A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 30729/05 prezentate de Resul KARAKOç și de alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 29 iunie 2010 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președintă, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișil Karakaș, Kristina Pardalos, judecători; și a lui Françoise Elens-Passos, graffière adjutant de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 8 august 2005, după ce a deliberat, face următoarea decizie: recurentele, dl Mehmet Taran, dl Mustafa Özyașar, dl Resul Karakoç, dl Mehmet Karakoç, dl Mehmet Ali Simșek, dl Șükrü Șimșek, dl Faris Y Rabia Abiș Feride Y În perioada 19 noiembrie 1999-11 iulie 2002, reclamanții au introdus în fața Tribunalului de Mare Instanță (TGI) din Allacakaya o acțiune în despăgubire pentru prejudiciul cauzat de exproprierea de facto În perioada 22 iunie 2000-20 noiembrie 2002, tribunalul a primit cererea reclamanților și le-a acordat indemnizații în funcție de valoarea fiecărei parcele, indemnizații însoțite de dobânzi moratorii la rata legală de la data introducerii acțiunilor.
Între 1 martie 2001 și 12 iunie 2003, Curtea de Casație a confirmat hotărârile atacate. Detaliile procedurii în dreptul intern figurează în tabelele de mai jos.
Tabelul I Numele reclamanților și n al parcelelor Data hotărârii TGI și cuantumul indemnizațiilor Data hotărârii de confirmare a Curții de Casație Data și cuantumul plăților Data ordinului de plată eliberat de biroul local al executării Data hotărârii Tribunalului de executare Data hotărârii Curții de Casație Mehmet Taran, Insula 132, parcele 17, 58, 59 22 iunie 2000, 000 TRY (59 742 EUR) 15 ianuarie 2002 31 decembrie 2002, 088 TRY (56 062 EUR) 29 septembrie 2004 23 noiembrie 2004 15 martie 2005 Șükrü Simșek, Faris Y 985 TRY (46 670 EUR) 28 martie 2002 12 decembrie 2002, 119 216 TRY (74 245 EUR) 29 septembrie 2004 23 noiembrie 2004 15 martie 2005 Mustafa Özyașar ilot n 156, parcelă 18 aprilie 2000, 939 TRY (38 893 EUR) martie 2001 31 decembrie 2001, 917 TRY (38 208 EUR) 29 septembrie 2004 23 noiembrie 2004 15 martie 2005 Tabelul II Numele reclamanților și n parcelele Data hotărârii TGI și valoarea despăgubirilor acordate Data hotărârii de confirmare a Curții de Casație Data ordinului de plată emis de biroul de executare Data și valoarea primei plăți Data hotărârii Tribunalului de executare Data hotărârii Curții de Casație Data și valoarea celei de a doua plăți Resul Karakoç, Insula 132, parcelele 45 și 46 20 noiembrie 2002, 077 TRY (11) 757 EUR) 12 iunie 2003 19 iulie 2004 4 august 2004, 281 TRY (33 028 EUR) 23 noiembrie 2004 15 martie 2005 8 iunie 2007,
053 TRY 928 EUR) Mehmet Karakoç, Insula nr 132, parcelă 20 noiembrie 2002, 878 TRY 471 EUR) 12 iunie 2003 19 iulie 2004 4 august 2004, 668 TRY (15 415 EUR) 23 noiembrie 2004 15 martie 2005 8 iunie 2007, 355 TRY 425 EUR) Mehmet Ali Simschek, Ilot n 103 parcele 21 și 25 20 noiembrie 2002, 640 TRY (55 244 EUR) 12 iunie 2003 16 septembrie 2003 și 19 iulie 2004 4 august 2004, 293 938 TRY (163 768 EUR) 23 noiembrie 2004 15 martie 2005 24 iulie 2007, 882 TRY (20 101 EUR) În ceea ce privește reclamanții menționați în tabelul I, la 31 decembrie 2001 și la 12 și 31 decembrie 2002, administrația a plătit indemnizațiile, însoțite de dobânzi moratorii la rata legală de la data introducerii căii de atac.
