SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 1862/05 prezentate de MAGNETTI S.r.l. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 7 septembrie 2010 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișil Karakaș, Guido Raimondi, judecători, și Stanley Naismith; grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 19 mai 2005, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de societatea reclamantă, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA societății reclamante, Magnetti S.r.l., societatea reclamantă, a fost reprezentată în fața Curții de către M. A. Bozzi, avocat la Milano. Guvernul italian (adică, . . .) a fost reprezentat succesiv de agenții săi, domnul I.M. Braguglia, domnul R. Adam și domnul Spatafora, și co-agenții săi, domnii V. Esposito și F. Crisafolli, precum și de co-adjunctul său, domnul N. Lettieri. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În perioada 2001-2002, societatea reclamantă a efectuat mai multe lucrări de construcție și întreținere la comanda unui spital pe nume Ordine Mauriziano O.M. 407,19 EUR (EUR), plus dobânzi și cheltuieli de judecată, la care se considera că are dreptul în schimbul lucrărilor pe care le efectuase. printr-o decizie depusă la grefa sa la 12 noiembrie 2003, Tribunalul a acceptat această cerere. La 28 noiembrie 2003, această decizie a fost notificată O.M. și a câștigat forță de lucru judecat la 7 ianuarie 2004, adică la 40 de zile după notificarea sa, în conformitate cu art. 641 din Codul de procedură civilă. La 25 martie 2004, grefa instanței a însoțit ordinul de plată a ordinului de execuție (formula escutiva) La 17 septembrie 2004, societatea reclamantă a luat o ipotecă pe anumite bunuri ale O.M. în valoare de 796 814 EUR, pentru a asigura executarea hotărârii Tribunalului. Taxele de înscriere se ridicau la 15 994,82 EUR. La 26 octombrie 2004, aceasta nota la O.M. ordinul de plată (atto di precetto) creanțele indicate în somație. În absența executării de către debitor, la 12 noiembrie 2004, societatea reclamantă a inițiat o procedură de sechestru-hotărâre (pignoramento presso terzi) referitoare la bunuri ale unei terțe societăți, E., al cărei creditor era O.M., societatea F., care a introdus la rândul său o procedură de sechestrare-hotărâre împotriva societății E., la 17 decembrie 2004, societatea reclamantă a intervenit în această procedură. Înscrierea creanței societății reclamante la masa pasivă și procedura aferentă în urma lichidării O.M. (a se vedea litera B punctul 2 de mai jos), comisarul extraordinar care a fost însărcinat cu administrarea acesteia (a se vedea litera B punctul n (1) de mai jos), a invitat, printr-o scrisoare din 8 martie 2005, toți creditorii O.M. să solicite înregistrarea creanței lor la masa pasivă a lichidării. La 11 aprilie 2005, societatea reclamantă și-a înscris creanța. Printr-o scrisoare din 17 septembrie 2007, Fondazione Ordine Mauriziano (inclusiv F.O.M. (a se vedea litera B punctul 2 de mai jos) a informat societatea reclamantă că comisarul și-a admis creanța la masa pasivă a lichidării ca creanță chirographiară (fără ipotecă), în valoare de 449 730,64 EUR. La 30 octombrie 2007, societatea reclamantă a introdus o acțiune în fața ministrului de Interne, în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (f) din Decretul-lege nr. 277/04 (a se vedea litera B punctul (n). În special, aceasta susținea că creanța sa era însoțită de o ipotecă înregistrată în mod regulat în registrul bunurilor imobile la 17 septembrie 2004 și susținea că art. 30 alineatul (7) din Decretul-lege nr 159 din 1 octombrie 2007 (precum Decretul-lege nr 159/07) În cazul de față, acest decret-lege a intrat în vigoare după decizia comisarului F.O.M. privind admiterea creanței în litigiu. Prin decretul din 11 ianuarie 2008, Ministerul de Interne a decăzut societatea reclamantă. Reamintind jurisprudența Curții Constituționale (în special hotărârea nr. 355 din 2006), acesta observa că procedura de lichidare a bunurilor F.O.M. viza asigurarea unei protecții identice pentru toți creditorii, ceea ce implica ineficiența confiscărilor individuale (pignoramenti) ) bunurilor organismului debitor; acesta a precizat că decretul său poate fi atacat în fața instanței administrative regionale competente sau poate face obiectul unei acțiuni extraordinare în fața președintelui Republicii. La 26 martie 2008, societatea reclamantă a introdus o acțiune în fața Tribunalului Administrativ Regional din Piemont. Potrivit informațiilor furnizate de guvern, această procedură era pendinte la 18 februarie 2010. 3. Depunerea stării datoriei și aprobarea unui plan de lichidare a activelor F.O.M. La 5 iunie 2008, F.O.M. a depus la Tribunalul din Torino starea datoriei care a fost adoptată la 23 noiembrie 2004 indicând o datorie totală de 456 062 691,75 EUR. Potrivit acestui document, creanța societății reclamante era de 449 730,64 EUR. 119,62 EUR a fost exclus din situația datoriei din cauza refuzului, confirmat printr-un decret al Ministerului de Interne din 11 ianuarie 2008, de a recunoaște această sumă drept creanță privilegiată. Un plan de lichidare a activelor F.O.M. a fost aprobat la 22 iulie 2008. pian di soddisfazione ) care urma să fie prezentat într-o a doua etapă creditorilor; în acest plan de lichidare figura suma estimată a veniturilor din vânzarea viitoare a anumitor bunuri imobile; din planul nu era încă posibil să se prevadă valoarea bunurilor mobile și să se stabilească sumele ale căror sume ar putea fi recuperate de către organismul debitor. La sfârșitul lunii noiembrie 2009, mai multe active de lichidare urmau să fie vândute; potrivit informațiilor furnizate de societatea reclamantă la 9 februarie 2010, F.O.M. a plătit toate creanțele privilegiate și jumătate din creanțele chirografice; prin urmare, până la acea dată, procedura de lichidare era în curs de desfășurare. Procedura de opoziție la starea de pasiv a conturilor de lichidare la 23 septembrie 2008, societatea reclamantă a introdus în fața Tribunalului din Torino o acțiune împotriva stării datoriei în cadrul procedurii de lichidare și s-a plâns în special de faptul că creanța sa ar fi fost acceptată fără a ține seama de ipotecă pe care a solicitat-o la 17 septembrie 2004. Printr-o decizie definitivă depusă la grefa sa la 11 noiembrie 2009, Tribunalul a reieșit, printre altele, că, în contextul procedurilor de lichidare, excluderea privilegiului ipotecar răspundea necesității de a asigura protecția tuturor creditorilor și, prin urmare, a respins cererea societății reclamante. O.M. și rapoartele de finanțare cu regiunea Piemont