Faniel împotriva Belgiei

La baza cauzei se găsește o requeta (nr o 11892/08) direcționată împotriva Regatului Belgiei și ale cărei a sesizat Curtea cetățean al acestui stat, D. Michel Faniel (« reclamantul »), la 21 februarie 2008 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat de M e P. Charpentier, avocat la Huy. Guvernul belgian (« Guvernul ») este reprezentat de agent-ul său, D. M. Tysebaert, consilier general la Serviciul Public Federal de Justiție.

Reclamantul pretinde în particular o încălcare a dreptului său de acces la un tribunal, garantat de art. 6 § 1 al Convenției.

La 28 aprilie 2010, președintele secțiunii a doua a hotărât să comunice pretenția tirata de art. 6 § 1 combinat cu art. 14 al Convenției Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 1 al Convenției, s-a hotărât, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului.

Reclamantul este tatăl unei fiice minore la momentul faptelor asupra căreia fusese hotărât de judecătorul păcii din Huy, prin sentință din 26 octombrie 1994. I s-a reproșat că, de mai multe ori între 1 er ianuarie 1999 și 18 februarie 2001, nu a prezentat fiica sa mamei.

La 24 mai 2002, tribunalul penal din Huy, judecând în absență, a condamnat reclamantul la o pedeapsă de închisoare de șase luni.

La 6 iunie 2002, un oficial de justiție a comunicat sentința la domiciliul reclamantului. Neîntâlnind pe nimeni împuternicit să o primească, a lăsat la adresa reclamantului o notă de prezentare a sentinței, îi indicând că o putea retrage de la postul de poliție din Modave. La 24 iunie 2002, reclamantul s-a prezentat la post unde, potrivit lui, ofițerul de poliție care i-a înmânat sentința i-ar fi spus că nu era posibil să introducă o cale de atac împotriva unei sentințe pronunțate în absență.

Când reclamantul a primit invitația să se prezinte la închisoare, a consultat un avocat care a depus opoziție la sentință la 11 octombrie 2002. Susținea că opoziția era admisibilă în ciuda nerespectării termenelor legale, deoarece prin neprevederea notificării posibilităților și modalităților de cale de atac, textele legale privind comunicarea sentințelor în materie penală încălcau art. 13 al Convenției, art. 2 al Protocolului nr o 7 și articolele 10 și 11 ale Constituției.

Prin sentința din 20 decembrie 2002, tribunalul penal din Huy a declarat opoziția inadmisibilă, pe motiv că aceasta nu fusese depusă în termenul prevăzut de art. 203 § 1 al codului de procedură penală. A mai considerat că nu era în mod rezonabil nejustificată diferența de tratament aplicată condamnaților în absență, deoarece pentru ei termenul de cale de atac menționat la art. 203 § 1 nu începea să curgă decât de la comunicarea deciziei sau de la înmânarea copiei deciziei inculpatului, ceea ce constituie, din cauza intervenției oficialului de justiție impuse de codul judecătoresc, un mijloc suficient pentru a permite destinatarului deciziei să cunoască termenele și modalitățile de cale de atac.

La 10 decembrie 2003, curtea de apel din Liège, sesizată de reclamant, a hotărât să pună curții constituționale următoarea chestiune preliminară : « art. 187 din codul de procedură penală, care reglementează efectele comunicării unei sentințe de condamnare pronunțate în absență, citit izolat sau în legătură, în special, cu art. 2, 4 o , din legea din 11 aprilie 1994 privind publicitatea administrației, și cu art. 5, alineatul 2, din decretul regal din 15 septembrie 1994 care determină sancțiunea administrativă aplicabilă prescriptorilor care sunt obligați să utilizeze modelul de document de prescripție a prestării serviciilor de furnizare de preparate farmaceutice pentru beneficiarii nespitalizați, încalcă el articolele 10 și 11 ale Constituției, considerate izolat sau în combinație cu art. 6 al Convenției (...), în măsura în care nu prescrie că persoana condamnată să fie avertizată, prin comunicarea acestei sentințe, asupra posibilelor căi de atac, a instanțelor competente care să le cunoască, precum și a formelor și termenelor care trebuie respectate ? ».

Spre deosebire de ceea ce prescriu articolele 2, 4 o din legea din 11 aprilie 1994 și 5, alineatul 2, din decretul regal din 15 septembrie 1994, pentru beneficiul administrației sau a prescriptorului în cauză, art. 187, alineatul 1 er , din codul de procedură penală nu prevede că persoana condamnată în absență trebuie avertizată, la momentul comunicării sentinței, asupra posibilelor căi de atac, a instanțelor competente care să le cunoască și a formelor și termenelor care trebuie respectate.

