AFFAIRE SHOPOV c. BULGARIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable;Violation de l'art. 5-1;Violation de l'art. 8;Préjudice moral - réparation
AFFAIRE SHOPOV c. BULGARIE (CtEDO, 2010)
A CINCEA SECȚIUNE
CAUZA
SHOPOV c. BULGARIA
(Cerere nr. 11373/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
2 septembrie 2010
DEFINITIVĂ
02/12/2010
Această hotărâre a devenit definitivă în virtutea articolului 44 § 2 al Convenției. Ea poate fi corectată din punct de vedere formal.
În cauza Shopov c. Bulgaria,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secțiune), ședință în cameră compusă din:
Peer Lorenzen,
președinte,
Renate Jaeger,
Karel Jungwiert,
Mark Villiger,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Ganna Yudkivska,
judecători,
Pavlina Panova,
judecător ad hoc,
și Stephen Phillips,
grefier adjunct de secțiune,
După ce a deliberat în ședință a Camerei de Consiliu la 6 iulie 2010,
Pronunță hotărârea următoare, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
1.
La baza prezentei cauze se află o cerere (nr. 11373/04) îndreptată împotriva Republicii Bulgaria și depusă la Curte de către un cetățean al acestui stat, dl. Ruslan Alexandrov Shopov („reclamantul"), în data de 19 martie 2004, în temeiul articolului 34 al Convenției de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").
2.
Reclamantul, care a fost admis la beneficiul asistenței juridice, este reprezentat de către doamna S. Razboynikova, avocat la Sofia. Guvernul bulgar („Guvernul") este reprezentat de către agentul său, doamna S. Atanasova, din Ministerul Justiției.
3.
La 3 aprilie 2008, președintele secțiunii a cincea a hotărât să comunice motivul privind art. 8 Guvernului. La 15 aprilie 2009, președintele secțiunii a cincea a hotărât de asemenea să comunice motivul privind art. 5 § 1 referitor la internarea reclamantului în spitalul psihiatric din 1 la 29 decembrie 2003. Așa cum permite art. 29 al Convenției, s-a hotărât de asemenea că admisibilitatea și fondul cauzeii vor fi examinate în același timp.
4.
Doamna Kalaydjieva, judecător ales pentru Bulgaria, după ce s-a retras (art. 28 al Regulamentului Curții), la 30 ianuarie 2009, Guvernul a desemnat doamna Pavlina Panova ca judecător ad hoc pentru a ocupa locul acesteia (articolele anterioare 27 § 2 al Convenției și 29 § 1 al Regulamentului).
ÎN FAPT
I.
CIRCUMSTANȚELE PREZENTEI CAUZE
5.
Reclamantul s-a născut în 1954 și locuiește la Sofia.
6.
Înainte de faptele litigioase, a condus timp de paisprezece ani o mică întreprindere comercială și această muncă constituia sursa veniturilor sale.
7.
La 22 septembrie 2002, a fost dus de fratele său la o consultație psihiatrică. Medicul a recomandat internarea interesatului în spitalul psihiatric pentru a urmări un tratament. În consecință, fratele reclamantului s-a adresat procurorului de district la 23 septembrie 2002, cerându-i să inițieze o procedură de internare în spitalul psihiatric.
8.
La 5 decembrie 2002, procurorul a ordonat internarea reclamantului în spitalul psihiatric pentru a realiza o expertiză destinată să determine necesitatea unui tratament medical obligatoriu în temeiul legii privind sănătatea publică. La 17 decembrie 2002, interesatul a fost condus în spitalul psihiatric și a stat acolo până la 10 ianuarie 2003. Expertiza medicală a fost trimisă la parchet la 22 ianuarie 2003.
9.
La 29 ianuarie 2003, procurorul de district a propus tribunalului de district din Sofia să se pronunțe cu privire la internarea reclamantului în spitalul psihiatric în vederea unui tratament medical obligatoriu în conformitate cu art. 36 alinea 3, combinat cu articolele 59 la 62 ale legii privind sănătatea publică din 1973.
10.
În procedura judiciară, reclamantul a fost reprezentat de un avocat și a fost ascultat de tribunale.
11.
