AFFAIRE FANIEL c. BELGIQUE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable;Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure pénale;Article 6-1 - Accès à un tribunal)
AFFAIRE FANIEL c. BELGIQUE (CtEDO, 2011)
SECȚIUNEA A DOUA
CAUZA
FANIEL împotriva BELGIEI
(Requeta nr
o
11892/08)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
1
er
martie 2011
DEFINITIVĂ
06/06/2011
Această hotărâre a devenit definitivă conform articolului
44 §
2 al Convenției. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Faniel împotriva Belgiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), sedinta într-o cameră compusă din
:
Danutė Jočienė,
președintă,
Françoise Tulkens,
Ireneu Cabral Barreto,
Dragoljub Popović,
Giorgio Malinverni,
Ișıl Karakaș,
Guido Raimondi,
judecători,
și de Stanley Naismith,
șef de cancelarie de secțiune,
După deliberare în camera de consemn la 8 februarie 2011,
Pronunță hotărârea următoare, adoptată la această dată
:
PROCEDURĂ
1.
La baza cauzei se găsește o requeta (nr
o
11892/08) direcționată împotriva Regatului Belgiei și ale cărei a sesizat Curtea cetățean al acestui stat, D.
Michel Faniel («
reclamantul
»), la 21 februarie 2008 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («
Convenția
»).
2.
Reclamantul este reprezentat de M
e
P. Charpentier, avocat la Huy. Guvernul belgian («
Guvernul
») este reprezentat de agent-ul său, D.
M. Tysebaert, consilier general la Serviciul Public Federal de Justiție.
3.
Reclamantul pretinde în particular o încălcare a dreptului său de acces la un tribunal, garantat de art. 6 § 1 al Convenției.
4.
La 28 aprilie 2010, președintele secțiunii a doua a hotărât să comunice pretenția tirata de art. 6 § 1 combinat cu art. 14 al Convenției Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 1 al Convenției, s-a hotărât, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului.
EXPUNEREA FAPTELOR
I.
CIRCUMSTANȚELE CAZULUI
5.
Reclamantul s-a născut în 1965 și locuiește la Modave.
6.
Reclamantul este tatăl unei fiice minore la momentul faptelor asupra căreia fusese hotărât de judecătorul păcii din Huy, prin sentință din 26 octombrie 1994. I s-a reproșat că, de mai multe ori între 1
er
ianuarie 1999 și 18 februarie 2001, nu a prezentat fiica sa mamei.
7.
La 24 mai 2002, tribunalul penal din Huy, judecând în absență, a condamnat reclamantul la o pedeapsă de închisoare de șase luni.
8.
La 6 iunie 2002, un oficial de justiție a comunicat sentința la domiciliul reclamantului. Neîntâlnind pe nimeni împuternicit să o primească, a lăsat la adresa reclamantului o notă de prezentare a sentinței, îi indicând că o putea retrage de la postul de poliție din Modave. La 24 iunie 2002, reclamantul s-a prezentat la post unde, potrivit lui, ofițerul de poliție care i-a înmânat sentința i-ar fi spus că nu era posibil să introducă o cale de atac împotriva unei sentințe pronunțate în absență.
9.
Când reclamantul a primit invitația să se prezinte la închisoare, a consultat un avocat care a depus opoziție la sentință la 11 octombrie 2002. Susținea că opoziția era admisibilă în ciuda nerespectării termenelor legale, deoarece prin neprevederea notificării posibilităților și modalităților de cale de atac, textele legale privind comunicarea sentințelor în materie penală încălcau art. 13 al Convenției, art. 2 al Protocolului nr
o
7 și articolele 10 și 11 ale Constituției.
10.
Prin sentința din 20 decembrie 2002, tribunalul penal din Huy a declarat opoziția inadmisibilă, pe motiv că aceasta nu fusese depusă în termenul prevăzut de art. 203 § 1 al codului de procedură penală. A mai considerat că nu era în mod rezonabil nejustificată diferența de tratament aplicată condamnaților în absență, deoarece pentru ei termenul de cale de atac menționat la art. 203 § 1 nu începea să curgă decât de la comunicarea deciziei sau de la înmânarea copiei deciziei inculpatului, ceea ce constituie, din cauza intervenției oficialului de justiție impuse de codul judecătoresc, un mijloc suficient pentru a permite destinatarului deciziei să cunoască termenele și modalitățile de cale de atac.
11.
