cererii nr. 13709/03
prezentată de Violeta Krumova MATOLA
împotriva Bulgariei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secțiune), întrunită pe 7 septembrie 2010 în cameră compusă din:
Renate Jaeger, președintă,
Rait Maruste,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Zdravka Kalaydjieva,
Ganna Yudkivska, judecători,
și Stephen Phillips, grefier adjunct de secțiune,
Având în vedere cererea mai sus menționată introdusă pe 9 aprilie 2003,
Având în vedere decizia parțială din 27 noiembrie 2007,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamantă,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamanta, doamna Violeta Krumova Matola, este o cetățeană bulgară, născută în 1944 și locuind la Sofia. Guvernul bulgar ("Guvernul") a fost reprezentat de agenta sa, doamna S. Atanasova, de la ministerul Justiției.
Reclamanta s-a născut în 1944 și locuiește la Sofia.
Pe 20 decembrie 1994, reclamanta și administrația districtului (район) Slatina din Sofia au semnat un contract de închiriere pentru o locuință socială într-o clădire de locuințe gestionată de municipalitate.
La ședința sa din 17 ianuarie 2000, comisia municipală încărcată cu gestionarea locuințelor sociale din districtul Slatina a constatat o datorie de chirie de 294,29 leva bulgare (BGN) pentru apartamentul ocupat de reclamantă și o întârziere în plata de 104,92 BGN pentru apa consumată. Ea a luat decizia de a acorda un luna suplimentară reclamantei pentru a plăti aceste sume. Pe 24 ianuarie 2000, administrația municipală a trimis interesatei o scrisoare care o informa de această decizie și o avertiza că neachitarea în termenul stabilit ar duce la încetarea contractului.
Printr-o scrisoare trimisă pe 21 martie 2000, primarul districtului Slatina a informat reclamanta de decizia sa de a rezilia contractul de închiriere pentru vina locatarului la expirarea unui termen de o lună de la data primirii scrisorii. El a indicat de asemenea că avea șapte zile suplimentare pentru a evacua apartamentul în cauză și că, în caz de refuz voluntar de plecate, primarul putea să ordone expulzarea sa.
Pe 15 mai 2000, un agent municipal din serviciul de locuințe a constatat că reclamanta continua să ocupe apartamentul în cauză în ciuda expirării termenelor indicate în scrisoarea din 21 martie 2000. Pe baza acestei constatări și în virtutea articolului 65 al legii privind proprietatea comună, primarul Slatinei a ordonat expulzarea locatarului printr-o ordonnance din aceeași zi. Reclamanta a primit aceeași zi o copie a acestei ordonnance. Ea a intentat în fața tribunalului orașului Sofia un recurs administrativ pentru a contesta legalitatea deciziei.
Pe 23 mai 2000, hotărând asupra cererii reclamantei, tribunalul orașului Sofia a ordonat suspendarea expulzării. Or, cu o zi înainte, ordonnance primarului fusese pusă în executare, cu asistența poliției, de o comisie de agenți municipali.
Pe 24 octombrie 2001, tribunalul orașului Sofia a respins recursul reclamantei. Aceasta a făcut apel în fața Curții Administrative Supreme. Printr-o hotărâre din 19 iunie 2002, înalta jurisdicție administrativă a infirmat sentința tribunalului și a anulat ordonnance de expulzare a reclamantei. Ea a subliniat că dispoziția articolului 65 al legii privind proprietatea comună autorizase primarul să ordone expulzarea oricărei persoane care ocupa fără drept un bun imobil aparținând comunei. Ea a adăugat că în virtutea legislației interne, o comună putea fi recunoscută ca fiind titulară de bunuri imobile prin actele de proprietate comună corespunzătoare. Observând că un asemenea act nu fusese prezentat în fața tribunalului, Curtea Administrative Supremă a concluzionat că nu era dovedit că apartamentul litigios aparținea municipalității, nici, de aceea, că primarul avea competența de a ordona expulzarea reclamantei.
În urma pronunțării hotărârii Curții Administrative Supreme, reclamanta a introdus mai multe cereri la administrația municipală în vederea recuperării apartamentului în cauză. Printr-o scrisoare din 24 iunie 2003, viceprimar-ul capitalei a trimis dosarul referitor la cauza reclamantei primarului Slatinei rugând-o să ia măsurile necesare pentru a se conforma hotărârii Curții Administrative Supreme, după cum cerea art. 51 al legii privind procedura administrativă.
Pe 9 septembrie 2003, primarul districtului Slatina a informat reclamanta că apartamentul în cauză era închiriat altor persoane care plăteau regulat chiria și că nu putea ordona expulzarea lor fără a se expune riscului de a fi tras în judecată. El a subliniat că contractul de închiriere încheiat între municipalitate și reclamantă fusese reziliat pentru vina acesteia din urmă și că ordonnance de expulzare fusese executată doi ani înainte de anularea sa de către tribunale. El a explicat de asemenea că hotărârea Curții Administrative Supreme nu conținea nici o obligație pentru municipalitate de a îi remite apartamentul în cauză – acea hotărâre anulase expulzarea sa, dar nu putea avea nici un efect asupra relațiilor contractuale dintre municipalitate și reclamantă ca locatar în neajuns al unei locuințe sociale. El a adăugat că jurisdicția internă stabilise că locuința în cauză nu aparținea comunei.