Prin hotărâre din 21 decembrie 2004, Curtea constituțională a considerat că întrebarea preliminară cerea o răspuns negativ și că, prin urmare, art. 187, alineatul 1 er , nu încalcă articolele 10 și 11 ale Constituției. S-a exprimat în felul următor : « Prima categorie privește persoanele condamnate în absență de către o instanță penală. Ele au fost supuse unei sentințe pronunțate de un tribunal independent și imparțial care a considerat, după verificarea că au fost regulat citate să se prezinte, că sunt vinovate de încălcări penale. Pot depune opoziție la această sentință respectând regulile uniforme de procedură și termene detaliate la art. 187 din codul de procedură penală. A doua categorie privește persoanele care au fost notificate cu o decizie administrativă, care nu are niciun caracter jurisdicțional și pe care le vor putea ataca, după caz, în fața unei instanțe de drept comun sau în fața unei instanțe administrative, respectând o procedură și termene care variază în funcție de obiectul deciziei pe care o contestă. Există între aceste două categorii de persoane diferențe de natură astfel încât situația lor nu poate fi comparată în privința articolelor 10 și 11 ale Constituției. »

Prin hotărâre din 18 aprilie 2007, curtea de apel din Liège a confirmat sentința atacată. A apreciat că absența publicității căilor de atac judiciare la momentul comunicării sentințelor pronunțate în absență și scurtimea termenului acordat de lege nu sunt de natură să genereze o vătămare a dreptului la un proces echitabil în special deoarece se aplică tuturor condamnaților în aceeași situație și termenul nu începe decât după cunoașterea personală de către persoana condamnată a comunicării sentinței.

Reclamantul a formulat recurs în cασație. S-a bazat, printre altele, pe articolele 6 și 13 ale Convenției și art. 2 al Protocolului nr o 7. L-a invitat de asemenea pe Curtea de casație să pună Curții constituționale o chestiune preliminară privind compatibilitatea cu articolele 10 și 11 ale Constituției a absenței oricărui text legal care să impună, în materie penală, notificarea persoanei condamnate asupra modalităților de introducere și termenelor de cale de atac.

Prin hotărâre din 10 octombrie 2007, Curtea de casație a respins recursul. A considerat în particular că articolele 6 și 13 ale Convenției nu impuneau că actul de comunicare a condamnării pronunțate în absență să menționeaze termenul acordat pentru exercitarea dreptului de opoziție și modalitățile acestuia. Privind art. 2 al Protocolului nr o 7, a remarcabil că Protocolul nu fusese semnat de Belgia, de aceea nu avea efect direct în ordinea juridică belgiană. În sfîrșit, privind cererea de chestiune preliminară, Curtea de casație a respins-o considerând că Curtea constituțională era incompetentă să examineze dacă absența unei legi încalcă articolele 10 și 11 ale Constituției. II.

Articolele relevante ale Constituției prevad : art. 10 « Nu există în stat niciun ordin de rang. Belgenii sunt egali în fața legii; numai ei sunt admisibili în funcții civile și militare, cu excepția cazurilor care pot fi stabilite de o lege pentru cazuri particulare. Egalitatea femeilor și bărbaților este garantată. » art. 11 « Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute belgienilor trebuie asigurată fără discriminare. În acest scop, legea și decretul garantează în special drepturile și libertățile minorităților ideologice și filozofice. »

Pare că o lege adoptată de Parlament ( Doc. parl ., Senat, sess.ord. 1994-1995, doc. nr o 1279-1 din 11 ianuarie 1995), dar niciodată promulgată nici publicată în Monitorul belgian, adăuga la codul judecătoresc un articol 46 bis redactat în felul următor : « Actul de notificare sau comunicare a deciziei trebuie, sub sancțiunea nulității, să indice termenul opoziciei apelului sau recursului în cασație, în cazul în care una din aceste căi de atac este deschisă, precum și modalitățile după care se poate exercita recursul. »

De plus, după hotărârea Da Luz Domingues Ferreira împotriva Belgiei (nr o 50049/99, 24 mai 2007), colegiul procurorilor generali la curțile de apel a adoptat, la 18 iunie 2008, o circulară (nr o COL 5/2008) « privind notificarea drepturilor sale unei persoane condamnate în absență deținută sau nu în cadrul Regatului sau în străinătate ». Potrivit acestei directive, la darea instrucțiunilor ofițialilor de justiție, directorilor de închisoare sau oricărei alte persoane împuternicite în acest scop de lege, de a comunica condamnări în absență, parchetele vor trebui de acum să le sarcinerez și să insereze în actul lor procedura opoziciei așa cum este stabilită de articolele legale relevante. O instrucțiune similară va fi dată și la emiterea mandatelor de arestare și directorului penitenciarului, dacă persoana condamnată în absență se află în închisoare. Dacă interesatul se află în străinătate, este prevăzută, de asemenea, o notificare similară, deoarece marea majoritate a comunicărilor prin exploit de oficiu de justiție au loc prin poștă.

În dreptul belgian, în general și cu excepțiile, termenul în materie civilă pentru exercitarea unei căi de atac este de o lună, începând cu notificarea sau comunicarea deciziei. De plus, art. 792 § 3 al codului judecătoresc impune, la notificarea sentinței, să se facă mențiune a căilor de atac, a termenului în care aceste căi trebuie introduse, precum și a denumirii și adresei instanței competente care să le cunoască. De plus, în materie socială, art. 9 § 3 din legea din 7 august 1974 privind minimum-ul de existență impune notificarea mijloacelor de cale de atac și a termenelor. EN DROIT I. PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 COMBINAT CU ARTICOLUL 14 AL CONVENȚIEI