Prin sentință din 3 aprilie 2003, tribunalul de district a decis internarea reclamantului în spitalul psihiatric din Novi Iskar pentru a fi supus unui tratament medical. Tribunalul a constatat în special că conform expertizei psihiatrice din 10 ianuarie 2003, reclamantul suferea de aproximativ doisprezece ani de „schizofrenie paranoidă" și că nu urmase până atunci niciun tratament medical, dar acceptase în principiu să consume anumite medicamente. După opinia experților, interesatul era o persoană liniștită care nu manifesta agresivitate și nu prezenta pericol nici pentru sine nici pentru alții. Cu toate acestea, având în vedere natura bolii sale, aceasta risca să evolueze către o parafonie și dacă ar fi fost cazul, exista o probabilitate ipotetică că reclamantul ar suferi o diminuare a capacității de a înțelege acțiunile sale. În măsura în care refuza să se supună unui tratament medical, și-a expus sănătatea unor riscuri grave și prin urmare, condițiile unei internări erau îndeplinite.
12.
Reclamantul a contestat această sentință apelând și contestând corectitudinea procedurii în fața instanței de prim grad și necesitatea tratamentului psihiatric.
13.
Prin sentință din 9 octombrie 2003, tribunalul din orașul Sofia a înlocuit măsura de internare cu un tratament medical obligatoriu în spital de zi psihiatric fără a determina durata tratamentului. Instanța de apel a ținut cont că reclamantul nu prezenta niciun pericol pentru alții și că riscul pe care îl încurca pentru sine însuși se exprima doar prin refuzul de a admite că era bolnav și deci de a accepta să se trateze. Tratamentul medical obligatoriu, incluzând administrarea medicamentelor, putea deci să continue fără a fi necesar să se mențină interesatul în spital.
14.
Reclamantul a refuzat să se supună tratamentului în spitalul de zi. Se pare că la 1 decembrie 2003, a fost aprehendus la domiciliul său de poliție, pe ordinul unui procuror, apoi incătusat și forțat să fie dus la spitalul psihiatric. Un tratament medical i-a fost administrat. A plecat din spital la 29 decembrie 2003.
15.
De atunci și până la data ultimelor elemente versate în dosar în septembrie 2009, reclamantul s-a prezentat periodic la spitalul de zi pentru aplicarea tratamentului psihiatric obligatoriu, în conformitate cu sentința din 9 octombrie 2003.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTĂ
A.
Legea privind sănătatea publică din 1973
16.
În virtutea articolului 25 alinea 2 al acestei legi, așa cum era aplicabil la data faptelor, un tratament medical era administrat cu consimțământul bolnavului, cu excepția cazurilor în care legea prevedea îngrijirile obligatorii.
Un asemenea caz era prevăzut de art. 36 alineele 3 și 6, combinat cu articolele 59 la 62 ale acestei legi, care indica că o persoană suferind de tulburări psihice putea fi supusă unui tratament psihiatric obligatoriu în virtutea hotărârii tribunalului de district atunci când, „din cauza bolii sale, putea comite încălcări semnificative ale ordinii publice sau reprezenta un pericol pentru cei dragi sau pentru alții, sau atunci când starea de sănătate risca să se agraveze serios".
17.
Procedura judiciară era inițiată pe baza propunerii procurorului de district, care era obligat să efectueze în prealabil o anchetă destinată să evalueze necesitatea unei asemenea proceduri. În acest scop, procurorul invita în principiu persoana interesată să se supună unui examen psihiatric.
18.
În caz de refuz al interesatului, procurorul putea ordona ca acesta să fie internat forțat într-un spital psihiatric pentru a permite realizarea unei expertizie (art. 61 al legii). Durata maximă a acestei internări era de treizeci de zile, putând fi prelungită până la trei luni în cazuri excepționale. Legea nu prevedea obligația de a obține un aviz medical înainte de a ordona o asemenea măsură.
19.
Tribunalul se pronunța asupra propunerii procurorului și în caz de necesitate de a proceda la un tratament obligatoriu, trebuia să determine forma tratamentului - îngrijiri ambulatorii, îngrijiri în spital de zi psihiatric sau internare în spital psihiatric, precum și tipul spitalului pentru tratamentul impus. Legea nu conținea dispoziții privind executarea acestor hotărâri. Se pare că în caz de refuz al persoanei interesate de a se supune măsurilor de tratament obligatoriu fără internare, trebuia să se apeleze din nou la tribunal pentru ca acesta să se pronunțe, dacă era necesar, cu privire la aplicarea altor măsuri mai restrictive, inclusiv cu privire la necesitatea internării în spitalul psihiatric.
20.
art. 36 alinea 9 prevedea că tribunalul se pronunța din oficiu, la fiecare șase luni, cu privire la încetarea sau prelungirea tratamentului obligatoriu, ținând cont de expertiza prezentată de spitalul psihiatric interesatut.