La 10 decembrie 2003, curtea de apel din Liège, sesizată de reclamant, a hotărât să pună curții constituționale următoarea chestiune preliminară
:
«
art. 187 din codul de procedură penală, care reglementează efectele comunicării unei sentințe de condamnare pronunțate în absență, citit izolat sau în legătură, în special, cu art. 2, 4
o
, din legea din 11 aprilie 1994 privind publicitatea administrației, și cu art. 5, alineatul 2, din decretul regal din 15
septembrie 1994 care determină sancțiunea administrativă aplicabilă prescriptorilor care sunt obligați să utilizeze modelul de document de prescripție a prestării serviciilor de furnizare de preparate farmaceutice pentru beneficiarii nespitalizați, încalcă el articolele 10 și 11 ale Constituției, considerate izolat sau în combinație cu art. 6 al Convenției (...), în măsura în care nu prescrie că persoana condamnată să fie avertizată, prin comunicarea acestei sentințe, asupra posibilelor căi de atac, a instanțelor competente care să le cunoască, precum și a formelor și termenelor care trebuie respectate
?
».
12.
Spre deosebire de ceea ce prescriu articolele 2, 4
o
din legea din 11
aprilie 1994 și 5, alineatul 2, din decretul regal din 15 septembrie 1994, pentru beneficiul administrației sau a prescriptorului în cauză, art. 187, alineatul 1
er
, din codul de procedură penală nu prevede că persoana condamnată în absență trebuie avertizată, la momentul comunicării sentinței, asupra posibilelor căi de atac, a instanțelor competente care să le cunoască și a formelor și termenelor care trebuie respectate.
13.
Prin hotărâre din 21 decembrie 2004, Curtea constituțională a considerat că întrebarea preliminară cerea o răspuns negativ și că, prin urmare, art. 187, alineatul 1
er
, nu încalcă articolele 10 și 11 ale Constituției. S-a exprimat în felul următor
:
«
Prima categorie privește persoanele condamnate în absență de către o instanță penală. Ele au fost supuse unei sentințe pronunțate de un tribunal independent și imparțial care a considerat, după verificarea că au fost regulat citate să se prezinte, că sunt vinovate de încălcări penale. Pot depune opoziție la această sentință respectând regulile uniforme de procedură și termene detaliate la art. 187 din codul de procedură penală.
A doua categorie privește persoanele care au fost notificate cu o decizie administrativă, care nu are niciun caracter jurisdicțional și pe care le vor putea ataca, după caz, în fața unei instanțe de drept comun sau în fața unei instanțe administrative, respectând o procedură și termene care variază în funcție de obiectul deciziei pe care o contestă.
Există între aceste două categorii de persoane diferențe de natură astfel încât situația lor nu poate fi comparată în privința articolelor 10 și 11 ale Constituției.
»
14.
Prin hotărâre din 18 aprilie 2007, curtea de apel din Liège a confirmat sentința atacată. A apreciat că absența publicității căilor de atac judiciare la momentul comunicării sentințelor pronunțate în absență și scurtimea termenului acordat de lege nu sunt de natură să genereze o vătămare a dreptului la un proces echitabil în special deoarece se aplică tuturor condamnaților în aceeași situație și termenul nu începe decât după cunoașterea personală de către persoana condamnată a comunicării sentinței.
15.
Reclamantul a formulat recurs în cασație. S-a bazat, printre altele, pe articolele 6 și 13 ale Convenției și art. 2 al Protocolului nr
o
L-a invitat de asemenea pe Curtea de casație să pună Curții constituționale o chestiune preliminară privind compatibilitatea cu articolele 10 și 11 ale Constituției a absenței oricărui text legal care să impună, în materie penală, notificarea persoanei condamnate asupra modalităților de introducere și termenelor de cale de atac.
16.
Prin hotărâre din 10 octombrie 2007, Curtea de casație a respins recursul. A considerat în particular că articolele 6 și 13 ale Convenției nu impuneau că actul de comunicare a condamnării pronunțate în absență să menționeaze termenul acordat pentru exercitarea dreptului de opoziție și modalitățile acestuia. Privind art. 2 al Protocolului nr
o
7, a remarcabil că Protocolul nu fusese semnat de Belgia, de aceea nu avea efect direct în ordinea juridică belgiană. În sfîrșit, privind cererea de chestiune preliminară, Curtea de casație a respins-o considerând că Curtea constituțională era incompetentă să examineze dacă absența unei legi încalcă articolele 10 și 11 ale Constituției.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
17.
