AFFAIRE SHOPOV c. BULGARIE

La baza prezentei cauze se află o cerere (nr. 11373/04) îndreptată împotriva Republicii Bulgaria și depusă la Curte de către un cetățean al acestui stat, dl. Ruslan Alexandrov Shopov („reclamantul"), în data de 19 martie 2004, în temeiul articolului 34 al Convenției de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul, care a fost admis la beneficiul asistenței juridice, este reprezentat de către doamna S. Razboynikova, avocat la Sofia. Guvernul bulgar („Guvernul") este reprezentat de către agentul său, doamna S. Atanasova, din Ministerul Justiției.

La 3 aprilie 2008, președintele secțiunii a cincea a hotărât să comunice motivul privind art. 8 Guvernului. La 15 aprilie 2009, președintele secțiunii a cincea a hotărât de asemenea să comunice motivul privind art. 5 § 1 referitor la internarea reclamantului în spitalul psihiatric din 1 la 29 decembrie 2003. Așa cum permite art. 29 al Convenției, s-a hotărât de asemenea că admisibilitatea și fondul cauzeii vor fi examinate în același timp.

Doamna Kalaydjieva, judecător ales pentru Bulgaria, după ce s-a retras (art. 28 al Regulamentului Curții), la 30 ianuarie 2009, Guvernul a desemnat doamna Pavlina Panova ca judecător ad hoc pentru a ocupa locul acesteia (articolele anterioare 27 § 2 al Convenției și 29 § 1 al Regulamentului). ÎN FAPT I.

Înainte de faptele litigioase, a condus timp de paisprezece ani o mică întreprindere comercială și această muncă constituia sursa veniturilor sale.

La 22 septembrie 2002, a fost dus de fratele său la o consultație psihiatrică. Medicul a recomandat internarea interesatului în spitalul psihiatric pentru a urmări un tratament. În consecință, fratele reclamantului s-a adresat procurorului de district la 23 septembrie 2002, cerându-i să inițieze o procedură de internare în spitalul psihiatric.

La 5 decembrie 2002, procurorul a ordonat internarea reclamantului în spitalul psihiatric pentru a realiza o expertiză destinată să determine necesitatea unui tratament medical obligatoriu în temeiul legii privind sănătatea publică. La 17 decembrie 2002, interesatul a fost condus în spitalul psihiatric și a stat acolo până la 10 ianuarie 2003. Expertiza medicală a fost trimisă la parchet la 22 ianuarie 2003.

La 29 ianuarie 2003, procurorul de district a propus tribunalului de district din Sofia să se pronunțe cu privire la internarea reclamantului în spitalul psihiatric în vederea unui tratament medical obligatoriu în conformitate cu art. 36 alinea 3, combinat cu articolele 59 la 62 ale legii privind sănătatea publică din 1973.

În procedura judiciară, reclamantul a fost reprezentat de un avocat și a fost ascultat de tribunale.

Prin sentință din 3 aprilie 2003, tribunalul de district a decis internarea reclamantului în spitalul psihiatric din Novi Iskar pentru a fi supus unui tratament medical. Tribunalul a constatat în special că conform expertizei psihiatrice din 10 ianuarie 2003, reclamantul suferea de aproximativ doisprezece ani de „schizofrenie paranoidă" și că nu urmase până atunci niciun tratament medical, dar acceptase în principiu să consume anumite medicamente. După opinia experților, interesatul era o persoană liniștită care nu manifesta agresivitate și nu prezenta pericol nici pentru sine nici pentru alții. Cu toate acestea, având în vedere natura bolii sale, aceasta risca să evolueze către o parafonie și dacă ar fi fost cazul, exista o probabilitate ipotetică că reclamantul ar suferi o diminuare a capacității de a înțelege acțiunile sale. În măsura în care refuza să se supună unui tratament medical, și-a expus sănătatea unor riscuri grave și prin urmare, condițiile unei internări erau îndeplinite.

Reclamantul a contestat această sentință apelând și contestând corectitudinea procedurii în fața instanței de prim grad și necesitatea tratamentului psihiatric.

Prin sentință din 9 octombrie 2003, tribunalul din orașul Sofia a înlocuit măsura de internare cu un tratament medical obligatoriu în spital de zi psihiatric fără a determina durata tratamentului. Instanța de apel a ținut cont că reclamantul nu prezenta niciun pericol pentru alții și că riscul pe care îl încurca pentru sine însuși se exprima doar prin refuzul de a admite că era bolnav și deci de a accepta să se trateze. Tratamentul medical obligatoriu, incluzând administrarea medicamentelor, putea deci să continue fără a fi necesar să se mențină interesatul în spital.

Reclamantul a refuzat să se supună tratamentului în spitalul de zi. Se pare că la 1 decembrie 2003, a fost aprehendus la domiciliul său de poliție, pe ordinul unui procuror, apoi incătusat și forțat să fie dus la spitalul psihiatric. Un tratament medical i-a fost administrat. A plecat din spital la 29 decembrie 2003.

De atunci și până la data ultimelor elemente versate în dosar în septembrie 2009, reclamantul s-a prezentat periodic la spitalul de zi pentru aplicarea tratamentului psihiatric obligatoriu, în conformitate cu sentința din 9 octombrie 2003. II.

