PERİNÇEK c. SUISSE

Legea și practica interne relevante », mai jos), la publicații juridice precum și la diferite declarații emanând de la autorități politice federale și cantonale. În plus, a menționat și recunoașterea acestui genocid de diverse organe internaționale, cum ar fi Consiliul Europei și Parlamentul European. A concluzionat de asemenea că motivele urmărite de reclamant se asemănau cu motivele rasiste și nu țineau de dezbaterea istorică. Reclamantul a contestat această sentință. A cerut în principal anularea acesteia și un plus de urmărire privind în special starea cercetărilor și poziția istoricilor privind chestiunea armeană. Pe 13 iunie 2007, Curtea de Casație Penală a Tribunalului Cantonal al cantonului Vaud a respins recursul interlocu de reclamant împotriva acestei sentințe. Potrivit acesteia, la fel ca genocidul evreu, genocidul armean era, la data adoptării art. 261 bis , al. 4, din codul penal elvețian, un fapt istoric recunoscut ca dovedit de legiuitor. În consecință, tribunalele nu trebuiau să recurgă la lucrările istoricilor pentru a admite existența lui. Tribunalul cantonal a subliniat în plus că reclamantul s-a mulțumit să nege calificarea de genocid, fără a pune în discuție existența masacrelor și deportărilor de armeni. Reclamantul a depus un recurs în materie penală la Tribunalul Federal împotriva acestei decizii. A cerut în principal reformarea deciziei întreprinsă în sensul achitării sale și eliberării de orice condamnare atât pe plan civil cât și penal. În esență, a reproșat celor două autorități cantonale, atât sub aspectul aplicării art. 261 bis , al. 4, din codul penal elvețian cât și al încălcării drepturilor fundamentale pe care le invoca, că nu au efectuat o urmărire suficientă privind materialitatea circumstanțelor faptice care să permită calificarea ca genocid a evenimentelor din 1915. Printr-o hotărâre din 12 decembrie 2007, ale cărei extrase relevante se reproduc în continuare, Tribunalul Federal a respins recursul reclamantului : « 3.1 Art. 261bis al. 4 CP sancționează comportamentul celui care va declara public, prin vorba, scrisul, imaginea, gestul, prin acte de violență sau în orice alt mod, va înjosi sau va discrimina într-un mod care prejudiciază demnitatea umană o persoană sau un grup de persoane din cauza rasei, a apartenenței lor etnice sau religioase sau care, din același motiv, va nega, va minimiza în mod grosolan sau va căuta să justifice un genocid sau alte crime împotriva umanității. Într-o primă abordare literală și gramaticală, se poate constata că formularea legii (prin utilizarea articolului nedefinit « un genocid ») nu face referință expres la nici un eveniment istoric specific. Legea deci nu exclud sancționarea negării altor genociduri decât cel comis de regimul nazist; de asemenea, nu califică în mod expres negarea genocidului armean pe plan penal ca act de discriminare rasială. 3.2 Art. 261bis al. 4 CP a fost adoptat la aderarea Elveției la Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 21 decembrie 1965 (RS 0.104). În formularea inițială, textul proiectului de lege al Consilului Federal nu conținea nici o mențiune expres a negării genocidurilor (v. FF 1992 III 326). Incriminarea revizionismului, respectiv negarea holocaustului, urma să fie inclusă în fapta constitutivă a dezonorării memoriei unui decedat figurând la alineatul 4 al proiectului de articol 261bis CP (Mesajul Consilului Federal din 2 martie 1992 privind aderarea Elveției la convenția internațională din 1965 pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială și revizuirea dreptului penal în consecință; FF 1992 III 265 ss, în special p. 308 s.). Acest mesaj nu conține nici o referință expres la evenimentele din 1915. La dezbaterile parlamentare, Comisia pentru Afaceri Juridice a Consilului Național a propus să se adauge la art. 261bis al. 4 CP textul « [...] sau care, din același motiv, va minimiza în mod grosolan sau va căuta să justifice genocidul sau alte crime împotriva umanității » [...]. Raportorul de limbă franceză al comisiei, Consilierul Național Comby, a precizat că exista o confuzie între textul german și textul francez indicând că se vorbea evident de orice genocid, și nu doar de holocaust (BO/CN 1992 II 2675 s.). Proiectul comisiei nu a fost cu toate acestea adoptat de Consilul Național în forma propusă (BO/CN 1992 II 2676). În fața Consilului Statelor, propunerea comisiei pentru afaceri juridice a acestui consiliu de a adhera la formularea articolului 261bis al. 4 CP adoptată de Consilul Național a fost opusă unei propuneri Küchler, care totuși nu punea în discuție propoziția « sau care, din același motiv, va nega, va minimiza în mod grosolan sau va căuta să justifice genocidul sau alte crime împotriva umanității » (BO/CE 1993 96; privind scopul acestei propuneri, v. ATF 123 IV 202 consid. 