Articolele relevante din codul de procedură penală prevad
:
art. 187
«
Persoana condamnată în absență poate depune opoziție la sentință în termen de [cincisprezece] zile [...], care urmează zilei comunicării.
Când comunicarea sentinței nu fusese făcută personal, inculpatul poate depune opoziție, privind condamnările penale, în termen de cincisprezece zile care urmează zilei în care a cunoscut comunicarea. Dacă a cunoscut prin comunicarea unui mandat european de arestare sau a unei cereri de extradare sau dacă termenul în curs de cincisprezece zile nu expira încă la momentul arestării sale în străinătate, poate depune opoziție în termen de cincisprezece zile care urmează zilei remiterii sau remiterii sale în libertate în străinătate. Dacă nu este stabilit că a cunoscut comunicarea, inculpatul poate depune opoziție până la expirarea termenelor de prescripție a pedepsei. Poate depune opoziție, privind condamnările civile, până la executarea sentinței.
Partea civilă și partea civil răspunzătoare nu pot depune opoziție decât în condițiile enunțate la alineatul 1.
Opoziția va fi comunicată ministerului public, părții care a promovat urmărirea sau celorlalte părți în cauză.
Dacă opoziția nu a fost comunicată în termen de [cincisprezece] zile [...] care urmează comunicării sentinței, se poate proceda la executarea condamnărilor și, în caz de apel al părților care promovează urmărirea sau al uneia dintre ele, se poate proceda la pronunțarea asupra apelului.
Condamnarea va fi considerat neavenită din cauza opoziciei; cu toate acestea, cheltuielile și costurile cauzate de opoziție, inclusiv costul copierii și comunicării sentinței, vor fi lăsate în sarcina celui care a formulat opoziție, dacă necompariția îi este imputabilă.
»
art. 208
«
Hotărârile pronunțate în absență în apel pot fi atacate prin cale de opoziție în aceeași formă și în aceiași termeni ca și sentințele pronunțate în absență de tribunalele penale.
Opoziția va comporta drept o citație la prima ședință după expirarea unei perioade de cincisprezece zile sau de trei zile dacă autorul opoziciei este deținut
;
Va fi neavenită dacă autorul opoziciei nu se prezintă și hotărârea care va interveni asupra opoziciei nu va putea fi atacată de partea care a formulat-o, decât în fața Curții de casație.
»
18.
Articolele relevante ale Constituției prevad
:
art. 10
«
Nu există în stat niciun ordin de rang.
Belgenii sunt egali în fața legii; numai ei sunt admisibili în funcții civile și militare, cu excepția cazurilor care pot fi stabilite de o lege pentru cazuri particulare.
Egalitatea femeilor și bărbaților este garantată.
»
art. 11
«
Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute belgienilor trebuie asigurată fără discriminare. În acest scop, legea și decretul garantează în special drepturile și libertățile minorităților ideologice și filozofice.
»
19.
Pare că o lege adoptată de Parlament (
Doc. parl
., Senat, sess.ord. 1994-1995, doc. nr
o
1279-1 din 11 ianuarie 1995), dar niciodată promulgată nici publicată în Monitorul belgian, adăuga la codul judecătoresc un articol 46
bis
redactat în felul următor
:
«
Actul de notificare sau comunicare a deciziei trebuie, sub sancțiunea nulității, să indice termenul opoziciei apelului sau recursului în cασație, în cazul în care una din aceste căi de atac este deschisă, precum și modalitățile după care se poate exercita recursul.
»
20.
De plus, după hotărârea
Da Luz Domingues Ferreira împotriva Belgiei
(nr
o
50049/99, 24 mai 2007), colegiul procurorilor generali la curțile de apel a adoptat, la 18 iunie 2008, o circulară (nr
o
COL 5/2008) «
privind notificarea drepturilor sale unei persoane condamnate în absență deținută sau nu în cadrul Regatului sau în străinătate
». Potrivit acestei directive, la darea instrucțiunilor ofițialilor de justiție, directorilor de închisoare sau oricărei alte persoane împuternicite în acest scop de lege, de a comunica condamnări în absență, parchetele vor trebui de acum să le sarcinerez și să insereze în actul lor procedura opoziciei așa cum este stabilită de articolele legale relevante. O instrucțiune similară va fi dată și la emiterea mandatelor de arestare și directorului penitenciarului, dacă persoana condamnată în absență se află în închisoare. Dacă interesatul se află în străinătate, este prevăzută, de asemenea, o notificare similară, deoarece marea majoritate a comunicărilor prin exploit de oficiu de justiție au loc prin poștă.