În virtutea articolului 25 alinea 2 al acestei legi, așa cum era aplicabil la data faptelor, un tratament medical era administrat cu consimțământul bolnavului, cu excepția cazurilor în care legea prevedea îngrijirile obligatorii. Un asemenea caz era prevăzut de art. 36 alineele 3 și 6, combinat cu articolele 59 la 62 ale acestei legi, care indica că o persoană suferind de tulburări psihice putea fi supusă unui tratament psihiatric obligatoriu în virtutea hotărârii tribunalului de district atunci când, „din cauza bolii sale, putea comite încălcări semnificative ale ordinii publice sau reprezenta un pericol pentru cei dragi sau pentru alții, sau atunci când starea de sănătate risca să se agraveze serios".

Procedura judiciară era inițiată pe baza propunerii procurorului de district, care era obligat să efectueze în prealabil o anchetă destinată să evalueze necesitatea unei asemenea proceduri. În acest scop, procurorul invita în principiu persoana interesată să se supună unui examen psihiatric.

În caz de refuz al interesatului, procurorul putea ordona ca acesta să fie internat forțat într-un spital psihiatric pentru a permite realizarea unei expertizie (art. 61 al legii). Durata maximă a acestei internări era de treizeci de zile, putând fi prelungită până la trei luni în cazuri excepționale. Legea nu prevedea obligația de a obține un aviz medical înainte de a ordona o asemenea măsură.

Tribunalul se pronunța asupra propunerii procurorului și în caz de necesitate de a proceda la un tratament obligatoriu, trebuia să determine forma tratamentului - îngrijiri ambulatorii, îngrijiri în spital de zi psihiatric sau internare în spital psihiatric, precum și tipul spitalului pentru tratamentul impus. Legea nu conținea dispoziții privind executarea acestor hotărâri. Se pare că în caz de refuz al persoanei interesate de a se supune măsurilor de tratament obligatoriu fără internare, trebuia să se apeleze din nou la tribunal pentru ca acesta să se pronunțe, dacă era necesar, cu privire la aplicarea altor măsuri mai restrictive, inclusiv cu privire la necesitatea internării în spitalul psihiatric. 20. art. 36 alinea 9 prevedea că tribunalul se pronunța din oficiu, la fiecare șase luni, cu privire la încetarea sau prelungirea tratamentului obligatoriu, ținând cont de expertiza prezentată de spitalul psihiatric interesatut.

Conform articolului 64 al acestei legi, atunci când la expirarea duratei tratamentului stabilit de tribunal interesatul nu era vindecat, tribunalul putea hotărî din nou asupra unui tratament obligatoriu, pe baza propunerii procurorului de district și după audierea unui raport psihiatric. Legea nu prevedea că persoana interesată putea cere tribunalului să pună capăt tratamentului medical obligatoriu. B. Legea privind sănătatea din 2004

Această lege, intră în vigoare la 1 ianuarie 2005, a abrogat legea privind sănătatea publică din 1973. În virtutea articolelor sale 146 la 164, internarea și tratamentul obligatoriu în spitalul psihiatric al persoanelor suferind de tulburări psihice se efectuează pe baza hotărârii unui tribunal de district. Motivele care autorizează o asemenea internare au rămas neschimbate. Totuși, de acum înainte, doar tribunalul este competent pentru a ordona realizarea unei expertiize și, dacă este necesar, internarea interesatului pentru scopurile expertizei, și aceasta după audierea într-o ședință publică a persoanei interesate, asistată de un consilier, și a unui psihiatru.

Conform articolului 162 al legii, tribunalul se pronunță asupra capacității interesatului de a formula sau nu un consimțământ informat cu privire la necesitatea îngrijirilor. Tribunalul stabilește de asemenea o durată pentru tratament. Această dispoziție prevede că tratamentul poate fi efectuat în cadrul îngrijirilor ambulatorii sau cu internare în spitalul psihiatric.

În caz de constatare a incapacității interesatului de a exprima o opinie validă cu privire la tratament, tribunalul desemnează persoanele care pot exprima o asemenea opinie în locul acestuia.

Conform articolului 164 al acestei legi, tratamentul obligatoriu se încheie la expirarea duratei stabilite de tribunal. Acesta este obligat să se pronunțe din oficiu la fiecare trei luni, și pe baza unei expertiize medicale, cu privire la necesitatea de a menține tratamentul. În fine, persoana interesată poate cere ca tratamentul să fie încheiat înainte de expirarea duratei determinate de tribunal atunci când condițiile care justifică tratamentul obligatoriu nu mai sunt îndeplinite. ÎN DREPT I.

Curtea consideră că acest motiv trebuie examinat din perspectiva articolului 5 § 1 lit. e) care prevede: „Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Niciuna nu poate fi privată de libertate decât în cazurile următoare și conform procedurii prevăzute de lege: (...) lit. e) dacă se tratează de internarea regulată (...) a unei persoane cu tulburări psihice (...); "

Guvernul consideră că internarea interesatului corespundea stării sale de sănătate, așa cum a fost evaluată în expertiza medicală din 10 ianuarie 2003, și a fost ordonată de un procuror în conformitate cu legea în vigoare. A. Asupra admisibilității

Curtea constată că această parte a cererii nu este în mod evident neîntemeată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă de asemenea că nu se lovește în niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declară admisibilă. B. Asupra fondului

Curtea observă că reclamantul a fost internat într-un spital psihiatric împotriva voinței sale din 1 la 29 decembrie 2003, pe baza hotărârii unui procuror. După opinia Curții, această situație se analizează ca o „privare de libertate" în sensul articolului 5 § 1 al Convenției, ceea ce, de altfel, nu este contestat de părți.