3c p. 208 și Poncet, ibidem). Această propunere a fost adoptată fără ca să fie făcute mai ample referințe la negarea genocidului armean în timpul dezbaterii. La eliminarea divergențelor, Comisia pentru Afaceri Juridice a Consilului Național a propus, prin intermediul domnului Comby, adoptarea modificărilor introduse de Consilul Statelor, cu excepția paragrafului 4, unde propunea să se vorbească « d'un génocide » (un genocid), făcând aluzie la toate care pot avea loc. Raportorul de limbă franceză observa că mai multe persoane avuseseră vorbesc în special despre masacrele kurde sau ale altor populații, de exemplu armenii, toate aceste genociduri trebuind să fie luate în considerare (BO/CN 1993 I 1075 s.). S-a mai făcut scurt aluzie la definiția genocidului și la modul în care un cetățean turc s-ar exprima privind drama armeană precum și la faptul că dispoziția nu trebuia să vizeze, în spiritul comisiei, un singur genocid, ci toate genocidurile, în special în Bosnia și Herțegovina (BO/CN 1993 I 1077; intervenția Grendelmeier). În final, Consilul Național a adoptat textul alineatul 4 în următoarea formulare: « [...] orice alt mod, prejudiciază demnitatea umană a unei persoane sau unui grup de persoane din cauza apartenenței lor rasiale, etnice sau religioase sau care, din același motiv, va minimiza în mod grosolan sau va căuta să justifice un genocid » (BO/CN 1993 I 1080). În urmă lucrărilor parlamentare, Consilul Statelor și-a menținut poziția, adoptând ca simplă modificare redacțională a textului francez expresia « un genocid », și Consilul Național s-a raliat în final la decizia Consilului Statelor, fără ca să fie din nou evocată negarea genocidului armean (BO/CN 1993 I 1300, 1451; BO/CE 1993 452, 579). Rezultă în mod clar din aceste lucrări pregătitoare că art. 261bis al. 4 CP nu vizează exclusiv negarea crimelor naziste ci și alte genociduri. [...] 3.4 Nu se poate pe de altă parte interpreta aceste lucrări pregătitoare în sensul că norma penală ar viza anumite genociduri determinate pe care legiuitorul le-a avut în vedere la momentul edictor, după cum sugerează hotărârea atacată. 3.4.1 Voința de a combate opiniile negaționiste și revizioniste în relație cu holocaustul a constituit cu siguranță un element central în elaborarea art. 261bis al. 4 CP. În jurisprudența sa, Tribunalul Federal a judecat totuși că negarea holocaustului realizează obiectiv starea de fapt incriminată de art. 261bis al. 4 CP deoarece este vorba de un fapt istoric general recunoscut ca dovedit (ATF 129 IV 95 consid. 3.4.4, p. 104 s.), fără ca să se fi făcut referință în această hotărâre la voința istorică a legiuitorului. În același sens, mulți autori văd în aceasta un fapt notoriu pentru autoritatea penală (Vest, Delikte gegen den öffentlichen Frieden, n. 93, p. 157), un fapt istoric incontestabil (Rom, op. cit., p. 140), o calificare (« genocid ») care nu face nici o îndoială (Niggli, Discriminare rasială, n. 972, p. 259, care observă pur și simplu că acest genocid a fost la originea creării normei; în același sens: Guyaz, op. cit. p. 305). Doar câteva voci rare fac referință doar la voința legiuitorului de a recunoaște fapta ca istoric (v. de ex.: Ulrich Weder, Schweizerisches Strafgesetzbuch, Kommentar [Andreas Donatsch Hrsg.], Zurich 2006, Art. 261bis al. 4, p. 327; Chaix/Bertossa, op. cit., p. 184). 3.4.2 Demersul care constă în a căuta care genociduri legiuitorul a avut în vedere la momentul edictor al normei se ciocnește pe de altă parte deja cu interpretarea literală (v. supra consid. 3.1), care demonstrează în mod clar voința legiuitorului de a privilegia pe acest punct o formulare deschisă a legii, în opoziție cu tehnica legilor numite « memoriale » adoptate în special în Franța [...] 3.4.3 Doctrina și jurisprudența au pe de altă parte dedus din caracterul notoriul, incontestabil sau incontestabil al holocaustului că nu mai trebuie să fie dovedit în procesul penal (Vest, ibidem; Schleiminger, op. cit., art. 261bis CP, n. 60). Tribunalele deci nu trebuie să recurgă la lucrările istoricilor pe acest punct (Chaix/Bertossa, ibidem; hotărâre nepublicată 6S.698/2001 consid. 2.1). Fundamentul astfel determinat al incriminării negării holocaustului dicta, în consecință de asemenea, metoda care se impune judecătorului când este vorba de negarea altor genociduri. Prima întrebare care se pune deci este dacă există un consens comparabil privind faptele negate de reclamant.