Fostul ordin de cavalerism creat în 1572 pentru gestionarea operelor de asistență socială, O.M. a făcut obiectul XIV Dispoziție tranzitorie a Constituției Republicii Italiene, care, declarând în același timp că titlurile noționale nu sunt recunoscute, prevedeau conservarea O.M. ca instituție publică spitalicească (ente ospedaliero Rapoartele de finanțare dintre Regiunea Piemont (adică Regiunea Piemont) și O.M. sunt descrise în hotărârea Curții de Conturi n 223 din 2005, referitor la o procedură în răspundere a doi administratori ai O.M., la care ambele părți fac trimitere în observațiile lor. Pasiunile esențiale ale acestei hotărâri pot fi rezumate după cum urmează: În cadrul unei reforme a sistemului de sănătate care a avut loc în Italia în anii '90 ai secolului trecut, gestionarea activităților acestui sector a fost atribuită instituțiilor (enti) asimilate întreprinderilor (aziende) și caracterizate de o personalitate juridică proprie și de autonomie patrimonială (Legea nr. 502/1992 de instituire a azilului sanitar locali ). Serviciul de îngrijire prestat de aceste organizații era remunerat de regiune pe baza costului prestației furnizate. Conform Legii regionale nr. 8/1995, această modalitate de finanțare era aplicabilă și spitalelor O.M. Cu toate acestea, ținând seama, printre altele, de o situație de criză financiară, regiunea, respectând principiile stabilite în Decretul legislativ nr. 229/1999 a adoptat, printr-o deliberări din 14 octombrie 1999, un sistem de repartizare a resurselor financiare între operatorii din sectorul sanitar care prevăd o diferență între structurile publice regionale, care ar continua să beneficieze de finanțare pe baza costurilor prestațiilor lor și, pe de altă parte, structurile așa-zise "acreditate" În ceea ce privește serviciile de asistență medicală furnizate de către părți, Comisia consideră că, în cazul în care nu s-ar fi acordat niciun ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE, aceasta ar fi trebuit să fie considerată ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE. La datele nespecificate din 2002, administratorii O.M. au introdus în fața Tribunalului Administrativ Regional mai multe acțiuni prin care au atacat această deliberare, precum și alte decizii ale regiunii de reglementare a contribuțiilor financiare destinate O.M. printr-un decret al președintelui Republicii 19 Septembrie 2002, un comisar extraordinar a fost însărcinat cu administrarea provizorie a O.M. în vederea unei redresări financiare a acestuia din urmă. Prin deliberări din 17 noiembrie 2003, Consiliul Regiunii a aprobat un protocol care prevede, printre altele, o contribuție extraordinară de 50 000 000 EUR care urmează să fie plătită O.M. cu condiția ca acesta să renunțe la acțiunile administrative pe care le-a inițiat. La 13 iunie 2006, având în vedere acordarea acestei contribuții, comisarul însărcinat cu administrarea O.M. ca urmare a colapsului financiar al acestuia din urmă (a se vedea punctul 3 de mai jos) a declarat că a renunțat la litigiile administrative în curs și, prin urmare, aceste proceduri se încheie printr-un regulament amiabil. Decretul-lege nr. 277 din 19 noiembrie 2004 (convertit prin Legea nr. 4/2005) Prin Decretul-lege nr. 277 din 19 noiembrie 2004 ( art. 1 din acest decret a ordonat crearea printr-o lege regională a unui nou organism succesor al O.M. în gestionarea serviciului spitalicesc. Astfel, Azienda Sanitaria Ospedaliera Ordinine Mauriziano di Torino, cu personalitate juridică publică, trăiește la 1 februarie 2005. Conform acestui decret, nicio procedură de executare împotriva O.M. nu ar putea fi introdusă sau continuată timp de 24 de luni de la 23 noiembrie 2004 (data intrării în vigoare a decretului), iar procedurile de executare în instanță ar face obiectul unei declarații de încetare a acțiunii de către judecător [art. 3 alineatul (1) ]. decretul prevedea că un comisar extraordinar va organiza verificarea masei pasive și a masei active a conturilor O.M. pentru a ajunge la redresarea acesteia. În sfârșit, în conformitate cu art. 3 alineatul (1) din decret, creditorii ar putea ataca în fața ministrului de interne deciziile reprezentantului legal al F.O.M., care exclude din procedură anumite creanțe din situația datoriei. Legea finanțelor nr 296 din 27 decembrie 2006 (precum Legea nr. 2906/2006 între timp, în temeiul articolului 1 alineatul 1349, din Legea nr. 2906/2006, durata de aplicare a Decretului-lege nr. 277/2004 a fost extins de la douăzeci și patru de luni la 36 de luni. În temeiul acestui paragraf, hotărârile judecătorești care recunosc creanțele devenite definitive după intrarea în vigoare a Decretului-lege nr 277/2004 (și anume, 23 noiembrie 2004) ar fi lipsite de efect în raport cu Azienda Sanitaria Ospedaliera Ordine Mauriziano di Torino (înstituită la 1 februarie 2005). În conformitate cu punctul 1350 din același articol, proprietatea asupra bunurilor mobile și imobile a O.M. a fost transferată către F.O.M., cu excepția bunurilor necesare pentru desfășurarea activității spitalului Umberto din Torino și a Institutului Candiolo pentru cercetarea și tratarea cancerului. Această lege a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007. Prin acest decret-lege, guvernul prorogea sine die imposibilitatea de a introduce sau de a continua orice procedură de executare împotriva F.O.M. și a decis că gajurile și ipotecile înregistrate pe bunurile care aparțin în prezent fundației nu mai au efect și că acestea nu au putut fi invocate împotriva comisarului care administra lichidarea bunurilor [art. 30 alineatul (7) din Decretul-lege nr. 159/07]. La 27 noiembrie 2007, acest decret-lege a fost transformat în lege (n 222/07). GRIFS invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, societatea reclamantă se plânge de încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale rezultate din imposibilitatea de a-și recupera creanța ca urmare a intrării în vigoare a Decretului-lege nr 277/2004. Din punctul de vedere al aceluiași articol, Comisia deduce din textul articolului 1 din Legea finanțelor nr. 296/06 că datoriile pe care O.M. le-a asumat după Decretul-lege nr 277/2004 și până la instituția Azienda Sanitaria Ospedaliera Ordinine Mauriziano di Torino (la 1 februarie 2005) va fi responsabilitatea F.O.M. Această dispoziție, precum și scăderea anumitor bunuri din patrimoniul F.O.M. ar duce la o reducere a masei active a F.O.M. în detrimentul creditorilor și la nerespectarea articolului 1 din Protocolul nr. Societatea reclamantă se plânge apoi că creanța sa a fost privată de garanția ipotecară înscrisă pe bunurile O.M. la 17 septembrie 2004, ceea ce ar constitui o expropriere fără despăgubiri. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, în ceea ce privește dreptul de acces la o instanță și art. 13 din convenție, societatea reclamantă se plânge de imposibilitatea de a obține executarea hotărârii care a recunoscut creanța sa și de lipsa unei căi de atac efective care să îi permită recuperarea acesteia. În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din convenție, societatea reclamantă denunță imposibilitatea de a sesiza o autoritate independentă și imparțială pentru a se plânge de limitarea dreptului său de proprietate. De asemenea, aceasta se referă la absența unui organism care protejează interesele creditorilor, precum și la controlul judiciar asupra procedurii de redresare. În cele din urmă, societatea reclamantă susține că, spre deosebire de toți contribuabilii, aceasta trebuie să suporte cheltuielile comune prin faptul că suportă costurile de colaps financiar ale unui spital public și invocă art. 14 din convenție. În cadrul plângerii privind privarea de garanția ipotecară de creanța sa, societatea reclamantă invocă, de asemenea, încălcarea articolului 14 din convenție, fără a susține totuși acest motiv. Într-o scrisoare din 9 februarie 2010, ca răspuns la o cerere de informații faptice pe care grefa Curții i-a adresat-o, societatea reclamantă a introdus noi obiecțiuni. Fără a invoca niciun articol al Convenției, Comisia se plânge că nicio instanță nu a examinat motivele de incompatibilitate a decretului nr 277/2004 cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Pe teritoriul articolului 14 din Convenție, societatea reclamantă a declarat că a fost discriminată în raport cu aceasta. altor creditori ai organismelor publice aflate în lichidare care au beneficiat de finanțare din partea statului membru în cauză și pe motiv că O.M. ar fi avut cel mai mare avantaj (și anume, Spitalul Umberto 1 din Torino). 1 la Convenție, societatea reclamantă se plânge de încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale din trei unghiuri diferite privind compatibilitatea cu acest drept a Decretului-lege nr 277/2004, de la punctele 1349 și 1350 din Legea finanțelor nr 296/06 și de excluderea garanției ipotecare înscrise pe bunurile O.M. la 17 septembrie 2004. 1 Astfel, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În primul rând, guvernul susține că, în cazul de față, autoritățile nu au făcut decât să suspende temporar exigibilitatea creanței societății reclamante din cauza unei grave dificultăți economice. În acest context, acestea au instituit o procedură de lichidare prin concurs, reglementată de Decretul-lege nr. 277/04, al cărui scop era de a-i satisface pe toți creditorii, în conformitate cu regula de la condiciocreditorum În plus, guvernul observă că, ca urmare a adoptării Decretului regiunii Piemont din 14 octombrie 1999, O.M. a fost declasificat de la o structură publică în structură acreditată Cu toate acestea, Comisia consideră că, în cazul de față, nu există niciun motiv pentru a considera că o măsură de ajutor de stat constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) litera (c) din TFUE. se limitează la a declara că nicio procedură executivă nu poate fi inițiată împotriva Azienda Ospedaliera Ordine Mauriziano pentru datorii anterioare datei intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 277/04, fără a preciza totuși că Azienda în cauză nu răspunde datoriilor născute între această din urmă dată și cea a creării sale Potrivit guvernului, punctul 1350 din primul articol al acestei legi, în cazul în care a exclus anumite bunuri din masa activă a F.O.M., nu a afectat însă valoarea creanțelor ale căror creditori sunt titulari. În cele din urmă, guvernul arată că procedura de lichidare a O.M. este pendinte și că calea de atac în fața instanței administrative sau ordinare este deschisă societății reclamante în ceea ce privește ineficiența privilegiilor sale. Prin urmare, această parte a cererii ar fi prematură. Societatea reclamantă își reiterează obiecțiunile și observă că O.M. este un organism public care asigură servicii de sănătate publică și care susține că, în niciun caz, cheltuielile publice nu pot fi suportate de anumite persoane fizice, în special, în cazul creditorilor O.M. Legiuitorul obișnuit ar trebui să corecteze deficitul de patrimoniu al O.M. prin utilizarea de fonduri suplimentare. Societatea reclamantă consideră, de asemenea, că Decretul din 14 octombrie 1999 a privat ilegal O.M. de finanțare regională. În orice caz, statul ar fi făcut ca creditorii O.M. să cântărească toate costurile necesare pentru consolidarea financiară a acestuia, în loc să distribuie aceste cheltuieli între contribuabili. În primul rând, Curtea arată că, din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, recurenta formulează trei obiecțiuni distincte. În ceea ce privește primele două dintre acestea, referitoare la imposibilitatea societății reclamante de a-și recupera creanța ca urmare a intrării în vigoare a Decretului-lege nr 277/2004 și a Legii finanțelor n 296/06, Curtea constată de la început că acestea se referă la obținerea sumelor de care societatea reclamantă este creatoare; aceste obiecții fiind strâns legate, ele se pot baza pe o examinare comună. În acest context, Curtea consideră că procedura de lichidare a O.M. era pendinte la 9 februarie 2010, această parte a cererii este prematură și trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. În ceea ce privește al treilea motiv întemeiat pe art. 1 din protocol 1, și anume excluderea garanției ipotecare înscrise pe bunurile O.M., Curtea constată că acțiunea introdusă de societatea reclamantă în fața Tribunalului Administrativ Regional din Piemont la 26 martie 2008 era în curs de 9 februarie 2010. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Invocând art. 6 alineatul (1) (în ceea ce privește dreptul de acces la o instanță) și art. 13 din convenție, societatea reclamantă se plânge de imposibilitatea de a obține executarea hotărârii care i-a recunoscut creanța și de lipsa unei căi de atac efective care să îi permită recuperarea acesteia. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Guvernul susține că statul poate impune în mod legitim limitări ale dreptului unui creditor de a-și recupera creanța în cazul în care scopul pe care îl urmărește este de a proteja interesele tuturor creditorilor, în special în ipoteza unei proceduri de lichidare. nu se aplică în cazul îndatorării unui organism public care desfășoară o activitate sanitară. Curtea face trimitere la considerațiile pe care le-a formulat cu privire la primele două obiecțiuni ale societății reclamante în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; prin urmare, Comisia consideră că această parte a cererii este prematură și trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenția menționată anterior, societatea reclamantă denunță imposibilitatea de a sesiza o autoritate independentă și imparțială pentru a se plânge de limitarea dreptului său de proprietate. De asemenea, aceasta se referă la absența unui organism care protejează interesele creditorilor, precum și la controlul judiciar asupra procedurii de redresare. Guvernul susține că societatea reclamantă a putut introduce o acțiune în fața unor instanțe independente și imparțiale și că, în orice caz, i s-a deschis calea unei acțiuni în fața instanței administrative. Societatea reclamantă susține că Ministerul de Interne, chemat să vegheze asupra gestionării și asupra conturilor O.M., nu avea caracteristicile de independență și imparțialitate prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție. Curtea reamintește importanța protecției împotriva presiunilor externe pentru a asigura respectarea condiției de independență a unei instanțe prevăzute la art. 6 alineatul (1) din Convenție (Findlay c. Regatul Unit, 25 februarie 1997, § 73, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997 I, și Hirschhorn c. România, n 29294/02, § 70, CEDO 2007 IX). În ceea ce privește condiția imparțialității, Curtea reamintește că are două aspecte: în primul rând, instanța nu trebuie să manifeste în mod subiectiv nici un fel de părtinire sau prejudecată personală; în al doilea rând, instanța trebuie să fie imparțială în mod obiectiv, adică să ofere garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privință. Este vorba despre încrederea pe care instanțele unei societăți democratice trebuie să o inspire justițiabililor, începând cu părțile la procedură (Daktaras c. Lituania, nr 4990/98, § 32, CEDO 2000 X). Cu toate acestea, Curtea constată că societatea reclamantă nu a produs niciun element de natură să indice faptul că organismele sesizate ar fi încălcat garanțiile de independență și imparțialitate impuse în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție. Deoarece acest motiv nu a fost susținut, acesta trebuie respins pentru nefondare vădită în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În cele din urmă, societatea reclamantă susține că, spre deosebire de toți contribuabilii, aceasta trebuie să suporte cheltuielile comune prin faptul că suportă costurile de colaps financiar ale unui spital public și invocă art. 14 din convenție. În cadrul plângerii privind privarea de garanția ipotecară de creanța sa, societatea reclamantă se plânge, de asemenea, de încălcarea articolului 14 din convenție, fără a susține totuși acest motiv. Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau a altor opinii, originii naționale sau sociale, apartenenței la o minoritate națională, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Curtea constată că acest motiv este legat de cel întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, declarat inadmisibil pe baza motivelor expuse mai sus. În plus, Comisia observă că, în sensul articolului 14 din convenție, discriminarea rezultă din tratarea în mod diferit, cu excepția cazului în care există o justificare obiectivă și rezonabilă, a persoanelor plasate într-un anumit domeniu în situații comparabile ( Willis c. Regatul Unit, nr. 36042/97, § 48, CEDO 2002-IV, și Zarb Adami c. Malta, n 17209/02, § 71, CEDO 2006). VIII. În cazul de față, Curtea constată că societatea reclamantă compară situația sa cu cea a Or, ambele situații nu sunt comparabile, bunul în litigiu constituind, în cazul de față, nu un impozit, ci o creanță recunoscută societății reclamante în cadrul unei proceduri de lichidare pendinte. Curtea consideră, prin urmare, că această parte a cererii trebuie respinsă pentru nefondare vădită în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin scrisoarea din 9 februarie 2010, ca răspuns la o cerere de informații faptice pe care grefa Curții i-a adresat-o, societatea reclamantă a introdus noi obiecțiuni, fără a invoca niciun articol din convenție, aceasta se plânge că nicio instanță nu a examinat motivele de incompatibilitate a decretului nr 277/2004 cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. Pe teren de la art. 14 din convenție, societatea reclamantă susține că a fost discriminată față de alți creditori ai organismelor publice în lichidare care au beneficiat de finanțare din partea statului membru respectiv și pe motiv că O.M. ar fi fost Curtea constată că aceste obiecțiuni, introduse după comunicarea cererii către guvernul pârât, nu constituie aspecte ale obiecțiunilor asupra cărora părțile au făcut schimb de observații (Pryanik Ucraina, nr. 75788/01, §§ 19-20, 19 aprilie 2005, Nuray Șen Turcia (n , n 25354/94, § 199-200, 30 martie 2004, și alții, Italia, n 43134/05, § 136-137, 1 decembrie 2009). Având în vedere aceste considerații, în această etapă a procedurii, Curtea consideră, prin urmare, că nu este necesar să se examineze aceste obiecțiuni. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Françoise Tulkens Grefier Președinte
de la requête n
o
18629/05
présentée par MAGNETTI S.r.l.
contre l'Italie
La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant le 7 septembre 2010 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
Guido Raimondi,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 19 mai 2005,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la société requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La société requérante,
Magnetti S.r.l.
(«
la société requérante
»), a été représentée devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») a été représenté successivement par ses agents, M. I.M.
Braguglia, M. R.
Adam et M
me
E.
Spatafora, et ses coagents, MM. V.
Esposito et F.
Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N.
Lettieri.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
La procédure d'injonction
Entre 2001 et 2002, la société requérante réalisa plusieurs travaux de bâtiment et d'entretien sur commande d'un hôpital dénommé
Ordine Mauriziano
(«
l'O.M.
»).
Le 19
septembre 2003, elle saisit le tribunal de Turin («
le tribunal
») d'une demande d'injonction de payer (
decreto ingiuntivo
) à l'encontre de l'O.M., pour un montant de 398
407,19 euros (EUR), plus intérêts et frais de justice, auquel elle estimait avoir droit en contrepartie des travaux qu'elle avait réalisés.
