AFFAIRE ALECU c. ROUMANIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ALECU c. ROMÂNIA Cerere nr. 28194/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 iulie 2010 DEFINITIVF 27/10/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Alecu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 6 iulie 2010, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cazului (n 28194/03) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Petrea Alecu ( La 8 octombrie 2008, președintele secțiunii a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cazului. La 26 martie 1996, C.I. sesizează Curtea de Apel din Galați cu privire la o acțiune în anulare parțială a decretului guvernului nr. 639/1995 privind naționalizarea unui bun imobil (Hotelul Faleza 1996, reclamantul a solicitat să fie introdus în procedură, susținând că naționalizarea în cauză a redus capitalul social al societății D. și, prin urmare, valoarea acțiunilor și dividendelor sale. La 26 aprilie 1996, Curtea de Apel a amânat cazul în vederea citării celor paisprezece persoane care au formulat, ca și reclamantul, cereri de intervenție în interes propriu în procedură. La 31 mai 1996, în absența nejustificată a părților, aceasta a amânat cazul. La 20 februarie 1997, C.I., precum și mai mulți alți vorbitori, inclusiv reclamantul, au solicitat reluarea examinării cazului, care a fost primită. Curtea de apel a dispus amânarea cauzei în cadrul mai multor alte ședințe interlocutoare, la 9 aprilie, 14 mai, 20 august și 15 octombrie 1997. Aceasta a introdus în cauză mai multe alte părți, inclusiv, ca pârâtă, societatea D. și administrația patrimoniului Protocolului de Stat, autoritatea care administra hotelul, după naționalizarea sa. Dezbaterile au avut loc în cele din urmă la 12 decembrie 1997. Prin hotărârea din 18 decembrie 1997, Curtea de Apel din Galați a acceptat acțiunea principală și cea a vorbitorilor și a anulat parțial decretul atacat. 10. La 1 aprilie 1998, guvernul și administrația patrimoniului Protocolului de stat au formulat un recurs împotriva acestei hotărâri. 11. La 22 octombrie 1998, Curtea Supremă de Justiție, sesizată cu acest recurs, a pronunțat cauza în vederea citării guvernului. 12. La 10 mai și 29 noiembrie 2001, la 30 mai și 21 noiembrie 1999, Curtea Supremă de Justiție, sesizată cu acest recurs, a amânat cazul la 30 martie 1999, 29 iunie, 7 decembrie 2000, 29 noiembrie 2001, 30 mai și 21 noiembrie. 2002. Ei au fost motivați de necesitatea de a cita în cauza altor titulari de drept sau părți pârâte (în total cinci), de a comunica memorii în apărare, de a permite reprezentantului Parchetului să ia cunoștință de dosar și de instanța de apel din Galați să corecteze o eroare materială în judecata sa din 18 decembrie. 1997. Nici una dintre aceste amânări nu a fost solicitată de către solicitant. Dezbaterile au avut loc în cele din urmă la 13 februarie 2003 13. Prin hotărârea definitivă din 27 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție a acceptat recursul în recurs, considerând că nici C.I., nici alți vorbitori, inclusiv reclamantul, nu au urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea privind litigiile administrative. Prin urmare, acțiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă. PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEGUTĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE 14. Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil de termen stabilit la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 15. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și constată, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Guvernul arată că durata procedurii este justificată de numărul mare de părți la proces și de complexitatea cauzei, susținând, de asemenea, că instanțele au fost diligente și că, în cadrul procedurii, nu au existat perioade lungi de neacțiune care să le fie imputabile. Acesta subliniază, de asemenea, că suspendarea cauzei în fața Curții de Apel din Galați, între 31 mai 1996 și 20 februarie 1997 este imputabilă părților solicitante, inclusiv reclamantului, care nu s-au prezentat la ședința din 31 mai 1996. 17. Reclamantul se opune acestei teze și își menține poziția cu privire la durata excesivă a procedurii, pe care consideră că nu i-o poate imputa. 18. Curtea ia notă de faptul că perioada care trebuie luată în considerare a început la 19 aprilie 1996, data cererii de intervenție a reclamantului în procedura în fața Curții de Apel de la Galați și s-a încheiat la 27 februarie 2003, data hotărârii definitive a Curții Supreme de Justiție 19. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). Comisia reamintește că, chiar și atunci când o procedură este reglementată, la fel ca în cazul de față, de principiul dispozitiv care constă în acordarea de către părți a competențelor de inițiativă și de stimulare, statelor contractante le revine sarcina de a-și organiza sistemul judiciar astfel încât instanțele lor să poată garanta dreptul fiecăruia de a obține o decizie definitivă cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile într-un termen rezonabil ( Nicolai de Gorhez c. Belgia, n 11013/05, § 31, 16 octombrie 2007). 20. Cu toate că cauza a prezentat o anumită complexitate din cauza numărului mare de părți (un reclamant principal, paisprezece vorbitori de interes propriu și cinci părți pârâte), Curtea constată în special că aceste circumstanțe nu justifică singure o durată globală a procedurii de mai mult de șase ani și zece luni, pentru două grade de jurisdicție, deci mai mult de cinci în fața Curții Supreme. Curtea acceptă ca perioada cuprinsă între 31 mai 1996 și 20 februarie 1997, în cursul căreia procedura a fost suspendată, să nu fie imputabilă instanțelor române. Cu toate acestea, Curtea consideră că durata de cinci ani și două luni este excesivă pentru soluționarea recursului în recurs formulat în fața Curții Supreme de Justiție. 21. Având în vedere cele de mai sus și având în vedere durata globală a procedurii în cauză, Curtea consideră că, în cazul de față, durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil 22. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 23. În ceea ce privește art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge de rezultatul procedurii care a condus în cele din urmă la confirmarea naționalizării hotelului în litigiu 24. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a identificat nicio formă de încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin articolele convenției. §§ 3 și 4 din Convenție. 25. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul susține că reducerea valorii acțiunilor sale ca urmare a naționalizării hotelului în litigiu al patrimoniului societății al cărui acționar a încălcat dreptul său de a respecta bunurile sale. 26. Curtea constată că, prin hotărârea definitivă din 27 februarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, s-a statuat că reclamantul nu a utilizat calea procedurii administrative prealabile, în vederea contestarii naționalizării în cauză. Prin urmare, aceasta respinge acest motiv pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 27. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se elimine numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 4 000 EUR ca daune materiale ca urmare a lipsei de câștig din cauza naționalizării hotelului în litigiu a patrimoniului societății pe acțiuni al cărui acționar este, de asemenea, solicită 20 000 EUR ca daune morale, iar guvernul se opune pretențiilor reclamantului 29. Curtea amintește că a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 alineatul (1) din convenție ca urmare a duratei procedurii. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral ca urmare a duratei excesive a procedurii. 31. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate efectiv, dar susține că reclamantul nu a prezentat niciun document care să justifice suma solicitată. 32. Întrucât reclamantul nu a justificat cheltuielile și cheltuielile de judecată pe care le solicită, Curtea decide să nu îi aloce nicio sumă în acest scop. Interese moratoriu 33. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă în ceea ce privește motivul întemeiat pe durata procedurii [art. 6 alineatul (1) din convenție] și inadmisibilă în ceea ce privește surplusul A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în temeiul articolului 2 din Convenția 2 400 EUR (două mii patru sute EUR), care urmează să fie convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului, pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe această sumă că, de la expirarea termenului suplimentar menționat și până la plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 27 iulie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

