unilaterală de recunoaștere a încălcării care i-ar fi depusă. Curtea ar putea deci, pentru a reduce riscurile unei eventuale inadmisibilități, hotărî să numească «hotărâre» decizia sa de radiere. Guvernul subliniază interesul pe care-l prezintă declarația unilaterală în comparație cu hotărârea pentru celeritate a procedurii. În plus, oferirea Curții de Casație a posibilității de a aplica eventual teoria echivalenței ar permite, pe plan legislativ belgian, evitarea unei eventuale modificări a condițiilor de admisibilitate ale legii belgiene privind redeschiderea unei proceduri penale ca urmare a constatării încălcării Convenției. Dacă circumstanțele cauzei trebuiau să o justifice, Curtea ar putea în permanență reinscrie cauza în rol, în virtutea articolului 37 al Convenției, pentru a evita ca reclamantul să suporte costurile acestei opțiuni.
24.
Ca răspuns la observații ale Guvernului, reclamantul insistă ca Curtea să opteze pentru soluția care prezintă cele mai multe garanții pentru el de a vedea cererea pe care o va depune Curții de Casație examinată favorabil, și anume pronunțarea unei hotărâri de constatare a încălcării.
PE DREPT
I.
PRIVITOR LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI
25.
Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său de acces la un tribunal, din cauza inadmisibilității pentru întârziere a opoziției pe care a format-o împotriva hotărârii curții de apel din Bruxelles din 15 septembrie 2006 care l-a condamnat în lipsă. El susține o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției, a cărui parte relevantă se formulează după cum urmează:
«Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) asupra bunului-fond al oricărei acuzații în materie penală adusă împotriva ei.»
A.
Observații preliminare
26.
Curtea observă că părțile nu au putut ajunge la un acord privind termenii unei înțelegeri amiabile a cauzei (§18 mai sus).
27.
Ea ia act de cererea de radiere depusă de Guvern, pe 4 septembrie 2009, în afara cadrului negocierilor menite să ajungă la o înțelegere amiabilă.
28.
Curtea amintește că în conformitate cu art. 37 al Convenției, ea poate în orice moment al procedurii hotărî să radiere o cerere din rol atunci când circumstanțele permit a se ajunge la una din concluziile expuse în alineatele a) la c) din paragraful unu al acestei dispoziții, formulată după cum urmează:
«1. În orice moment al procedurii, Curtea poate hotărî radierea unei cereri din rol atunci când circumstanțele permit a se concluziona
a) că reclamantul nu mai dorește să o mențină; sau
b) că litigiul a fost rezolvat; sau
c) că, din orice alt motiv pe care Curtea constată că există, nu se justifică continuarea examinării cererii.
Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și protocoalele sale o cere.
Curtea poate hotărî reinscrierea în rol a unei cereri atunci când estimează că circumstanțele o justifică.»
29.
După ce a examinat termenii declarației Guvernului și ținând cont de totalitatea circumstanțelor cauzei, Curtea nu consideră oportun radierea cauzei din rol doar pe baza acestei declarații. Ea în special nu exclude că reclamantul ar putea avea nevoie, pentru a putea cere, dacă este necesar, revizuirea hotărârii litigioase a curții de apel din Bruxelles, de o hotărâre a Curții constatând în mod explicit o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției (§16 mai sus) (a se vedea, mutatis mutandis, Kessler c. Elveția, nr. 10577/04, 26 iulie 2007).
30.
De aceea, Curtea continuă examinarea cererii.
B.
Privitor la admisibilitate
31.
Curtea constată că cererea nu este manifestă rău fondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă, de altfel, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
C.
Privitor la fond
32.
Reclamantul susține că absența mențiunei termenului de opoziție sau, cel puțin, a dispoziției relative acesteia, și anume art. 187 din codul de procedură penală, în notificarea făcută persoanei de către directorul adjunct al penitenciarului în care era deținut, era o circumstanță de forță majoră care nu i-a permis să formeze opoziție în cincisprezece zile de la notificare, reclamantul fiind ignorant la această legislație. Eroarea lui la acest unghi a fost invincibilă și trebuia, deci, să fie declarată admisibilă opoziția lui.
33.
Guvernul amintește că hotărârea Da Luz Domingues Ferreira sus-citată, care trata o problematică similară cu cea a prezentei cauze, a dat naștere unei circulare a Colegiului procurorilor generali din 18 iunie 2008, impunând notificarea căilor și termenilor de opoziție oricui nu se prezintă și căruia i-a fost notificată o sentință. Condamnarea statului de această hotărâre a fost, de asemenea, la originea adoptării articolului 187 § 2 din codul de procedură penală.