21.
În dreptul belgian, în general și cu excepțiile, termenul în materie civilă pentru exercitarea unei căi de atac este de o lună, începând cu notificarea sau comunicarea deciziei. De plus, art. 792 §
3 al codului judecătoresc impune, la notificarea sentinței, să se facă mențiune a căilor de atac, a termenului în care aceste căi trebuie introduse, precum și a denumirii și adresei instanței competente care să le cunoască. De plus, în materie socială, art. 9 § 3 din legea din 7 august 1974 privind minimum-ul de existență impune notificarea mijloacelor de cale de atac și a termenelor.
EN DROIT
I.
PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 COMBINAT CU ARTICOLUL 14 AL CONVENȚIEI
22.
Reclamantul se plânge de-a fi fost privat de dreptul său de acces la un tribunal, datorită faptului că nu a fost informat asupra modalităților de exercitare și a termenelor de cale de atac împotriva unei sentințe de condamnare pronunțate în absență, în timp ce această informație este prevăzută în domeniul dreptului administrativ, a dreptului social și a dreptului tineretului. El pretinde o încălcare a articolului 6 §
1 combinat cu art. 14 al Convenției, care prevad
:
art. 6 § 1
«
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa.
»
art. 14
«
Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată fără nicio discriminare, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau oricare alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație.
»
A.
Privind admisibilitatea
23.
Curtea constată că această pretenție nu este în mod evident netemeinică în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea remarcă, de asemenea, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să o declare admisibilă.
B.
Privind fondul
24.
Reclamantul subliniază că în materie administrativă și socială și în materie de drept al tineretului, există o obligație de a indica în sentințe și hotărâri termenele și modalitățile de introducere a unei căi de atac. Cea mai mare parte a termenelor de apel sau opoziție este de o lună. Cu toate acestea, în materie penală, în timp ce este vorba de pedepse de închisoare, termenul este de cincisprezece zile. Pare atunci cu totul discriminatoriu că termenul să fie nu numai mai scurt decât în materie civilă, dar mai ales că nu există nicio obligație de notificare a termenelor de cale de atac și a modurilor introducerii lor.
25.
Guvernul susține că reclamantul, deși nu a fost informat asupra termenelor și formalităților care trebuie respectate pentru a depune opoziție, a fost privat de dreptul de acces la un tribunal doar din cauza lipsei de diligență a persoanei în cauză. Subliniază că reclamantul a cunoscut sentința fără a se preocupa mai departe de urma care i s-ar fi dat. Termenul extraordinar de opoziție prevăzut de art. 187 § 2 din codul de procedură penală s-a încheiat cincisprezece zile după această cunoaștere, fără ca reclamantul să se manifeste în vreun fel. Prin inactivitate și absența reacției sale în termen, reclamantul a arătat fără ambiguitate că nu dorește să se prezinte și să se apere. Pretenția reclamantului, conform căreia ofițerul de poliție care i-ar fi înmânat sentința i-ar fi spus că nu era susceptibilă de nicio cale de atac, nu este susținută de nicio probă și, în orice caz, era treaba lui să verifice exactitatea acestei informații pe lângă un avocat. Atitudinea lui denotă la cel puțin o neglijență.
26.
Curtea reamintește că o procedură desfășurată în absența inculpatului nu este în sine incompatibilă cu art. 6 al Convenției. Rămâne totuși că o refuzare a justiției este constituită atunci când o persoană condamnată
in absentia
nu poate obține mai târziu ca o instanță să hotărască din nou, după a fi fost auzită, asupra temeiniciei acuzației în fapte cât și în drept, dacă nu este stabilit că a renunțat la dreptul său de a se prezenta și de a se apăra, nici că a avut intenția de a se sustrage justiției (
Sejdovic c. Italia
[GC], nr
o
56581/00, §§
81-85, CEDO 2006
‑
II). Curtea este de acord cu Guvernul privind importanța respectării reglementării pentru a depune o cale de atac (
Pérez de Rada Cavanilles c.
Spania
, hotărâre din 28 octombrie 1998, §§
44-45,
Culegere
1998-VIII). Cu toate acestea, reglementarea în cauză, sau aplicarea care i se face, nu ar trebui să împiedice justiciabilul să se folosească de o cale de atac disponibilă (
ibidem
, § 45).