Curtea reamintește că pentru respectarea articolului 5 § 1, o privare de libertate trebuie să fie „regulată" și realizată „conform procedurii prevăzute de lege". În această materie, Convenția se referă în esență la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele sale de fond și de procedură, dar cere în plus conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul articolului 5: să protejeze individul împotriva arbitrarului (Winterwerp c. Țările de Jos, 24 octombrie 1979, § 39, seria A nr. 33; Aerts c. Belgia, 30 iulie 1998, § 46; Hutchison Reid c. Regatul Unit, nr. 50272/99, § 47, CEDO 2003-IV).

Curtea constată în prezenta cauză că procurorul ordonase internarea reclamantului în vederea unui tratament medical obligatoriu, în timp ce, în sentința din 9 octombrie 2003, tribunalul din orașul Sofia hotărâse că acest tratament ar fi efectuat în spitalul de zi. În aceste circumstanțe, procurorul și poliția au depășit limitele acestei sentințe și internarea interesatului în spitalul psihiatric a fost neregulamentară din punct de vedere al dreptului intern.

Rezultă că a existat o violare a articolului 5 § 1. Prin urmare, nu este necesar să se examineze dacă privarea de libertate litigioasă se încadrează în domeniul alineei e) a acestei dispoziții. II.

Guvernul consideră că deciziile judiciare, precum și actele îndeplinite în executarea acestora, au respectat pe deplin cerințele articolului 8. Decizia referitoare la tratamentul medical obligatoriu a fost luată în conformitate cu legea națională și avea scopul de a proteja sănătatea reclamantului. Guvernul atrage atenția asupra faptului că instanța de apel a ținut cont de comportamentul inofensiv al reclamantului pentru a înlocui măsura internării cu o altă măsură mai puțin constrângătoare, și anume administrarea îngrijirilor medicale obligatorii în spitalul de zi. Guvernul precizează că ceea ce a fost determinant, atât la sentința din 9 octombrie 2003 cât și la momentul internării reclamantului în spitalul psihiatric în decembrie 2003, este faptul că acesta nu admitea diagnosticul medical pus cu privire la el și refuza tratamentul. Este în special lipsa conștienței la reclamant cu privire la necesitatea urmării unui tratament medical care a justificat măsura în cauză, ținând cont de pericolul potențial pentru sine însuși, cei dragi și societatea în general. 2. Reclamantul

Reclamantul susține, pentru partea sa, că faptul de a fi trebuit să se supună tratamentului în cauză contra voinței sale a adus atingere dreptului la respectarea vieții sale private consacrat de art. 8. El a urmat acest tratament timp de mai mulți ani deoarece a fost obligat de hotărârea tribunalului și din frică de a fi internat în caz de refuz, așa cum fusese deja cazul în decembrie 2003. Această atingere nu ar fi fost prevăzută de lege. Conform expertizei psihiatrice, nu reprezenta niciun pericol pentru sănătatea sau viața altora, nici pentru propria sa sănătate. Medicii subliniaseră caracterul total ipotetic al prognosticului conform căruia evoluția bolii putea deveni sursă de pericol, și tribunalele admitiseră această poziție. Prin urmare, constatarea că reclamantul suferea de „schizofrenie" și absența consimțământului la tratament ar fi fost suficiente pentru autorități pentru a ordona tratamentul obligatoriu.

Cu privire la scopul legitim urmărit, reclamantul susține că scopul avansat de autorități pentru a justifica ingerința în cauză, și anume protejarea propriei sale sănătăți, nu este prevăzut în art. 8 § 2.

Cu caracter subsidiار, el consideră că măsurile luate au fost excesive și disproporționate în raport cu circumstanțele. El expune că pe tot parcursul procedurii privind tratamentul medical obligatoriu, autoritățile nu au examinat posibilitatea unei măsuri mai puțin restrictive, cum ar fi de exemplu un tratament voluntar.

În fine, conform reclamantului, restricțiile care i-au fost impuse suferă de lipsă de garanții proceduale în măsura în care tribunalele nu erau obligate de lege să determine durata tratamentului și în care nu dispunea de un recurs judecesc permițând ca la intervale regulate să se examineze necesitatea de a continua tratamentul. B. Aprecierea Curții 1. Asupra admisibilității

Curtea observă că Guvernul nu a ridicat o excepție privind neepuizarea căilor de atac interne.

În plus, ea reamintește că noțiunea de „viață privată" cuprinde integritatea fizică și morală a persoanei (X. și Y. c. Țările de Jos, 26 martie 1985, §§ 22-27, seria A nr. 91 și Costello-Roberts c. Regatul Unit, 25 martie 1993, § 34, seria A nr. 247-C). În consecință, o atingere chiar și minimă a integrității fizice a unui individ trebuie considerată ca o ingerință în dreptul acestuia la respectarea vieții private enunțat de art. 8 dacă a avut loc contra voinței acestui individ (vezi printre altele Storck c. Germania, nr. 61603/00, § 143, CEDO 2005-V și Juhnke c. Turcia, nr. 52515/99, § 76, 13 mai 2008). Nu este contestat în prezenta cauză că a existat ingerință în dreptul reclamantului protejat de această dispoziție, deoarece sentința tribunalului din orașul Sofia din 9 octombrie 2003 i-a impus un tratament medical contra voinței sale. În plus, această sentință a fost executată de administrație prin administrarea reclamantului de îngrijiri medicale regulate, cel puțin până în luna septembrie 2009. Curtea conchide deci că în prezenta cauză există o ingerință continuă în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private.

