KARAKOC ET AUTRES c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

29.06.2010

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Partiellement irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

KARAKOC ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2010)

HUDOC · oficial

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 30729/05 prezentate de Resul KARAKOç și de alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 29 iunie 2010 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președintă, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișil Karakaș, Kristina Pardalos, judecători; și a lui Françoise Elens-Passos, graffière adjutant de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 8 august 2005, după ce a deliberat, face următoarea decizie: recurentele, dl Mehmet Taran, dl Mustafa Özyașar, dl Resul Karakoç, dl Mehmet Karakoç, dl Mehmet Ali Simșek, dl Șükrü Șimșek, dl Faris Y Rabia Abiș Feride Y În perioada 19 noiembrie 1999-11 iulie 2002, reclamanții au introdus în fața Tribunalului de Mare Instanță (TGI) din Allacakaya o acțiune în despăgubire pentru prejudiciul cauzat de exproprierea de facto În perioada 22 iunie 2000-20 noiembrie 2002, tribunalul a primit cererea reclamanților și le-a acordat indemnizații în funcție de valoarea fiecărei parcele, indemnizații însoțite de dobânzi moratorii la rata legală de la data introducerii acțiunilor. Între 1 martie 2001 și 12 iunie 2003, Curtea de Casație a confirmat hotărârile atacate. Detaliile procedurii în dreptul intern figurează în tabelele de mai jos. Tabelul I Numele reclamanților și n al parcelelor Data hotărârii TGI și cuantumul indemnizațiilor Data hotărârii de confirmare a Curții de Casație Data și cuantumul plăților Data ordinului de plată eliberat de biroul local al executării Data hotărârii Tribunalului de executare Data hotărârii Curții de Casație Mehmet Taran, Insula 132, parcele 17, 58, 59 22 iunie 2000, 000 TRY (59 742 EUR) 15 ianuarie 2002 31 decembrie 2002, 088 TRY (56 062 EUR) 29 septembrie 2004 23 noiembrie 2004 15 martie 2005 Șükrü Simșek, Faris Y 985 TRY (46 670 EUR) 28 martie 2002 12 decembrie 2002, 119 216 TRY (74 245 EUR) 29 septembrie 2004 23 noiembrie 2004 15 martie 2005 Mustafa Özyașar ilot n 156, parcelă 18 aprilie 2000, 939 TRY (38 893 EUR) martie 2001 31 decembrie 2001, 917 TRY (38 208 EUR) 29 septembrie 2004 23 noiembrie 2004 15 martie 2005 Tabelul II Numele reclamanților și n parcelele Data hotărârii TGI și valoarea despăgubirilor acordate Data hotărârii de confirmare a Curții de Casație Data ordinului de plată emis de biroul de executare Data și valoarea primei plăți Data hotărârii Tribunalului de executare Data hotărârii Curții de Casație Data și valoarea celei de a doua plăți Resul Karakoç, Insula 132, parcelele 45 și 46 20 noiembrie 2002, 077 TRY (11) 757 EUR) 12 iunie 2003 19 iulie 2004 4 august 2004, 281 TRY (33 028 EUR) 23 noiembrie 2004 15 martie 2005 8 iunie 2007, 053 TRY 928 EUR) Mehmet Karakoç, Insula nr 132, parcelă 20 noiembrie 2002, 878 TRY 471 EUR) 12 iunie 2003 19 iulie 2004 4 august 2004, 668 TRY (15 415 EUR) 23 noiembrie 2004 15 martie 2005 8 iunie 2007, 355 TRY 425 EUR) Mehmet Ali Simschek, Ilot n 103 parcele 21 și 25 20 noiembrie 2002, 640 TRY (55 244 EUR) 12 iunie 2003 16 septembrie 2003 și 19 iulie 2004 4 august 2004, 293 938 TRY (163 768 EUR) 23 noiembrie 2004 15 martie 2005 24 iulie 2007, 882 TRY (20 101 EUR) În ceea ce privește reclamanții menționați în tabelul I, la 31 decembrie 2001 și la 12 și 31 decembrie 2002, administrația a plătit indemnizațiile, însoțite de dobânzi moratorii la rata legală de la data introducerii căii de atac. La 29 septembrie 2004, reclamanții, deplângând faptul că indemnizația care le-a fost datorată pentru perioada cuprinsă între sesizarea instanței până la data deciziei definitive nu a fost aplicată ca dobândă moratoriu decât rata legală, și nu rata maximă aplicabilă datoriilor publice În conformitate cu art. 46 din Constituție, biroul local a sesizat