În urma acestei scrisori a primarului Slatinei, reclamanta a adresat între 2003 și 2006 mai multe zeci de cereri de asistență primariei capitalei, consilului municipal, Consilului Miniștrilor și președinției Republicii. În răspuns la multiplele cereri de informații adresate de aceste organe, primarul Slatinei reiterează motivele justificând absenței execuției hotărârii din 19 iunie 2002. În plus, printr-o scrisoare din 15 decembrie 2005, administrația municipală a districtului Slatina a informat interesata că trebuia să prezinte o nouă cerere pentru a fi înscrisă pe lista persoanelor în așteptarea unei locuințe sociale.
Între 2003 și 2006, interesata a fost găzduită de mai multe ori într-o instituție municipală pentru persoane fără locuință la Sofia.
Printr-o scrisoare din 7 iunie 2006, primăria capitalei l-a reamintit pe primarul Slatinei că i se ceruse să se conformeze hotărârii Curții Administrative Supreme și că i s-au trimis mai multe cereri ale reclamantei în acest scop. Scrisoarea conținea de asemenea constatarea că primarul Slatinei nu fusese practic inițiator a nimic pentru a executa decizia judiciară în cauză.
Printr-o ordonnance din 24 iulie 2007, primarul districtului Slatina a găzduit reclamanta într-o altă locuință aparținând comunei.
1.Legislația privind închirierea locuințelor sociale
a) Înainte de 1996
Între 1969 și 1996, închirierea locuințelor sociale era reglementată de legea privind închirierea (Закон за наемните отношения). art. 12 al acestei legi enumera cinci categorii diferite de beneficiari ai unei asemenea locuințe și obliga administrația municipală să dreseze liste de așteptare a candidaților în funcție de apartenența lor la aceste categorii.
Locuințele sociale erau atribuite candidaților înscriși pe listele de așteptare printr-o ordonnance a administrației municipale (art. 13 al legii).
art. 36 al legii enumera doisprezece cazuri în care putea fi pus capăt contractului de închiriere a unei locuințe sociale, dintre care se numărau în prim rând neachitarea chiriei timp de trei luni consecutive sau întârzieri repetate în plata chiriei. În acest caz, contractul putea fi reziliat la cererea municipalității printr-o decizie a tribunalului de district (art. 37 al legii).
b) După 1996
În 1996, legea privind închirierea din 1969 a fost abrogată și materia locuințelor sociale inclusă în noua lege privind proprietatea comună și regulamentul ei de aplicare. art. 5 al regulamentului de aplicare enumera șapte condiții pe care trebuia să le îndeplinească fiecare candidat la o locuință socială. Candidații îndeplinind aceste condiții erau distribuiți în cinci categorii diferite în funcție de nevoile lor de locuință (art. 7, alineat 1, al regulamentului). Distribuirea candidaților în categorii și întocmirea listelor de așteptare fuseseră încredințate unei comisii speciale create de fiecare primar sau primar de district (articolele 8 și 9 ale regulamentului).
Locuințele sociale erau atribuite prin ordonnance a primarului sau a primarului de district (art. 43, alineatele 3 și 4, ai legii privind proprietatea comună).
art. 46 al legii reglementează modalitățile de încetare a contractului. În redactarea sa în vigoare până în noiembrie 1999, primul alineat al acestuia prevedea zece cazuri de încetare a contractului, inclusiv neachitarea chiriei timp de trei luni consecutive. În aceste cazuri, primarul sau primarul de district putea pune capăt contractului printr-o ordonnance adresată locatarului (alineatele 2 ale aceluiași articol), legalitatea ordonnance putând fi contestată în fața jurisdicțiilor administrative (alineatele 4).
În noiembrie 1999, legislatorul bulgar a modificat art. 46 al legii privind proprietatea comună, care de acum încolo se referea la dispozițiile privind încetarea contractului de închiriere ai legii privind obligațiile și contractele. În dreptul bulgar, această lege din urmă constituie sursa principală a dreptului contractual și reglementează, printre altele, încheierea și încetarea contractelor. art. 87 al acesteia prevede posibilitatea pentru parte care nu o acuză într-un contract bilateral de a rezilia acesta prin notificare către parte acuzată la expirarea unui termen suplimentar de executare a obligațiilor contractuale. Notificarea trebuie făcută în scris dacă contractul a fost încheiat în această formă. În plus, art. 238 al aceleiași legi autorizează proprietarul și locatarul să pună capăt contractului de închiriere printr-un preaviz de o lună. În noiembrie 2004, art. 46 al legii privind proprietatea comună a fost din nou modificat și legiuitor-ul s-a întors la regimul regant încetarea contractului de închiriere al locuințelor sociale așa cum exista până în 1999.
art. 65 al legii privind proprietatea comună autorizează primarul sau primarul de district să ordone expulzarea imediată a oricărei persoane care ocupa fără drept un bun imobil aparținând comunei. Această ordonnance poate fi contestată de interesați în fața tribunalelor administrative, care au posibilitatea de a suspenda executarea acesteia.
Conform jurisprudenței Curții Administrative Supreme după modificarea din 1999 a articolului 46 al legii privind proprietatea comună, notificările de reziliere a contractului, trimise de administrație, nu constituiau acte administrative și tribunalele administrative nu fuseseră competente pentru a se pronunța asupra regularității lor (Определение № 11644 от 12.12.2003 г. на ВАС по адм. д. № 10355/2003г., ІІІ о.; Решение № 12118 от 22.12.2003 г. на ВАС по адм. д. № 8616/2003 г., ІІІ о.). Cu toate acestea, în examinarea legalității ordonnance de expulzare după o asemenea notificare, jurisdicțiile administrative căutau să stabilească dacă locuința în cauză aparținea cu adevărat comunei și dacă contractul persoanelor expulzate era încheiat în conformitate cu dispozițiile dreptului intern (a se vedea, de exemplu, Решение № 5851 от 22.06.2004 г. на ВАС по адм. д. № 1488/2004 г., ІІІ о.; Решение № 9265 от 11.11.2004 г. на ВАС по адм. д. № 4275/2004 г., ІІІ о.; Решение № 31 от 4.01.2005 г. на ВАС по адм. д. № 8994/2004 г., ІІІ о.). Absența unuia din aceste două condiții atrăgea anularea ordonnance de expulzare.
