A DOUA SECȚIUNEA CAUZA G.M.P. IMPIANTI S.R.L. c. ITALIA (solicitarea nr. 19268/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 7 decembrie 2010 DEFINITIVF 07/03/2011 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza G.M.P. Impianti S.r.l. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Ireneu Cabral Barreto, președinte, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Guido Raimondi, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 16 noiembrie 2010, Renunță hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere ( 19268/04) îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care o societate din acest stat, G.M.P. Impianti ( A fost reprezentat de fostul său agent, dl I.M. Braguglia, și fostul său co-agent, dl N. Lettieri. La 29 august 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. Astfel cum permitea art. 29 alineatul (3) din Convenție, în vigoare la acel moment, aceasta a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul acesteia. I. CIRCONSTANCES ALE SPĂLII CENTRALĂ reclamanta este o societate italiană cu sediul social la Fontanella (Bergame). Procedura principală la 28 iunie 1994, președintele Tribunalului din Bergamo a solicitat societății E. să plătească recurentei 7 651 248 de lire [3951,53 EUR] Această somație de plată a fost notificată societății E. la 14 iulie 1994 și s-a opus Tribunalului din Bergamo la 16 septembrie 1994 (RG 279/94). Cele zece audieri stabilite între 10 noiembrie 1994 și 18 martie 2004, trei au fost trimise din oficiu. La o dată nespecificată, cauza a fost atribuită colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (seziune stralcio Părțile au ajuns la o soluționare amiabilă la 3 iunie 2004. Procedura Pinto la 4 octombrie 2001, reclamanta sesizează Curtea de Apel din Veneția în sensul legii. În scopul de a se plânge de durata procedurii descrise mai sus, aceasta a solicitat instanței să ajungă la concluzia încălcării art. 6 alin. (1) din Convenție și să condamne statul italian la despăgubirea prejudiciilor suferite. 10. Printr-o decizie din 31 ianuarie 2002, al cărei text a fost depus la grefă la 8 februarie 2002, Curtea de Apel a respins cererea referitoare la prejudiciul material pe motivul că recurenta nu a furnizat nicio dovadă și a afirmat că reclamanta, persoană juridică și nefizică, nu putea suferi nicio pagubă morală. Prin scrisoarea din 26 aprilie 2004, recurenta a informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale și i-a cerut să reia examinarea cererii sale. Dreptul și practica internă relevante sunt prevăzute în Hotărârea Cocchiarella c. Italia ([GC], nr. 64886/01, § 23-31, CEDO 2006 V. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 14. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, recurenta se plânge de durata procedurii principale și de respingerea cererii sale de despăgubire în temeiul Legii Pinto 15. Guvernul se opune acestei teze. 16. art. 6 alineatul (1) din Convenție este astfel formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) asupra admisibilității Neobosite a căilor de atac interne 17. Guvernul ridică o excepție de neobosire a căilor de atac interne. El susține că Curtea ar fi suspendat examinarea cererii în urma deciziei reclamantului de a invoca remediul introdus prin lege Cu toate acestea, Comisia consideră că, în cazul în care o măsură de ajutor de stat constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) litera (c) din TFUE, aceasta nu poate fi considerată ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat. Curtea observă că, spre deosebire de cauza Brusco , în care recurentul a indicat că nu dorește să se prevaleze de remediul oferit de legea Cu toate acestea, Curtea consideră că este necesară respingerea excepției (a se vedea mutatis mutandis Luigi Serino c. Italia, nr. 679/03, § 15-16, 19 februarie 2008). Guvernul exclude întârzierea cererii, întrucât recurenta nu a contestat rezultatul procedurii mai devreme de șase luni de la încheierea acesteia. Cu titlu subsidiar, guvernul susține că ar fi trebuit să informeze Curtea în cursul anului care urmează depunerii deciziei Pinto În conformitate cu un principiu general care le-ar impune reclamanților să furnizeze informații cu privire la cererile lor în termen de un an de la suspendare. 