La 29 septembrie 2004, reclamanții, deplângând faptul că indemnizația care le-a fost datorată pentru perioada cuprinsă între sesizarea instanței până la data deciziei definitive nu a fost aplicată ca dobândă moratoriu decât rata legală, și nu rata maximă aplicabilă datoriilor publice În conformitate cu art. 46 din Constituție, biroul local a sesizat executarea și recuperarea creanțelor (denumit în continuare biroul execuției) cu privire la administrarea ordinelor de plată. În ceea ce privește cererea reclamanților privind aplicarea ratei maxime, administrația s-a opus acestor somații. Prin hotărârile din 23 noiembrie 2004, instanța de executare a Elaz. Deoarece rata dobânzii aplicabilă creanței reclamanților era rata legală și nu rata maximă aplicabilă datoriilor publice, aceasta a oferit administrației un câștig de cauză.
Prin hotărârile din 15 martie 2005, Curtea de Casație a confirmat hotărârile atacate de solicitanți. În ceea ce privește ceilalți reclamanți, Resul Karakoç, Mehmet Karakoç și Mehmet Ali Shimșek (a se vedea tabelul II), aceștia au sesizat biroul local al executării la 16 septembrie 2003 și la 19 iulie 2004, deplângând faptul că indemnizațiile care le-au fost acordate de instanțele naționale pentru expropriere de facto nu au fost încă plătite de către administrație; de asemenea, ei au solicitat aplicarea la creanțele lor a ratei maxime aplicabile datoriilor publice În conformitate cu art. 46 din Constituție, pe de o parte, pentru perioada cuprinsă între sesizarea instanței până la data deciziei definitive și cea care variază de la data deciziei definitive până la plata datoriei de către administrație.
La 4 august 2004, administrația a plătit o parte din creanțele reclamanților, iar administrația, care contesta cererea reclamanților privind aplicarea ratei maxime, s-a opus acestor ordine. La 23 noiembrie 2004, instanța de executare a considerat că rata dobânzii aplicabilă creanței reclamanților era rata legală și nu rata maximă aplicabilă datoriilor publice. În această privință, el a observat că dispozițiile articolului 46 din Constituție se refereau numai la cazurile de expropriere formală și că creanța părților interesate nu rezultă din acordarea unei indemnizații datorate în temeiul unei astfel de exproprieri, ci din alocarea unor daune-interese în despăgubire pentru prejudiciul cauzat de exproprierea de facto a terenurilor lor.
La 15 martie 2005, Curtea de Casație a respins recursul reclamanților și a confirmat hotărârile atacate. La 24 iulie 2007, administrația a plătit a doua parte a creanțelor în cauză. 1, toți reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor din cauza neaplicării la creanțele lor a ratei maxime a dobânzii prevăzute în art. 46 din Constituția turcă pentru perioada cuprinsă între sesizarea instanței până la data hotărârii definitive. Unele dintre ele (Resul Karakoç, Mehmet Karakoç și Mehmet Ali Shimșek) formulează același motiv în plus pentru perioada cuprinsă între data deciziei definitive și plata datoriei de către administrație. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, toți reclamanții se plâng de lipsa de echitate a procedurii pe motiv că instanțele naționale nu au aplicat dispozițiile articolului 46 din Constituție.
1, reclamanții deplâng faptul că refuzul instanțelor naționale de a aplica creanțelor lor, în locul ratei legale, rata maximă a dobânzii moratoriu aplicabilă datoriilor publice în temeiul art. 46 din Constituție a condus la o reducere a cuantumului indemnizațiilor datorate acestora și susțin că acest refuz le-a încălcat dreptul la respectarea proprietăților. Aceștia contestă, de asemenea, aprecierea eronată a legislației de către instanțele naționale și soluția reținută de acestea.
În măsura în care reclamanții susțin că neaplicarea la indemnizațiile lor, alocate pentru expropriere de facto , de la nivelul maxim aplicabil datoriilor publice a adus atingere dreptului acestora la respectarea bunurilor lor, Curtea decide să examineze aceste obiecțiuni numai din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. Curtea constată că motivul reclamanților privește două perioade distincte : Pentru toți reclamanții, prima este cuprinsă între data sesizării instanțelor și data deciziei interne definitive; pentru trei dintre aceștia, a doua este cuprinsă între data deciziei interne definitive și data plății datoriei sale de către administrație. Curtea decide să examineze cauza reclamanților pentru fiecare dintre aceste două perioade.