ALECU c. ROUMANIE

(

Requête n

o

28194/03)

ARRÊT

STRASBOURG

27 juillet 2010

DÉFINITIF

27/10/2010

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Alecu c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l'homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Elisabet Fura,

Corneliu Bîrsan,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

Ineta Ziemele,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 juillet 2010,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

28194/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Petrea Alecu («

le requérant»), a saisi la Cour le 20 août 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Le 8 octobre 2008, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article

29

§

3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

4.

Le 26 mars 1996, C.I. saisit la cour d'appel de Galați d'une action en annulation partielle du décret du gouvernement n

o

639/1995, portant sur la nationalisation d'un bien immobilier (l'hôtel «

Faleza

»), appartenant à la société par actions D., dont le requérant était l'un des actionnaires. Le 19

avril

1996, le requérant demanda à être introduit dans la procédure, alléguant que la nationalisation en question avait diminué le capital social de la société D. et par conséquent la valeur de ses actions et dividendes.

5.

Le 26 avril 1996, la cour d'appel ajourna l'affaire en vue de la citation des quatorze personnes ayant formulé, comme le requérant, des demandes d'intervention en intérêt propre dans la procédure.

6.

Le 31 mai 1996, constatant l'absence non-justifiée des parties, elle ajourna l'affaire.

7.

Le 20 février 1997, C.I, ainsi que plusieurs autres intervenants, dont le requérant, demandèrent la reprise de l'examen de l'affaire, demande qui fut accueillie.

8.

La cour d'appel ordonna l'ajournement de l'affaire lors de plusieurs autres audiences interlocutoires, les 9 avril, 14 mai, 20 août et 15

octobre

9.

Par un jugement du 18 décembre 1997, la cour d'appel de Galați fit droit à l'action principale et à celle des intervenants et annula partiellement le décret attaqué.

10.

Le 1

er

avril 1998, le Gouvernement et l'administration du patrimoine du protocole de l'État formèrent un pourvoi en recours contre ce jugement.

11.

Le 22 octobre 1998, la Cour suprême de justice, saisie de ce pourvoi, ajourna l'affaire en vue de la citation du Gouvernement.

12.

Elle ajourna l'affaire lors de plusieurs audiences interlocutoires, les 1

er

avril, 16 septembre, 25 novembre 1999, les 30 mars, 29 juin, 7

décembre

2000, les 10 mai et 29 novembre 2001, les 30 mai et 21

novembre

décembre

13.