20. Indiferent de orice alt motiv, Curtea amintește mai întâi că cererea a fost introdusă înainte de intrarea în vigoare a Legii Pinto În urma sesizării Curții de Apel, recurenta a decis să își mențină cererea în fața Curții. Curtea constată, de asemenea, că din dosar reiese că reclamanta nu și-a întrerupt niciodată corespondența cu aceasta pentru perioade care ar putea demonstra o lipsă de interes pentru menținerea cererii sale. Prin urmare, Curtea consideră că excepția ar trebui respinsă. Curtea constată că cererea nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, înscriși la art. 35 alineatul (3) din convenție. Prin urmare, o declară admisibilă. Pe fond 22. Curtea constată că procedura principală, care a început la 28 iunie 1994 pentru a se încheia printr-un regulament amiabil la 3 iunie 2004, a durat aproximativ nouă ani și unsprezece luni pentru un singur grad de jurisdicție. 23. Curtea a tratat în repetate rânduri cereri care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat o necunoaștere a cerinței de termen rezonabil, ținând seama de criteriile stabilite de jurisprudența sa bine stabilită în acest domeniu (a se vedea, în primul rând, Cocchiarella Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența Curții, Curtea consideră că este necesar să se constate și o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 24. Delle Cave și Corrado Italia 14626/03, §§ 43-46, 5 iunie 2007) și Simaldone c. Italia 22644/03, § 71-72, CE Prin scrisoarea din 26 aprilie 2004, recurenta se plânge, de asemenea, de încălcarea articolelor 17 și 34 din Convenție, în măsura în care legea Pinto În conformitate cu art. 41 din Convenție, Curtea consideră că aceste obiecții au fost introduse la 26 aprilie 2004, cel târziu la 23 martie 2003 și că acestea ar trebui declarate inadmisibile pentru întârziere, în sensul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. III. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 947,74 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pentru presupusa încălcare a articolului 6 1 din Convenție. 30. Guvernul numește o astfel de pretenție ca fiind nerațională. 31. Curtea consideră că ar fi putut acorda societății reclamante pentru încălcarea articolului 6 alineatul (1) în absența unor căi de atac interne, suma de 12 000 EUR. Faptul că instanța de apel Pinto Prin urmare, având în vedere caracteristicile căii de atac, Pinto, Curtea, având în vedere soluția adoptată în Hotărârea Cocșiarella (citată anterior, §§ 139-142 și 146) și hotărând în mod echitabil, alocată recurentei 5 400 EUR. Taxa și cheltuielile de judecată 32. 298,40 EUR pentru condamnarea la cheltuieli și cheltuieli de judecată de către Curtea de Apel de la Veneția, plus dobânda moratorie; aceasta solicită această sumă plus orice sumă care poate acoperi procedura Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale, alocarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (Can și alții c. Turcia, n 29189/02, § 22, 24 ianuarie 2008). 35. Curtea constată că, în speță, recurenta nu a prezentat nicio justificare în sprijinul pretențiilor sale referitoare la cheltuielile și onorariile procedurii Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe baza ratei dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplus; 6 alin. (1) din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 5 400 EUR (cinci mii patru sute de euro) pentru daune morale și 1 085 EUR (o mie optzeci și cinci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către recurentă că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 7 decembrie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Ireneu Cabral Barreto Moduleer Președinte
DEUXIÈME SECTION
G.M.P. IMPIANTI S.R.L. c. ITALIE
(Requête n
o
19268/04)
ARRÊT
7 décembre 2010
07/03/2011
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire G.M.P. Impianti S.r.l. c. Italie,
La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Ireneu Cabral Barreto,
président,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos,
Guido Raimondi,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier
de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 16 novembre 2010,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (
n
o
19268/04) dirigée contre la République italienne et dont une société de cet Etat, G.M.P. Impianti («
la requérante
»), a saisi la Cour le 20 mars 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son ancien agent, M.
I.M. Braguglia, et son ancien coagent, M.
3.
Le 29 août 2006, la Cour avait décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permettait le paragraphe 3 de l'article 29 de la Convention, en vigueur à l'époque, elle avait en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de celle-ci.
4.
La requérante est une société italienne ayant son siège social à Fontanella (Bergame).
A.
La procédure principale
5.
Le 28 juin 1994, le président du tribunal de Bergame enjoignit à la société E. de payer à la requérante 7
651
248 lires [3
951,53 euros
(EUR)]. Cette injonction de payer fut notifiée à la société E. le 14 juillet 1994 et celle-ci fit opposition devant le tribunal de Bergame le 16
septembre
n
o
279/94).