Reclamantul se plânge de-a fi fost privat de dreptul său de acces la un tribunal, datorită faptului că nu a fost informat asupra modalităților de exercitare și a termenelor de cale de atac împotriva unei sentințe de condamnare pronunțate în absență, în timp ce această informație este prevăzută în domeniul dreptului administrativ, a dreptului social și a dreptului tineretului. El pretinde o încălcare a articolului 6 § 1 combinat cu art. 14 al Convenției, care prevad : art. 6 § 1 « Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa. » art. 14 « Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată fără nicio discriminare, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau oricare alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație. » A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că această pretenție nu este în mod evident netemeinică în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea remarcă, de asemenea, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să o declare admisibilă. B. Privind fondul

Reclamantul subliniază că în materie administrativă și socială și în materie de drept al tineretului, există o obligație de a indica în sentințe și hotărâri termenele și modalitățile de introducere a unei căi de atac. Cea mai mare parte a termenelor de apel sau opoziție este de o lună. Cu toate acestea, în materie penală, în timp ce este vorba de pedepse de închisoare, termenul este de cincisprezece zile. Pare atunci cu totul discriminatoriu că termenul să fie nu numai mai scurt decât în materie civilă, dar mai ales că nu există nicio obligație de notificare a termenelor de cale de atac și a modurilor introducerii lor.

Guvernul susține că reclamantul, deși nu a fost informat asupra termenelor și formalităților care trebuie respectate pentru a depune opoziție, a fost privat de dreptul de acces la un tribunal doar din cauza lipsei de diligență a persoanei în cauză. Subliniază că reclamantul a cunoscut sentința fără a se preocupa mai departe de urma care i s-ar fi dat. Termenul extraordinar de opoziție prevăzut de art. 187 § 2 din codul de procedură penală s-a încheiat cincisprezece zile după această cunoaștere, fără ca reclamantul să se manifeste în vreun fel. Prin inactivitate și absența reacției sale în termen, reclamantul a arătat fără ambiguitate că nu dorește să se prezinte și să se apere. Pretenția reclamantului, conform căreia ofițerul de poliție care i-ar fi înmânat sentința i-ar fi spus că nu era susceptibilă de nicio cale de atac, nu este susținută de nicio probă și, în orice caz, era treaba lui să verifice exactitatea acestei informații pe lângă un avocat. Atitudinea lui denotă la cel puțin o neglijență.

Curtea reamintește că o procedură desfășurată în absența inculpatului nu este în sine incompatibilă cu art. 6 al Convenției. Rămâne totuși că o refuzare a justiției este constituită atunci când o persoană condamnată in absentia nu poate obține mai târziu ca o instanță să hotărască din nou, după a fi fost auzită, asupra temeiniciei acuzației în fapte cât și în drept, dacă nu este stabilit că a renunțat la dreptul său de a se prezenta și de a se apăra, nici că a avut intenția de a se sustrage justiției ( Sejdovic c. Italia [GC], nr o 56581/00, §§ 81-85, CEDO 2006 ‑ II). Curtea este de acord cu Guvernul privind importanța respectării reglementării pentru a depune o cale de atac ( Pérez de Rada Cavanilles c. Spania , hotărâre din 28 octombrie 1998, §§ 44-45, Culegere 1998-VIII). Cu toate acestea, reglementarea în cauză, sau aplicarea care i se face, nu ar trebui să împiedice justiciabilul să se folosească de o cale de atac disponibilă ( ibidem , § 45).

În prezenta cauză, Curtea observă că sentința din 24 mai 2002 a fost comunicată la domiciliul reclamantului la 6 iunie 2002. Această comunicare a pus în mișcare termenul ordinar de opoziție prevăzut de articolul 187 § 1 din codul de procedură penală. Reclamantul nefiind prezent, ofițialul de justiție a depus o notă de prezentare invitând-o să se duce la postul de poliție al comunei sale pentru a-i retrage sentința. Reclamantul s-a dus acolo la 24 iunie 2002 și de la această dată a început termenul extraordinar de opoziție de cincisprezece zile, prevăzut de art. 187 § 2 din codul de procedură penală. Reclamantul a depus opoziție doar la 11 octombrie 2002, când a primit invitația să se duce la închisoare pentru a-și ispășii pedeapsa la care fusese condamnat. El susține că nu a făcut-o mai devreme pentru că polițistul, care i-a comunicat sentința, i-ar fi spus că nu era posibil să introducă o cale de atac împotriva unei sentințe pronunțate în absență.

Curtea nu poate raționa în cazul de față de parcă reclamantul ar fi renunțat la dreptul său de a depune opoziție la sentință. Dacă este de acord cu sentimentul Guvernului că reclamantul era în măsură să înțeleagă că inactivitatea sa ar avea consecințe privind executarea sentinței, și că-i era permis să consulte imediat un avocat sau să solicite asistență judiciară, Curtea consideră că acest element nu este determinant pentru a ajunge la concluzia sa.

În acest sens, Curtea reamintește că în hotărârea Da Luz Domingues Ferreira împotriva Belgiei menționată anterior, care a intervenit într-un context factual diferit de cel al prezentei cauze dar care punea aceeași problemă, și anume inadmisibilitatea opoziciei la o sentință pronunțată în absență pentru nerespectarea formalităților și pentru tardivitate, ea și-a bazat constatarea încălcării pe faptul că reclamantul nu fusese informat, la momentul comunicării hotărârii, asupra formalităților și termenelor care trebuie respectate pentru a depune opoziție.

