Danev împotriva Bulgariei

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 9411/05) depusă împotriva Republicii Bulgaria și formulată de un cetățean al acestui stat, dl. Naiden Marinov Danev («reclamantul»), care a sesizat Curtea pe 28 februarie 2005 în baza articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamantul este reprezentat de d-na Y. Vandova, avocat la Sofia. Guvernul bulgar («Guvernul») este reprezentat de agenții săi, d-na S. Atanasova și dl. V. Obretenov, din Ministerul Justiției.

Reclamantul se plânge că nu a putut obține reparație pentru detenția sa ilegală. El consideră de asemenea că participarea procurorului în calitate de «parte specială» la procedura de daune și interese împotriva statului, precum și modalitățile de plată ale cheltuielilor și onorariilor avocaților angajate de procuror în calitate de parte, au prejudiciat corectitudinea acestei proceduri judiciare.

Pe 3 februarie 2009, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a hotărât comunicarea doleanțelor menționate privind articolele 5 § 5 și 6 § 1 din Convenție către Guvern. Conform articolului 29 din Convenție, s-a decis de asemenea ca camera să se pronunțe simultan asupra admisibilității și asupra fondului cauzei.

D-na Zdravka Kalaydjieva, judecător ales pentru Bulgaria, s-a retras (art. 28 din Regulament), iar pe 4 septembrie 2009 Guvernul a desemnat un judecător ad hoc, d-na P. Panova, care va sta în locul ei (articolele anterioare 27 § 2 din Convenție și 29 § 1 a) din Regulament). FAPTE

Pe 10 noiembrie 1997, polița a efectuat o percheziție la casa de țară locuită de tatăl reclamantului. Polițiștii au confiscat o pușcă de asalt, două pistoale și o cantitate mare de muniție pentru aceste arme. Tatăl reclamantului a declarat că armele și muniția au fost depuse de fiul său și de alte două persoane necunoscute. S-au deschis urmăriri penale pentru detenție ilegală de arme și muniție împotriva acestuia și a tatălui reclamantului.

Printr-o ordonanță din aceeași dată, un investigator din serviciul de investigație al Popovo l-a inculpat pe reclamant pentru detenție ilegală de arme de foc și l-a plasat în arest preventiv. Persoana a fost arestată la Sofia și transferată la Popovo unde a fost încarcerată. Această ordonanță a fost confirmată de procuror.

Pe 13 noiembrie 1997, tatăl reclamantului și-a retras declarațiile inițiale și a explicat că armele și muniția i-au fost înmânate de trei persoane necunoscute și că fiul său nu era implicat în această cauză.

Printr-o ordonanță din 26 noiembrie 1997, investigatorul a decis eliberarea reclamantului pe motiv că nu existau dovezi suficiente pentru a susține suspiciuni că acesta ar fi comis o infracțiune penală: interesat a negat orice implicare în detenția armelor de foc, ceea ce era confirmat de tatăl său, și nici o amprentă de deget nu a fost găsită pe arme. Investigatorul a impus reclamantului o simplă măsură de supraveghere judiciară constând în obligația de a nu părăsi orașul fără autorizarea organelor responsabile cu urmărirea penală (подписка).

Pe 12 decembrie 1997, procurorul districtual al Popovo, considerând că acuzațiile împotriva reclamantului nu erau susținute de probe suficiente, a pus capăt urmăririi penale împotriva acestuia. B. Procedura de daune și interese inițiată de reclamant

În 2002, la o dată care nu a fost comunicată, reclamantul a intentat o acțiune de despăgubire împotriva parchetului și serviciului regional de investigație din Targovishte. El cerea plata a 4 000 leva bulgari (BGN) pentru daunele suferite din cauza deteinței sale ilegale și 4 000 BGN pentru prejudiciul suferit din cauza unei acuzații penale nedreptate.

În conformitate cu prevederile dreptului intern relevant, un procuror din parchetul districtual Sofia a fost constituț în «parte specială» la procedură. El avea un statut identic cu celelalte două părți la procedura civilă fără a reprezenta parchetul sau serviciul de investigație din Targovishte.

În fața tribunalului districtual al Sofiei, reclamantul susținea că era victimă a unei încălcări a dreptului fundamental al acestuia la libertate și la siguranță, deoarece detenția sa era ilegală conform dreptului intern. Izolarea din închisoare și condițiile proaste de detenție l-au pus într-o stare de anxietate. Imposibilitatea de a avea grijă de fiica sa minoră și de fratele său handicapat au contribuit la intensificarea acestui sentiment. Pe de altă parte, arestarea și detenția au prejudiciat reputația bună a reclamantului.

La cererea sa, tribunalul districtual a adunat depozițiile unui martor care l-a întâlnit pe reclamant câteva zile înainte de încarcerarea sa și o lună după sfârșitul acesteia. Martorul a afirmat că după eliberare reclamantul era depresiv și era îngrijorat pentru fiica sa minoră și fratele lui handicapat, deoarece era singura persoană care putea subveni financiar nevoilor lor și că în cursul investigației împotriva lui autoritățile i-au confiscat o sumă mare de bani pe care au ținut-o mult timp. Martorul a afirmat că în acea perioadă reclamantul suferea de insomnie și lua medicamente cu efect tranquilizant.