Întrebarea pusă în acest fel ține de fapt. Se referă mai puțin direct la calificarea ca genocid a masacrelor și deportărilor atribuite Imperiului Otoman decât la aprecierea dată în general acestei calificări, în public și în rândul comunității istoricilor. Acesta este modul în care trebuie înțeles demersul adoptat de tribunalul de poliție, care a subliniat că nu-i revenea să facă istorie, ci să cerceteze dacă acest genocid este « cunoscut și recunoscut », ba chiar « dovedit » (sentință, consid. II, p. 14) înainte de a-și forma convingerea pe acest punct de fapt (sentință, consid. II, p. 17), care face parte integrantă din hotărârea cantonal (hotărâre cantonal, consid. B p. 2). 4.1 O asemenea constatare de fapt leagă Tribunalul Federal [...]. 4.2 Privind punctul de fapt determinant, tribunalul de poliție și-a bazat convingerea nu doar pe existența declarațiilor de recunoaștere politice, ci a subliniat de asemenea că convingerea autorităților din care emanează a fost formată pe baza opiniei experților (în special un colegiu de aproximativ o sută de istorici cu privire la Adunarea Națională Franceză la adoptarea legii din 29 ianuarie 2001) sau a rapoartelor calificate ca foarte bine argumentate și documentate (Parlamentul European). Astfel, în plus de a se baza pe existența recunoașterilor politice, această argumentație constată, în fapt, existența unui larg consens al comunității, exprimat de declarațiile politice, și care se bazează el însuși pe un larg consens științific privind calificarea evenimentelor din 1915 ca genocid. Se poate adăuga, în același sens, că în timpul dezbaterii care a condus Consilul Național să recunoască oficial genocidul armean, s-a făcut referință la lucrări de cercetare internaționale publicate sub titlul « Der Völkermord an den Armeniern und die Shoah » (BO/CN 2003 2017; intervenția Lang). În fine, genocidul armean constituie unul dintre exemplele prezentate ca « clasice » în literatura generală consacrată dreptului penal internațional, respectiv cercetării genocidurilor (v. Marcel Alexander Niggli, Rassendiskriminierung, n. 1418 s., p. 440 și numeroasele referințe citate; v. și n. 1441 p. 446 și referințele). [...]