2.Legea din 1979 privind procedura administrativă (abrogată)
Conform articolului 51 al acestei legi, în cazul în care un act administrativ era anulat de jurisdicțiile administrative după executarea sa, organul care emituse actul anulat era obligat să restituie drepturi interesatului într-un termen de o lună sau să-l despăgubească în mod corespunzător. Conform jurisprudenței Curții Administrative Supreme, urile administrației întreprinse în virtutea acestui articol, ca și omisiunile sale de a respecta această dispoziție, nu fuseseră considerate acte administrative și nu puteau fi deci supuse controlului judiciare (Определение № 6418 от 30.05.2008 г. на ВАС по адм. д. № 12374/2007 г., III о.).
3.Legea privind responsabilitatea Statului și comunelor pentru daune
art. 1 al acestei legi permite oricărui interesat să obțină despăgubiri, prin intermediul unei acțiuni civile în daunelor-interese, pentru prejudiciul suferit de acte, urile sau omisiuni ilegale ale agenților statului și municipali în exercitarea funcțiilor lor.
Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanta se plânge de neexecutarea unei decizii judiciare definitive pronunțate în favoarea sa.
Reclamanta susține că dreptul ei de acces la un tribunal a fost încălcat în măsura în care autoritățile interne nu s-au conformat hotărârii care anula expulzarea din locuința socială pe care o ocupa. Ea invocă art. 6 § 1 al Convenției, redactat după cum urmează în partea sa relevantă în speță:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"
Guvernul reamintește că reclamanta corespundea bine tuturor cerințelor necesare prevăzute de legislația internă pentru a ocupa o locuință socială și că o asemenea locuință i-a fost de fapt atribuită. El observă totuși că nu plătise chiria timp de o perioadă relativ lungă, motiv pentru care autoritățile municipale au pus capăt contractului și au ordonat expulzarea din apartament. În acest caz, dreptul intern permitea executarea imediată a expulzării și organele municipale au pus în executare această măsură. Guvernul susține că, din cauza rezilierii contractului de închiriere pentru vina reclamantei, anularea ordonnance de expulzare de către tribunale nu obliga autoritățile să lase interesata să reocupe apartamentul pe care l-a locuit. El reamintește de asemenea că decizia definitivă a tribunalelor a fost pronunțată doi ani după expulzarea reclamantei și că apartamentul în cauză fusese între timp închiriat altor locatari care corespundeau și ei tuturor criteriilor necesare pentru obținerea unei locuințe sociale. El susține că autoritățile trebuia să ține seama nu numai de interesele reclamantei, ci și de ale altor persoane care puteau pretinde pe bună dreptate dreptul de a locui într-o locuință cu chirie moderată.
Guvernul expune în continuare că organele sesizate cu problema au răspuns în mod exhaustiv la toate întrebările reclamantei. El subliniază de asemenea că aceasta a fost informată de posibilitatea de a depune o nouă cerere prin care ar fi înscrisă pe listele de așteptare pentru o locuință socială, ceea ce era procedura de urmat în cazul unei cereri de alocare a unei locuințe cu chirie moderată. În orice caz municipalitatea i-a închiriat un nou apartament în iulie 2007. Guvernul indică în plus că, într-o anumită perioadă între 2000 și 2007, reclamanta fusese găzduită într-o instituție municipală destinată persoanelor fără locuință și că sejurul ei în aceasta fusese prelungit chiar dincolo de limitele în mod normal prevăzute de legislația în vigoare.
Reclamanta susține că ordonnance de expulzare pronunțată împotriva sa a fost anulată printr-o hotărâre a Curții Administrative Supreme. Ea susține că, în urma acestei hotărâri, autoritățile municipale se găseau în obligația de a o lăsa să recupereze apartamentul din care fusese, în opinia sa în mod ilegal, expulsată. Ea reamintește că adresase mai multe cereri în acest sens nu numai administrației districtului Slatina, ci și primariei Sofia și autorităților statului, și că, în ciuda acestor demersuri, decizia judiciară pronunțată în favoarea sa a rămas inoperantă timp de mai mulți ani.
Curtea reamintește că dreptul de acces la un tribunal garantat de art. 6 § 1 al Convenției ar fi iluzorie dacă ordinea juridică internă a unui Stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în dauna unei părți. Executarea unei sentințe, din orice jurisdicție ar proveni, trebuie considerată ca parte integrantă a "procesului" în sensul articolului 6 (Hornsby c. Grecia, 19 martie 1997, § 40, Culegerea de hotărâri și decizii 1997-II).
Având în vedere mijlocul ridicat de reclamantă și observațiile prezentate de guvernul pârât, Curtea estimează oportun de a cerceta mai întâi dacă interesata dispunea de fapt de o decizie judiciară care o autoriza să recupereze locuința socială pe care o ocupase înainte de expulzare.