Curtea observă de asemenea că acest motiv nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției, și nu este inadmisibil din alte motive. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. 2. Asupra fondului

Pentru a se conforma cu §2 al articolului 8, o ingerință în exercitarea unui drept garantat de acesta trebuie să fie „prevăzută de lege", inspirată de unu sau mai mulți scopuri legitime conform acestui paragraf și „necesară, într-o societate democratică", pentru urmărirea acestui sau acestor scopuri (vezi, printre altele, Glass c. Regatul Unit, nr. 61827/00, § 73, CEDO 2004-II).

Conform jurisprudenței constante a Curții, expresia „prevăzută de lege" impune nu doar respectarea dreptului intern, ci privește și calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu supremația dreptului (vezi, printre altele, Halford c. Regatul Unit, 25 iunie 1997, § 49, Colecția hotărârilor și deciziilor 1997-III și Rotaru c. România [Marea Cameră], nr. 28341/95, § 52, CEDO 2000-V).

Întorcând-se la prezenta cauză, Curtea observă că decizia tribunalului din 9 octombrie 2003 privind tratamentul obligatoriu a fost luată pe baza legii privind sănătatea publică din 1973 care prevedea posibilitatea de a proceda la îngrijiri psihiatrice contra voinței persoanei interesate atunci când starea de sănătate risca să se agraveze serios (vezi §16). Prin urmare, decizia inițială a autorităților judiciare întrunește cerința legalității măsurii.

Pe de altă parte, Curtea observă că tratamentul obligatoriu a fost decis pentru o durată nedeterminată și a fost efectuat timp de mai mult de cinci ani. Curtea consideră deci necesar de a verifica de asemenea dacă implementarea deciziei inițiale cu privire la tratament a fost de asemenea „prevăzută de lege" în sensul articolului 8. La acest sens, Curtea observă că legea din 1973 și ulterior legea din 2005 prevăd un mecanism de control judecesc automat la intervale regulate cu privire la necesitatea de a continua tratamentul (vezi paragrafele 20 și 25). Cu toate acestea, apare clar în prezenta cauză că de la începutul tratamentului reclamantului, autoritățile judiciare nu au inițiat niciodată un asemenea control, și Guvernul nu a prezentat de altfel explicații în această privință.

În aceste condiții, Curtea consideră că menținerea îngrijirilor psihiatrice obligatorii cu privire la interesatul timp de mai mult de cinci ani nu a avut loc în conformitate cu dreptul intern, în special din cauza faptului că evaluările periodice prevăzute de lege nu au fost niciodată aplicate, și în absența oricărui element sugererând că reclamantul ar fi putut contesta continuarea tratamentului, cel puțin pentru perioada anterioară intrării în vigoare a legii din 2005.

A existat deci o violare a articolului 8 pe această problemă.

Având în vedere concluzia care precede, Curtea nu consideră necesar de a verifica în prezenta cauză respectarea celorlalte cerințe ale paragrafului 2 al articolului 8. III.

Cu privire la această parte a cererii, având în vedere ansamblul elementelor din care dispune și în măsura în care este competentă să cunoască de susținerile formulate, Curtea nu observă nicio apariție de violare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de Protocoalele sale. Rezultă că aceste motive sunt în mod evident neîntemeiate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției. IV.

Reclamantul solicită 4 milioane EUR la titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit din cauza tratamentului medical impus timp de mai mult de cinci ani, din cauza tratamentelor degradante la care ar fi fost supus de poliție la 1 decembrie 2003, precum și din cauza internării sale în spitalul psihiatric de două ori.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea observă că pretențiile reclamantului cu privire la prejudiciul moral suferit în relație cu internarea sa în spitalul psihiatric din 17 decembrie 2002 la 10 ianuarie 2003 și rele tratamentele susținute sunt referitoare la motivele declarate inadmisibile și le respinge.

Cu toate acestea, ea consideră că internarea reclamantului în spitalul psihiatric contra voinței sale din 1 la 29 decembrie 2003, efectuată în violare a articolului 5 § 1 (vezi §33), precum și tratamentul medical obligatoriu căruia a fost supus în contradicție cu art. 8 (vezi §48), i-au cauzat o vătămare morală justificând acordarea unei despăgubiri. Pronunțând-se în echitate, așa cum cere art. 41 al Convenției, ea consideră că trebuie acordat reclamantului 5.200 EUR la acest titlu. B. Cheltuieli și costuri procesuale

Reclamantul solicită de asemenea 1.535 EUR pentru cheltuielile și costurile procesuale angajate în fața Curții. El prezintă un contract de onorarii încheiat cu avocata sa și o situație a muncii efectuate pentru 18 ore la o rată orară de 80 EUR, adică un total de 1.440 EUR. El produce de asemenea un justificativ de cheltuielile de traducere în valoare de 85 EUR și solicită 10 EUR la titlu de cheltuieli poștale.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor procesuale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. Având în vedere complexitatea prezentei cauze, dar și faptul că o parte din motive au fost declarate inadmisibile, și criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă o sumă forfetară de 1.000 EUR, toate cheltuielile incluse, din care trebuie scăzută asistența juridică versată de Consiliul Europei, și anume 850 EUR. Ea acordă în consecință 150 EUR reclamantului la acest titlu. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră că este apropiat să modeleze rata dobânzilor de întârziere conform ratei de dobândă a facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la motivul privind art. 5 § 1 referitor la internarea reclamantului în spitalul psihiatric din 1 la 29 decembrie 2003, precum și cu privire la motivul privind art. 8 al Convenției referitor la măsura de tratament medical obligatoriu în spitalul de zi psihiatric, și inadmisibilă pentru rest; 2. Constată că a existat o violare a articolului 5 § 1 al Convenției; 3. Constată că a existat o violare a articolului 8 al Convenției; 4. Dispune a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, convertit în leva bulgară la cursul aplicabil la data reglementării: i. 5.200 EUR (cinci mii doi sute euro) plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; ii. 150 EUR (o sută cincizeci euro) plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuieli și costuri procesuale; b) că de la expirarea acelui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceea, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 2 septembrie 2010, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Stephen Phillips Peer Lorenzen Grefier adjunct Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 11373/04) dirigée contre la République de Bulgarie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Ruslan Alexandrov Shopov (« le requérant »), a saisi la Cour le 19 mars 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, est représenté par M e S. Razboynikova, avocat à Sofia. Le gouvernement bulgare (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me S. Atanasova, du ministère de la Justice.