21.
Conform articolului 64 al acestei legi, atunci când la expirarea duratei tratamentului stabilit de tribunal interesatul nu era vindecat, tribunalul putea hotărî din nou asupra unui tratament obligatoriu, pe baza propunerii procurorului de district și după audierea unui raport psihiatric. Legea nu prevedea că persoana interesată putea cere tribunalului să pună capăt tratamentului medical obligatoriu.
B.
Legea privind sănătatea din 2004
22.
Această lege, intră în vigoare la 1 ianuarie 2005, a abrogat legea privind sănătatea publică din 1973. În virtutea articolelor sale 146 la 164, internarea și tratamentul obligatoriu în spitalul psihiatric al persoanelor suferind de tulburări psihice se efectuează pe baza hotărârii unui tribunal de district. Motivele care autorizează o asemenea internare au rămas neschimbate. Totuși, de acum înainte, doar tribunalul este competent pentru a ordona realizarea unei expertiize și, dacă este necesar, internarea interesatului pentru scopurile expertizei, și aceasta după audierea într-o ședință publică a persoanei interesate, asistată de un consilier, și a unui psihiatru.
23.
Conform articolului 162 al legii, tribunalul se pronunță asupra capacității interesatului de a formula sau nu un consimțământ informat cu privire la necesitatea îngrijirilor. Tribunalul stabilește de asemenea o durată pentru tratament. Această dispoziție prevede că tratamentul poate fi efectuat în cadrul îngrijirilor ambulatorii sau cu internare în spitalul psihiatric.
24.
În caz de constatare a incapacității interesatului de a exprima o opinie validă cu privire la tratament, tribunalul desemnează persoanele care pot exprima o asemenea opinie în locul acestuia.
25.
Conform articolului 164 al acestei legi, tratamentul obligatoriu se încheie la expirarea duratei stabilite de tribunal. Acesta este obligat să se pronunțe din oficiu la fiecare trei luni, și pe baza unei expertiize medicale, cu privire la necesitatea de a menține tratamentul. În fine, persoana interesată poate cere ca tratamentul să fie încheiat înainte de expirarea duratei determinate de tribunal atunci când condițiile care justifică tratamentul obligatoriu nu mai sunt îndeplinite.
ÎN DREPT
I.
PRIVIND PRESUPUSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 1 AL CONVENȚIEI
26.
Reclamantul se plânge că a fost privat de libertate în mod neregulamentar și arbitrar cu ocazia internării în spitalul psihiatric, din 1 la 29 decembrie 2003. El invocă art. 5 § 1 lit. e), precum și art. 8 al Convenției.
27.
Curtea consideră că acest motiv trebuie examinat din perspectiva articolului 5 § 1 lit. e) care prevede:
„Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Niciuna nu poate fi privată de libertate decât în cazurile următoare și conform procedurii prevăzute de lege:
(...)
lit. e)
dacă se tratează de internarea regulată (...) a unei persoane cu tulburări psihice (...);
"
28.
Guvernul consideră că internarea interesatului corespundea stării sale de sănătate, așa cum a fost evaluată în expertiza medicală din 10 ianuarie 2003, și a fost ordonată de un procuror în conformitate cu legea în vigoare.
A.
Asupra admisibilității
29.
Curtea constată că această parte a cererii nu este în mod evident neîntemeată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă de asemenea că nu se lovește în niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declară admisibilă.
B.
Asupra fondului
30.
Curtea observă că reclamantul a fost internat într-un spital psihiatric împotriva voinței sale din 1 la 29 decembrie 2003, pe baza hotărârii unui procuror. După opinia Curții, această situație se analizează ca o „privare de libertate" în sensul articolului 5 § 1 al Convenției, ceea ce, de altfel, nu este contestat de părți.
31.
Curtea reamintește că pentru respectarea articolului 5 § 1, o privare de libertate trebuie să fie „regulată" și realizată „conform procedurii prevăzute de lege". În această materie, Convenția se referă în esență la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele sale de fond și de procedură, dar cere în plus conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul articolului 5: să protejeze individul împotriva arbitrarului (Winterwerp c. Țările de Jos, 24 octombrie 1979, § 39, seria A nr. 33; Aerts c. Belgia, 30 iulie 1998, § 46; Hutchison Reid c. Regatul Unit, nr. 50272/99, § 47, CEDO 2003-IV).
32.