6.
Des dix audiences fixées entre le 10 novembre 1994 et le 18
mars
2004, trois furent renvoyées d'office.
7.
A une date non précisée, l'affaire fut attribuée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (
sezione stralcio
).
8.
Les parties parvinrent à un règlement amiable le 3 juin 2004.
B.
La procédure «
Pinto
»
9.
Le 4 octobre 2001, la requérante saisit la cour d'appel de Venise au sens de la loi «
Pinto
» afin de se plaindre de la durée de la procédure décrite ci-dessus. Elle demanda à la cour de conclure à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention et de condamner l'État italien au dédommagement des préjudices subis.
10.
Par une décision du 31 janvier 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 8 février 2002, la cour d'appel rejeta la demande relative au dommage matériel au motif que la requérante n'avait fourni aucune preuve, et affirma que la requérante, personne morale et non physique, ne pouvait subir aucun dommage moral. Elle condamna la requérante à payer au ministère de la Justice 1
085 EUR pour frais et dépens.
11.
Par une lettre du 26 avril 2004, la requérante informa la Cour du résultat de la procédure nationale et la pria de reprendre l'examen de sa requête.
12.
Par la même lettre, elle indiqua aussi à la Cour qu'elle n'avait pas l'intention de se pourvoir en cassation au motif que ce remède n'était pas effectif.
II.
13.
Le droit et la pratique internes pertinents figurent dans l'arrêt
Cocchiarella c.
Italie
([GC], n
o
‑
V).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
14.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure principale et du rejet de sa demande d'indemnisation aux termes de la loi «
Pinto
».
15.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
16.
L'article 6 § 1 de la Convention est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
».
A.
Sur la recevabilité
1.
Non-épuisement des voies de recours internes
17.
Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes. Il affirme que la Cour aurait suspendu l'examen de la requête à la suite de la décision de la partie requérante de se prévaloir du remède introduit par la loi «
Pinto
», entrée en vigueur entre-temps, créant ainsi une disparité de traitement par rapport à d'autres requêtes introduites avant l'adoption de ladite loi et rejetées par la Cour pour non-épuisement des voies de recours internes, au motif que la requérante n'avait pas usé du recours «
Pinto
» (
inter alia
,
Brusco c. Italie
(déc.), n
o
2001
‑
IX).
18.
La Cour observe que, contrairement à l'affaire
Brusco
, où le requérant avait indiqué qu'il ne souhaitait pas se prévaloir du remède offert par la loi «
Pinto
» et avait invité la Cour à enregistrer sa requête, la requérante, en l'espèce, a communiqué à la Cour son intention d'introduire le recours «
Pinto
», ce qu'elle a fait ensuite, sans renoncer à sa requête. Les voies de recours internes ayant été épuisées (voir
Di Sante c. Italie
(déc.), n
o
56079/00, 24 juin 2004), la Cour estime qu'il y a lieu de rejeter l'exception (voir,
mutatis mutandis
,
Luigi Serino c. Italie
, n
o
679/03, §§
15-16, 19 février 2008).
2.
Tardiveté des requêtes
19.
Le Gouvernement excipe de la tardiveté de la requête, la requérante n'ayant contesté l'issue de la procédure «
Pinto
» dans les six mois à compter de la clôture de celle-ci. À titre subsidiaire, le Gouvernement soutient qu'elle aurait dû informer la Cour au cours de l'année suivant le dépôt de la décision «
Pinto
», en application d'un principe général qui imposerait aux requérants de fournir des renseignements sur leurs requêtes dans un délai d'un an à compter de la suspension.
20.
Indépendamment de toute autre considération, la Cour rappelle d'abord que la requête a été introduite avant l'entrée en vigueur de la loi «
Pinto
». La requérante ayant décidé de maintenir sa requête devant la Cour après la saisine de la cour d'appel «
Pinto
» compétente, la date d'introduction est celle de sa requête initiale. La Cour constate aussi qu'il ressort du dossier que la requérante n'a jamais interrompu sa correspondance avec elle pour des périodes pouvant démontrer un manque d'intérêt pour le maintien de sa requête. Par conséquent, elle estime qu'il y a lieu de rejeter l'exception.