În ceea ce privește perioada cuprinsă între decizia definitivă și plata datoriei de către administrație, Curtea, în situația actuală a dosarului, nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei părți din cauza a trei reclamanți - Resul Karakoç, Mehmet Karakoç și Mehmet Ali Simșek - și consideră necesar să o comunice guvernului pârât, în conformitate cu articolul (b) Regulamentului său de procedură. În ceea ce privește perioada cuprinsă între sesizarea instanței până la data deciziei definitive, Curtea constată că tuturor reclamanților li s-au acordat despăgubiri pentru expropriere de facto de către instanțele naționale Sumele astfel alocate erau însoțite de dobânzi moratorii la rata legală comună și nu la rata maximă prevăzută pentru datoriile publice la art. 46 din Constituție.
Curtea arată că, în măsura în care reclamanții se plâng de neaplicarea acestei dispoziții pentru perioada respectivă, ar fi trebuit, pentru fiecare dintre aceștia, să depună cererea în fața acesteia în termen de șase luni de la data deciziei definitive în cauză. Prin urmare, această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din convenție. Cu toate acestea, presupunând că reclamanții și-au prezentat cererea în termen de șase luni, ar trebui remarcat faptul că, în ceea ce privește perioada în cauză, instanțele naționale turce acordă justițiabililor indemnizații majorate cu dobândă la rata legală ca și cum ar fi vorba de expropriere formală.
Curtea subliniază că calcularea ratei dobânzii moratorii acordate justițiabililor care solicită despăgubiri nu se schimbă în funcție de natura privării de proprietate, că privarea în cauză se datorează exproprierii de facto Prin urmare, neaplicarea ratei maxime prevăzute la art. 46 din Constituție pentru perioada cuprinsă între sesizarea instanței până la data deciziei definitive nu face parte dintr-o situație în care statul ar fi profitat de circumstanțe care îi contrazice pe exproprieți. Pe de altă parte, Curtea constată că din art. 46 din Constituția turcă reiese că legiuitorul urmărește să mențină un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele drepturilor fundamentale ale individului.
La fel s-ar rupe echilibrul dacă o întârziere anormal de lungă ar interveni în plata indemnizațiilor acordate în cadrul unei exproprieri, care ar duce la agravarea pierderii financiare a persoanei expropriate și la plasarea acesteia într-o situație de incertitudine, mai ales dacă se ține seama de deprecierea monetară în unele state (a se vedea hotărârile Sporrong și Lönnroth c. Suedia din 23 septembrie 1982, § 69, seria A n Lithgow și alții c. Regatul Unit, 8 iulie 1986, § 120, seria A n 102 și Akkuș c. Turcia, Hotărârea din 9 iulie 1997, § 29, Rec., 1997 IV). Prin urmare, în dreptul intern, rata maximă prevăzută pentru creanțele publice se aplică indemnizațiilor de expropriere numai dacă acestea rămân neplătite din orice motiv.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că neaplicarea ratei maxime prevăzute la art. 46 din Constituție la indemnizațiile acordate pentru expropriere de facto între data sesizării instanțelor și data deciziei interne definitive este conformă cu legislația națională privind practica exproprierii formale și nu expune justițiabilii riscului unui prejudiciu disproporționat față de scopul urmărit. Prin urmare, motivul în cauză, adus în fața Curții în termenul necesar, ar fi vădit nefondat și ar trebui respins, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. examinarea plângerii a trei solicitanți - Resul Karakoç, Mehmet Karakoç și Mehmet Ali Simșek - întemeiat pe neaplicarea ratei maxime prevăzute la art. 46 din Constituție pentru perioada cuprinsă între decizia definitivă și plata datoriei de către administrație (art. 1 din Protocolul nr. Declara cererea inadmisibilă pentru surplus.
Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier adjunct președinte
de la requête n o 30729/05 présentée par Resul KARAKOÇ et autres contre la Turquie La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant le 29 juin 2010 en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, Kristina Pardalos, juges, et de Françoise Elens-Passos, greffière adjointe de section, Vu la requête susmentionnée introduite le 8 août 2005, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, MM. Mehmet Taran, Mustafa Özyașar, Resul Karakoç, Mehmet Karakoç, Mehmet Ali Șimșek, Șükrü Șimșek, Faris Yıldız, Mehmet Yıldız, Zülfü Yıldız et Beytullah Yıldız, ainsi que M mes Rabia Abiș Feride Yıldız, Saime Yıldız et Hanım Yıldız, sont des ressortissants turcs résidant à Elazığ.