Pe plan subiectiv, infracțiunea sancționată de art. 261bis al. 1 și 4 CP presupune un comportament intențional. În ATF 123 IV 202 consid. 4c p. 210 și 124 IV 121 consid. 2b p. 125, Tribunalul Federal a judecat că acest comportament intențional trebuia să fie dictat de motive de discriminare rasială. Această întrebare dezbătută în doctrină a fost apoi lăsată deschisă în ATF 126 IV 20 consid. 1d, în special p. 26 și 127 IV 203 consid. 3, p. 206. Poate rămâne deschisă și în cazul de față, după cum se va vedea. 5.1 Privind intenția, tribunalul de correccional a reținut că reclamantul, doctor în drept, politician, așa-numit scriitor și istoric, a acționat cu cunoștință de cauză, declarând că nu va schimba niciodată poziția, chiar dacă o comisie neutră ar afirma vreodată că genocidul armenilor a existat cu adevărat. Aceste constatări ale volanței interne a reclamantului de a nega un genocid sunt de fapt (ATF 110 IV 22, consid. 2, 77, consid. 1c, 109 IV 47 consid. 1, 104 IV 36 consid. 1 și cit.), deci Tribunalul Federal este legat pe acest punct (art. 105 al. 1 LTF). Reclamantul de altfel nu ridică nici un grief în această privință. Nu încearcă să demonstreze că aceste constatări de fapt ar fi arbitrare sau ar proceda dintr-o încălcare a drepturilor sale de nivel constituțional sau convențional, deci nu este nevoie să se examineze această întrebare (art. 106 al. 2 LTF). Nu se vede, de altfel, că autorități cantonale, care au dedus intenția reclamantului din elemente externe (cf. ATF 130 IV 58 consid. 8.4 p. 62) ar fi neînțeles pe acest punct noțiunea însăși a intenției dreptului federal. 5.2 Cât privește motivele reclamantului, Tribunalul correccional a reținut că se asemănau cu motivele rasiste și naționaliste și nu țineau de dezbaterea istorică, subliniind în special că descria armeniii ca fiind agresori ai poporului turc și că se revendica el însuși de Talak Pacha, care a fost istoric, cu cei doi frați ai săi, inițiatorul, instigatorul și motorul genocidului armenilor (sentință, consid. II, p. 17 s.). Nu este contestat în cazul de față că comunitatea armeană constituie un popor, adică cel puțin o etnie (privind noțiunea, v.: Niggli, Rassendiskriminierung, ediția 2, n. 653 p. 208), care se recunoaște în special în istoria sa marcată de evenimentele din 1915. Rezultă de aici că negarea genocidului armean - respectiv reprezentarea promovată de reclamant a poporului armean ca agresor - constituie deja o leziune a identității membrilor acestei comunități (Schleiminger, op. cit., art. 261bis CP, n. 65 și referința la Niggli). Tribunalul correccional, care a reținut existența motivelor care se asemănă cu rasismul a, pe de altă parte, exclus că demersul reclamantului să reieșească din dezbaterea istorică. Aceste constatări de fapt, cu privire la care reclamantul nu ridică nici un grief (art. 106 al. 2 LTF) leagă Tribunalul Federal (art. 105 al. 1 LTF). Ele demonstrează suficient existența motivelor care, în plus de nacionalism, nu pot ține decât de discriminarea rasială, respectiv etnică. Nu este deci necesar să se hotărască în cazul de faț-dezbaterea doctrinală evocată la consid. 6 de mai sus. De altfel, reclamantul nu ridică nici un grief relativ la aplicarea dreptului federal pe acest punct.

Reclamantul invocă de asemenea libertatea de expresie garantată de art. 10 CEDH, în relație cu interpretarea dată de autorități cantonale art. 261bis al. 4 CP. Rezultă totuși din procesele-verbale de audiere a reclamantului de procuratura din Winterthur/Unterland (23 iulie 2005), că exprimând-se public, la Glattbrugg în special, reclamantul avea intenția « să ajute poporul elvețian și Consilul Național să corecteze greșeala » (n.d.r: recunoașterea genocidului armean). Cunoștea de altfel existența normei sancționând negarea unui genocid și a declarat că nu va schimba niciodată poziția, chiar dacă o comisie neutră ar afirma vreodată că genocidul armenilor a existat cu adevărat (sentință, consid. II, p. 17). Se poate deduce din aceste elemente că reclamantul nu ignora că calificând genocidul armean ca « minciună internațională » și negând în mod explicit evenimentelor din 1915 calificarea de genocid, se expunea în Elveția la o sancțiune penală. Reclamantul nu poate deci deduce nimic în favoarea sa din absența previzibilității legii pe care o invocă. Aceste elemente permit de altfel să se rețină că reclamantul încearcă esențial, printr-o manevră de provocare, să obțină din autorități judiciare elvețiene o confirmare a tezelor sale, în detrimentul membrilor comunității armeane, pentru care această întrebare joacă un rol identitar central. Condamnarea reclamantului urmărește deci să protejeze demnitatea umană a membrilor comunității armeane, care se recunosc în memoria genocidului din 1915. Represiunea negării unui genocid constituie în fine o măsură de prevenire a genocidurilor în sensul art. I al Convenției pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid încheie la New York pe 9 decembrie 1948, aprobată de Adunarea Federală pe 9 martie 2000 (RS 0.311.11).