Curtea constată în prezenta cauză că procurorul ordonase internarea reclamantului în vederea unui tratament medical obligatoriu, în timp ce, în sentința din 9 octombrie 2003, tribunalul din orașul Sofia hotărâse că acest tratament ar fi efectuat în spitalul de zi. În aceste circumstanțe, procurorul și poliția au depășit limitele acestei sentințe și internarea interesatului în spitalul psihiatric a fost neregulamentară din punct de vedere al dreptului intern.
33.
Rezultă că a existat o violare a articolului 5 § 1. Prin urmare, nu este necesar să se examineze dacă privarea de libertate litigioasă se încadrează în domeniul alineei e) a acestei dispoziții.
II.
PRIVIND PRESUPUSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENȚIEI
34.
Reclamantul se plânge că tribunalele i-au impus un tratament psihiatric în spitalul de zi contra voinței sale timp de mai mult de cinci ani. El invocă la acest sens art. 8, ale cărui părți relevante se citesc astfel:
„1.
Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private (...).
2.
Să nu poate exista ingerință din partea unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât pentru atât cât această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, pentru siguranța publică, pentru bunăstarea economică a țării, pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, pentru protecția sănătății sau a moralei, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora.
"
A.
Tezele părților
1.
Guvernul
35.
Guvernul consideră că deciziile judiciare, precum și actele îndeplinite în executarea acestora, au respectat pe deplin cerințele articolului 8. Decizia referitoare la tratamentul medical obligatoriu a fost luată în conformitate cu legea națională și avea scopul de a proteja sănătatea reclamantului. Guvernul atrage atenția asupra faptului că instanța de apel a ținut cont de comportamentul inofensiv al reclamantului pentru a înlocui măsura internării cu o altă măsură mai puțin constrângătoare, și anume administrarea îngrijirilor medicale obligatorii în spitalul de zi. Guvernul precizează că ceea ce a fost determinant, atât la sentința din 9 octombrie 2003 cât și la momentul internării reclamantului în spitalul psihiatric în decembrie 2003, este faptul că acesta nu admitea diagnosticul medical pus cu privire la el și refuza tratamentul. Este în special lipsa conștienței la reclamant cu privire la necesitatea urmării unui tratament medical care a justificat măsura în cauză, ținând cont de pericolul potențial pentru sine însuși, cei dragi și societatea în general.
2.
Reclamantul
36.
Reclamantul susține, pentru partea sa, că faptul de a fi trebuit să se supună tratamentului în cauză contra voinței sale a adus atingere dreptului la respectarea vieții sale private consacrat de art. 8. El a urmat acest tratament timp de mai mulți ani deoarece a fost obligat de hotărârea tribunalului și din frică de a fi internat în caz de refuz, așa cum fusese deja cazul în decembrie 2003. Această atingere nu ar fi fost prevăzută de lege. Conform expertizei psihiatrice, nu reprezenta niciun pericol pentru sănătatea sau viața altora, nici pentru propria sa sănătate. Medicii subliniaseră caracterul total ipotetic al prognosticului conform căruia evoluția bolii putea deveni sursă de pericol, și tribunalele admitiseră această poziție. Prin urmare, constatarea că reclamantul suferea de „schizofrenie" și absența consimțământului la tratament ar fi fost suficiente pentru autorități pentru a ordona tratamentul obligatoriu.
37.
Cu privire la scopul legitim urmărit, reclamantul susține că scopul avansat de autorități pentru a justifica ingerința în cauză, și anume protejarea propriei sale sănătăți, nu este prevăzut în art. 8 § 2.
38.
Cu caracter subsidiار, el consideră că măsurile luate au fost excesive și disproporționate în raport cu circumstanțele. El expune că pe tot parcursul procedurii privind tratamentul medical obligatoriu, autoritățile nu au examinat posibilitatea unei măsuri mai puțin restrictive, cum ar fi de exemplu un tratament voluntar.
39.
În fine, conform reclamantului, restricțiile care i-au fost impuse suferă de lipsă de garanții proceduale în măsura în care tribunalele nu erau obligate de lege să determine durata tratamentului și în care nu dispunea de un recurs judecesc permițând ca la intervale regulate să se examineze necesitatea de a continua tratamentul.
B.
Aprecierea Curții
1.
Asupra admisibilității
40.
Curtea observă că Guvernul nu a ridicat o excepție privind neepuizarea căilor de atac interne.
41.