După opinia Curții, ceea ce contează în materie de acces la un tribunal este nu numai că regulile privind, printre altele, posibilitățile căilor de atac și termenele sunt puse cu claritate, dar că sunt aduse la cunoștința justiciabililor în modul cel mai explicit posibil, pentru ca aceștia să poată face uz conform legii. Este în particular cazul atunci când o persoană care a fost condamnată în absență este deținută sau nu este reprezentată de un avocat când primește notificare a unei sentințe de condamnare : trebuie să poată fi imediat informată în mod fiabil și oficial asupra posibilităților de cale de atac și a termenelor de introducere. Nu este vorba de a interpreta dreptul nici de a da sfaturi care doar un avocat poate da, ci de a indica urma care poate fi dată unei sentințe.

Or, o asemenea posibilitate pare să lipsească în cazul de față : sentința de condamnare a reclamantului nu conținea indicarea formalităților care trebuie respectate pentru a depune opoziție. În acest sens este puțin important, în opinia Curții, dacă ofițerul de poliție, care i-a înmânat sentința, a ținut cu adevărat declarațiile pe care i le-o atribuie reclamantul.

Curtea observă că Belgia a recunoscut mai târziu necesitatea unei asemenea informații și a luat măsuri în acest sens, după cum mărturisesc circulara din 18 iunie 2008 « privind notificarea drepturilor sale unei persoane condamnate în absență deținută sau nu în cadrul Regatului sau în străinătate » adoptată de colegiul procurorilor generali la curțile de apel în ziua următoare hotărârii Da Luz Domingues Ferreira împotriva Belgiei menționată anterior (§20 de mai sus). De plus, există de asemenea o lege adoptată de Parlament, dar niciodată promulgată nici publicată în Monitorul belgian, care adaugă la codul judecătoresc un articol 46 bis , conform căruia actul de notificare sau comunicare a deciziei trebuie, sub sancțiunea nulității, să indice termenul opoziciei apelului sau recursului în cασație, în cazul în care una din aceste căi de atac este deschisă, precum și modalitățile după care se poate exercita recursul.

În sfîrșit, Curtea observă că în dreptul belgian, în general și cu excepțiile, termenul în materie civilă pentru exercitarea unei căi de atac este de o lună, începând cu notificarea sau comunicarea deciziei. De plus, art. 792 § 3 al codului judecătoresc impune, la notificarea sentinței, să se facă mențiune a căilor de atac, a termenului în care aceste căi trebuie introduse, precum și a denumirii și adresei instanței competente care să le cunoască. De plus, în materie socială, art. 9 § 3 din legea din 7 august 1974 privind minimum-ul de existență impune notificarea mijloacelor de cale de atac și a termenelor.

În aceste circumstanțe, Curtea consideră că inadmisibilitatea pentru tardivitate a opoziciei depuse de reclamant împotriva sentinței care îl condamna, în timp ce nu fusese informat asupra termenelor și modalităților de introducere a acesteia, a încălcat dreptul său de acces la un tribunal, așa cum este garantat de art. 6 § 1 al Convenției.

Ținând seama de această concluzie, Curtea consideră că nu se impune pronunțarea asupra articolului 14 al Convenției invocat de reclamant. II.

Privind pretenția referitoare la art. 13 Curtea consideră că nu este cazul să se plaseze pe terenul acestuia, art. 6 § 1 fiind lex specialis în comparație cu articolul 13 ( Popovitsi c. Grecia , nr o 53451/07, 14 ianuarie 2010). Privind pretenția tirata de art. 2 al Protocolului nr o 7, Curtea observă că Belgia nu a ratificat încă Protocolul nr o 7 ( Saedeleer c. Belgia , nr o 27535/04, 24 iulie 2007) și trebuie deci să o declare inadmisibilă ratione personae .

Urmează că această parte a requetei trebuie respinsă potrivit articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției. III.

Reclamantul cere suma de 1 500 euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care ar fi suferit-o, datorită faptului că condamnarea sa la șase luni de închisoare face mai dificilă reinserția și căutarea unui loc de muncă. De asemenea cere 3 000 EUR pentru daună morală, amplificată de circumstanța că a avut sentimentul că a fost victimă a unei injustițe, că a suferit purtarea unei brățări electronice și că a fost înregistrat în cazierul penal o condamnare la o pedeapsă de închisoare.

Guvernul susține că prejudiciul material nu poate, așa cum o face reclamantul, fi evaluat ex aequo et bono . Privind dauna morală, el susține că aceasta rezultă mai degrabă din absența diligență a persoanei în cauză decât din absența informării privind termenul de cale de atac care-i era deschis împotriva sentinței.

Curtea nu observă niciun raport cauzal între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, consideră că reclamantul a suferit o daună morală și-i acordă deci suma pe care o cere. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere, de asemenea, 1 255 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața instanțelor interne și Curții, din care 370 EUR pentru procedura în fața Curții de casație și 885 EUR pentru aceea în fața Curții.