Le 3 avril 2008, le président de la cinquième section a décidé de communiquer le grief tiré de l'article 8 au Gouvernement. Le 15 avril 2009, le président de la cinquième section a également décidé de communiquer le grief tiré de l'article 5 § 1 concernant le placement du requérant en hôpital psychiatrique du 1 er au 29 décembre 2003. Comme le permet article 29 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire.

M me Kalaydjieva, juge élue au titre de la Bulgarie, s'étant déportée (article 28 du règlement de la Cour), le 30 janvier 2009, le Gouvernement a désigné M me Pavlina Panova comme juge ad hoc pour siéger à sa place (anciens articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Avant les faits litigieux, il avait géré pendant quatorze ans une petite entreprise commerciale et ce travail constituait la source de ses revenus.

Le 22 septembre 2002, il fut conduit par son frère en consultation psychiatrique. Le médecin préconisa le placement de l'intéressé en hôpital psychiatrique afin de lui faire suivre un traitement. En conséquence, le frère du requérant saisit le procureur de district, le 23 septembre 2002, en lui demandant d'initier une procédure de placement en hôpital psychiatrique.

Le 5 décembre 2002, le procureur ordonna le placement du requérant en hôpital psychiatrique afin d'effectuer une expertise destinée à déterminer la nécessité d'un traitement médical obligatoire en vertu de la loi sur la santé publique. Le 17 décembre 2002, l'intéressé fut dès lors conduit en hôpital psychiatrique et y resta jusqu'au 10 janvier 2003. L'expertise médicale fut envoyée au parquet le 22 janvier 2003.

Le 29 janvier 2003, le procureur de district proposa au tribunal de district (Районен съд) de Sofia de se prononcer sur le placement du requérant en hôpital psychiatrique en vue d'un traitement médical obligatoire selon l'article 36 alinéa 3, combiné avec les articles 59 à 62 de la loi sur la santé publique de 1973.

Dans la procédure judiciaire, le requérant fut représenté par un avocat et entendu par les tribunaux.

Par un jugement du 3 avril 2003, le tribunal de district décida de placer le requérant dans l'hôpital psychiatrique de Novi Iskar afin qu'il soit soumis à un traitement médical. Le tribunal constata en particulier que selon l'expertise psychiatrique du 10 janvier 2003, le requérant souffrait depuis environ douze ans d'une « schizophrénie paranoïde » et qu'il n'avait suivi jusqu'alors aucun traitement médical, mais qu'il avait en principe accepté de prendre certains médicaments. De l'avis des experts, l'intéressé était une personne calme qui ne manifestait pas d'agressivité et ne présentait de danger ni pour lui-même ni pour autrui. Toutefois, compte tenu de la nature de sa maladie, celle-ci risquait d'évoluer vers une paraphrénie et si tel était le cas, il existait une probabilité hypothétique que le requérant subisse une baisse des capacités de comprendre ses actes. Dans la mesure où il refusait de se soumettre à un traitement médical, il exposait sa santé à de sérieux risques et dès lors, les conditions d'un placement étaient réunies.

Le requérant interjeta appel de ce jugement en contestant l'équité de la procédure devant la juridiction de première instance et la nécessité du traitement psychiatrique.

Par un jugement en date du 9 octobre 2003, le tribunal de la ville de Sofia (Софийски градски съд), remplaça la mesure de placement par un traitement médical obligatoire en hôpital de jour psychiatrique sans déterminer la durée du traitement. La juridiction de deuxième instance tint compte que le requérant ne présentait aucun danger pour autrui et que le risque qu'il encourait pour lui-même ne s'exprimait que par le refus d'admettre qu'il était malade et donc d'accepter de se soigner. Le traitement médical obligatoire, comprenant l'administration de médicaments, pouvait dès lors se poursuivre sans qu'il y ait lieu de maintenir l'intéressé en hôpital.

Le requérant refusa de se soumettre au traitement en hôpital de jour. Il apparaît que le 1 er décembre 2003, il fut appréhendé à son domicile par la police, sur ordre d'un procureur, puis menotté et conduit de force à l'hôpital psychiatrique. Un traitement médical lui fut administré. Il quitta l'hôpital le 29 décembre 2003.

Depuis lors et jusqu'à la date des derniers éléments versés au dossier en septembre 2009, le requérant s'est rendu périodiquement à l'hôpital de jour pour l'application du traitement psychiatrique obligatoire, en exécution du jugement du 9 octobre 2003. II.