Ea observă că reclamanta fusese expulsată din locuința ei pe 22 mai 2000 în virtutea unei ordonnance adoptate de primarul districtului Slatina. Interesata a contestat cu succes legalitatea acestei ordonnance și a obținut anularea sa prin hotărârea din 19 iunie 2002 a Curții Administrative Supreme. Din aceasta rezulta că după această din urmă dată reclamanta dispunea bine de o decizie judiciară definitivă stabilind caracterul ilegal al expulzării din apartamentul pe care-l ocupa din decembrie 1994. Or această decizie judiciară nu preciza care măsură de execuție trebuia pusă în aplicare de autoritățile.
Curtea observă că reclamanta și-a tras dreptul de a locui în locuința în cauză dintr-un contract de închiriere semnat cu municipalitatea pe 20 decembrie 1994. Ea observă că relația juridică dintre interesată și administrația municipală nu putea fi asimilată unei simple relații contractuale de drept civil dintre persoane găsindu-se pe picior de egalitate, dată fiind faptul că se agea de închirierea unei locuințe cu chirie moderată gestionată de autoritatea publică, că candidații pentru o asemenea locuință trebuia să corespundă mai multor criterii sociale și fuseseră obiectul unei evaluări de către autoritățile, că atribuirea locuinței cerea adoptarea unei ordonnance explicite din partea administrației municipale și că era această aceeași administrație care proceda la expulzarea ocupanților. Nu rămâne mai puțin adevărat că în virtutea legislației interne reclamanta nu era scutită de obligația de a plăti chiria și taxele locuinței sociale ocupate și Curtea observă că neexecutarea acestei obligații din partea interesatei a dus la rezilierea contractului și la expulzarea sa.
Curtea observă în continuare că într-o primă etapă jurisdicțiile interne au ordonat suspendarea expulzării. Or aceasta fusese între timp efectuată de administrația municipală care, în virtutea legislației interne, avea dreptul de a proceda la executarea imediată a ordonnance de expulzare.
Revenea apoi tribunalelor administrative să examineze regularitatea rezilierii contractului reclamantei în cadrul procedurii de contestare a expulzării sale (a se vedea legea internă relevantă, mai sus). Tribunalele nu s-au totuși aplecate asupra acestui aspect al regularității ordonnance de expulzare pentru că au constatat că municipalitatea nu fusese în măsură să dovedească că această locuință i aparținea, lucru care a dus la anularea expulzării pe motiv că primarul nu era competent să ordone aceasta. Curtea observă în acest sens că interesata nu contestă nici faptul că datora proprietarului mai mulți luni de chirie și taxe, nici dreptul acestuia de a rezilia contractul de închiriere. Ea fusese în plus regulat avertizată de administrația municipală de necesitatea de a plăti sumele datorate și de a elibera locuința în cauză.
Este adevărat că scrisoarea din 7 iunie 2006 adresată primarului districtului Slatina de primăria capitalei conținea constatarea că acesta nu se conformase încă hotărârii Curții Administrative Supreme care anulase expulzarea reclamantei. Forța este totuși de a constata că nici această scrisoare, nici cea din 24 iunie 2003 a viceprimarului capitalei nu indicau că reclamanta trebuia să recupereze același apartament. În plus, redactarea articolului 51 al legii privind procedura administrativă, care reglementează executarea deciziilor jurisdicțiilor administrative, era destul de larg formulată și părea să acorde administrației o marjă importantă de apreciere cât privește alegerea măsurilor de executare a hotărârii în cauză (a se vedea legea internă relevantă, mai sus).
De aceea, ținând seama de caracterul particular al relațiilor juridice create dintre municipalitatea Slatinei și reclamantă la ocazia închirierii acestei locuințe sociale, de absența unei indicații precise în hotărâra Curții Administrative Supreme și a instrucțiunilor emise de administrația municipală Sofia privind măsurile de execuție ce trebuia puse în aplicare, ca și de marginea importantă de apreciere în acest domeniu pe care legislația internă i-o acordă primarului Slatinei, Curtea nu estimează ca stabilit că singurul măsură de execuție care decurgea din anularea expulzării reclamantei era de a o reintegra în aceeași locuință socială. Ea reamintește în plus că dreptul la o locuință socială nu este garantat în sine de Convenție și Protocoalele sale.
Curtea acceptă de asemenea argumentul conform căruia municipalitatea trebuia să ție seama de interesele altor persoane înscrise pe listele de așteptare pentru o locuință socială. Ea observă în acest sens că, conform elementelor dosarului, apartamentul în cauză fusese închiriat altor candidați figurând pe o asemenea listă.
Autoritățile au cu toate acestea luat măsuri pentru a remedia situația dificilă a interesatei care, în urma expulzării, s-a găsit fără domiciliu stabil: se pare că între 2003 și 2006 ea fusese găzduită de mai multe ori într-o instituție pentru persoane fără locuință la Sofia în așteptarea alocării unei noi locuințe sociale. Pe 24 iulie 2007, i s-a atribuit o altă locuință municipală cu chirie moderată.
Curtea observă în fine că hotărâra de anulare a expulzării reclamantei nu era lipsită de nici un efect juridic. Interesata ar fi putut intenta o acțiune în daunelor-interese după anularea expulzării sale în virtutea legii privind responsabilitatea Statului și comunelor pentru daune. Or se pare că ea nu s-a folosit de această oportunitate care i-ar fi putut aduce, după caz, o despăgubire monetară pentru prejudiciul suferit de fapt al expulzării ordonate în necunoaștere a dreptului intern.