Par un arrêt définitif du 27 février 2003, la Cour suprême de justice accueillit le pourvoi en recours, jugeant que ni C.I., ni les autres intervenants, dont le requérant, n'avaient suivi la procédure administrative préalable prescrite par la loi sur le contentieux administratif. Dès lors, l'action devait être rejetée comme irrecevable.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

14.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

».

A.

Sur la recevabilité

15.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle constate par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

16.

Le Gouvernement indique que la durée de la procédure est justifiée par le grand nombre de parties au procès et par la complexité de l'affaire. Il fait valoir par ailleurs que les juridictions ont été diligentes et qu'il n'y pas eu, dans la procédure, de longues périodes d'inaction qui leur soient imputables. Il souligne également que la suspension de l'affaire devant la cour d'appel de Galați, entre le 31 mai 1996 et le 20 février 1997 est imputable aux parties demanderesses, dont le requérant, qui ne s'étaient pas présentées à l'audience du 31 mai 1996.

17.

Le requérant s'oppose à cette thèse et maintient sa position quant à la durée excessive de la procédure, qu'il estime ne lui pas être imputable.

18.

La Cour note que la période à considérer a débuté le 19

avril

1996, date de la demande d'intervention du requérant dans la procédure devant la cour d'appel de Galați, et s'est terminée le 27 février 2003, date de l'arrêt définitif de la Cour suprême de justice.

19.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,

Frydlender

c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). Elle rappelle que, même lorsqu'une procédure est régie, comme en l'espèce, par le principe dispositif qui consiste à donner aux parties des pouvoirs d'initiative et d'impulsion, il incombe aux États contractants d'organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d'obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (

Nicolai de Gorhez c. Belgique

, n

o

11013/05, §

31, 16

octobre

2007).

20.

Bien que l'affaire ait présenté une certaine complexité en raison du nombre élevé de parties (un requérant principal, quatorze intervenants en intérêt propre et cinq parties défenderesses), la Cour observe notamment que ces circonstances ne justifient pas à elles seules une durée globale de la procédure de plus de six ans et dix mois, pour deux degrés de juridiction, donc plus de cinq devant la Cour suprême. La Cour accepte que la période allant du 31 mai 1996 au 20 février 1997, durant laquelle la procédure a été suspendue, ne soit pas imputable aux juridictions roumaines. Cependant, elle estime excessive la durée de cinq ans et deux mois pour trancher le pourvoi en recours formé devant la Cour suprême de justice.

21.

Eu égard à ce qui précède et compte tenu de la durée globale de la procédure en question, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l'exigence du «

délai raisonnable

».

22.

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

23.

Le requérant se plaint, sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention, de l'issue de la procédure ayant conduit finalement à la confirmation de la nationalisation de l'hôtel litigieux.

24.

Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les articles de la Convention. Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article

35

§§ 3 et 4 de la Convention.

25.

Invoquant l'article 1 du Protocole n

o

1 de la Convention, le requérant allègue que la diminution de la valeur de ses actions en raison de la nationalisation de l'hôtel litigieux du patrimoine de la société dont il était actionnaire à violé son droit au respect de ses biens.

26.

La Cour observe que par l'arrêt définitif du 27 février 2003 de la Cour suprême de justice, il a été jugé que le requérant n'avait pas utilisé la voie de la procédure administrative préalable, en vue de contester la nationalisation en question. Dès lors, elle rejette ce grief pour non épuisement des voies de recours internes, en application de l'article

35

§§

3 et 4 de la Convention.

III.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

27.

Aux termes de l'article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

28.

Le requérant demande 4

000 euros à titre de dommage matériel résultant du manque à gagner dû à la nationalisation de l'hôtel litigieux du patrimoine de la société par actions dont il est actionnaire. Il réclame en outre 20

000 EUR au titre du dommage moral. Le Gouvernement s'oppose aux prétentions du requérant.

29.

La Cour rappelle avoir conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée de la procédure. Elle estime que le requérant a subi un tort moral du fait de la durée excessive de la procédure. Statuant en équité, elle lui accorde 2

400 EUR à ce titre.

B.

Frais et dépens

30.

Le requérant demande 1

000 EUR pour frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour.

31.

Le Gouvernement ne s'oppose pas au remboursement des frais réellement encourus. Cependant, il fait valoir que le requérant n'a présenté aucun document justifiant la somme demandée.

32.

Le requérant n'ayant pas justifié les frais et dépens qu'il demande, la Cour décide de ne lui allouer aucune somme à ce titre.

C.

Intérêts moratoires

33.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

pour ce qui est du grief fondé sur la durée de la procédure (article 6 § 1 de la Convention) et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l'État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif en vertu de l'article

44

§

2 de la Convention 2

400 EUR (deux mille quatre cents euros), à convertir dans la monnaie de l'État défendeur au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme

;

b)

qu'à compter de l'expiration du délai sus-indiqué et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 juillet 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président