Printr-o sentință din 25 iunie 2003, tribunalul districtual al Sofiei a hotărât în favoarea reclamantului. A acordat o importanță deosebită faptului că pe 13 noiembrie 1997 tatăl reclamantului și-a retras declarațiile inițiale și a explicat că fiul lui nu era implicat în cauza deteinței ilegale de arme. Tribunalul a tras concluzia că de la acea dată detenția reclamantului nu mai era justificată conform dreptului intern și i-a acordat o despăgubire de 1 000 BGN pentru prejudiciul moral suferit din acest motiv. Tribunalul a recunoscut de asemenea că reclamantul a fost acuzat nedrept, întrucât urmărirea penală împotriva sa a fost închisă din lipsă de probe suficiente, și i-a acordat 500 BGN din acest motiv. Cei doi apărători, parchetul și serviciul de investigație din Targovishte, au fost condamnați să plătească reclamantului 143 BGN pentru cheltuieli și onorariile, iar reclamantul a fost condamnat să plătească în contul tribunalului districtual suma de 260 BGN ca taxă judiciară.

Reclamantul a depus apel, considerând că sumele acordate erau excesiv de mici. Procurorul, în calitatea sa de «parte specială» la procedură, a depus de asemenea apel de la această sentință. În fața tribunalului municipiului Sofia, un procuror din parchetul aceleiași orașe a fost constituț în «parte specială» la procedură. Acesta nu a prezentat dovezi la ședință, ci a luat poziția că pretențiile reclamantului nu aveau temei.

Printr-o sentință definitivă din 1 septembrie 2004, tribunalul municipiului Sofia a anulat sentința instanței inferioare și a respins pretențiile reclamantului. Instanța de apel a admis ca stabilit că detenția reclamantului era ilegală conform dreptului intern. A considerat totuși că interesat nu a dovedit că a suferit prejudiciu moral din cauza aceasta. Depozițiile martorului anchetat au fost respinse de tribunal, deoarece acestea priveau starea reclamantului după eliberare și nu în perioada încarcerării sale. Pe de altă parte, ele nu erau corroborate de nici o altă dovadă: reclamantul nu a prezentat dovezi în sprijinul afirmației că era singura persoană care avea grijă de fiica sa minoră și de fratele handicapat; nici nu existau dovezi privind prejudiciul pretins la reputația bună a reclamantului, care fusese și mai demult condamnat o dată. Reclamantul a fost condamnat la plata a 130 BGN ca taxă judiciară, plătibilă în contul tribunalului municipiului Sofia.

În două hotărâri date în 2001, Curtea Supremă de Casație a considerat că răspunderea statului în baza articolului 2 (1) din legea precitată cuprinde și cazul în care achitarea sau încetarea urmăririi penale era motivată de lipsa probelor suficiente, deoarece aceste circumstanțe aveau ca efect să lipsească retroactiv detenția preventivă de temei legal (Решение № 978 от 10.07.2001, гр. д. № 1036/2001, ВКС; Решение № 859 от 10.09.2001, гр. д. № 2017/2000, ВКС).

Potrivit jurisprudenței tribunalelor bulgare, termenii «ilegal» și «lipsă de temeiul legal» se referă la ilegalitatea conform dreptului intern (Решение № 1144 от 20.06.2003 г. по гр.д. № 904/2002 г, IV гр. о. на ВКС; Решение от 17.02.2003 г. по въззивно гр.д. № 896/2002 г. на Пловдивски апелативен съд).

Într-o hotărâre interpretativă din 22 aprilie 2005 (Тълкувателно решение № 3 от 22 април 2005 г. по гр.д. № 3/2004 г., ОСГК на ВКС), Curtea Supremă de Casație a concluzionat în special: «(...) Detenția preventivă este ilegală atunci când aceasta este incompatibilă cu cerințele prevederilor combinate ale articolelor 152 și 152a, alineatul 7 din Codul de procedură penală. Statul este responsabil în baza articolului 2 (1) din legea privind răspunderea statului pentru daunele cauzate persoanelor fizice, atunci când detenția a fost anulată ca ilegală, în pofida desfășurării urmăririi penale. În aceste cazuri, cuantumul despagubirii este determinat separat. Dacă persoana în cauză a fost achitată sau urmărirea penală a fost încetată, răspunderea statului trebuie angajată în baza articolului 2 (2) din legea privind răspunderea statului pentru daunele cauzate persoanelor fizice. În aceste cazuri, reparația pentru daunele morale acoperă și daunele cauzate de detenția preventivă ilegală (...).» 23. art. 10, alineatul 1 din aceeași lege prevede constituirea procurorului în «parte specială» la procedură. Statutul și drepturile procurorului în calitate de «parte specială» în cadrul proceduri de daune și interese împotriva statului sunt sintetizate în hotărârea parțială a Curții adoptată în cauza Todorov c. Bulgaria (hot. parț.), nr. 39832/98, din 14 martie 2002. În baza articolului 68 din Codul de procedură civilă din 1952 (abrogat în 2008), în caz de participare a procurorului ca parte la procedură, cheltuielile și onorariile pe care tribunalul putea să le pună în sarcina procurorului la sfârșitul procedurii erau plătite de stat și cheltuielile și onorariile pe care cealaltă parte putea fi condamnată să le plătească erau versate de asemenea statului. ÎN DREPT

Guvernul se opune acestei teze. Susține în primul rând că reclamantul a fost arrestat deoarece era suspect că a comis o infracțiune penală – și anume, detenția ilegală de arme și muniție – și că detenția sa a fost ordonată în conformitate cu regulile dreptului intern. Ca urmare, art. 5 § 5 din Convenție nu ar fi aplicabil în acest caz.