Par une décision déposée à son greffe le 12 novembre 2003, le tribunal fit droit à cette demande.
Le 28 novembre 2003, cette décision fut notifiée à l'O.M. et acquit force de chose jugée le 7 janvier 2004, c'est-à-dire quarante jours après sa notification, conformément à l'article 641 du code de procédure civile. Le 25 mars 2004, le greffe du tribunal assortit l'injonction de payer de l'ordre d'exécution (
formula esecutiva
).
Le 17 septembre 2004, la société requérante prit une hypothèque sur certains biens de l'O.M. pour un montant de 796
814
EUR, afin de garantir l'exécution de la décision du tribunal. Les frais d'inscription s'élevaient à 15
Le 26
octobre 2004, elle notifia à l'O.M. l'ordre de payer (
atto di precetto
) les créances indiquées dans l'injonction.
En l'absence d'exécution par le débiteur, le 12 novembre 2004 la société requérante entama une procédure de saisie-arrêt (
pignoramento presso terzi
) portant sur des biens d'une tierce société, E., dont l'O.M.
était créancier.
La
société
2.
L'inscription de la créance de la société requérante à la masse passive et la procédure y relative
A la suite de la mise en liquidation de l'O.M. (voir lettre B, point n
o
2, ci-dessous), le commissaire extraordinaire qui avait été chargé d'administrer celui-ci (voir lettre B, point n
o
1, ci-dessous), invita, par une lettre du 8 mars 2005, tous les créanciers de l'O.M. à demander l'inscription de leur créance à la masse passive de la liquidation. Le 11 avril 2005, la société requérante fit inscrire sa créance.
Par une lettre du 17 septembre 2007, la Fondazione Ordine Mauriziano («
la F.O.M.
»), fondation créée afin d'endosser les dettes de l'O.M. et chargée de gérer ses biens pendant la liquidation, (voir lettre B, point n
o
2 ci
‑
dessous), informa la société requérante que le commissaire avait admis sa créance à la masse passive de la liquidation en tant que créance chirographaire (dépourvue d'hypothèque), pour un montant de 449
730,64
EUR.
Le 30 octobre 2007, la société requérante introduisit un recours devant le ministre de l'Intérieur, en vertu de l'article 3, alinéa 1 f, du décret-loi n
o
277/04 (voir lettre B, point n
o
2, ci-dessous). Elle alléguait notamment que sa créance était assortie d'une hypothèque régulièrement inscrite dans le registre des biens immobiliers le 17 septembre 2004 et fit valoir que l'article 30, alinéa 7, du décret-loi n
o
159 du 1
er
octobre 2007 («
le décret-loi n
o
159/07
») n'était pas applicable en l'espèce, ce décret-loi étant entré en vigueur après la décision du commissaire de la F.O.M. concernant l'admission de la créance litigieuse.
Par un décret du 11 janvier 2008, le ministère de l'Intérieur débouta la société requérante. Rappelant la jurisprudence de la Cour constitutionnelle (notamment, l'arrêt n
o
355 de 2006), il observait que la procédure de liquidation des biens de la F.O.M. visait à assurer une protection identique à tous les créanciers, ce qui impliquait l'ineffectivité des saisies individuelles (
pignoramenti
) des biens de l'organisme débiteur. Il précisait que son décret pouvait être attaqué devant le tribunal administratif régional compétent ou bien faire l'objet d'un recours extraordinaire devant le président de la République.
Le 26 mars 2008, la société requérante introduisit un recours devant le tribunal administratif régional du Piémont. Selon les informations fournies par le Gouvernement, cette procédure était pendante au 18 février 2010.
3.Le dépôt de l'état du passif et l'approbation d'un plan de liquidation des biens de la F.O.M.
Le 5 juin 2008, la F.O.M. déposa devant le tribunal de Turin l'état du passif arrêté au 23 novembre 2004 indiquant un endettement total de 456
062
691,75 EUR. Selon ce document, la créance de la société requérante s'élevait à 449
730,64 EUR. Un montant de 3
119,62 EUR était exclu de l'état du passif en raison du refus, confirmé par un décret du ministère de l'Intérieur du 11 janvier 2008, de reconnaître cette somme comme créance privilégiée.
Un plan de liquidation des biens de la F.O.M. fut approuvé le 22
juillet 2008. Ce plan faisait état des biens constituant la masse active de la liquidation en vue de la rédaction d'un «
projet de satisfaction
» (
piano di soddisfazione
) à soumettre dans un deuxième temps aux créanciers. Dans ce plan de liquidation figurait le montant estimé du produit de la future vente de certains biens immeubles. Il ressortait du plan qu'il n'était pas encore possible de prévoir la valeur des biens meubles et de dire quelles sommes dont l'organisme débiteur était créancier pourraient être recouvrées.
A la fin du mois de novembre 2009, plusieurs biens à l'actif de la liquidation devaient encore être vendus. Selon les informations fournies par la société requérante le 9 février 2010, la F.O.M. a payé la totalité des créances privilégiées et la moitié des créances chirographaires. A cette date, la procédure de liquidation demeurait donc pendante.
4.
La procédure d'opposition à l'état du passif des comptes de liquidation
Le 23 septembre 2008, la société requérante introduisit devant le tribunal de Turin un recours en opposition à l'état du passif dans le cadre de la procédure de liquidation. Elle se plaignait notamment de ce que sa créance eût été admise sans considération de l'hypothèque qu'elle avait fait inscrire le 17
septembre 2004.
Par une décision définitive déposée à son greffe le 11 novembre 2009, le tribunal releva, entre autres, que, dans le contexte des procédures de liquidation, l'exclusion du privilège hypothécaire répondait à la nécessité d'assurer la protection de l'ensemble des créanciers. Il rejeta donc la demande de la société requérante.
B.
L'histoire de l'O.M. et le droit interne pertinent
1.
L'O.M. et les rapports de financement avec la Région Piémont
Ancien ordre de chevalerie créé en 1572 pour la gestion d'œuvres d'assistance sociale, l'O.M. fit l'objet de la XIV
e
disposition transitoire de la Constitution de la République italienne, qui, tout en déclarant que les titres nobiliaires n'étaient pas reconnus, prévoyait la conservation de l'O.M. en tant qu'établissement hospitalier public (
ente ospedaliero
).