Ils sont représentés devant la Cour par M es A. Altan et E. Göl, avocats à Elazığ. Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. En mars 1999, les parcelles des requérants furent inondées du fait de la construction d'un barrage. Entre le 19 novembre 1999 et le 11 juillet 2002, les requérants introduisirent devant le tribunal de grande instance (TGI) d'Alacakaya une action en indemnisation de leur préjudice causé par l'expropriation de facto . Entre le 22 juin 2000 et le 20 novembre 2002, le tribunal accueillit la demande des requérants et leur accorda des indemnités en fonction de la valeur de chaque parcelle, indemnités assorties d'intérêts moratoires au taux légal à compter de la date d'introduction des recours.
Entre le 1 er mars 2001 et le 12 juin 2003, la Cour de cassation confirma les jugements attaqués. Les détails de la procédure en droit interne figurent dans les tableaux ci-après.
Tableau I Nom des requérants et n o des parcelles Date du jugement du TGI et montant des indemnités Date de l'arrêt confirmatif de la Cour de cassation Date et montant des paiements Date de l'injonction de payer délivrée par le bureau local de l'exécution Date du jugement du tribunal de l'exécution Date de l'arrêt de la Cour de Cassation Mehmet Taran, îlot 132, parcelles 17, 58, 59 22 juin 2000, 35 000 TRY (59 742 EUR) 15 janvier 2002 31 décembre 2002, 97 088 TRY (56 062 EUR) 29 septembre 2004 23 novembre 2004 15 mars 2005 Șükrü Șimșek, Faris Yıldız, Mehmet Yıldız, Zülfü Yıldız, Beytullah Yıldız, Rabia Abiș, Feride Yıldız, Saime Yıldız, Hanım Yıldız, îlot n o 103, parcelles n os 22 et 26 29 août 2001, 59 985 TRY (46 670 EUR) 28 mars 2002 12 décembre 2002, 119 216 TRY (74 245 EUR) 29 septembre 2004 23 novembre 2004 15 mars 2005 Mustafa Özyașar , îlot n o 156, parcelle n o 13 18 avril 2000, 21 939 TRY (38 893 EUR) 1 er mars 2001 31 décembre 2001,
49 917 TRY (38 208 EUR) 29 septembre 2004 23 novembre 2004 15 mars 2005 Tableau II Nom des requérants et n o des parcelles Date du jugement du TGI et montant des indemnités accordées Date de l'arrêt confirmatif de la Cour de Cassation Date de l'injonction de payer délivrée par le bureau de l'exécution Date et montant du 1 er paiement Date du jugement du tribunal de l'exécution Date de l'arrêt de la Cour de Cassation Date et montant du 2e paiement Resul Karakoç, îlot 132, parcelles 45 et 46 20 novembre 2002, 19 077 TRY (11 757 EUR) 12 juin 2003 19 juillet 2004 4 août 2004, 59 281 TRY (33 028 EUR) 23 novembre 2004 15 mars 2005 8 juin 2007, 7 053 TRY (3 928 EUR) Mehmet Karakoç, îlot n o 132, parcelle n o 43 20 novembre 2002, 8 878 TRY (5 471 EUR) 12 juin 2003 19 juillet 2004 4 août 2004, 27 668 TRY (15 415 EUR) 23 novembre 2004 15 mars 2005 8 juin 2007, 4 355 TRY (2 425 EUR) Mehmet Ali Șimșek, îlot n o 103, parcelles n os 21 et 25 20 novembre 2002, 89 640 TRY (55 244 EUR) 12 juin 2003 16 septembre 2003 et 19 juillet 2004 4 août 2004, 293 938 TRY (163 768 EUR) 23 novembre 2004 15 mars 2005 24 juillet 2007, 34 882 TRY (20 101 EUR) En ce qui concerne les requérants mentionnés dans le tableau I , le 31 décembre 2001 et les 12 et 31 décembre 2002, l'administration paya les indemnités, assorties d'intérêts moratoires au taux légal à compter de la date d'introduction des recours.