Subsidiair, Guvernul consideră că acțiunea de daune și interese intentată de reclamant reprezenta în principiu o cale de atac care îi permitea oricui să obțină reparație în caz de detenție ilegală. Cu toate acestea, în cazul de spață reclamantul nu a adus probele necesare pentru a susține pretențiile sale și dreptul său a fost deci respins cu temei de către instanțele interne.

Reclamantul susține că art. 5 § 5 din Convenție se aplică în acest caz deoarece drepturile sale garantate de art. 5 §§ 1, 2 și 3 din Convenție au fost încălcate: detenția sa ar fi fost ordonată în încălcare a prevederilor dreptului intern și în absența suspiciunilor plauzibile că a comis o infracțiune penală; nu ar fi fost informat prompt despre motivele arestării sale și nu ar fi fost adus în fața unui judecător competent care să se pronunțe asupra legalității deteinței sale.

Reclamantul susține că acțiunea de despăgubire împotriva statului nu permite obținerea reparației în caz de încălcare a unuia dintre paragrafele articolului 5 din Convenție, în măsura în care această ipoteză nu este prevăzută în mod expres de prevederile articolului 2 din legea privind răspunderea statului. Chiar și admițând că în cazul său instanțele interne au recunoscut încălcarea articolului 5 din Convenție din cauza ilegaliă deteinței conform dreptului intern, dreptul său de a cere daune și interese a fost lipsit de eficacitate de abordarea formalistă a tribunalelor bulgare privind stabilirea prejudiciului moral. A. Privind admisibilitatea

Curtea reamintește din capul locului că dreptul la reparație în sensul articolului 5 § 5 presupune constatarea prealabilă, de către instanțele interne sau de către ea însăși, a încălcării unuia din paragrafele 1 la 4 ale acestui articol (a se vedea între altele Georgiev c. Bulgaria, nr. 47823/99, § 107, 15 decembrie 2005).

Ea observă că interesat a susținut în fața instanțelor interne că a fost victimă a unei încălcări a dreptului fundamental al acestuia la libertate și siguranță și că a fost deținut în încălcare a legislației bulgare privind detenția preventivă (a se vedea §14 mai sus). Curtea constată apoi că atât tribunalul de primă instanță, cât și instanța de apel au recunoscut în hotărârile lor că detenția reclamantului nu era justificată conform dreptului intern, și anume din cauza lipsei motivelor plauzibile de a suspecta că deține armament ilegal (a se vedea paragrafele 16 și 18 mai sus). Chiar dacă tribunalele interne nu s-au referit în mod expres la prevederile articolului 5 din Convenție, Curtea consideră că concluziile lor constituie o recunoaștere a ilegaliă deteinei reclamantului conform articolului 5 § 1 c). Ea reamintește la acest efect că atât respectarea regulilor procedurale și materiale ale dreptului intern, cât și existența motivelor plauzibile de a suspecta deținutul de comiterea unei infracțiuni penale sunt condiții indispensabile pentru legalitatea unei detențiuni conform acestei prevederi din Convenție (a se vedea între altele Kandjov c. Bulgaria, nr. 68294/01, §§ 55 la 58, 6 noiembrie 2008).

Prin urmare, Curtea consideră că art. 5 § 5 se aplică în acest caz și că doleața reclamantului privind acest articol nu poate fi respinsă ca fiind în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea notează de asemenea că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Ar trebui deci să fie declarată admisibilă. B. Pe fond

Curtea observă că interesat s-a folosit de posibilitatea oferită de legea privind răspunderea statului de a acționa în justiție parchetul și serviciul de investigație pentru a obține reparația pentru prejudiciul suferit din cauza deteinei sale. În cadrul acestei proceduri a putut obține recunoașterea ilegaliă deteinei sale conform dreptului intern și recunoașterea implicită a încălcării articolului 5 § 1 c) din Convenție (a se vedea paragrafele 16 și 18 mai sus). Interesat nu a obținut totuși câștig de cauză: tribunalul de-al doilea grad a respins cererea sa de reparație pe motiv că nu a dovedit existența unui prejudiciu moral.

Curtea observă că această ultimă concluzie a tribunalului municipiului Sofia pare să se bazeze pe două poziții de principiu, și anume: pe de o parte, că orice prejudiciu moral suferit de o persoană fizică, indiferent dacă rezultă dintr-o atingere a integrității sale fizice sau ține de sfatul inimii sale, are manifestări externe; pe de altă parte, că detenția ilegală produce efectele negative asupra persoanei în cauză numai până la momentul eliberării. Având în vedere că în cadrul procedurii civile de daune și interese revine reclamantului să probeze temeinicia pretențiilor sale, aplicarea cumulativă a celor două principii menționate a avut ca efect punerea pe reclamant a obligației de a stabili existența unui prejudiciu moral din cauza deteinei sale ilegale prin dovezi, cum ar fi depozițiile martorim, susceptibile să ateste manifestări externe ale suferințelor sale fizice sau psihologice în timp ce era deținut. A obținut convocarea și audierea unui martor, dar depozițiile acestuia au fost respinse pe motiv că nu conțineau indicații despre starea reclamantului după eliberare și că nu erau corroborate de nici o altă dovadă.