În aceste circumstanțe, Curtea nu observă nici o aparență de încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției în speță. Ea estimează de aceea că prezenta cerere este vădit nefondată și trebuie respinsă, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ai Convenției.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Stephen Phillips
Renate Jaeger
Grefier adjunct
Președintă
de la requête n
o
13709/03
présentée par Violeta Krumova MATOLA
contre la Bulgarie
La Cour européenne des droits de l'homme (cinquième section), siégeant le 7 septembre 2010 en une chambre composée de
:
Renate Jaeger,
présidente,
Rait Maruste,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Zdravka Kalaydjieva,
Ganna Yudkivska,
juges,
et de Stephen Phillips,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 9 avril 2003,
Vu la décision partielle du 27 novembre 2007,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Violeta Krumova Matola, est une ressortissante bulgare, née en 1944 et résidant à Sofia. Le gouvernement bulgare («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
A.
Les circonstances de l'espèce
La requérante est née en 1944 et réside à Sofia.
Le 20 décembre 1994, la requérante et l'administration de l'arrondissement (
район
) de Slatina à Sofia signèrent un bail pour un logement social dans un immeuble d'habitation géré par la municipalité.
Lors de sa réunion du 17 janvier 2000, la commission municipale chargée de gérer les logements sociaux dans l'arrondissement de Slatina constata un impayé de loyer de 294,29 levs bulgares (BGN) pour l'appartement occupé par la requérante et un retard de paiement de 104,92
BGN pour l'eau consommée. Elle prit la décision d'accorder un mois supplémentaire à la requérante pour régler ces sommes. Le 24
janvier 2000, l'administration municipale envoya à l'intéressée une lettre l'informant de cette décision et l'avertissant que le défaut de paiement dans le délai imparti entraînerait la cessation du bail.
Par une lettre envoyée le 21 mars 2000, le maire de l'arrondissement de Slatina informa la requérante de sa décision de résilier le bail pour faute du locataire à l'expiration d'un délai d'un mois à compter de la date de réception de la lettre. Il indiquait également qu'elle disposait de sept jours supplémentaires pour libérer l'appartement en cause et que, en cas de refus de départ volontaire, le maire pouvait ordonner son expulsion.
Le 15 mai 2000, un agent municipal du service des logements constata que la requérante continuait à occuper l'appartement en cause malgré l'expiration des délais indiqués dans la lettre du 21 mars 2000. Sur la base de ce constat et en vertu de l'article 65 de la loi sur la propriété communale, le maire de Slatina ordonna l'expulsion de la locataire par une ordonnance du même jour. La requérante reçut le même jour une copie de cette ordonnance. Elle intenta devant le tribunal de la ville de Sofia un recours administratif pour contester la légalité de la décision.
Le 23 mai 2000, statuant sur la demande de la requérante, le tribunal de la ville de Sofia ordonna le sursis à l'expulsion. Or, la veille, l'ordonnance du maire avait été mise en œuvre, avec l'assistance de la police, par une commission d'agents municipaux.
Le 24 octobre 2001, le tribunal de la ville de Sofia rejeta le recours de la requérante. Celle-ci interjeta appel devant la Cour administrative suprême. Par un arrêt du 19 juin 2002, la haute juridiction administrative infirma le jugement du tribunal et annula l'ordonnance d'expulsion de la requérante. Elle souligna que la disposition de l'article 65 de la loi sur la propriété communale autorisait le maire à ordonner l'expulsion de toute personne qui occupait sans en avoir le droit un bien immeuble appartenant à la commune. Elle ajouta qu'en vertu de la législation interne, une commune pouvait être reconnue comme détenant des biens immeubles par le biais des actes de propriété communale correspondants. Observant qu'un tel acte n'avait pas été présenté devant le tribunal, la Cour administrative suprême conclut qu'il n'était pas prouvé que l'appartement litigieux appartenait à la municipalité ni, partant, que le maire avait compétence pour ordonner l'expulsion de la requérante.
A la suite du prononcé de l'arrêt de la Cour administrative suprême, la requérante introduisit plusieurs demandes auprès de l'administration municipale visant à la reprise de l'appartement en cause. Par une lettre du 24
juin 2003, le maire adjoint de la capitale envoya le dossier relatif à l'affaire de la requérante au maire de Slatina en le priant de prendre les mesures nécessaires afin de se conformer à l'arrêt de la Cour administrative suprême comme l'exigeait l'article 51 de la loi sur la procédure administrative.
Le 9 septembre 2003, le maire de l'arrondissement de Slatina informa la requérante que l'appartement en cause était loué à d'autres personnes qui payaient régulièrement leur loyer et qu'il ne pouvait pas ordonner leur expulsion sans s'exposer au risque d'être assigné en justice. Il souligna que le bail conclu entre la municipalité et la requérante avait été résilié pour faute de cette dernière et que l'ordonnance d'expulsion avait été exécutée deux ans avant son annulation par les tribunaux. Il expliqua encore que l'arrêt de la Cour administrative suprême ne contenait aucune obligation pour la municipalité de lui remettre l'appartement en cause – cet arrêt annulait son expulsion mais ne pouvait avoir aucune incidence sur les relations contractuelles entre la municipalité et la requérante en tant que locataire défaillant d'un logement social. Il ajouta que la juridiction interne avait établi que le logement en cause n'appartenait pas à la commune.