Guvernul nu prezintă observații în această privință.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de documentele în posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 255 EUR toate cheltuielile incluse și o acordă în întregime reclamantului. C. Dobânzile moratorii

Curtea consideră potrivit să calcheze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară requeta admisibilă privind pretențiile tirate din articolele 6 § 1 și 14 combinate ale Convenției și inadmisibilă pentru surplus ; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 ; 3. Declară că nu se impune pronunțarea asupra aceleiași pretenții sub aspectul articolului 14 combinat cu art. 6 al Convenției ; 4. Declară a) că statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni, de la data în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, următoarele sume : i) 3 000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de impozit, pentru daună morală ; ii) 1 255 EUR (mille doi sute cincizeci și cinci euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de impozit de reclamant ; b) că de la expirarea acestui termen și până la versament, această sumă va fi majorată de o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale ; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 1 er martie 2011, conform articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Stanley Naismith Danutė Jočienė Șef de cancelarie Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 11892/08) dirigée contre le Royaume de Belgique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Michel Faniel (« le requérant »), a saisi la Cour le 21 février 2008 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e P. Charpentier, avocat à Huy. Le gouvernement belge (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. M. Tysebaert, conseiller général au Service public fédéral de la Justice.

Le requérant allègue en particulier une violation de son droit d'accès à un tribunal, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention.

Le 28 avril 2010, le président de la deuxième section a décidé de communiquer le grief tiré de l'article 6 § 1 combiné avec l'article 14 de la Convention au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le requérant est le père d'une fille mineure au moment des faits sur la garde de laquelle il avait été statué par jugement du juge de paix de Huy, rendu le 26 octobre 1994. Il fut prévenu d'avoir, à plusieurs reprises entre le 1 er janvier 1999 et le 18 février 2001, omis de représenter sa fille à la mère.

Le 24 mai 2002, le tribunal correctionnel de Huy, statuant par défaut, condamna le requérant à une peine d'emprisonnement de six mois.

Le 6 juin 2002, un huissier de justice signifia le jugement au domicile du requérant. N'ayant rencontré personne habilité à le recevoir, il laissa à l'adresse du requérant un avis de présentation de l'arrêt, lui indiquant qu'il pourrait le retirer au commissariat de police de Modave. Le 24 juin 2002, le requérant se présenta au commissariat où, selon lui, l'officier de police qui lui remit le jugement lui aurait indiqué qu'il n'était pas possible d'introduire un recours contre un jugement prononcé par défaut.

Lorsque le requérant reçut l'invitation à se rendre en prison, il consulta un avocat qui fit opposition au jugement le 11 octobre 2002. Il soutenait que l'opposition était recevable nonobstant le non respect des délais légaux, dès lors qu'en ne prescrivant pas de notifier les possibilités et modalités de recours, les textes légaux visant la signification des jugements en matière pénale violaient l'article 13 de la Convention, l'article 2 du Protocole n o 7 et les articles 10 et 11 de la Constitution.

Par un jugement du 20 décembre 2002, le tribunal correctionnel d'Huy déclara l'opposition irrecevable, au motif que celle-ci n'avait pas été faite dans le délai prévu par l'article 203 § 1 du code d'instruction criminelle. Il considéra encore que n'était raisonnablement pas injustifiée la différence de traitement, appliquée aux condamnés par défaut, dès lors qu'à leur égard le délai de recours visé à l'article 203 § 1 ne commençait à courir qu'à compter de la signification de la décision ou de la remise de la copie de la décision au prévenu, ce qui constitue, en raison de l'intervention de l'huissier de justice requise par le code judiciaire, un moyen suffisant pour permettre au destinataire de la décision de prendre connaissance des délais et des modalités de recours.

Le 10 décembre 2003, la cour d'appel de Liège, saisie par le requérant, décida de poser à la Cour d'arbitrage la question suivante : « L'article 187 du code d'instruction criminelle, régissant les effets de la signification d'un jugement de condamnation rendu par défaut, lu isolément ou en liaison, notamment, avec l'article 2, 4 o , de la loi du 11 avril 1994 relative à la publicité de l'administration, et avec l'article 5, alinéa 2, de l'arrêté royal du 15 septembre 1994 déterminant la sanction administrative applicable aux prescripteurs qui sont tenus d'utiliser le modèle de document de prescription des prestations de fournitures pharmaceutiques pour les bénéficiaires non hospitalisés, viole-t-il les articles 10 et 11 de la Constitution, considérés isolément ou combinés avec l'article 6 de la Convention (...), en ce qu'il ne prescrit pas que le condamné soit averti, par la signification dudit jugement, des voies éventuelles de recours, des instances compétentes pour en connaître, ainsi que des formes et délais à respecter ? ».

A l'inverse de ce que prescrivent les articles 2, 4 o de la loi du 11 avril 1994 et 5, alinéa 2, de l'arrêté royal du 15 septembre 1994, au bénéfice de l'administré ou du prescripteur concerné, l'article 187, alinéa 1 er , du code d'instruction criminelle ne prévoit pas que le condamné par défaut doit être averti, lors de la signification du jugement, des voies éventuelles de recours, des instances compétentes pour en connaître et des formes et délais à respecter.