Contrar poziției instanței interne, Curtea este de părere că efectele negative ale unei detențiuni ilegale asupra stării psihologice a unui individ pot persista și după eliberare. Totuși, se pare că tribunalul municipiului Sofia nu a luat în considerare această eventualitate. De asemenea, din motivele sentinței sale din 1 septembrie 2004 rezultă că nu a luat în considerare faptul că încălcarea constatată a dreptului fundamental al reclamantului la libertate și siguranță, precum și afirmațiile acestuia că era într-o stare psihologică fragilizată în timp ce era deținut (a se vedea §14 mai sus), puteau fi de asemenea reținute ca elemente pentru stabilirea unui prejudiciu moral. Curtea consideră că aplicarea unei abordări formaliste precum cea adoptată de tribunalul intern în prezenta cauză este susceptibilă să exclude acordarea unei reparații pecuniare într-un număr foarte mare de cazuri în care detenția ilegală este de scurtă durată și nu se însoțește de o deteriorare obiectiv perceptibilă a stării fizice sau psihice a deținutului.

Curtea reamintește că în hotărârea sa Iovtchev c. Bulgaria (nr. 41211/98, § 146, 2 februarie 2006) a putut constata că formalismul excesiv al tribunalelor privind stabilirea prejudiciului moral a avut drept rezultat lipsirea acțiunii de răspundere a statului de efectivitate conform articolului 13 privind impactul condițiilor carcerate proaste asupra deținutului. Curtea consideră că aceeași abordare a tribunalelor a avut ca rezultat lipsirea reclamantului în prezenta cauză de reparația pe care ar fi trebuit-o obține pentru detenția sa ilegală.

Pe de altă parte, Guvernul nu a invocat existența niciunei alte căi de atac interne care să permită interesat să obțină reparație pentru presupusa încălcare a dreptului la libertate și siguranță, garantat de art. 5.

Din aceste motive, Curtea consideră că a existat în caz o încălcare a articolului 5 § 5 din Convenție.

Guvernul contestă teza reclamantului și consideră că principiul echilibrului armelor nu a fost încălcat în acest caz.

Interesat a invocat în primul rând constituirea unui procuror în calitate de «parte specială» la procedura de daune și interese, ceea ce ar fi încălcat principiul echilibrului armelor. Curtea a avut deja ocazia să se pronunțe pe această chestiune. În hotărârea sa parțială asupra admisibilității în cauza Todorov, precitată, Curtea a constatat că participarea procurorului în calitate de «parte specială» la procedura de daune și interese împotriva statului nu reclama o încălcare a principiului echilibrului armelor: el îndeplinea într-adevăr rolul unei părți ordinare la procedură și dreptul intern nu îi conferea nici un drept suplimentar în comparație cu reclamantul sau cu apărătorul; nu participa la deliberațiile membrilor formației de judecată a tribunalului; nu avea dreptul de a formula opinii juridice obligatorii sau de a-și prezenta poziția asupra rezultatului cauzei după argumentele celorlalte părți sau fără știrea acestora. Curtea nu vede niciun motiv să se abată de la această concluzie în prezenta cauză.

Reclamantul denunță de asemenea avantajul procurorului privind cheltuielile și onorariile avocaților angajate în cadrul procedurii: în cazul în care este condamnat la plata unei sume ca cheltuieli și onorariile, suma aceasta este plătită de stat și în cazul condamnării reclamantului de a plăti o sumă procurorului ca cheltuieli și onorariile, suma aceasta este de asemenea datorată statului. Curtea observă totuși că în prezenta cauză reclamantul nu a fost condamnat la plata unei sume ca cheltuieli și onorariile în favoarea statului și că cheltuielile și onorariile avocaților angajate de reclamant nu au fost de asemenea puse în sarcina statului (a se vedea §18 mai sus).

Din aceste motive, Curtea consideră că alegerile reclamantului potrivit cărora principiul echilibrului armelor nu a fost respectat în caz sunt în mod evident neîntemeiatu și că această parte a cererii trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul cere 30 000 euro (EUR) ca prejudiciu moral suferit.

Guvernul consideră că această sumă este excesivă.

Curtea consideră că interesat a suferit un anumit prejudiciu moral din faptul că i s-a refuzat dreptul de a obține reparație pentru detenția ilegală. Pronunțând-se în echitate, după cum îi impune art. 41 din Convenție, ea consideră că ar trebui să acordeze reclamantului 1 000 EUR ca prejudiciu moral. B. Cheltuieli și onorariile

Reclamantul cere de asemenea 2 850 EUR pentru onorariile avocatului și 266 EUR pentru alte cheltuieli și onorariile avocaților angajate în fața Curții.