Le 29 septembre 2004, les requérants, déplorant que l'indemnité qui leur était due pour la période allant de la saisine du tribunal jusqu'à la date de la décision définitive ne se soit vu appliquer comme intérêts moratoires que le taux légal, et non pas le « taux maximum applicable aux dettes publiques » prévu par l'article 46 de la Constitution, saisirent le bureau local de l'exécution et du recouvrement des créances (ci-après « le bureau de l'exécution »). Celui-ci adressa à l'administration des injonctions de payer. Contestant la demande des requérants relative à l'application du taux maximum, l'administration fit opposition à ces injonctions. Par des jugements du 23 novembre 2004, le tribunal de l'exécution d'Elazığ, considérant que le taux d'intérêt applicable à la créance des requérants était le taux légal et non le taux maximum applicable aux dettes publiques, donna gain de cause à l'administration.
Par des arrêts du 15 mars 2005, la Cour de cassation confirma les jugements attaqués par les requérants. Quant aux autres requérants, Resul Karakoç, Mehmet Karakoç et Mehmet Ali Șimșek (voir le tableau II ), ils saisirent le bureau local de l'exécution le 16 septembre 2003 et le 19 juillet 2004, déplorant que les indemnités qui leur avaient été accordées par les juridictions nationales pour l'expropriation de facto n'eussent pas encore été payées par l'administration. Ils demandèrent par ailleurs l'application à leurs créances du « taux maximum applicable aux dettes publiques » prévu à l'article 46 de la Constitution, d'une part pour la période allant de la saisine du tribunal jusqu'à la date de la décision définitive, et d'autre part pour celle allant de la date de la décision définitive jusqu'au règlement de sa dette par l'administration.
Le bureau de l'exécution adressa à l'administration des injonctions de payer. Le 4 août 2004, l'administration paya une partie des créances des requérants. L'administration, contestant la demande des requérants relative à l'application du taux maximum, fit opposition à ces injonctions. Le 23 novembre 2004, le tribunal de l'exécution considéra que le taux d'intérêt applicable à la créance des requérants était le taux légal et non le taux maximum applicable aux dettes publiques. A cet égard, il fit observer que les dispositions de l'article 46 de la Constitution ne concernaient que les cas d'expropriation formelle et que la créance des intéressés résultait non pas de l'octroi d'une indemnité due au titre d'une telle expropriation, mais de l'allocation de dommages et intérêts en réparation du préjudice causé par l'expropriation de fait de leurs terrains.
Le 15 mars 2005, la Cour de cassation rejeta le pourvoi des requérants et confirma les jugements attaqués. Le 24 juillet 2007, l'administration versa la deuxième partie des créances en cause. GRIEFS Invoquant l'article 1 du Protocole n o 1, tous les requérants se plaignent d'une atteinte à leur droit au respect de leurs biens en raison de la non-application à leurs créances du taux maximum d'intérêt prévu à l'article 46 de la Constitution turque pour la période allant de la saisine du tribunal jusqu'à la date de la décision définitive. Certains d'entre eux (Resul Karakoç, Mehmet Karakoç et Mehmet Ali Șimșek) formulent ce même grief en plus pour la période allant de la date de la décision définitive jusqu'au règlement de sa dette par l'administration.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, tous les requérants se plaignent en outre d'un manque d'équité de la procédure au motif que les juridictions nationales n'ont pas appliqué des dispositions de l'article 46 de la Constitution. EN DROIT 1. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention et l'article 1 du Protocole n o 1, les requérants déplorent que le refus des juridictions nationales d'appliquer à leurs créances, en lieu et place du taux légal, le taux d'intérêt moratoire maximum applicable aux dettes publiques en vertu de l'article 46 de la Constitution ait conduit à une réduction du montant des indemnités qui leur étaient dues. Ils allèguent que pareil refus a enfreint leur droit au respect de leurs biens.
Ils contestent également l'appréciation, selon eux erronée, de la législation par les juridictions nationales et la solution retenue par celles-ci. Dans la mesure où les requérants allèguent que la non-application à leurs indemnités, allouées pour une expropriation de facto , du taux maximum applicable aux dettes publiques a porté atteinte à leur droit au respect de leurs biens, la Cour décide d'examiner ces griefs uniquement sous l'angle de l'article 1 du Protocole n o 1. La Cour observe que le grief des requérants concerne deux périodes distinctes : pour tous les requérants, la première est comprise entre la date de saisine des tribunaux et la date de la décision interne définitive ; pour trois d'entre eux, la seconde est comprise entre la date de la décision interne définitive et la date du paiement de sa dette par l'administration.