En vertu de l'article 25 alinéa 2 de cette loi, telle qu'applicable à l'époque des faits, un traitement médical était administré avec le consentement du malade, sauf dans les cas où la loi prévoyait des soins obligatoires. Un tel cas était prévu par l'article 36 alinéas 3 et 6, combiné avec les articles 59 à 62 de cette loi, qui indiquait qu'une personne souffrant de troubles mentaux pouvait être soumise à un traitement psychiatrique obligatoire en vertu de la décision du tribunal de district lorsque, « en raison de sa maladie, elle pouvait commettre des infractions significatives à l'ordre public ou représentait un danger pour ses proches ou pour l'autrui, ou lorsque son état de santé risquait de s'aggraver sérieusement ».

La procédure judiciaire était engagée sur proposition du procureur de district, qui était tenu d'effectuer au préalable une enquête destinée à évaluer la nécessité d'une telle procédure. A cet effet, le procureur invitait en principe la personne concernée à se soumettre à un examen psychiatrique.

En cas de refus de l'intéressé, le procureur pouvait ordonner qu'il soit hospitalisé de force dans un établissement psychiatrique pour permettre la réalisation d'une expertise (article 61 de la loi). La durée maximale de ce placement était de trente jours, pouvant être prolongée jusqu'à trois mois dans des cas exceptionnels. La loi ne prévoyait pas l'obligation d'obtenir un avis médical avant d'ordonner une telle mesure.

Le tribunal se prononçait sur la proposition du procureur et en cas de nécessité de procéder à un traitement obligatoire, il devait déterminer la forme du traitement - soins ambulatoires (амбулаторно лечение), soins en hôpital de jour psychiatrique (полустационарно лечение) ou placement de la personne dans un hôpital psychiatrique (стационарно лечение), ainsi que le type de l'hôpital pour le traitement imposé. La loi ne contenait pas de dispositions sur l'exécution de ces décisions. Il apparaît qu'en cas de refus de la personne concernée de se soumettre à des mesures de traitement obligatoire sans internement, il convenait de saisir le tribunal à nouveau afin qu'il se prononce, le cas échéant, sur l'application d'autres mesures plus restrictives, y compris sur la nécessité du placement dans un hôpital psychiatrique.

L'article 36 alinéa 9 disposait que le tribunal se prononçait d'office, tous les six mois, sur l'arrêt ou la prolongation du traitement obligatoire, en tenant compte de l'expertise présentée par l'établissement psychiatrique concerné.

Selon l'article 64 de cette loi, lorsqu'à l'expiration du délai du traitement fixé par le tribunal l'intéressé n'était pas guéri, le tribunal pouvait statuer à nouveau sur un traitement obligatoire, sur proposition du procureur de district et après avoir entendu un rapport psychiatrique. La loi ne prévoyait pas que la personne concernée pouvait demander au tribunal de mettre fin au traitement médical obligatoire. B. La loi sur la santé de 2004 (Закон за здравето)

Cette loi, entrée en vigueur le 1 er janvier 2005, a abrogé la loi sur la santé publique de 1973. En vertu de ses articles 146 à 164, le placement et le traitement obligatoire en établissement psychiatrique des personnes atteintes de troubles mentaux s'effectuent sur décision d'un tribunal de district. Les motifs autorisant un tel placement sont restés inchangés. Désormais, toutefois, seul le tribunal est compétent pour ordonner la réalisation d'une expertise et, si nécessaire, l'internement de l'intéressé pour les besoins de l'expertise, et ce après avoir entendu en audience publique la personne concernée, assistée par un conseil, et un psychiatre.

Selon l'article 162 de la loi, le tribunal se prononce sur la capacité de l'intéressé de formuler ou non un consentement éclairé sur la nécessité des soins. Le tribunal fixe aussi un délai pour le traitement. Cette disposition prévoit que le traitement peut être effectué en soins ambulatoires ou avec placement en hôpital psychiatrique.

En cas de constat d'incapacité de l'intéressé d'exprimer un avis valable sur le traitement, le tribunal désigne les personnes qui peuvent exprimer un tel avis à sa place.

Aux termes de l'article 164 de cette loi, le traitement obligatoire se termine à l'expiration du délai fixé par le tribunal. Celui-ci est tenu de se prononcer d'office tous les trois mois, et sur la base d'une expertise médicale, quant à la nécessité de maintenir le traitement. Enfin, la personne concernée peut demander qu'il soit mis fin au traitement avant l'expiration du délai déterminé par le tribunal lorsque les conditions justifiant le traitement obligatoire ne sont plus réunies. EN DROIT I.

La Cour estime que ce grief doit être examiné sous l'angle de l'article 5 § 1 e) qui dispose : « Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (...) e) s'il s'agit de la détention régulière (...) d'un aliéné (...) ; »

Le Gouvernement estime que le placement de l'intéressé correspondait à son état de santé, tel qu'évalué dans l'expertise médicale du 10 janvier 2003, et a été ordonné par un procureur conformément à la loi en vigueur. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que cette partie de la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève de plus qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour relève que le requérant a été placé dans un établissement psychiatrique contre son gré du 1 er au 29 décembre 2003, sur décision d'un procureur. De l'avis de la Cour, cette situation s'analyse en une « privation de liberté » au sens de l'article 5 § 1 de la Convention, ce qui n'est d'ailleurs pas contesté par les parties.