A la suite de cette lettre du maire de Slatina, la requérante adressa entre 2003 et 2006 plusieurs dizaines de demandes d'assistance à la mairie de la capitale, au conseil municipal, au Conseil des ministres et à la présidence de la République. En réponse aux multiples demandes d'information adressées par ces organes, le maire de Slatina réitérait les motifs justifiant l'absence d'exécution de l'arrêt du 19 juin 2002. Par ailleurs, par une lettre du 15
décembre 2005, l'administration municipale de l'arrondissement de Slatina informa l'intéressée qu'elle devait présenter une nouvelle demande pour être inscrite sur la liste des personnes en attente d'un logement social.
Entre 2003 et 2006, l'intéressée fut hébergée à plusieurs reprises dans un établissement municipal pour personnes sans abri à Sofia.
Par une lettre du 7 juin 2006, la mairie de la capitale rappela au maire de Slatina qu'on lui avait demandé de se conformer à l'arrêt de la Cour administrative suprême et qu'on lui avait envoyé plusieurs demandes de la requérante à cet effet. La lettre contenait également le constat selon lequel le maire de Slatina n'avait pratiquement rien entrepris pour exécuter la décision judiciaire en cause.
Par une ordonnance du 24 juillet 2007, le maire de l'arrondissement de Slatina logea la requérante dans un autre logement appartenant à la commune.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
La législation sur la location des logements sociaux
a)
Avant 1996
Entre 1969 et 1996, la location des logements sociaux était régie par la loi sur les locations (
Закон за наемните отношения
). L'article 12 de cette loi énumérait cinq catégories différentes de bénéficiaires d'un tel logement et obligeait l'administration municipale de dresser des listes d'attente des candidats en fonction de leur appartenance à ces catégories.
Les logements sociaux étaient attribués à des candidats inscrits sur les listes d'attente par une ordonnance de l'administration municipale (article
13 de la loi).
L'article 36 de la loi énumérait douze cas dans lesquels il pouvait être mis fin au bail de location d'un logement social, parmi lesquels figuraient en première place le non-paiement du loyer pendant trois mois consécutifs ou les retards répétés dans le paiement du loyer. Dans ce cas, le bail pouvait être résilié à la demande de la municipalité par une décision du tribunal de district (article
37 de la loi).
b)
Après 1996
En 1996, la loi sur les locations de 1969 a été abolie et la matière des logements sociaux incluse dans la nouvelle loi sur la propriété communale et son règlement d'application. L'article 5 du règlement d'application énumérait sept conditions auxquelles devait répondre chaque candidat à un logement social. Les candidats répondant à ces conditions étaient répartis en cinq catégories différentes en fonction de leurs besoins de logement (article
7, alinéa 1, du règlement). La répartition des candidats en catégories et l'élaboration des listes d'attente étaient confiées à une commission spéciale créée par chaque maire ou maire d'arrondissement (articles 8 et 9 du règlement).
Les logements sociaux étaient attribués par une ordonnance du maire ou du maire de l'arrondissement (article 43, alinéas 3 et 4, de la loi sur la propriété communale).
L'article 46 de la loi régit les modalités de cessation du bail. Dans sa rédaction en vigueur jusqu'au mois de novembre 1999, son premier alinéa prévoyait dix cas de cessation du bail, y compris le non-paiement du loyer pendant trois mois consécutifs. Dans ces cas, le maire ou le maire de l'arrondissement pouvait mettre fin au bail par une ordonnance adressée au locataire (alinéa 2 du même article), la légalité de l'ordonnance pouvant être contestée devant les juridictions administratives (alinéa 4).
En novembre 1999, le législateur bulgare a modifié l'article 46 de la loi sur la propriété communale, qui dès lors renvoyait aux dispositions relatives à la cessation du bail de la loi sur les obligations et les contrats. En droit bulgare, cette dernière loi constitue la source principale du droit des contrats et régit, entre autres, la conclusion et la cessation des contrats. Son article 87 prévoit la possibilité pour la partie non défaillante à un contrat bilatéral de résilier celui-ci par notification à la partie défaillante à l'expiration d'un délai supplémentaire d'exécution des obligations contractuelles. La notification doit être faite par écrit si le contrat a été passé sous cette forme. Par ailleurs, l'article 238 de la même loi autorise le bailleur et le locataire à mettre fin au bail par un préavis d'un mois. En novembre 2004, l'article 46 de la loi sur la propriété communale a de nouveau été modifié et le législateur est revenu au régime régissant la cessation de bail des logements sociaux tel qu'il existait jusqu'en 1999.
L'article 65 de la loi sur la propriété communale autorise le maire ou le maire d'arrondissement à ordonner l'expulsion immédiate de toute personne qui occupe sans en avoir le droit un bien immeuble appartenant à la commune. Cette ordonnance peut être contestée par les intéressés devant les tribunaux administratifs, lesquels ont la possibilité de surseoir à son exécution.
Selon la jurisprudence de la Cour administrative suprême après la modification de 1999 de l'article 46 de la loi sur la propriété communale, les notifications de résiliation du bail, envoyées par l'administration, ne constituaient pas des actes administratifs et les tribunaux administratifs n'étaient pas compétents pour se prononcer sur leur régularité (
Определение № 11644 от 12.12.2003 г. на ВАС по адм. д. №
10355/2003г., ІІІ о.
; Решение № 12118 от 22.12.2003 г. на ВАС по адм. д. № 8616/2003 г., ІІІ о.
). Toutefois, en examinant la légalité de l'ordonnance d'expulsion après une telle notification, les juridictions administratives cherchaient à établir si le logement en cause appartenait réellement à la commune et si le bail des personnes expulsées était terminé conformément aux dispositions du droit interne (voir, par exemple,
Решение №
5851 от 22.06.2004 г. на ВАС по адм. д. № 1488/2004 г., ІІІ
о.