Les rapports de financement entre la Région Piémont («
la Région
») et l'O.M. sont décrits dans l'arrêt de la Cour des comptes n
o
223 de 2005, portant sur une procédure en responsabilité de deux administrateurs de l'O.M., et auquel les deux parties font référence dans leurs observations. Les passages essentiels de cet arrêt peuvent se résumer comme suit.
Dans le cadre d'une réforme du système de santé qui eut lieu en Italie au courant des années quatre-vingt-dix du siècle dernier, la gestion des activités de ce secteur fut attribuée à des institutions (
enti
) assimilées à des entreprises (
aziende
) et caractérisées par une personnalité juridique propre et une autonomie patrimoniale (loi n
o
502/1992 instituant les «
aziende sanitaire locali
»
). Le service de soins assuré par ces organismes était rémunéré par la Région sur la base du coût de la prestation fournie. Selon la loi régionale n
o
8/1995, cette modalité de financement était applicable également aux hôpitaux de l'O.M.
Toutefois, compte tenu, entre autres, d'une situation de crise financière, la Région, se conformant aux principes établis par le décret législatif n
o
229/1999, adopta par une délibération du 14 octobre 1999 un système de répartition des ressources financières entre les opérateurs du secteur sanitaire prévoyant une différence entre, d'une part, les structures publiques régionales, qui continueraient à bénéficier de financements sur la base du coût de leurs prestations, et, d'autres part, des structures dites «
accréditées
», dont l'O.M. faisait partie, et qui seraient rémunérées uniquement sur la base des prestations sanitaires assurées (à l'exclusion donc des coûts généraux).
Selon les informations concordantes fournies par les parties, cette délibération entraîna de fait un déclassement de l'O.M. de structure appartenant au réseau public en structure «
accréditée
».
A des dates non précisées de 2002, les administrateurs de l'O.M. introduisirent devant le tribunal administratif régional plusieurs recours par lesquels ils attaquaient cette délibération ainsi que d'autres décisions de la Région visant à réglementer les contributions financières destinées à l'O.M.
Par un décret du président de la République du 19
septembre 2002, un commissaire extraordinaire fut chargé de l'administration provisoire de l'O.M. en vue d'un redressement financier de ce dernier.
Par une délibération du 17 novembre 2003, le Conseil de la Région approuva un protocole prévoyant, entre autres, une contribution extraordinaire de 50
000
000 EUR à verser à l'O.M. à condition que celui-ci renonçât aux recours administratifs qu'il avait entamés.
Le 13 juin 2006, compte tenu de l'octroi de cette contribution, le commissaire chargé d'administrer l'O.M. à la suite de l'effondrement financier de ce dernier (voir l'alinéa 3 du point 2 ci-dessous) déclara renoncer aux contentieux administratifs en cours. Ces procédures se conclurent donc par un règlement à l'amiable.
2.
Le décret-loi n
o
277 du 19 novembre 2004 (converti en loi n
o
4/2005)
Par un décret-loi n
o
277 du 19 novembre 2004 («
le décret-loi n
o
277/04
»), instaurant des mesures extraordinaires de redressement financier de l'O.M.,
le gouvernement ordonna la création d'une fondation (Fondazione Ordine Mauriziano) endossant les dettes de l'O.M.
et chargée de gérer ses biens pendant la liquidation.
L'article 1 de ce décret ordonnait la création par une loi régionale d'un nouvel organisme succédant à l'O.M. dans la gestion du service hospitalier. C'est ainsi que l'Azienda Sanitaria Ospedaliera Ordine Mauriziano di Torino, dotée de la personnalité juridique publique, vit le jour le 1
er
février 2005.
Aux termes de ce décret, aucune procédure d'exécution à l'encontre de l'O.M.
ne pourrait être introduite ou poursuivie pendant vingt-quatre mois à compter du 23 novembre 2004 (date d'entrée en vigueur du décret) et les procédures d'exécution en instance feraient l'objet d'une déclaration d'extinction de l'action de la part du juge (article 3, alinéa 1
a
et
b
). L'article 3, alinéa 1
e,
du décret prévoyait qu'un commissaire extraordinaire organiserait la vérification de la masse passive et de la masse active des comptes de l'O.M. afin de parvenir au redressement de celui-ci.
Enfin, selon l'article 3, alinéa 1
f,
du décret, les créanciers pourraient attaquer devant le ministre de l'Intérieur les décisions du représentant légal de la F.O.M. excluant de la procédure certaines créances de l'état du passif.
3.
La loi de finances n
o
296 du 27 décembre 2006 («
la loi n
o
296/2006
»)
Entre-temps, sur la base de l'article 1, alinéa 1349, de la loi n
o
296/2006, la durée de vigueur du décret-loi n
o
277/2004 fut portée de vingt-quatre à trente-six mois. En vertu de cet alinéa, les décisions de justice reconnaissant des créances devenues définitives après l'entrée en vigueur du décret-loi n
o
277/2004 (c'est-à-dire le 23 novembre 2004) seraient privées d'effet vis
‑
à
‑
vis de l'Azienda Sanitaria Ospedaliera Ordine Mauriziano di Torino (instituée le 1
er
février 2005).
Conformément à l'alinéa 1350 du même article, la propriété des biens meubles et immeubles de l'O.M. a été transférée à la F.O.M., exception faite pour les biens nécessaires au déroulement de l'activité de l'hôpital Umberto
1
er
de Turin et de l'Institut de Candiolo pour la recherche et le traitement du cancer.
Cette loi est entrée en vigueur le 1
er
janvier 2007.
4.
Le décret-loi n
o
159/07
Par ce décret-loi, le gouvernement prorogea
sine die
l'impossibilité d'introduire ou de poursuivre toute procédure d'exécution à l'encontre de la F.O.M. et décida que les gages et hypothèques inscrits sur les biens désormais appartenant à la fondation étaient privés d'effet et qu'on ne pouvait les faire valoir à l'encontre du commissaire administrant la liquidation des biens (article 30, alinéa 7, du décret-loi n
o
159/07).
Le 27 novembre 2007, ce décret-loi a été converti en loi (n
o
222/07).
1.
Invoquant l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, la société requérante se plaint de la violation de son droit au respect de ses biens résultant de l'impossibilité de recouvrer sa créance du fait de l'entrée en vigueur du décret-loi n
o
277/2004.