executarea și recuperarea creanțelor (denumit în continuare biroul execuției) cu privire la administrarea ordinelor de plată. În ceea ce privește cererea reclamanților privind aplicarea ratei maxime, administrația s-a opus acestor somații. Prin hotărârile din 23 noiembrie 2004, instanța de executare a Elaz. Deoarece rata dobânzii aplicabilă creanței reclamanților era rata legală și nu rata maximă aplicabilă datoriilor publice, aceasta a oferit administrației un câștig de cauză. Prin hotărârile din 15 martie 2005, Curtea de Casație a confirmat hotărârile atacate de solicitanți. În ceea ce privește ceilalți reclamanți, Resul Karakoç, Mehmet Karakoç și Mehmet Ali Shimșek (a se vedea tabelul II), aceștia au sesizat biroul local al executării la 16 septembrie 2003 și la 19 iulie 2004, deplângând faptul că indemnizațiile care le-au fost acordate de instanțele naționale pentru expropriere de facto nu au fost încă plătite de către administrație; de asemenea, ei au solicitat aplicarea la creanțele lor a ratei maxime aplicabile datoriilor publice În conformitate cu art. 46 din Constituție, pe de o parte, pentru perioada cuprinsă între sesizarea instanței până la data deciziei definitive și cea care variază de la data deciziei definitive până la plata datoriei de către administrație. La 4 august 2004, administrația a plătit o parte din creanțele reclamanților, iar administrația, care contesta cererea reclamanților privind aplicarea ratei maxime, s-a opus acestor ordine. La 23 noiembrie 2004, instanța de executare a considerat că rata dobânzii aplicabilă creanței reclamanților era rata legală și nu rata maximă aplicabilă datoriilor publice. În această privință, el a observat că dispozițiile articolului 46 din Constituție se refereau numai la cazurile de expropriere formală și că creanța părților interesate nu rezultă din acordarea unei indemnizații datorate în temeiul unei astfel de exproprieri, ci din alocarea unor daune-interese în despăgubire pentru prejudiciul cauzat de exproprierea de facto a terenurilor lor. La 15 martie 2005, Curtea de Casație a respins recursul reclamanților și a confirmat hotărârile atacate. La 24 iulie 2007, administrația a plătit a doua parte a creanțelor în cauză. 1, toți reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor din cauza neaplicării la creanțele lor a ratei maxime a dobânzii prevăzute în art. 46 din Constituția turcă pentru perioada cuprinsă între sesizarea instanței până la data hotărârii definitive. Unele dintre ele (Resul Karakoç, Mehmet Karakoç și Mehmet Ali Shimșek) formulează același motiv în plus pentru perioada cuprinsă între data deciziei definitive și plata datoriei de către administrație. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, toți reclamanții se plâng de lipsa de echitate a procedurii pe motiv că instanțele naționale nu au aplicat dispozițiile articolului 46 din Constituție. 1, reclamanții deplâng faptul că refuzul instanțelor naționale de a aplica creanțelor lor, în locul ratei legale, rata maximă a dobânzii moratoriu aplicabilă datoriilor publice în temeiul art. 46 din Constituție a condus la o reducere a cuantumului indemnizațiilor datorate acestora și susțin că acest refuz le-a încălcat dreptul la respectarea proprietăților. Aceștia contestă, de asemenea, aprecierea eronată a legislației de către instanțele naționale și soluția reținută de acestea. În măsura în care reclamanții susțin că neaplicarea la indemnizațiile lor, alocate pentru expropriere de facto , de la nivelul maxim aplicabil datoriilor publice a adus atingere dreptului acestora la respectarea bunurilor lor, Curtea decide să examineze aceste obiecțiuni numai din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. Curtea constată că motivul reclamanților privește două perioade distincte : Pentru toți reclamanții, prima este cuprinsă între data sesizării instanțelor și data deciziei interne definitive; pentru trei dintre aceștia, a doua este cuprinsă între data deciziei interne definitive