27.
În prezenta cauză, Curtea observă că sentința din 24 mai 2002 a fost comunicată la domiciliul reclamantului la 6 iunie 2002. Această comunicare a pus în mișcare termenul ordinar de opoziție prevăzut de articolul
187 § 1 din codul de procedură penală. Reclamantul nefiind prezent, ofițialul de justiție a depus o notă de prezentare invitând-o să se duce la postul de poliție al comunei sale pentru a-i retrage sentința. Reclamantul s-a dus acolo la 24 iunie 2002 și de la această dată a început termenul extraordinar de opoziție de cincisprezece zile, prevăzut de art. 187 § 2 din codul de procedură penală. Reclamantul a depus opoziție doar la 11 octombrie 2002, când a primit invitația să se duce la închisoare pentru a-și ispășii pedeapsa la care fusese condamnat. El susține că nu a făcut-o mai devreme pentru că polițistul, care i-a comunicat sentința, i-ar fi spus că nu era posibil să introducă o cale de atac împotriva unei sentințe pronunțate în absență.
28.
Curtea nu poate raționa în cazul de față de parcă reclamantul ar fi renunțat la dreptul său de a depune opoziție la sentință. Dacă este de acord cu sentimentul Guvernului că reclamantul era în măsură să înțeleagă că inactivitatea sa ar avea consecințe privind executarea sentinței, și că-i era permis să consulte imediat un avocat sau să solicite asistență judiciară, Curtea consideră că acest element nu este determinant pentru a ajunge la concluzia sa.
29.
În acest sens, Curtea reamintește că în hotărârea
Da Luz Domingues Ferreira împotriva Belgiei
menționată anterior, care a intervenit într-un context factual diferit de cel al prezentei cauze dar care punea aceeași problemă, și anume inadmisibilitatea opoziciei la o sentință pronunțată în absență pentru nerespectarea formalităților și pentru tardivitate, ea și-a bazat constatarea încălcării pe faptul că reclamantul nu fusese informat, la momentul comunicării hotărârii, asupra formalităților și termenelor care trebuie respectate pentru a depune opoziție.
30.
După opinia Curții, ceea ce contează în materie de acces la un tribunal este nu numai că regulile privind, printre altele, posibilitățile căilor de atac și termenele sunt puse cu claritate, dar că sunt aduse la cunoștința justiciabililor în modul cel mai explicit posibil, pentru ca aceștia să poată face uz conform legii. Este în particular cazul atunci când o persoană care a fost condamnată în absență este deținută sau nu este reprezentată de un avocat când primește notificare a unei sentințe de condamnare
: trebuie să poată fi imediat informată în mod fiabil și oficial asupra posibilităților de cale de atac și a termenelor de introducere. Nu este vorba de a interpreta dreptul nici de a da sfaturi care doar un avocat poate da, ci de a indica urma care poate fi dată unei sentințe.
31.
Or, o asemenea posibilitate pare să lipsească în cazul de față
: sentința de condamnare a reclamantului nu conținea indicarea formalităților care trebuie respectate pentru a depune opoziție. În acest sens este puțin important, în opinia Curții, dacă ofițerul de poliție, care i-a înmânat sentința, a ținut cu adevărat declarațiile pe care i le-o atribuie reclamantul.
32.
Curtea observă că Belgia a recunoscut mai târziu necesitatea unei asemenea informații și a luat măsuri în acest sens, după cum mărturisesc circulara din 18 iunie 2008 «
privind notificarea drepturilor sale unei persoane condamnate în absență deținută sau nu în cadrul Regatului sau în străinătate
» adoptată de colegiul procurorilor generali la curțile de apel în ziua următoare hotărârii
Da Luz Domingues Ferreira împotriva Belgiei
menționată anterior (§20 de mai sus). De plus, există de asemenea o lege adoptată de Parlament, dar niciodată promulgată nici publicată în Monitorul belgian, care adaugă la codul judecătoresc un articol 46
bis
, conform căruia actul de notificare sau comunicare a deciziei trebuie, sub sancțiunea nulității, să indice termenul opoziciei apelului sau recursului în cασație, în cazul în care una din aceste căi de atac este deschisă, precum și modalitățile după care se poate exercita recursul.
33.