Par un arrêt du 21 décembre 2004, la Cour d'arbitrage considéra que la question préjudicielle appelait une réponse négative et que, par conséquent, l'article 187, alinéa 1 er , ne violait pas les articles 10 et 11 de la Constitution. Elle s'exprima ainsi : « La première catégorie concerne les personnes condamnées par défaut par une juridiction pénale. Elles ont fait l'objet d'un jugement rendu par un tribunal indépendant et impartial qui a considéré, après avoir vérifié qu'elles ont été régulièrement citées à y comparaître, qu'elles se sont rendues coupables d'infractions pénales. Elles peuvent faire opposition à ce jugement en respectant les règles uniformes de procédure et de délai détaillées à l'article 187 du code d'instruction criminelle. La seconde catégorie concerne les personnes qui se sont vu notifier une décision administrative, qui n'a aucun caractère juridictionnel et qu'elles pourront attaquer, selon le cas, devant une juridiction de l'ordre judiciaire ou devant une juridiction administrative, en respectant une procédure et des délais qui varient selon l'objet de la décision qu'elles contestent. Il existe entre ces deux catégories de personnes des différences de nature telles que leur situation ne peut être comparée au regard des articles 10 et 11 de la Constitution. »

Par un arrêt du 18 avril 2007, la cour d'appel de Liège confirma le jugement attaqué. Elle jugea que l'absence de publicité des voies de recours judiciaires lors de la signification des jugements rendus par défaut et la brièveté du délai imparti par la loi ne sont pas de nature à engendrer une atteinte au droit à un procès équitable dès lors notamment qu'elles s'appliquent à tous les condamnés dans la même situation et que le délai ne prend cours qu'après la prise de connaissance personnelle par le condamné de la signification du jugement.

Le requérant se pourvut en cassation. Il se fonda, entre autres, sur les articles 6 et 13 de la Convention et 2 du Protocole n o 7. Il invitait aussi la Cour de cassation à poser à la Cour d'arbitrage une question préjudicielle portant sur la compatibilité avec les articles 10 et 11 de la Constitution de l'absence de tout texte légal imposant, en matière pénale, la notification au condamné des modes d'introduction et des délais de recours.

Par un arrêt du 10 octobre 2007, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. Elle considéra notamment que les articles 6 et 13 de la Convention n'imposaient pas que l'acte de signification de la condamnation, prononcée par défaut, mentionne le délai imparti pour l'exercice du droit d'opposition et les modalités de celui-ci. Quant à l'article 2 du Protocole n o 7, elle releva que ce Protocole n'ayant pas été signé par la Belgique, il n'avait pas d'effet direct dans l'ordre juridique belge. Enfin, concernant la demande de question préjudicielle, la Cour de cassation la rejeta considérant que la Cour d'arbitrage était incompétente pour examiner si l'absence d'une loi violait les articles 10 et 11 de la Constitution. II.

Les articles pertinents de la Constitution prévoient : Article 10 « Il n'y a dans l'État aucune distinction d'ordres. Les Belges sont égaux devant la loi; seuls ils sont admissibles aux emplois civils et militaires, sauf les exceptions qui peuvent être établies par une loi pour des cas particuliers. L'égalité des femmes et des hommes est garantie. » Article 11 « La jouissance des droits et libertés reconnus aux Belges doit être assurée sans discrimination. A cette fin, la loi et le décret garantissent notamment les droits et libertés des minorités idéologiques et philosophiques. »

Il semblerait qu'une loi adoptée par le Parlement ( Doc. parl ., Sénat, sess.ord. 1994-1995, doc. n o 1279-1 du 11 janvier 1995), mais jamais promulguée ni publiée au Moniteur belge, ajoutait au code judiciaire un article 46 bis ainsi libellé : « L'acte de notification ou de signification de la décision doit, à peine de nullité, indiquer le délai d'opposition d'appel ou de pourvoi en cassation, dans le cas où une de ces voies de recours est ouverte, ainsi que les modalités selon lesquelles le recours peut être exercé. »

De plus, à la suite de l'arrêt Da Luz Domingues Ferreira c. Belgique (n o 50049/99, 24 mai 2007), le collège des procureurs généraux près les cours d'appel a adopté, le 18 juin 2008, une circulaire (n o COL 5/2008) « relative à la notification de ses droits à une personne condamnée par défaut détenue ou non au sein du Royaume ou à l'étranger ». Aux termes de cette directive, lors des instructions données aux huissiers de justice, aux directeurs de prison ou à toute autre personne habilitée à cet effet par la loi, de procéder à la signification de condamnations par défaut, les parquets devront dorénavant aussi les charger d'insérer dans leur acte la procédure d'opposition telle qu'établie par les articles législatifs pertinents. Une instruction similaire sera également donnée lors de la délivrance de mandats d'arrêt et au directeur de la prison, si le condamné par défaut séjourne en prison. Si l'intéressé séjourne à l'étranger, une notification semblable est également prévue, puisque la plupart des significations par exploit d'huissier ont lieu par courrier.