și data plății datoriei sale de către administrație. Curtea decide să examineze cauza reclamanților pentru fiecare dintre aceste două perioade. În ceea ce privește perioada cuprinsă între decizia definitivă și plata datoriei de către administrație, Curtea, în situația actuală a dosarului, nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei părți din cauza a trei reclamanți - Resul Karakoç, Mehmet Karakoç și Mehmet Ali Simșek - și consideră necesar să o comunice guvernului pârât, în conformitate cu articolul (b) Regulamentului său de procedură. În ceea ce privește perioada cuprinsă între sesizarea instanței până la data deciziei definitive, Curtea constată că tuturor reclamanților li s-au acordat despăgubiri pentru expropriere de facto de către instanțele naționale Sumele astfel alocate erau însoțite de dobânzi moratorii la rata legală comună și nu la rata maximă prevăzută pentru datoriile publice la art. 46 din Constituție. Curtea arată că, în măsura în care reclamanții se plâng de neaplicarea acestei dispoziții pentru perioada respectivă, ar fi trebuit, pentru fiecare dintre aceștia, să depună cererea în fața acesteia în termen de șase luni de la data deciziei definitive în cauză. Prin urmare, această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din convenție. Cu toate acestea, presupunând că reclamanții și-au prezentat cererea în termen de șase luni, ar trebui remarcat faptul că, în ceea ce privește perioada în cauză, instanțele naționale turce acordă justițiabililor indemnizații majorate cu dobândă la rata legală ca și cum ar fi vorba de expropriere formală. Curtea subliniază că calcularea ratei dobânzii moratorii acordate justițiabililor care solicită despăgubiri nu se schimbă în funcție de natura privării de proprietate, că privarea în cauză se datorează exproprierii de facto Prin urmare, neaplicarea ratei maxime prevăzute la art. 46 din Constituție pentru perioada cuprinsă între sesizarea instanței până la data deciziei definitive nu face parte dintr-o situație în care statul ar fi profitat de circumstanțe care îi contrazice pe exproprieți. Pe de altă parte, Curtea constată că din art. 46 din Constituția turcă reiese că legiuitorul urmărește să mențină un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele drepturilor fundamentale ale individului. La fel s-ar rupe echilibrul dacă o întârziere anormal de lungă ar interveni în plata indemnizațiilor acordate în cadrul unei exproprieri, care ar duce la agravarea pierderii financiare a persoanei expropriate și la plasarea acesteia într-o situație de incertitudine, mai ales dacă se ține seama de deprecierea monetară în unele state (a se vedea hotărârile Sporrong și Lönnroth c. Suedia din 23 septembrie 1982, § 69, seria A n Lithgow și alții c. Regatul Unit, 8 iulie 1986, § 120, seria A n 102 și Akkuș c. Turcia, Hotărârea din 9 iulie 1997, § 29, Rec., 1997 IV). Prin urmare, în dreptul intern, rata maximă prevăzută pentru creanțele publice se aplică indemnizațiilor de expropriere numai dacă acestea rămân neplătite din orice motiv. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că neaplicarea ratei maxime prevăzute la art. 46 din Constituție la indemnizațiile acordate pentru expropriere de facto între data sesizării instanțelor și data deciziei interne definitive este conformă cu legislația națională privind practica exproprierii formale și nu expune justițiabilii riscului unui prejudiciu disproporționat față de scopul urmărit. Prin urmare, motivul în cauză, adus în fața Curții în termenul necesar, ar fi vădit nefondat și ar trebui respins, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. examinarea plângerii a trei solicitanți - Resul Karakoç, Mehmet Karakoç și Mehmet Ali Simșek - întemeiat pe neaplicarea ratei maxime prevăzute la art. 46 din Constituție pentru perioada cuprinsă între decizia definitivă și plata datoriei de către administrație (art. 1 din Protocolul nr. Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier adjunct președinte