;
Решение № 9265 от 11.11.2004 г. на ВАС по адм. д. №
4275/2004
г., ІІІ о.
; Решение № 31 от 4.01.2005 г. на ВАС по адм. д. № 8994/2004 г., ІІІ о.
). L'absence de l'une de ces deux conditions entraînait l'annulation de l'ordonnance d'expulsion.
2.
La loi de 1979 sur la procédure administrative (abrogée)
Selon l'article 51 de cette loi, au cas où un acte administratif était annulé par les juridictions administratives après son exécution, l'organe qui avait édicté l'acte annulé était obligé de restituer ses droits à l'intéressé dans un délai d'un mois ou de le dédommager de manière adéquate. D'après la jurisprudence de la Cour administrative suprême, les actions de l'administration entreprises en vertu de cet article ainsi que ses omissions à se conformer à cette disposition n'étaient pas considérées comme des actes administratifs et n'étaient dès lors pas susceptibles de contrôle judiciaire (
Определение № 6418 от 30.05.2008 г. на ВАС по адм. д. №
12374/2007
г., III о.
)
.
3.
La loi sur la responsabilité de l'Etat et des communes pour dommage
L'article 1 de cette loi permet à tout intéressé d'obtenir dédommagement, par le biais d'une action civile en dommages et intérêts, pour le préjudice subi des actes, actions ou omission illégaux des agents étatiques et municipaux dans l'exercice de leurs fonctions.
GRIEF
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de l'inexécution d'une décision de justice définitive rendue en sa faveur.
La requérante allègue que son droit d'accès à un tribunal a été violé dans la mesure où les autorités internes ne se sont pas conformées à l'arrêt qui annulait son expulsion du logement social qu'elle occupait. Elle invoque l'article 6 § 1 de la Convention, libellé comme suit dans sa partie pertinente en l'espèce
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement rappelle que la requérante répondait bien à toutes les exigences requises par la législation interne pour occuper un logement social et qu'un tel logement lui avait effectivement été attribué. Il fait toutefois remarquer qu'elle n'avait pas payé son loyer pendant une période relativement longue, raison pour laquelle les autorités municipales ont mis fin à son bail et ordonné son expulsion de l'appartement. Dans ce cas de figure le droit interne permettait l'exécution immédiate de l'expulsion et les organes municipaux ont mis en œuvre cette mesure. Le Gouvernement soutient que, du fait de la résiliation du bail de location pour faute de la requérante, l'annulation de l'ordonnance d'expulsion par les tribunaux n'obligeait pas les autorités à laisser l'intéressée réoccuper l'appartement qu'elle avait habité. Il rappelle de plus que la décision définitive des tribunaux a été prise deux ans après l'expulsion de la requérante et que l'appartement en question avait été entre-temps loué à d'autres locataires qui répondaient eux aussi à tous les critères requis pour l'obtention d'un logement social. Il argue que les autorités avaient à prendre en compte non seulement les intérêts de la requérante, mais également ceux des autres personnes qui pouvaient prétendre à juste titre au droit d'habiter un logement à loyer modéré.
Le Gouvernement expose ensuite que les organes saisis du problème ont répondu de manière exhaustive à toutes les questions de la requérante. Il souligne de plus que celle-ci a été informée de la possibilité de soumettre une nouvelle demande par laquelle elle serait inscrite sur les listes d'attente pour un logement social, ce qui était la procédure à suivre en cas de demande d'allocation d'un logement à loyer modéré. En tout état de cause la municipalité lui a loué un nouvel appartement en juillet 2007. Le Gouvernement indique par ailleurs que, pendant une certaine période entre 2000 et 2007, la requérante avait été accueillie dans un établissement municipal destiné aux personnes sans abri et que son séjour dans celui-ci avait été prolongé même au-delà des limites normalement prévues par la législation en vigueur.
La requérante fait valoir que l'ordonnance d'expulsion rendue à son encontre a été annulée par un arrêt de la Cour administrative suprême. Elle soutient que, à la suite de cet arrêt, les autorités municipales se trouvaient dans l'obligation de la laisser reprendre l'appartement duquel elle avait été, illégalement à ses yeux, expulsée. Elle rappelle avoir adressé plusieurs demandes à cet effet non seulement à l'administration de l'arrondissement de Slatina, mais également à la mairie de Sofia et aux autorités étatiques, et que, malgré ces démarches, la décision de justice rendue en sa faveur est restée inopérante pendant plusieurs années.
La Cour rappelle que le droit d'accès à un tribunal garanti par l'article
6
§
1 de la Convention serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie. L'exécution d'un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du «
procès
» au sens de l'article 6 (
Hornsby
c.
Grèce
, 19 mars 1997, § 40,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
II
).
Au vu du grief soulevé par la requérante et des observations soumises par le gouvernement défendeur, la Cour estime opportun de rechercher en premier lieu si l'intéressée disposait effectivement d'une décision de justice l'autorisant à reprendre possession du logement social qu'elle avait occupé avant son expulsion.
Elle observe que la requérante a été expulsée de son logement le 22 mai 2000 en vertu d'une ordonnance adoptée par le maire de l'arrondissement de Slatina. L'intéressée a contesté avec succès la légalité de cette ordonnance et a obtenu son annulation par l'arrêt du 19 juin 2002 de la Cour administrative suprême. Il en ressort qu'après cette dernière date la requérante disposait bien d'une décision de justice définitive établissant l'illégalité de son expulsion de l'appartement qu'elle occupait depuis décembre 1994. Or ladite décision de justice ne précisait pas quelle mesure d'exécution devait être mise en œuvre par les autorités.