Sous l'angle du même article, elle déduit du texte de l'article 1 de la loi de finances n
o
296/06 que les dettes que l'O.M. a contractées après le décret-loi n
o
277/2004 et jusqu'à l'institution de l'Azienda Sanitaria Ospedaliera Ordine Mauriziano di Torino (le 1
er
février 2005) incomberont à la F.O.M. Cette disposition ainsi que la soustraction de certains biens du patrimoine de la F.O.M. entraîneraient une réduction de la masse active de cette dernière au détriment des créanciers et au mépris de l'article 1 du Protocole n
o
1.
La société requérante se plaint ensuite de ce que sa créance ait été privée de la garantie hypothécaire inscrite sur les biens de l'O.M. le 17 septembre 2004, ce qui constituerait une «
expropriation sans indemnisation
».
2.
Invoquant les articles 6 § 1 de la Convention, quant au droit d'accès à un tribunal, et 13 de la Convention, la société requérante se plaint de l'impossibilité d'obtenir l'exécution de la décision ayant reconnu sa créance et de l'absence de recours effectifs lui permettant de recouvrer celle-ci.
3.
Se plaçant de nouveau sur le terrain de l'article 6 § 1 de la Convention, la société requérante dénonce l'impossibilité de saisir une autorité indépendante et impartiale pour se plaindre de la limitation de son droit de propriété. Elle s'en prend également à l'absence d'un organisme qui protège les intérêts des créanciers, ainsi qu'à celle d'un contrôle judiciaire concernant la procédure de redressement.
4.
La société requérante allègue enfin qu'à la différence de l'ensemble des contribuables, elle doit assumer les dépenses communes en ce qu'elle supporte les coûts de l'effondrement financier d'un hôpital public. Elle invoque l'article 14 de la Convention.
Dans le cadre du grief portant sur la privation de la garantie hypothécaire de sa créance, la société requérante allègue aussi la violation de l'article
14 de la Convention, sans pourtant étayer ce grief.
5.
Dans une lettre datée du 9 février 2010, en réponse à une demande d'informations factuelles que le greffe de la Cour lui avait adressée, la société requérante a introduit de nouveaux griefs.
Sans invoquer aucun article de la Convention, elle se plaint de ce qu'aucun tribunal n'ait examiné les motifs d'incompatibilité du décret n
o
277/2004 avec l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
Sur le terrain de l'article 14 de la Convention, la société requérante allègue avoir subi une discrimination par rapport «
à d'autres créanciers d'organismes publics en liquidation ayant bénéficié de financements de l'Etat
» et au motif que l'O.M. aurait été «
dépouillé de son bien le plus important
» (à savoir l'hôpital Umberto 1
er
de Turin).
1.
Invoquant l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, la société requérante se plaint de la violation de son droit au respect de ses biens sous trois angles différents concernant la compatibilité avec ce droit respectivement du décret-loi n
o
277/2004, des alinéas 1349 et 1350 de la loi de finances n
o
296/06 et de l'exclusion de la garantie hypothécaire inscrite sur les biens de l'O.M. le 17 septembre 2004.
L'article 1 du Protocole n
o
1 est ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement soutient d'abord que, dans le cas d'espèce, les autorités n'ont fait que suspendre temporairement l'exigibilité de la créance de la société requérante en raison d'une situation de grave difficulté économique. Dans ce contexte, elles ont mis en place une procédure de liquidation par concours, régie par le décret-loi n
o
277/04, dont le but était de satisfaire tous les créanciers, suivant la règle de la
par condicio creditorum
.
De plus, le Gouvernement observe que, par suite de l'adoption de l'arrêté de la Région Piémont du 14 octobre 1999, l'O.M. a été déclassé de structure publique en structure «
accréditée
», la Région rémunérant cet organisme uniquement à hauteur du montant des soins médicaux dispensés, ce qui exclut les coûts de gestion, dont ceux exposés pour les travaux de construction exécutés, en l'espèce, par la société requérante.
Le Gouvernement considère ensuite que l'alinéa 1349 de l'article 1 de la loi de finances n
o
296/2006 n'a pas réduit le patrimoine de la F.O.M. car «
il se limite à déclarer qu'aucune procédure exécutive ne peut être entamée à l'encontre de l'Azienda Ospedaliera Ordine Mauriziano pour des dettes antérieures à la date d'entrée en vigueur du décret-loi n
o
277/04, sans toutefois énoncer que l'Azienda en question ne répond pas des dettes nées entre cette dernière date et celle de sa création
». Selon le Gouvernement, l'alinéa 1350 du premier article de cette loi, s'il a exclu certains biens de la masse active de la F.O.M., n'a pas pour autant touché le montant des créances dont les créanciers sont titulaires.
Le Gouvernement relève enfin que la procédure de liquidation de l'O.M. est pendante et que la voie d'un recours devant le juge administratif ou ordinaire est ouverte à la société requérante en ce qui concerne l'ineffectivité de ses privilèges. Cette partie de la requête serait donc prématurée.
La société requérante réitère ses griefs et observe que l'O.M.
est un organisme public assurant un service sanitaire public. Elle soutient que les dépenses publiques ne peuvent en aucun cas être mises à la charge de certains particuliers, notamment, dans le cas d'espèce, des créanciers de l'O.M. Il incomberait au législateur ordinaire de redresser le déficit du patrimoine de l'O.M. à travers le déploiement de fonds supplémentaires.
La société requérante considère aussi que l'arrêté du 14 octobre 1999 a illégalement privé l'O.M. des financements régionaux. En tout état de cause, l'Etat aurait fait peser sur les créanciers de l'O.M. l'ensemble des coûts nécessaires à l'assainissement financier de celui-ci, au lieu de répartir ces dépenses entre les contribuables.
La Cour relève d'abord que, sous l'angle de l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, la partie requérante formule trois griefs distincts.
Quant aux deux premiers d'entre eux, portant sur l'impossibilité pour la société requérante de recouvrer sa créance suite à l'entrée en vigueur du décret-loi n
o
277/2004 et de la loi de finances n
o
296/06, la Cour note d'emblée que ceux-ci ont trait à l'obtention des sommes dont la société requérante est créancière. Ces griefs étant étroitement liés, ils se prêtent à un examen conjoint.