La Cour décide d'examiner le grief des requérants pour chacune de ces deux périodes. 2. S'agissant de la période allant de la décision définitive jusqu'au paiement de sa dette par l'administration , la Cour, en l'état actuel du dossier, ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de cette partie du grief de trois requérants - Resul Karakoç, Mehmet Karakoç et Mehmet Ali Șimșek -, et juge nécessaire de la communiquer au gouvernement défendeur, conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement. 3. S'agissant de la période allant de la saisine du tribunal jusqu'à la date de la décision définitive , la Cour observe que tous les requérants se sont vu accorder par les juridictions nationales des indemnités pour une expropriation de facto . Les sommes ainsi allouées étaient assorties d'intérêts moratoires au taux légal commun et non au taux maximum prévu pour les dettes publiques à l'article 46 de la Constitution.
La Cour relève que, pour autant que les requérants se plaignent de la non-application de cette disposition pour ladite période, ils auraient dû, pour chacun d'entre eux, déposer leur requête devant elle dans un délai de six mois à partir de la date de la décision définitive en question. Or cela n'a pas été pas le cas. Il s'ensuit que cette partie de la requête est tardive et qu'elle doit être rejetée, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Toutefois, à supposer que les requérants eussent introduit leur requête dans le délai de six mois, il convient de noter que, en ce qui concerne la période en cause, les tribunaux nationaux turcs accordent aux justiciables des indemnités majorées d'intérêts au taux légal comme s'il s'agissait d'une expropriation formelle.
La Cour souligne que le calcul du taux des intérêts moratoires accordés aux justiciables réclamant une indemnisation ne change pas en fonction de la nature de la privation de la propriété, que la privation en cause soit due à une expropriation de facto ou à une expropriation formelle. La non-application du taux maximum prévu à l'article 46 de la Constitution pour la période allant de la saisine du tribunal jusqu'à la date de la décision définitive ne relève donc pas d'une situation où l'Etat aurait tiré parti de circonstances jouant en défaveur des expropriés. Par ailleurs, la Cour note qu'il ressort des termes de l'article 46 de la Constitution turque que le législateur poursuit le but de garder un juste équilibre entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs des droits fondamentaux de l'individu.
Pareil équilibre serait rompu si un retard anormalement long intervenait dans le paiement des indemnités accordées dans le cadre d'une expropriation, retard qui aurait pour conséquence d'aggraver la perte financière de la personne expropriée et de la placer dans une situation d'incertitude, surtout si l'on tient compte de la dépréciation monétaire dans certains Etats (voir les arrêts Sporrong et Lönnroth c. Suède du 23 septembre 1982, § 69, série A n o 52 ; Lithgow et autres c. Royaume-Uni , 8 juillet 1986, § 120, série A n o 102 , et Akkuș c. Turquie , arrêt du 9 juillet 1997, § 29, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ IV). De ce fait, en droit interne, le taux maximum prévu pour les créances publiques ne s'applique aux indemnités d'expropriation que si celles-ci restent impayées pour une raison quelconque.
Au vu de ce qui précède, la Cour estime que la non-application du taux maximum prévu par l'article 46 de la Constitution à des indemnités accordées pour une expropriation de facto entre la date de saisine des tribunaux et la date de la décision interne définitive est conforme à la législation nationale relative à la pratique de l'expropriation formelle et qu'elle n'expose pas les justiciables au risque d'un préjudice disproportionné par rapport au but poursuivi. Il s'ensuit que le grief en question, porté devant la Cour dans le délai requis, serait manifestement mal fondé et devrait être rejeté, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Ajourne l'examen du grief de trois requérants - Resul Karakoç, Mehmet Karakoç et Mehmet Ali Șimșek - tiré de la non-application du taux maximum prévu à l'article 46 de la Constitution pour la période allant de la décision définitive jusqu'au règlement de sa dette par l'administration (article 1 du Protocole n o 1) ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Greffière adjointe Présidente