În plus, ea reamintește că noțiunea de „viață privată" cuprinde integritatea fizică și morală a persoanei (X. și Y. c. Țările de Jos, 26 martie 1985, §§ 22-27, seria A nr. 91 și Costello-Roberts c. Regatul Unit, 25 martie 1993, § 34, seria A nr. 247-C). În consecință, o atingere chiar și minimă a integrității fizice a unui individ trebuie considerată ca o ingerință în dreptul acestuia la respectarea vieții private enunțat de art. 8 dacă a avut loc contra voinței acestui individ (vezi printre altele Storck c. Germania, nr. 61603/00, § 143, CEDO 2005-V și Juhnke c. Turcia, nr. 52515/99, § 76, 13 mai 2008). Nu este contestat în prezenta cauză că a existat ingerință în dreptul reclamantului protejat de această dispoziție, deoarece sentința tribunalului din orașul Sofia din 9 octombrie 2003 i-a impus un tratament medical contra voinței sale. În plus, această sentință a fost executată de administrație prin administrarea reclamantului de îngrijiri medicale regulate, cel puțin până în luna septembrie 2009. Curtea conchide deci că în prezenta cauză există o ingerință continuă în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private.
42.
Curtea observă de asemenea că acest motiv nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției, și nu este inadmisibil din alte motive. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
2.
Asupra fondului
43.
Pentru a se conforma cu §2 al articolului 8, o ingerință în exercitarea unui drept garantat de acesta trebuie să fie „prevăzută de lege", inspirată de unu sau mai mulți scopuri legitime conform acestui paragraf și „necesară, într-o societate democratică", pentru urmărirea acestui sau acestor scopuri (vezi, printre altele, Glass c. Regatul Unit, nr. 61827/00, § 73, CEDO 2004-II).
44.
Conform jurisprudenței constante a Curții, expresia „prevăzută de lege" impune nu doar respectarea dreptului intern, ci privește și calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu supremația dreptului (vezi, printre altele, Halford c. Regatul Unit, 25 iunie 1997, § 49, Colecția hotărârilor și deciziilor 1997-III și Rotaru c. România [Marea Cameră], nr. 28341/95, § 52, CEDO 2000-V).
45.
Întorcând-se la prezenta cauză, Curtea observă că decizia tribunalului din 9 octombrie 2003 privind tratamentul obligatoriu a fost luată pe baza legii privind sănătatea publică din 1973 care prevedea posibilitatea de a proceda la îngrijiri psihiatrice contra voinței persoanei interesate atunci când starea de sănătate risca să se agraveze serios (vezi §16). Prin urmare, decizia inițială a autorităților judiciare întrunește cerința legalității măsurii.
46.
Pe de altă parte, Curtea observă că tratamentul obligatoriu a fost decis pentru o durată nedeterminată și a fost efectuat timp de mai mult de cinci ani. Curtea consideră deci necesar de a verifica de asemenea dacă implementarea deciziei inițiale cu privire la tratament a fost de asemenea „prevăzută de lege" în sensul articolului 8. La acest sens, Curtea observă că legea din 1973 și ulterior legea din 2005 prevăd un mecanism de control judecesc automat la intervale regulate cu privire la necesitatea de a continua tratamentul (vezi paragrafele 20 și 25). Cu toate acestea, apare clar în prezenta cauză că de la începutul tratamentului reclamantului, autoritățile judiciare nu au inițiat niciodată un asemenea control, și Guvernul nu a prezentat de altfel explicații în această privință.
47.
În aceste condiții, Curtea consideră că menținerea îngrijirilor psihiatrice obligatorii cu privire la interesatul timp de mai mult de cinci ani nu a avut loc în conformitate cu dreptul intern, în special din cauza faptului că evaluările periodice prevăzute de lege nu au fost niciodată aplicate, și în absența oricărui element sugererând că reclamantul ar fi putut contesta continuarea tratamentului, cel puțin pentru perioada anterioară intrării în vigoare a legii din 2005.
48.
A existat deci o violare a articolului 8 pe această problemă.
49.
Având în vedere concluzia care precede, Curtea nu consideră necesar de a verifica în prezenta cauză respectarea celorlalte cerințe ale paragrafului 2 al articolului 8.
III.
PRIVIND CELELALTE PRESUPUSE VIOLĂRI
50.