Guvernul invită Curtea să respingă pretențiile reclamantului ca excesive și nesubstanțiate.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și onorariilor avocaților doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de spață și ținând seama de documentele în posesia sa și de criteriile menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 EUR pentru toate cheltuielile și onorariile avocaților în cursul procedurii în fața Curții și o acordă reclamantului. C. Dobândă de întârziere

Curtea consideră potrivit să alinieze rata dobânzii de întârziere la rata dobânzii de facilitare de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind doleanta referitoare la art. 5 § 5 din Convenție și inadmisibilă în rest; 2. Decide că a existat o încălcare a articolului 5 § 5 din Convenție; 3. Decide a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, convertite în leva bulgari conform cursului aplicabil la data versării: i. 1 000 EUR (o mie euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit, pentru prejudiciu moral, ii. 1 000 EUR (o mie euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit de reclamant, pentru cheltuielile și onorariile avocaților angajate în fața Curții; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, acestea sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitării de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă în rest. Întocmit în limba franceză, apoi transmis în scris pe 2 septembrie 2010, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Stephen Phillips Peer Lorenzen Grefier adjunct Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 9411/05) dirigée contre la République de Bulgarie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Naiden Marinov Danev (« le requérant »), a saisi la Cour le 28 février 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Y. Vandova, avocat à Sofia. Le gouvernement bulgare (« le Gouvernement ») est représenté par ses agents, M me S. Atanasova et M. V. Obretenov, du ministère de la Justice.

Le requérant se plaint qu'il n'a pas pu obtenir une réparation pour sa détention irrégulière. Il estime également que la participation du procureur en tant que « partie spéciale » à la procédure de dommages et intérêts contre l'Etat, ainsi que les modalités de paiement des frais et dépens engagés par le procureur en tant que partie, ont porté atteinte à l'équité de cette procédure judiciaire.

Le 3 février 2009, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer les griefs susmentionnés tirés des articles 5 § 5 et 6 § 1 de la Convention au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l'affaire.

M me Zdravka Kalaydjieva, juge élue au titre de la Bulgarie, s'étant déportée (article 28 du règlement de la Cour), le 4 septembre 2009 le Gouvernement a désigné un juge ad hoc , M me P. Panova, pour siéger à sa place (anciens articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 a) du règlement). EN FAIT I.

Le 10 novembre 1997, la police effectua une perquisition dans la maison de campagne habitée par le père du requérant. Les policiers saisirent un fusil d'assaut, deux pistolets et une importante quantité de munitions pour ces armes. Le père du requérant déclara que les armes et les munitions avait été déposées par son fils et deux autres personnes inconnues. Des poursuites pénales pour détention illégale d'armes à feu et de munitions furent ouvertes contre l'intéressé et son père.

Par une ordonnance de la même date, un enquêteur du service de l'instruction de Popovo inculpa le requérant de la détention illégale d'armes à feu et le plaça en détention provisoire. L'intéressé fut arrêté à Sofia et transféré à Popovo où il fut incarcéré. Cette ordonnance fut confirmée par un procureur.

Le 13 novembre 1997, le père du requérant se rétracta de ses dépositions initiales et expliqua que les armes et les munitions lui avaient été remises par trois inconnus et que son fils n'était pas impliqué dans l'affaire.

Par une ordonnance du 26 novembre 1997, l'enquêteur décida de libérer le requérant au motif qu'il n'y avait pas suffisamment de données soutenant les soupçons que celui-ci ait commis une infraction pénale : l'intéressé niait toute implication dans la détention des armes à feu, ce qui était confirmé par son père, et aucune empreinte digitale ne fut retrouvée sur les armes. L'enquêteur imposa au requérant une simple mesure de contrôle judiciaire consistant en l'obligation de ne pas quitter la ville sans l'autorisation des organes chargés des poursuites pénales (подписка) .

Le 12 décembre 1997, le procureur de district de Popovo, estimant que les charges à l'encontre du requérant n'étaient pas soutenues par des preuves suffisantes, mit fin aux poursuites pénales contre l'intéressé. B. La procédure en dommages et intérêts intentée par l'intéressé

En 2002, à une date non communiquée, le requérant forma une action en dédommagement contre le parquet et le service régional de l'instruction de Targovishte. Il demandait le paiement de 4 000 levs bulgares (BGN) pour le dommage subi du fait de sa détention illégale et 4 000 BGN pour le préjudice subi du fait d'une accusation pénale injuste.

Conformément aux dispositions du droit interne pertinent, un procureur du parquet de district de Sofia fut constitué « partie spéciale » à la procédure. Il bénéficiait d'un statut identique aux deux parties à la procédure civile sans pour autant représenter le parquet ou le service de l'instruction de Targovishte.

Devant le tribunal de district de Sofia, le requérant soutenait qu'il était victime d'une violation de son droit fondamental à la liberté et à la sûreté parce que sa détention était irrégulière au regard du droit interne. L'isolement carcéral et les mauvaises conditions de détention l'avaient mis dans un état d'angoisse. L'impossibilité de prendre soins de sa fille mineure et de son frère handicapé avait contribué à renforcer ce sentiment. Par ailleurs, l'arrestation et la détention avaient porté atteinte à la bonne réputation de l'intéressé.

A sa demande, le tribunal de district recueillit les dépositions d'un témoin qui avait rencontré le requérant quelques jours avant son incarcération et un mois après la fin de celle-ci. Le témoin affirma qu'après sa libération le requérant était dépressif et il était soucieux pour sa fille mineure et son frère handicapé, parce qu'il était la seule personne qui pouvait subvenir financièrement à leurs besoins et qu'au cours de l'enquête à son encontre les autorités lui avaient saisi une importante somme d'argent qu'ils avaient retenue longtemps. Le témoin affirma qu'à cette époque, le requérant souffrait d'insomnie et prenait des médicaments tranquillisants.