Dans ce contexte, la Cour considère que, la procédure de liquidation de l'O.M. était pendante au 9 février 2010, cette partie de la requête est prématurée et doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Pour ce qui est du troisième grief s'appuyant sur l'article 1 du Protocole
n
o
1, à savoir l'exclusion de la garantie hypothécaire inscrite sur les biens de l'O.M., la Cour constate que le recours introduit par la société requérante devant le tribunal administratif régional du Piémont le 26 mars 2008 était pendant au 9 février 2010.
Dès lors, cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2.
Invoquant les articles 6 § 1 (quant au droit d'accès à un tribunal) et 13 de la Convention, la société requérante se plaint de l'impossibilité d'obtenir l'exécution de la décision qui a reconnu sa créance et de l'absence de recours effectifs qui lui permettent de recouvrer celle-ci. Ces articles sont ainsi libellés dans leurs parties pertinentes
:
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Article 13
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.
»
Le Gouvernement soutient que l'Etat peut légitimement imposer des limitations au droit d'un créancier de recouvrer sa créance lorsque le but qu'il poursuit est de sauvegarder les intérêts de l'ensemble des créanciers. Il en est ainsi notamment dans l'hypothèse d'une procédure de liquidation.
La société requérante réitère son grief et estime que le principe de la
par condicio creditorum
ne trouve pas à s'appliquer dans le cas de l'endettement d'un organisme public exerçant une activité sanitaire.
La Cour renvoie aux considérations qu'elle a formulées à propos des deux premiers griefs de la société requérante au titre de l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention. Elle considère donc que cette partie de la requête est prématurée et doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
3.
Se plaçant de nouveau sur le terrain de l'article 6 § 1 de la Convention précité, la société requérante dénonce l'impossibilité de saisir une autorité indépendante et impartiale pour se plaindre de la limitation de son droit de propriété. Elle s'en prend également à l'absence d'un organisme qui protège les intérêts des créanciers, ainsi qu'à celle d'un contrôle judiciaire concernant la procédure de redressement.
Le Gouvernement plaide que la société requérante a pu intenter un recours devant des instances indépendantes et impartiales et que, de toute manière, la voie d'un recours devant le tribunal administratif lui était ouverte.
La société requérante soutient que le ministère de l'Intérieur, appelé à veiller sur la gestion et sur les comptes de l'O.M., n'avait pas les caractéristiques d'indépendance et d'impartialité requises par l'article 6 §
1 de la Convention.
La Cour rappelle l'importance d'une protection contre les pressions extérieures afin d'assurer le respect de la condition d'indépendance d'un tribunal posée par l'article 6 § 1 de la Convention (
Findlay c.
Royaume-Uni
, 25 février 1997, § 73,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
I, et
Hirschhorn c. Roumanie
, n
o
‑
IX).
Quant à la condition d'impartialité, la Cour rappelle qu'elle revêt deux aspects. Il faut d'abord que le tribunal ne manifeste subjectivement aucun parti pris ni préjugé personnel. Ensuite le tribunal doit être objectivement impartial, c'est-à-dire offrir des garanties suffisantes pour exclure à cet égard tout doute légitime. Il y va de la confiance que les tribunaux d'une société démocratique se doivent d'inspirer aux justiciables, à commencer par les parties à la procédure (
Daktaras c. Lituanie
, n
o
‑
X).
Toutefois, la Cour constate que la société requérante n'a produit aucun élément de nature à indiquer que les instances saisies auraient méconnu les garanties d'indépendance et d'impartialité requises par l'article 6 § 1 de la Convention. Ce grief n'ayant pas été étayé, il doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
4.
La société requérante allègue enfin que, à la différence de l'ensemble des contribuables, elle doit assumer les dépenses communes en ce qu'elle supporte les coûts de l'effondrement financier d'un hôpital public. Elle invoque l'article 14 de la Convention.
Dans le cadre du grief portant sur la privation de la garantie hypothécaire de sa créance, la société requérante se plaint aussi de la violation de l'article 14 de la Convention, sans pourtant étayer ce grief.
L'article 14 dispose
:
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
La Cour note que ce grief est lié à celui tiré de l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, déclaré irrecevable sur la base des motivations exposées ci-dessus.
Elle observe en outre avoir établi que, au sens de l'article 14 de la Convention, la discrimination découle du fait de traiter de manière différente, sauf justification objective et raisonnable, des personnes placées en une matière donnée dans des situations comparables (
Willis c. Royaume-Uni
, n
o
36042/97, § 48, CEDH 2002-IV, et
Zarb Adami c. Malte
, n
o
17209/02, §
‑
VIII). Dans le cas d'espèce, la Cour note que la société requérante compare sa situation à celle de l'«
ensemble des contribuables
». Or les deux situations ne sont pas comparables, le bien litigieux constituant, dans le cas présent, non pas un impôt mais une créance reconnue à la société requérante dans le cadre d'une procédure de liquidation pendante. La Cour estime en conséquence que cette partie de la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
5.
Par une lettre datée du 9 février 2010, en réponse à une demande d'informations factuelles que le greffe de la Cour lui avait adressée, la société requérante a introduit de nouveaux griefs.
Sans invoquer aucun article de la Convention, elle se plaint de ce qu'aucun tribunal n'ait examiné les motifs d'incompatibilité du décret n
o
277/2004 avec l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
Sur le terrain de l'article 14 de la Convention, la société requérante allègue avoir subi une discrimination par rapport «
à d'autres créanciers d'organismes publics en liquidation ayant bénéficié de financements de l'Etat
» et au motif que l'O.M. aurait été «
dépouillé de son bien le plus important
» (à savoir, l'hôpital Umberto 1
er
de Turin).
La Cour constate que ces griefs, introduits après la communication de la requête au gouvernement défendeur, ne constituent pas des aspects des griefs sur lesquels les parties ont échangé des observations (
Piryanik
c.
Ukraine
, n
o
75788/01, §§ 19-20, 19
avril 2005,
Nuray Șen
c.
Turquie (n
o
2)
, n
o
25354/94, §§
199-200, 30
mars 2004, et
G.N. et autres c. Italie
, n
o
43134/05, §§ 136-137, 1
er
décembre 2009).
Compte tenu de ces considérations, à ce stade de la procédure, la Cour estime donc qu'il n'y a pas lieu d'examiner ces griefs.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Stanley Naismith
Françoise Tulkens
Greffier
Présidente