Invocând art. 3 al Convenției, reclamantul pretinde că a suferit rele tratamente din partea polițiștilor la 1 decembrie 2003. Referitor la art. 5 § 1 lit. e), el contestă legalitatea internării sale în spitalul psihiatric din 17 decembrie 2002 la 10 ianuarie 2003. De altfel, la prezentarea observațiilor părții reclamante ca răspuns la cele ale Guvernului privind admisibilitatea și fondul cauzei, la 2 decembrie 2008, reclamantul a tras un motiv din art. 5 § 4 referitor la absența unui recurs intern permițând contestarea legalității internării sale în spitalul psihiatric din 1 la 29 decembrie 2003. Pe baza articolului 6, se plânge în fine de lipsa de acces la instanța de casație în procedura judiciară privind tratamentul psihiatric obligatoriu.
51.
Cu privire la această parte a cererii, având în vedere ansamblul elementelor din care dispune și în măsura în care este competentă să cunoască de susținerile formulate, Curtea nu observă nicio apariție de violare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de Protocoalele sale. Rezultă că aceste motive sunt în mod evident neîntemeiate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
IV.
PRIVIND ARTICOLUL 41 AL CONVENȚIEI
52.
Conform articolului 41 al Convenției,
„Dacă Curtea declară că a existat o violare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Statului contractant nu permite să se șteargă decât incomplet consecințele acestei violări, Curtea acordă părții vătămate, dacă se cuvine, o satisfacție echitabilă."
A.
Pagubă morală
53.
Reclamantul solicită 4 milioane EUR la titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit din cauza tratamentului medical impus timp de mai mult de cinci ani, din cauza tratamentelor degradante la care ar fi fost supus de poliție la 1 decembrie 2003, precum și din cauza internării sale în spitalul psihiatric de două ori.
54.
Guvernul contestă aceste pretenții.
55.
Curtea observă că pretențiile reclamantului cu privire la prejudiciul moral suferit în relație cu internarea sa în spitalul psihiatric din 17 decembrie 2002 la 10 ianuarie 2003 și rele tratamentele susținute sunt referitoare la motivele declarate inadmisibile și le respinge.
56.
Cu toate acestea, ea consideră că internarea reclamantului în spitalul psihiatric contra voinței sale din 1 la 29 decembrie 2003, efectuată în violare a articolului 5 § 1 (vezi §33), precum și tratamentul medical obligatoriu căruia a fost supus în contradicție cu art. 8 (vezi §48), i-au cauzat o vătămare morală justificând acordarea unei despăgubiri. Pronunțând-se în echitate, așa cum cere art. 41 al Convenției, ea consideră că trebuie acordat reclamantului 5.200 EUR la acest titlu.
B.
Cheltuieli și costuri procesuale
57.
Reclamantul solicită de asemenea 1.535 EUR pentru cheltuielile și costurile procesuale angajate în fața Curții. El prezintă un contract de onorarii încheiat cu avocata sa și o situație a muncii efectuate pentru 18 ore la o rată orară de 80 EUR, adică un total de 1.440 EUR. El produce de asemenea un justificativ de cheltuielile de traducere în valoare de 85 EUR și solicită 10 EUR la titlu de cheltuieli poștale.
58.
Guvernul contestă aceste pretenții.
59.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor procesuale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. Având în vedere complexitatea prezentei cauze, dar și faptul că o parte din motive au fost declarate inadmisibile, și criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă o sumă forfetară de 1.000 EUR, toate cheltuielile incluse, din care trebuie scăzută asistența juridică versată de Consiliul Europei, și anume 850 EUR. Ea acordă în consecință 150 EUR reclamantului la acest titlu.
C.
Dobânzi de întârziere
60.
Curtea consideră că este apropiat să modeleze rata dobânzilor de întârziere conform ratei de dobândă a facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE,
1.
Declară
cererea admisibilă cu privire la motivul privind art. 5 § 1 referitor la internarea reclamantului în spitalul psihiatric din 1 la 29 decembrie 2003, precum și cu privire la motivul privind art. 8 al Convenției referitor la măsura de tratament medical obligatoriu în spitalul de zi psihiatric, și inadmisibilă pentru rest;
2.
Constată
că a existat o violare a articolului 5 § 1 al Convenției;
3.
Constată
că a existat o violare a articolului 8 al Convenției;
4.
Dispune
a)
că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, convertit în leva bulgară la cursul aplicabil la data reglementării:
i.
5.200 EUR (cinci mii doi sute euro) plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de impozit, pentru prejudiciu moral;
ii.
150 EUR (o sută cincizeci euro) plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuieli și costuri procesuale;
b)
că de la expirarea acelui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceea, majorată cu trei puncte procentuale;
5.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 2 septembrie 2010, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului.
Stephen Phillips
Peer Lorenzen
Grefier adjunct
Președinte