La Cour rappelle que pour respecter l'article 5 § 1, une privation de liberté doit être « régulière » et effectuée « selon les voies légales ». En la matière, la Convention renvoie pour l'essentiel à la législation nationale et consacre l'obligation d'en respecter les normes de fond comme de procédure, mais elle exige de surcroît la conformité de toute privation de liberté au but de l'article 5 : protéger l'individu contre l'arbitraire ( Winterwerp c. Pays-Bas , 24 octobre 1979, § 39, série A n o 33 ; Aerts c. Belgique , 30 juillet 1998, § 46 ; Hutchison Reid c. Royaume-Uni , n o 50272/99, § 47, CEDH 2003 ‑ IV).

La Cour constate en l'espèce que le procureur avait ordonné l'hospitalisation du requérant en vue d'un traitement médical obligatoire, alors que, dans le jugement du 9 octobre 2003, le tribunal de la ville de Sofia avait décidé que ce traitement serait effectué en hôpital de jour. Dans ces circonstances, le procureur et la police ont outrepassé les limites de ce jugement et le placement de l'intéressé en hôpital psychiatrique a été irrégulier au regard du droit interne.

Il s'ensuit qu'il y a eu violation de l'article 5 § 1. Il n'y a dès lors pas lieu de d'examiner la question de savoir si la privation de liberté litigieuse entre dans le champ de l'alinéa e) de cette disposition. II.

Le Gouvernement estime que les décisions des juridictions, ainsi que les actes accomplis en exécution de celles-ci, ont entièrement respecté les exigences de l'article 8. La décision concernant le traitement médical obligatoire a été prise conformément à la loi nationale et avait pour but de protéger la santé du requérant. Le Gouvernement attire l'attention sur le fait que la juridiction de deuxième instance a tenu compte du comportement non dangereux du requérant pour remplacer la mesure d'internement par une autre mesure moins contraignante, à savoir l'administration des soins médicaux obligatoires en hôpital de jour. Le Gouvernement précise que ce qui a été déterminant, aussi bien lors du jugement du 9 octobre 2003 qu'au moment du placement du requérant en hôpital psychiatrique en décembre 2003, est le fait que ce dernier n'admettait pas le diagnostic médical posé à son égard et qu'il refusait le traitement. C'est notamment l'absence de conscience chez le requérant de la nécessité de suivre un traitement médical qui a justifié la mesure en cause, compte tenu du danger potentiel pour lui-même, ses proches et la société en général. 2. Le requérant

Le requérant affirme, pour sa part, que le fait d'avoir dû se soumettre au traitement en cause contre sa volonté a porté atteinte à son droit au respect de la vie privée consacré par l'article 8. Il a suivi ce traitement pendant plusieurs années étant donné qu'il a été lié par la décision du tribunal et par crainte de se faire interner en cas de refus comme s'était déjà le cas en décembre 2003. Cette atteinte n'aurait pas été prévue par la loi. Selon l'expertise psychiatrique, il ne représentait aucun danger pour la santé ou la vie d'autrui, ni pour sa propre santé. Les médecins avaient souligné le caractère totalement hypothétique du pronostic selon lequel l'évolution de la maladie pourrait devenir source de danger, et les tribunaux avaient admis cette position. Ainsi, le constat que le requérant souffrait de « schizophrénie » et l'absence de consentement au traitement auraient suffit aux autorités pour ordonner le traitement obligatoire.

S'agissant du but légitime poursuivi, le requérant soutient que le but avancé par les autorités pour justifier l'ingérence en cause, notamment protéger sa propre santé, n'est pas prévu dans l'article 8 § 2.

A titre subsidiaire, il considère que les mesures prises ont été excessives et disproportionnées au regard des circonstances. Il expose que tout au long de la procédure sur le traitement médical obligatoire, les autorités n'ont pas examiné la possibilité d'une mesure moins restrictive, telle que par exemple un traitement volontaire.

Enfin, selon le requérant, les restrictions qui lui ont été imposées souffraient d'absence de garanties procédurales dans la mesure où les tribunaux n'étaient pas tenus par la loi de déterminer la durée du traitement et où il ne disposait pas d'un recours judiciaire permettant de faire examiner, à des intervalles réguliers, la nécessité de poursuivre le traitement. B. L'appréciation de la Cour 1. Sur la recevabilité

La Cour observe que le Gouvernement n'a pas soulevé d'exception de non-épuisement des voies de recours internes.

Par ailleurs, elle rappelle que la notion de « vie privée » recouvre l'intégrité physique et morale de la personne ( X. et Y. c. Pays-Bas , 26 mars 1985, §§ 22-27, série A n o 91 et Costello-Roberts c. Royaume-Uni , 25 mars 1993, § 34, série A n o 247 ‑ ). En conséquence, une atteinte même minime à l'intégrité physique d'un individu doit passer pour une ingérence dans le droit de celui-ci au respect de la vie privée énoncé à l'article 8 si elle a eu lieu contre la volonté de cet individu (voir parmi d'autres Storck c. Allemagne , n o 61603/00, § 143, CEDH 2005 ‑ V et Juhnke c. Turquie , n o 52515/99, § 76, 13 mai 2008). Il n'est pas contesté en l'espèce qu'il y a eu ingérence dans le droit du requérant protégé par cette disposition car le jugement du tribunal de la ville de Sofia du 9 octobre 2003 lui a imposé un traitement médical contre son gré. De plus, ce jugement a été exécuté par l'administration à l'intéressé de soins médicaux réguliers, à tout le moins jusqu'au mois de septembre 2009. La Cour conclut donc qu'il existe en l'espèce une ingérence continue dans le droit au respect de la vie privée du requérant.