34.
Guvernul consideră că circumstanțele notificării reclamantului a condamnării sale sunt, în cauza de față, similare cu acelea din cauza sus-menționată, și anume absența mențiunei articolului 187 și a conținutului acestuia, absența serviciilor unui interpret la momentul notificării hotărârii și lipsă de acces la un avocat sau la informații privind căile de atac existente. El recunoaște, deci, că reclamantul a fost într-adevăr lipsit de dreptul de acces la un tribunal.
35.
Curtea observă că problema ridicată în cauza de față este parțial similară cu cea pe care Curtea a trebuit s-o cunoască în cauza Da Luz Domingues Ferreira sus-citată. În acea cauză, reclamantul nu fusese informat, la momentul notificării hotărârii de condamnare, asupra formalităților care trebuiesc respectate pentru a forma opoziție. În cauza de față, reclamantul a încercat să facă «apel» împotriva sentinței tribunalului coreccional. S-ar fi retractat ulterior, retractare pe care o explică prin sfatul pe care i l-ar fi dat unul din supraveghetorii penitenciarului. Reclamantul beneficia de asistență juridică, dar din fapte rezultă că, în perioada critică, biroul de asistență juridică era pe punctul de a face desemnarea unui nou avocat pentru reclamant.
36.
Cu toate acestea, indiferent de toate aceste considerații, elementul care remarcă în cauza de față este că notificarea hotărârii reclamantului nu conținea mențiunea termenului de opoziție. Ținând cont de comentariile Guvernului, Curtea nu vede niciun motiv de a se abate de la constatarea sa în hotărârea Da Luz Domingues Ferreira sus-citată conform căreia refuzul curții de apel de a redeschide procedura care s-a desfășurat în lipsă și respingerea pentru întârziere a opoziției formate de reclamant, au lipsit pe acesta din urmă de dreptul de acces la un tribunal.
37.
De aceea, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției în cauza de față.
II.
PRIVITOR LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
38.
Conform articolului 41 al Convenției,
«Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante nu permite să șteargă decât imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții prejudiciate, dacă este necesar, o satisfacție echitabilă.»
39.
Reclamantul consideră că dacă ar trebui să i se acorde o indemnitate financiară pentru a compensa prejudiciul material, moral și cheltuielile și dépens, aceasta ar trebui să se ridice la 329.519,02 EUR. Cu toate acestea, insistând asupra importanței pe care o are pentru el posibilitatea de a vedea dosarul redeschis, invită Curtea să adopte același dispozitiv ca în hotărârea sa Da Luz Domingues Ferreira, și să spună că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din cauza refuzului curții de apel din Bruxelles de a redeschide procedura care s-a desfășurat în lipsă și că constatarea unei încălcări furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul invocat.
40.
Guvernul consideră că o sumă de 10.000 EUR ar fi suficientă pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral al reclamantului, precum și cheltuielile și dépens.
41.
Ținând cont de referința făcută de reclamant la soluția reținută în hotărârea Da Luz Domingues Ferreira sus-citată, Curtea consideră că el a renunțat la obținerea unei sume pentru prejudiciul invocat și, ca în hotărârea sus-citată, estimează că constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă.
42.
În fine, Curtea amintește jurisprudența ei bine stabilită conform căreia, în cazul încălcării articolului 6 § 1 al Convenției, trebuie plasat reclamantul, cât mai mult posibil, într-o situație echivalentă cu aceea în care s-ar găsi dacă nu ar fi existat nerespectare a cerințelor acestei dispoziții. Curtea amintește că, atunci când concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată în încălcare a uneia din garanții ale procesului echitabil, cum este dreptul de acces la un tribunal în cauza de față, redresarea cea mai potrivită ar fi în principiu ca persoana să fie prejudecată din nou sau procedura să fie redeschisă în timp oportun și în respectarea cerințelor articolului 6 al Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, Gençel c. Turcia, nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003; Tahir Duran c. Turcia, nr. 40997/98, § 23, 29 ianuarie 2004; Samogyi c. Italia, nr. 67972/01, § 86, 18 mai 2004 și Ocalan c. Turcia, [Marea Cameră], nr. 46221/99, CEDO 2005-IV).
DATORITĂ ACESTOR MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
1.
Declară
cererea admisibilă;
2.
Declară
că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției;
3.
Declară
că constatarea unei încălcări furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul invocat.
Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 29 iunie 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Sally Dollé
Ireneu Cabral Barreto
Grefiera
Președinte