La Cour relève que la requérante tirait son droit d'habiter le logement en cause d'un contrat de bail signé avec la municipalité en date du 20
décembre 1994. Elle observe que la relation juridique entre l'intéressée et l'administration municipale ne pouvait pas être assimilée à une simple relation contractuelle de droit civil entre des personnes se trouvant sur un pied d'égalité, dès lors qu'il s'agissait de la location d'un logement à loyer modéré géré par l'autorité publique, que les candidats pour un tel logement devaient répondre à plusieurs critères sociaux et faisaient l'objet d'une évaluation par les autorités, que l'attribution du logement exigeait l'adoption d'une ordonnance explicite de la part de l'administration municipale et que c'est cette même administration qui procédait à l'expulsion des occupants. Il n'en reste pas moins qu'en vertu de la législation interne la requérante n'était pas dispensée de l'obligation de payer le loyer et les charges du logement social occupé et la Cour observe que c'est la non-exécution de cette obligation de l'intéressée qui a entraîné la résiliation de son contrat et son expulsion.
La Cour relève ensuite que dans un premier temps les juridictions internes ont ordonné le sursis de l'expulsion. Or celle-ci avait été entre-temps effectuée par l'administration municipale qui, en vertu de la législation interne, avait le droit de procéder à l'exécution immédiate de l'ordonnance d'expulsion.
Il revenait par la suite aux tribunaux administratifs d'examiner la régularité de la résiliation du bail de la requérante dans le cadre de la procédure de contestation de son expulsion (voir le droit interne pertinent, ci-dessus). Les tribunaux ne se sont toutefois pas penchés sur cet aspect de la régularité de l'ordonnance d'expulsion parce qu'ils ont constaté que la municipalité n'avait pas pu prouver que ledit logement lui appartenait, ce qui a entraîné l'annulation de l'expulsion au motif que le maire n'était pas compétent pour ordonner celle-ci. La Cour observe à cet effet que l'intéressée ne conteste ni le fait qu'elle devait à son bailleur plusieurs mois de loyers et de charges, ni le droit de ce dernier de résilier le bail de location. Elle a été par ailleurs régulièrement avisée par l'administration municipale de la nécessité de régler les sommes impayées et de libérer le logement en question.
Il est vrai que la lettre du 7 juin 2006 adressée au maire de l'arrondissement de Slatina par la mairie de la capitale contenait le constat que celui-ci ne s'était pas encore conformé à l'arrêt de la Cour administrative suprême qui avait annulé l'expulsion de la requérante. Force est toutefois de constater que ni ladite lettre, ni celle du 24 juin 2003 du maire adjoint de la capitale, n'indiquait que la requérante devait reprendre la possession du même appartement. Par ailleurs, la rédaction de l'article 51 de la loi sur la procédure administrative, qui régissait l'exécution des décisions des juridictions administratives, était assez largement formulée et semblait accorder à l'administration une importante marge d'appréciation quant au choix des mesures d'exécution de l'arrêt en cause (voir le droit interne pertinent, ci-dessus).
Dès lors, compte tenu du caractère particulier des relations juridiques crées entre la municipalité de Slatina et la requérante à l'occasion de la location dudit logement social, de l'absence d'une indication précise dans l'arrêt de la Cour administrative suprême et des instructions émises par l'administration municipale de Sofia quant aux mesures d'exécution à mettre en œuvre, ainsi que de l'importante marge d'appréciation dans ce domaine que la législation interne accordait au maire de Slatina, la Cour n'estime pas comme établi que la seule mesure d'exécution qui découlait de l'annulation de l'expulsion de la requérante était de la réintégrer dans le même logement social. Elle rappelle en outre que le droit à un logement social n'est pas garanti en tant que tel par la Convention et ses Protocoles.
La Cour accepte également l'argument selon lequel la municipalité devait tenir compte des intérêts des autres personnes inscrites sur les listes d'attente pour un logement social. Elle observe à cet égard que, selon les éléments du dossier, l'appartement en cause a été loué à d'autres candidats figurant sur une telle liste.
Les autorités ont néanmoins pris des mesures pour pallier la situation difficile de l'intéressée qui, à la suite de son expulsion, s'est retrouvée sans domicile fixe
: il apparaît qu'entre 2003 et 2006 elle a été hébergée à plusieurs reprises dans un établissement pour personnes sans abri à Sofia en attendant l'allocation d'un nouveau logement social. Le 24 juillet 2007, elle s'est vu attribuer un autre logement municipal à loyer modéré.
La Cour observe enfin que l'arrêt d'annulation de l'expulsion de la requérante n'était pas dépourvu de tout effet juridique. L'intéressée aurait pu intenter une action en dommages et intérêts après l'annulation de son expulsion en vertu de la loi sur la responsabilité de l'Etat et des communes pour dommage. Or il apparaît qu'elle ne s'est pas prévalue de cette opportunité qui pouvait lui apporter, le cas échéant, un dédommagement pécuniaire pour le préjudice subi de fait de l'expulsion ordonnée en méconnaissance du droit interne.
Dans ces circonstances, la Cour ne relève aucune apparence de violation de l'article 6 § 1 de la Convention en l'espèce. Elle estime par conséquent que la présente requête est manifestement mal fondée et qu'elle doit être rejetée, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Stephen Phillips
Renate Jaeger
Greffier adjoint
Présidente