În sfîrșit, Curtea observă că în dreptul belgian, în general și cu excepțiile, termenul în materie civilă pentru exercitarea unei căi de atac este de o lună, începând cu notificarea sau comunicarea deciziei. De plus, art. 792 § 3 al codului judecătoresc impune, la notificarea sentinței, să se facă mențiune a căilor de atac, a termenului în care aceste căi trebuie introduse, precum și a denumirii și adresei instanței competente care să le cunoască. De plus, în materie socială, art. 9 § 3 din legea din 7 august 1974 privind minimum-ul de existență impune notificarea mijloacelor de cale de atac și a termenelor.
34.
În aceste circumstanțe, Curtea consideră că inadmisibilitatea pentru tardivitate a opoziciei depuse de reclamant împotriva sentinței care îl condamna, în timp ce nu fusese informat asupra termenelor și modalităților de introducere a acesteia, a încălcat dreptul său de acces la un tribunal, așa cum este garantat de art. 6 § 1 al Convenției.
35.
Ținând seama de această concluzie, Curtea consideră că nu se impune pronunțarea asupra articolului 14 al Convenției invocat de reclamant.
II.
PRIVIND ALTE ÎNCĂLCĂRI ASUMATE
36.
Invocând art. 2 al Protocolului nr
o
7, reclamantul se plânge, de asemenea, de-a fi fost privat de dreptul la o dublă ordine de jurisdicție în materie penală. De asemenea, el pretinde o încălcare a articolului 13 al Convenției.
37.
Privind pretenția referitoare la art. 13 Curtea consideră că nu este cazul să se plaseze pe terenul acestuia, art. 6 § 1 fiind
lex specialis
în comparație cu articolul
13 (
Popovitsi c. Grecia
, nr
o
53451/07, 14
ianuarie 2010). Privind pretenția tirata de art. 2 al Protocolului nr
o
7, Curtea observă că Belgia nu a ratificat încă Protocolul nr
o
7 (
Saedeleer c. Belgia
, nr
o
27535/04, 24 iulie 2007) și trebuie deci să o declare inadmisibilă
ratione personae
.
38.
Urmează că această parte a requetei trebuie respinsă potrivit articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
III.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
39.
Potrivit articolului 41 al Convenției,
«
Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Unei Înalte Părți Contractante nu permite să elimine decât imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
»
A.
Daună
40.
Reclamantul cere suma de 1
500 euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care ar fi suferit-o, datorită faptului că condamnarea sa la șase luni de închisoare face mai dificilă reinserția și căutarea unui loc de muncă. De asemenea cere 3
000 EUR pentru daună morală, amplificată de circumstanța că a avut sentimentul că a fost victimă a unei injustițe, că a suferit purtarea unei brățări electronice și că a fost înregistrat în cazierul penal o condamnare la o pedeapsă de închisoare.
41.
Guvernul susține că prejudiciul material nu poate, așa cum o face reclamantul, fi evaluat
ex aequo et bono
. Privind dauna morală, el susține că aceasta rezultă mai degrabă din absența diligență a persoanei în cauză decât din absența informării privind termenul de cale de atac care-i era deschis împotriva sentinței.
42.
Curtea nu observă niciun raport cauzal între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, consideră că reclamantul a suferit o daună morală și-i acordă deci suma pe care o cere.
B.
Cheltuieli și costuri
43.
Reclamantul cere, de asemenea, 1
255 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața instanțelor interne și Curții, din care 370 EUR pentru procedura în fața Curții de casație și 885 EUR pentru aceea în fața Curții.
44.
Guvernul nu prezintă observații în această privință.
45.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de documentele în posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 1
255 EUR toate cheltuielile incluse și o acordă în întregime reclamantului.
C.
Dobânzile moratorii
46.
Curtea consideră potrivit să calcheze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE,
1.
Declară
requeta admisibilă privind pretențiile tirate din articolele 6 § 1 și 14 combinate ale Convenției și inadmisibilă pentru surplus
;
2.
Declară
că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 ;
3.
Declară
că nu se impune pronunțarea asupra aceleiași pretenții sub aspectul articolului 14 combinat cu art. 6 al Convenției
;
4.
Declară
a)
că statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni, de la data în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului
44
§
2 al Convenției, următoarele sume
:
i)
3
000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de impozit, pentru daună morală
;
ii)
1
255 EUR (mille doi sute cincizeci și cinci euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de impozit de reclamant
;
b)
că de la expirarea acestui termen și până la versament, această sumă va fi majorată de o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale
;
5.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la
1
er
martie 2011, conform articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului.
Stanley Naismith
Danutė Jočienė
Șef de cancelarie
Președintă