La Cour observe également que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention, et qu'il n'est pas non plus irrecevable pour d'autres motifs. Il doit dès lors être déclaré recevable. 2. Sur le fond

Pour se concilier avec le paragraphe 2 de l'article 8, une ingérence dans l'exercice d'un droit garantit par celui-ci doit être « prévue par la loi », inspirée par un ou plusieurs buts légitimes d'après ce paragraphe et « nécessaire, dans une société démocratique », à la poursuite de ce ou ces buts (voir, parmi beaucoup d'autres, Glass c. Royaume-Uni , n o 61827/00, § 73, CEDH 2004 ‑ II).

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l'expression « prévue par la loi » impose non seulement le respect du droit interne, mais concerne aussi la qualité de la loi, qui doit être compatible avec la prééminence du droit (voir, parmi beaucoup d'autres, Halford c. Royaume-Uni , 25 juin 1997, § 49, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ III et Rotaru c. Roumanie [GC], n o 28341/95, § 52, CEDH 2000 ‑ V).

Se tournant vers la présente espèce, la Cour observe que la décision du tribunal du 9 octobre 2003 sur le traitement obligatoire a été prise sur le fondement de la loi sur la santé publique de 1973 prévoyant la possibilité de procéder à des soins psychiatriques contre la volonté de la personne intéressée lorsque son état de santé risquait de s'aggraver sérieusement (voir paragraphe 16). Dès lors, la décision initiale des autorités judiciaires remplit l'exigence de légalité de la mesure.

Par ailleurs, la Cour relève que le traitement obligatoire a été décidé pour une durée indéterminée et a été effectué pendant une durée de plus de cinq ans. La Cour estime dès lors nécessaire de vérifier également si la mise en œuvre de la décision initiale sur le traitement a également était « prévue par la loi » au sens de l'article 8. A cet égard, la Cour observe que la loi de 1973 et par la suite la loi de 2005 prévoient un mécanisme de contrôle judiciaire automatique à des intervalles réguliers sur la nécessité de poursuivre le traitement (voir paragraphes 20 et 25). Toutefois, il apparaît clairement en l'espèce que depuis le début du traitement du requérant, les autorités judiciaires n'ont jamais engagé un tel contrôle, et le Gouvernement n'a d'ailleurs pas soumis d'explications à cet égard.

Dans ces conditions, la Cour considère que le maintien des soins psychiatriques obligatoires à l'égard de l'intéressé pendant plus de cinq ans n'a pas eu lieu en conformité avec le droit interne, notamment en raison du fait que les évaluations périodiques prévues par la loi n'ont jamais été appliquées, et en l'absence de tout élément suggérant que le requérant aurait pu contester la poursuite du traitement, à tout le moins pour la période antérieure à l'entrée en vigueur de la loi de 2005.

Il y a eu dès lors violation de l'article 8 sur ce point.

Eu égard à la conclusion qui précède, la Cour n'estime pas nécessaire de vérifier dans le présent cas le respect des autres exigences du paragraphe 2 de l'article 8. III.

En ce qui concerne cette partie de la requête, compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Il s'ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

Le requérant réclame 4 millions d'euros (EUR) au titre du dommage moral qu'il aurait subi en raison du traitement médical imposé pendant plus de cinq ans, des traitements dégradants auxquels la police l'aurait soumis le 1 er décembre 2003, ainsi que de son placement en hôpital psychiatrique à deux reprises.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour observe que les demandes du requérant au regard du préjudice moral subi en relation avec son placement en hôpital psychiatrique du 17 décembre 2002 au 10 janvier 2003 et les mauvais traitements allégués sont relatives aux griefs déclarés irrecevables et les rejette.

Elle estime, en revanche, que le placement du requérant en hôpital psychiatrique contre sa volonté du 1 er au 29 décembre 2003, effectué en violation de l'article 5 § 1 (voir paragraphe 33), ainsi que le traitement médical obligatoire auquel il a été soumis contrairement à l'article 8 (voir paragraphe 48), lui ont causé un tort moral justifiant l'octroi d'une indemnité. Statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, elle estime qu'il y a lieu d'octroyer au requérant 5 200 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 1 535 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. Il présente une convention d'honoraires conclue avec son avocate et un décompte du travail effectué pour 18 heures au taux horaire de 80 EUR, soit un total de 1 440 EUR. Il produit également un justificatif de frais de traduction à hauteur de 85 EUR et demande 10 EUR au titre de frais postaux.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Compte tenu de la complexité de la présente affaire, mais aussi du fait qu'une partie des griefs ont été déclarés irrecevables, et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme forfaitaire de 1 000 EUR, tous frais confondus, dont il convient de déduire l'assistance judiciaire versée par le Conseil de l'Europe, soit 850 EUR. Elle accorde en conséquence 150 EUR au requérant à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare , la requête recevable quant au grief tiré de l'article 5 § 1 concernant le placement du requérant en hôpital psychiatrique du 1 er au 29 décembre 2003, ainsi qu'au grief tiré de l'article 8 de la Convention relatif à la mesure de traitement médical obligatoire en hôpital psychiatrique de jour, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 5 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 8 de la Convention ; 4. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, à convertir en levs bulgares au taux applicable à la date du règlement : i. 5 200 EUR (cinq mille deux cents euros) plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, pour dommage moral ; ii. 150 EUR (cent cinquante euros) plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 septembre 2010 , en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stephen Phillips Peer Lorenzen Greffier adjoint Président