En droit belge, d'une manière générale et sauf exception, le délai en matière civile pour exercer une voie de recours est d'un mois, à compter de la notification ou de la signification de la décision. En outre, l'article 792 § 3 du code judiciaire impose, lors de la notification du jugement, de faire mention des voies de recours, du délai dans lequel ces recours doivent être introduits, ainsi que de la dénomination et de l'adresse de la juridiction compétente pour en connaître. De plus, en matière sociale, l'article 9 § 3 de la loi du 7 août 1974 sur le minimum d'existence impose la notification des moyens de recours et des délais. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 COMBINÉ AVEC L'ARTICLE 14 DE LA CONVENTION

Le requérant se plaint d'avoir été privé de son droit d'accès à un tribunal, faute d'avoir été informé sur les modalités d'exercice et les délais de recours contre un jugement de condamnation rendu par défaut, alors que cette information est prévue dans le domaine du droit administratif, du droit social et du droit de la jeunesse. Il allègue une violation de l'article 6 § 1 combiné avec l'article 14 de la Convention, qui se lisent ainsi : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » Article 14 « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le requérant souligne qu'en matière administrative et sociale et en matière de droit de la jeunesse, il existe une obligation d'indiquer dans les jugements et arrêts les délais et les modalités pour introduire une voie de recours. La plupart des délais d'appel ou d'opposition sont d'un mois. Par contre, en matière pénale, alors qu'il est question de peines d'emprisonnement, le délai est de quinze jours. Il paraît alors tout à fait discriminatoire que le délai soit non seulement plus court qu'en matière civile, mais surtout qu'il ne soit prévu aucune obligation de notification des délais de recours et des modes de leur introduction.

Le Gouvernement soutient que le requérant, bien que n'ayant pas été informé des délais et formalités à respecter pour former opposition, n'a été privé du droit d'accès à un tribunal que du fait de son manque de diligence. Il souligne que le requérant a pris connaissance du jugement sans s'inquiéter davantage de la suite qui y serait réservée. Le délai extraordinaire d'opposition prévu à l'article 187 § 2 du code d'instruction criminelle s'est achevé quinze jours après cette prise de connaissance, sans que le requérant ne se soit aucunement manifesté. Par son inertie et son absence de réaction dans le délai, le requérant a montré sans ambiguïté qu'il ne souhaitait pas comparaître et se défendre. L'allégation du requérant, selon laquelle le policier qui lui aurait remis le jugement lui aurait dit que celui-ci n'était susceptible d'aucun recours, n'est étayée par aucune preuve et, en tout cas, il lui revenait de vérifier l'exactitude de cette information auprès d'un avocat. Son attitude dénote à tout le moins une négligence.

La Cour rappelle qu'une procédure se déroulant en l'absence du prévenu n'est pas en soi incompatible avec l'article 6 de la Convention. Il demeure néanmoins qu'un déni de justice est constitué lorsqu'un individu condamné in absentia ne peut obtenir ultérieurement qu'une juridiction statue à nouveau, après l'avoir entendu, sur le bien-fondé de l'accusation en fait comme en droit, alors qu'il n'est pas établi qu'il a renoncé à son droit de comparaître et de se défendre, ni qu'il a eu l'intention de se soustraire à la justice ( Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, §§ 81-85, CEDH 2006 ‑ II). La Cour convient avec le Gouvernement de l'importance de respecter la réglementation pour former un recours ( Pérez de Rada Cavanilles c. Espagne , arrêt du 28 octobre 1998, §§ 44-45, Recueil 1998-VIII). Toutefois, la réglementation en question, ou l'application qui en est faite, ne devrait pas empêcher le justiciable de se prévaloir d'une voie de recours disponible ( ibidem , § 45).

Dans la présente affaire, la Cour note que le jugement du 24 mai 2002 a été signifié au domicile du requérant le 6 juin 2002. Cette signification faisait courir le délai ordinaire d'opposition prévu à l'article 187 § 1 du code d'instruction criminelle. Le requérant n'étant pas présent, l'huissier de justice a déposé un avis de présentation l'invitant à se rendre au commissariat de police de sa commune afin d'y retirer le jugement. Le requérant s'y est rendu le 24 juin 2002 et à partir de cette date a commencé à courir le délai extraordinaire d'opposition de quinze jours, prévu à l'article 187 § 2 du code d'instruction criminelle. Le requérant n'a formé opposition que le 11 octobre 2002, lorsqu'il a reçu l'invitation à se rendre en prison pour purger la peine à laquelle il avait été condamné. Il prétend qu'il ne l'a pas fait plus tôt car le policier, qui lui a signifié le jugement, lui aurait dit qu'il n'était pas possible d'introduire un recours contre un jugement prononcé par défaut.

La Cour ne saurait raisonner en l'espèce comme si le requérant avait renoncé à son droit à former opposition au jugement. Si elle partage le sentiment du Gouvernement que le requérant était en mesure de comprendre que son inertie aurait des conséquences quant à l'exécution du jugement, et qu'il lui était loisible de consulter immédiatement un avocat ou de solliciter l'assistance judiciaire, elle considère que cet élément n'est pas déterminant pour parvenir à sa conclusion.

A cet égard, la Cour rappelle que dans l'arrêt Da Luz Domingues Ferreira c. Belgique précité, qui est intervenu dans un contexte factuel différent de celui de la présente affaire mais qui posait le même problème, soit l'irrecevabilité de l'opposition à un jugement rendu par défaut pour non respect des formalités et pour tardiveté, elle a fondé son constat de violation sur le fait que le requérant n'avait pas été informé, lors de la signification de l'arrêt, des formalités et des délais à respecter pour former opposition.