Par un jugement du 25 juin 2003, le tribunal de district de Sofia donna gain de cause au requérant. Il attacha une importance particulière au fait que le 13 novembre 1997 le père du requérant s'était rétracté de ses dépositions initiales et avait expliqué que son fils n'était pas impliqué dans l'affaire de détention illégale d'armes. Le tribunal en tira la conclusion qu'à partir de cette date la détention du requérant n'était plus justifiée au regard du droit interne et lui accorda un dédommagement de 1 000 BGN pour le préjudice moral subi de ce fait. Le tribunal reconnut également que le requérant avait été injustement accusé dès lors que les poursuites pénales à son encontre avaient été closes pour absence de preuves suffisantes, et lui octroya 500 BGN à ce titre. Les deux défendeurs, le parquet et le service de l'instruction de Targovishte, furent condamnés à verser au requérant 143 BGN pour les frais et dépens et l'intéressé fut condamné à verser sur le compte du tribunal de district la somme de 260 BGN à titre de taxe judiciaire.

L'intéressé interjeta appel, considérant que les sommes octroyées étaient excessivement modiques. Le procureur, en sa qualité de « partie spéciale » à la procédure, interjeta également appel de ce jugement. Devant le tribunal de la ville de Sofia, un procureur du parquet de la même ville fut constitué « partie spéciale » à la procédure. Celui-ci ne présenta pas de preuves à l'audience, mais prit la position que les prétentions du requérant étaient mal fondées.

Par un jugement définitif du 1 er septembre 2004, le tribunal de la ville de Sofia infirma le jugement de l'instance inférieure et rejeta les prétentions du requérant. La juridiction d'appel admit comme établi que la détention du requérant était irrégulière au regard du droit interne. Elle estima toutefois que l'intéressé n'avait pas prouvé qu'il ait subi un préjudice moral de ce fait. Les dépositions du témoin interrogé furent écartées par le tribunal parce que celles-ci concernaient l'état du requérant après sa libération et non pas pendant son incarcération. Par ailleurs elles n'étaient corroborées par aucune autre preuve : le requérant n'avait pas présenté de preuves à l'appui de l'affirmation qu'il était la seule personne à s'occuper de sa fille mineure et de son frère handicapé ; il n'y avait aucune preuve non plus de l'atteinte alléguée à la bonne réputation de l'intéressé, qui avait déjà par ailleurs été condamné une fois auparavant. Le requérant fut condamné au paiement de 130 BGN à titre de taxe judiciaire, payables sur le compte du tribunal de la ville de Sofia. II.

Dans deux arrêts rendus en 2001, la Cour suprême de cassation a estimé que la responsabilité de l'Etat en vertu de l'article 2 (1) de la loi précitée couvrait aussi le cas où la relaxe ou l'abandon des poursuites étaient motivés par l'absence de preuves suffisantes, car ces circonstances avaient pour effet de priver rétroactivement la détention provisoire de son fondement légal (Решение № 978 от 10.07.2001, гр. д. № 1036/2001, ВКС ; Решение № 859 от 10.09.2001, гр. д. № 2017/2000, ВКС).

Selon la jurisprudence des tribunaux bulgares, les termes « illégalement » et « absence de motifs légaux » renvoient à l'illégalité au regard du droit interne (Решение № 1144 от 20.06.2003 г. по гр.д. № 904/2002 г, IV гр. о. на ВКС; Решение от 17.02.2003 г. по въззивно гр.д. № 896/2002 г. на Пловдивски апелативен съд).

Dans un arrêt interprétatif du 22 avril 2005 ( Тълкувателно решение № 3 от 22 април 2005 г. по гр.д. № 3/2004 г., ОСГК на ВКС) la Cour suprême de cassation a conclu notamment : « (...) La détention provisoire est illégale lorsque celle-ci est incompatible avec les exigences des dispositions combinées des articles 152 et 152a, alinéa 7 du code de procédure pénale. L'Etat est responsable en vertu de l'article 2 (1) de la loi sur la responsabilité de l'Etat pour les dommages causés aux particuliers quand la détention a été annulée comme étant illégale, nonobstant le déroulement des poursuites pénales. Dans ces cas ‑ là, le montant du dédommagement est déterminé séparément. Si la personne concernée a été acquittée ou si les poursuites pénales ont été abandonnées, la responsabilité de l'Etat doit être engagée en vertu de l'article 2 (2) de la loi sur la responsabilité de l'Etat pour les dommages causés aux particuliers. Dans ces cas-là, la réparation des dommages moraux couvre aussi les dommages causés par la détention provisoire illégale (...). »

L'article 10, alinéa 1 de la même loi prévoit la constitution du procureur comme « partie spéciale » à la procédure. Le statut et les droits du procureur en tant que « partie spéciale » dans le cadre de la procédure de dommages et intérêts contre l'Etat sont résumés dans la décision partielle de la Cour adoptée dans l'affaire Todorov c. Bulgarie (déc. partielle), n o 39832/98, le 14 mars 2002. En vertu de l'article 68 du code de procédure civile de 1952 (abrogé en 2008), en cas de participation du procureur en tant que partie à la procédure, les frais et dépens que le tribunal pouvait mettre à la charge du procureur à la fin de la procédure étaient payés par l'Etat et les frais et dépens que la partie adverse pouvait se voir condamnée à payer étaient versés également à l'Etat. EN DROIT I.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. Il soutient en premier lieu que le requérant a été arrêté parce qu'il était soupçonné d'avoir commis une infraction pénale – notamment, la détention illégale d'armes et de munitions –, et que sa détention a été ordonnée en conformité avec les règles du droit interne. Par conséquent l'article 5 § 5 de la Convention ne serait pas applicable en l'espèce.