3.
Conclusion
21.
La Cour constate que la requête ne se heurte à aucun autre des motifs d'irrecevabilité inscrits à l'article 35 § 3 de la Convention. Aussi, la déclare-t-elle recevable.
B.
Sur le fond
22.
La Cour constate que la procédure principale, qui a débuté le 28
juin
1994 pour se solder par un règlement amiable le 3 juin 2004, a duré environ neuf ans et onze mois pour un seul degré de juridiction.
23.
La Cour a traité à maintes reprises des requêtes soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté une méconnaissance de l'exigence du «
délai raisonnable
», compte tenu des critères dégagés par sa jurisprudence bien établie en la matière (voir, en premier lieu,
Cocchiarella
précité). N'apercevant rien qui puisse mener à une conclusion différente dans la présente affaire, la Cour estime qu'il y a également lieu de constater une violation de l'article 6 § 1.
II.
24.
Invoquant l'article 13 de la Convention, la requérante allègue que la procédure «
Pinto
» n'est pas un remède effectif.
25.
La Cour rappelle que, selon la jurisprudence
Delle Cave et Corrado
c.
Italie
(n
o
14626/03, §§
43-46, 5 juin 2007) et
Simaldone c.
Italie
(n
o
22644/03, §§
71-72, CEDH 2009–... (extraits)), l'insuffisance de l'indemnisation «
Pinto
» ne remet pas en cause l'effectivité de cette voie de recours. Partant, il y a lieu de déclarer ce grief irrecevable pour défaut manifeste de fondement au sens de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
26.
Par une lettre du 26 avril 2004, la requérante se plaint également de la violation des articles 17 et 34 de la Convention, en ce que la «
loi Pinto
» demande de prouver les dommages moraux subis comme conséquence de la durée d'une procédure.
27.
La Cour relève que la décision de la cour d'appel «
Pinto
» est devenue définitive, au plus tard, le 23 mars 2003. Les griefs de la partie requérante ayant été introduits le 26
avril
2004, la Cour estime qu'il y lieu de les déclarer irrecevables pour tardiveté, au sens de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
III.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
28.
Aux termes de l'article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
29.
La requérante réclame la somme de 7
947,74 euros (EUR) au titre du préjudice moral pour la violation alléguée de l'article 6
§
1 de la Convention.
30.
Le Gouvernement qualifie une telle prétention de déraisonnable.
31.
La Cour estime qu'elle aurait pu accorder à la société requérante pour la violation de l'article 6 § 1, en l'absence de voies de recours internes, la somme de 12
000
EUR. Le fait que la cour d'appel «
Pinto
» n'ait rien octroyé à la partie requérante aboutit à un résultat manifestement déraisonnable. Par conséquent, eu égard aux caractéristiques de la voie de recours «
Pinto
», la Cour, compte tenu de la solution adoptée dans l'arrêt
Cocchiarella
(précité, §§ 139-142 et 146) et statuant en équité, alloue à la requérante 5
400
EUR.
B.
Frais et dépens
32.
La partie requérante allègue avoir payé 1
298,40 EUR au titre de la condamnation aux frais et dépens par la cour d'appel de Venise, somme majorée des intérêts moratoires. Elle demande cette somme plus tout montant pouvant couvrir la procédure «
Pinto
» et celle devant la Cour, dont elle remet l'appréciation à cette dernière.
33.
Le Gouvernement n'a pas pris position à cet égard.
34.
La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, l'allocation des frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (
Can et autres c.
Turquie
, n
o
29189/02, § 22, 24 janvier 2008).
35.
La Cour constate qu'en l'espèce la requérante n'a produit aucun justificatif à l'appui de ses prétentions relatives aux frais et honoraires de la procédure «
Pinto
» et des frais encourus à Strasbourg et décide partant de n'accorder que le montant figurant dans la décision «
Pinto
» au titre de la condamnation aux frais et dépens, soit 1
C.
Intérêts moratoires
36.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus ;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l'État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 5
400
EUR (cinq mille quatre cents euros) pour dommage moral et 1
085 EUR (mille quatre-vingt-cinq euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par la requérante
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 décembre 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Stanley Naismith
Ireneu Cabral Barreto
Greffier
Président