De l'avis de la Cour, ce qui importe en matière d'accès à un tribunal, c'est non seulement que les règles concernant, entre autres, les possibilités des voies de recours et les délais soient posées avec clarté, mais qu'elles soient aussi portées à la connaissance des justiciables de la manière la plus explicite possible, afin que ceux-ci puissent en faire usage conformément à la loi. Il en est particulièrement ainsi lorsqu'une personne qui a été condamnée par défaut est détenue ou n'est pas représentée par un avocat lorsqu'elle reçoit notification d'un jugement de condamnation : elle doit pouvoir être immédiatement informée de manière fiable et officielle des possibilités de recours et des délais d'introduction. Il ne s'agit pas d'interpréter le droit ni de prodiguer des conseils que seul un avocat peut faire, mais d'indiquer le suivi qui peut être donné à un jugement.

Or, une telle possibilité semble faire défaut en l'espèce : le jugement de condamnation du requérant ne comportait pas d'indication des formalités à respecter pour former opposition. A cet égard il importe peu, aux yeux de la Cour, que l'officier de police, qui lui a remis le jugement, ait effectivement tenu les propos que lui prête le requérant.

La Cour relève que la Belgique a par la suite reconnu la nécessité d'une telle information et a pris des mesures dans ce sens comme en témoigne la circulaire du 18 juin 2008 « relative à la notification de ses droits à une personne condamnée par défaut détenue ou non au sein du Royaume ou à l'étranger » adoptée par le collège des procureurs généraux près les cours d'appel le lendemain de l'arrêt Da Luz Domingues Ferreira c. Belgique précité (paragraphe 20 ci-dessus). En outre, il existe aussi une loi adoptée par le Parlement, mais jamais promulguée ni publiée au Moniteur belge, qui ajoute au code judiciaire un article 46 bis , selon lequel l'acte de notification ou de signification de la décision doit, à peine de nullité, indiquer le délai d'opposition d'appel ou de pourvoi en cassation, dans le cas où une de ces voies de recours est ouverte, ainsi que les modalités selon lesquelles le recours peut être exercé.

Enfin, la Cour note qu'en droit belge, d'une manière générale et sauf exception, le délai en matière civile pour exercer une voie de recours est d'un mois, à compter de la notification ou de la signification de la décision. Par ailleurs, l'article 792 § 3 du code judiciaire impose, lors de la notification du jugement, de faire mention des voies de recours, du délai dans lequel ces recours doivent être introduits, ainsi que de la dénomination et de l'adresse de la juridiction compétente pour en connaître. De plus, en matière sociale, l'article 9 § 3 de la loi du 7 août 1974 sur le minimum d'existence impose la notification des moyens de recours et des délais.

Dans ces circonstances, la Cour estime que l'irrecevabilité pour tardiveté de l'opposition formée par le requérant contre le jugement le condamnant, alors qu'il n'a pas été informé des délais et des modalités pour l'introduire, a porté atteinte à son droit d'accès à un tribunal, tel que garanti par l'article 6 § 1 de la Convention.

Eu égard à cette conclusion, la Cour estime qu'il ne s'impose pas de statuer sur l'article 14 de la Convention invoqué par le requérant. II.

En ce qui concerne le grief relatif à l'article 13 la Cour estime qu'il n'y a pas lieu de se placer sur le terrain de celui-ci, l'article 6 § 1 étant la lex specialis par rapport à l'article 13 ( Popovitsi c. Grèce , n o 53451/07, 14 janvier 2010). Quant au grief tiré de l'article 2 du Protocole n o 7, la Cour note que la Belgique n'a pas encore ratifié le Protocole n o 7 ( Saedeleer c. Belgique , n o 27535/04, 24 juillet 2007) et il convient donc de le déclarer irrecevable ratione personae .

Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame la somme de 1 500 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu'il aurait subi, du fait que sa condamnation à six mois d'emprisonnement rend plus difficile son reclassement et sa recherche d'emploi. Il réclame aussi 3 000 EUR pour dommage moral, amplifié par la circonstance qu'il a eu le sentiment d'avoir fait l'objet d'une injustice, d'avoir subi le port d'un bracelet électronique et d'avoir inscrit à son casier judiciaire une condamnation à une peine d'emprisonnement.

Le Gouvernement soutient que le dommage matériel ne peut, comme le fait le requérant, être évalué ex aequo et bono . Quant au dommage moral, il prétend que celui-ci résulte davantage de l'absence de diligence de l'intéressé que de l'absence d'information quant au délai de recours qui lui était ouvert contre le jugement.

La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère que le requérant a subi un dommage moral et lui accorde alors la somme qu'il réclame. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 1 255 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et la Cour, dont 370 EUR pour la procédure devant la Cour de cassation et 885 EUR pour celle devant la Cour.

Le Gouvernement ne présente pas d'observations à cet égard.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 1 255 EUR tous frais confondus et l'accorde en entier au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 et 14 combinés de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 ; 3. Dit qu'il ne s'impose pas de statuer sur le même grief sous l'angle de l'article 14 combiné avec l'article 6 de la Convention ; 4. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i) 3 000 EUR (trois mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, pour dommage moral ; ii) 1 255 EUR (mille deux cent cinquante-cinq euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par le requérant ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 1 er mars 2011, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Danutė Jočienė Greffier Présidente