A titre subsidiaire, le Gouvernement estime que l'action en dommages et intérêts intentée par le requérant représentait en principe une voie de recours permettant à tout particulier d'obtenir une réparation en cas de détention irrégulière. Toutefois dans le cas d'espèce l'intéressé n'avait pas apporté les preuves nécessaires pour étayer ses prétentions et son recours a donc été rejeté à juste titre par les juridictions internes.

Le requérant soutient que l'article 5 § 5 de la Convention trouve à s'appliquer dans le cas d'espèce parce que ses droits garantis par l'article 5 §§ 1, 2 et 3 de la Convention ont été méconnus : sa détention aurait été ordonnée en mépris des dispositions du droit interne et en l'absence de soupçons plausibles de la commission d'une infraction pénale de sa part ; il n'aurait pas été informé aussitôt des raisons de son arrestation et n'aurait pas été traduit devant un juge compétent pour se prononcer sur la régularité de sa détention.

Le requérant allègue que l'action en dédommagement contre l'Etat ne permet pas d'obtenir une réparation en cas de violation d'un des paragraphes de l'article 5 de la Convention dans le mesure où cette hypothèse n'est pas expressément prévue par les dispositions de l'article 2 de la loi sur la responsabilité de l'Etat. Même en admettant que dans son cas de figure les juridictions internes aient reconnu la violation de l'article 5 de la Convention en raison de l'irrégularité de sa détention au regard du droit interne, le recours en dommages et intérêts intenté par lui a été privé d'efficacité par l'approche formaliste des tribunaux bulgares en matière d'établissement du préjudice moral. A. Sur la recevabilité

La Cour rappelle d'emblée que le droit à réparation au sens de l'article 5 § 5 suppose la constatation préalable, par les juridictions internes ou par elle-même, de la violation d'un des paragraphes 1 à 4 de cet article (voir parmi beaucoup d'autres Georgiev c. Bulgarie , n o 47823/99, § 107, 15 décembre 2005).

Elle observe que l'intéressé a soutenu devant les juridictions internes avoir été victime d'une violation de son droit fondamental à la liberté et à la sûreté et avoir été détenu en méconnaissance de la législation bulgare en matière de détention provisoire (voir paragraphe 14 ci-dessus). La Cour constate ensuite que tant le tribunal de première instance que la juridiction d'appel ont reconnu dans leurs décisions que la détention du requérant n'était pas justifiée au regard du droit interne, notamment en raison de l'absence de raisons plausibles de le soupçonner de détention illégale d'armes (voir paragraphes 16 et 18 ci-dessus). Même si les tribunaux internes ne se sont pas référés expressément aux dispositions de l'article 5 de la Convention, la Cour estime que leurs conclusions constituent une reconnaissance de l'irrégularité de la détention de l'intéressé au regard de l'article 5 § 1 c). Elle rappelle à cet effet que tant l'observation des règles procédurales et matérielles du droit interne que l'existence de raisons plausibles de soupçonner le détenu de la commission d'une infraction pénale sont des conditions indispensables pour la régularité d'une détention au regard de ladite disposition de la Convention (voir parmi beaucoup d'autres Kandjov c. Bulgarie , n o 68294/01, §§ 55 à 58, 6 novembre 2008).

Dès lors, la Cour estime que l'article 5 § 5 trouve à s'appliquer dans le cas d'espèce et que le grief du requérant tiré de cet article ne saurait être écarté comme manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour note que l'intéressé s'est prévalu de la possibilité que lui offrait la loi sur la responsabilité de l'Etat pour assigner en justice le parquet et le service de l'instruction pour obtenir réparation du préjudice subi du fait de sa détention. Dans le cadre de cette procédure il a pu obtenir la reconnaissance de l'irrégularité de sa détention au regard du droit interne et la reconnaissance implicite de la violation de l'article 5 § 1 c) de la Convention (voir paragraphes 16 et 18 ci-dessus). L'intéressé n'a toutefois pas obtenu gain de cause : le tribunal de deuxième instance à rejeté son recours en réparation au motif qu'il n'avait pas prouvé l'existence d'un préjudice moral.

La Cour observe que cette dernière conclusion du tribunal de la ville de Sofia semble se fonder sur deux positions de principe, à savoir : d'une part, que tout préjudice moral subi par un particulier, qu'il résulte d'une atteinte à son intégrité physique ou relève de son for intérieur, a des manifestations externes ; d'autre part, que la détention illégale produit ses effets néfastes sur l'individu concerné uniquement jusqu'au moment de sa libération. Étant donné que dans le cadre de la procédure civile en dommages et intérêts il revient au demandeur de prouver le bien fondé de ses prétentions, l'application cumulative des deux principes susmentionnés a eu pour effet de faire peser sur le requérant l'obligation d'établir l'existence d'un préjudice moral du fait de sa détention illégale par le biais de preuves, telles que des dépositions de témoins, susceptibles d'attester de manifestations externes de ses souffrances physiques ou psychologiques au cours de sa détention. Il a obtenu la convocation et l'interrogatoire d'un témoin, mais les dépositions de celui-ci ont été rejetées au motif qu'elles ne contenaient d'indications que sur l'état du requérant après sa libération et qu'elles n'étaient corroborées par aucune autre preuve.

Contrairement à la position de la juridiction interne, la Cour est de l'avis que les effets néfastes d'une détention irrégulière sur l'état psychologique d'un individu peuvent perdurer même après sa libération. Or, il apparaît que le tribunal de la ville de Sofia n'a pas envisagé cette éventualité. Il ressort également de la motivation de son jugement du 1 er septembre 2004 qu'il n'a pas pris en compte le fait que la violation constatée du droit fondamental de l'intéressé à la liberté et à la sûreté, ainsi que les affirmations de celui-ci selon lesquelles il était dans un état psychologique fragilisé au cours de sa détention (voir paragraphe 14 ci ‑ dessus), pouvaient également être retenues comme éléments pour l'établissement d'un préjudice moral. La Cour estime que l'application d'une approche formaliste comme celle adoptée par le tribunal interne dans la présente affaire est susceptible d'exclure l'octroi d'une réparation pécuniaire dans un très large nombre de cas où la détention irrégulière est de courte durée et où celle-ci ne s'accompagne pas d'une détérioration objectivement perceptible de l'état physique ou psychique du détenu.

La Cour rappelle que dans son arrêt Iovtchev c. Bulgarie (n o 41211/98, § 146, 2 février 2006) elle a pu constater que le formalisme excessif des tribunaux quant à l'établissement du préjudice moral avait pour résultat de priver l'action en responsabilité de l'Etat de son effectivité au regard de l'article 13 pour ce qui était de l'impact des mauvaises conditions carcérales sur le détenu. La Cour estime que la même approche des tribunaux a eu comme résultat de priver le requérant dans la présente affaire de la réparation qu'il aurait dû obtenir pour sa détention irrégulière.

Par ailleurs, le Gouvernement n'a invoqué l'existence d'aucune autre voie de recours interne permettant à l'intéressé d'obtenir réparation pour la violation alléguée de son droit à la liberté et à la sûreté, garanti par l'article 5.

Pour ces motifs, la Cour estime qu'il y a eu en l'espèce violation de l'article 5 § 5 de la Convention. II.

Le Gouvernement conteste la thèse du requérant et estime que le principe d'égalité des armes n'a pas été méconnu en l'espèce.

L'intéressé a invoqué en premier lieu la constitution d'un procureur en tant que « partie spéciale » à la procédure en dommages et intérêts, ce qui aurait méconnu le principe de l'égalité des armes. La Cour a déjà eu l'occasion de statuer sur cette question. Dans sa décision partielle sur la recevabilité en l'affaire Todorov, précitée, la Cour a constaté que la participation du procureur en tant que « partie spéciale » à la procédure en dommages et intérêts contre l'Etat n'emportait pas violation du principe de l'égalité des armes : il assumait en effet le rôle d'une partie ordinaire à la procédure et le droit interne ne lui conférait aucun droit supplémentaire par rapport au demandeur ou au défendeur ; il ne participait pas aux délibérations des membres de la formation de jugement du tribunal ; il n'avait pas le droit de formuler des opinions juridiques contraignantes ou encore de présenter sa position sur l'issue de l'affaire après les arguments des autres parties ou à leur insu. La Cour ne voit aucune raison de départir de cette conclusion dans la présente affaire.

Le requérant dénonce également l'avantage du procureur pour ce qui est des frais et dépens engagés dans le cadre de la procédure : au cas où il se voit condamné au versement d'une somme à titre de frais et dépens, celle-ci est payée par l'Etat et en cas de condamnation du demandeur de verser une somme au procureur à titre de frais et dépens, celle-ci est due également à l'Etat. La Cour observe néanmoins que dans la présente affaire le requérant n'a pas été condamné au versement d'une somme au titre des frais et dépens au profit de l'Etat et que les frais et dépens engagés par l'intéressé n'ont pas été mis non plus à la charge de l'Etat (voir paragraphe 18 ci-dessus).

Pour ces motifs, la Cour estime que les allégations du requérant selon lesquelles le principe de l'égalité des armes n'a pas été respecté en l'occurrence sont manifestement mal fondées et que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 30 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.

Le Gouvernement estime que cette somme est exorbitante.

La Cour estime que l'intéressé a subi un certain dommage moral du fait qu'il a été privé du droit d'obtenir une réparation pour sa détention irrégulière. Statuant en équité comme le lui impose l'article 41 de la Convention, elle considère qu'il y a lieu d'octroyer au requérant 1 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 2 850 EUR pour les honoraires d'avocat et 266 EUR pour les autres frais et dépens engagés devant la Cour.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter les prétentions du requérant comme excessives et non étayées.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 EUR pour tous les frais engagés pendant la procédure devant la Cour et l'accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l'article 5 § 5 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 5 § 5 de la Convention ; 3. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif en vertu de l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en levs bulgares selon le taux applicable à la date du versement : i. 1 000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, pour dommage moral, ii. 1 000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par le requérant, pour les frais et dépens encourus devant la Cour ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 septembre 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stephen Phillips Peer Lorenzen Greffier adjoint Président