Trebuie de altfel constatat că reclamantul nu contestă existența nici a masacrelor nici a deportărilor (v. supra consid. A), care nu pot fi calificate, chiar și arătând prudență, decât ca crime împotriva umanității (Niggli, Discriminare rasială, n. 976, p. 262). Or, justificarea unor asemenea crime, chiar în numele dreptului de război sau a pretinse rațiuni de securitate, cade deja sub incidența art. 261bis al. 4 CP, deci chiar considerată sub acest unghi și independent de calificarea aceloași fapte ca genocid, condamnarea reclamantului în aplicarea art. 261bis al. 4 CP nu apare arbitrară în rezultatul ei, nici nu încalcă dreptul federal. » B. Legea și practica interne și internaționale relevante 1. Legea și practica interne relevante art. 261 bis din codul penal, care sancționează discriminarea rasială, este redactat după cum urmează : « Cel care, public, va incita la ură sau la discriminare împotriva unei persoane sau a unui grup de persoane din cauza apartenenței rasiale, etnice sau religioase a acestora; cel care, public, va propaga o ideologie vizând să înjosească sau să defăimeze în mod sistematic membrii unei rase, etnici sau religii; cel care, în același scop, va organiza sau va încuraja acțiuni de propagandă sau va participa la ele; cel care public, prin vorba, scrisul, imaginea, gestul, prin acte de violență sau în orice alt mod, va înjosi sau va discrimina într-un mod care prejudiciază demnitatea umană o persoană sau un grup de persoane din cauza rasei, a apartenenței lor etnice sau religioase sau care, din același motiv, va nega, va minimiza în mod grosolan sau va căuta să justifice un genocid sau alte crime împotriva umanității; cel care va refuza unei persoane sau unui grup de persoane, din cauza apartenenței rasiale, etnice sau religioase a acestora, o prestație destinată utilizării publice, va fi pedepsit cu o pedeapsă privativă de libertate de cel mult trei ani sau cu o pedeapsă pecuniară. » În art. 264 al său, intitulat « Genocid », codul penal definește după cum urmează această infracțiune : « Va fi pedepsit cu o pedeapsă privativă de libertate pe viață sau cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin zece ani cel care, cu intenția de a distruge, în totalitate sau în parte, un grup național, rasial, religios sau etnic : a. va omorî membri ai grupului sau va provoca o leziune gravă integrității fizice sau mentale a acestora ; b. va supune membrii grupului unor condiții de existență care să cauzeze distrugerea fizică totală sau parțială a acestuia ; c. va ordona sau va lua măsuri vizând să împiedice nașteri în cadrul grupului ; d. va transfera sau va face să transfere cu forța copii ai grupului la un alt grup. Este de asemenea pedepsibil cel care a acționat în străinătate, dacă se găsește în Elveția și nu poate fi extradat. Art. 6bis, ch. 2, este aplicabil. Dispozițiile privind autorizația de a urmări care se găsesc la art. 366, al. 2, let. b, la art. 14 și 15 ale legii din 14 martie 1958 privind răspunderea și la art. 1 și 4 ale legii din 26 martie 1934 privind garanțiile politice nu sunt aplicabile genocidului. » Postulatul n o 02.3069, depus la Consilul Național de D. Dominique de Buman pe 18 martie 2002 și acceptat de Consilul Național pe 16 decembrie 2003 cu 107 voturi împotriva 67, este redactat după cum urmează : « Consilul Național recunoaște genocidul armenilor din 1915. Cere Consilului Federal să ia act și să transmită poziția sa prin canalele diplomatice obișnuite. » 2. Dreptul internațional art. 2 din Convenția pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid din 9 decembrie 1948 definește după cum urmează crima de genocid : « În prezenta Convenție, genocidul se înțelege a fi oricare dintre actele ce urmează, comise cu intenția de a distruge sau în totalitate sau în parte un grup național, etnic, rasial sau religios, ca atare : a) Uciderea membrilor grupului ; b) Leziune gravă a integrității fizice sau mentale a membrilor grupului; c) Supunerea voluntară a grupului unor condiții de existență destinate să cauzeze distrugerea fizică totală sau parțială a acestuia ; d) Măsuri vizând să împiedice nașteri în cadrul grupului ; e) Transferarea forțată de copii ai grupului la un alt grup. » MOTIVE 1. Invocând art. 10 din Convenție, reclamantul susține că, condamnând-l pe plan penal pentru că a susținut public că nu a existat niciodată genocid armean, tribunalele elvețiene au încălcat libertatea sa de expresie. Subliniază în special că art. 261 bis , al. 4, din codul penal elvețian nu prezintă un grad suficient de previzibilitate, că condamnarea sa nu este motivată de urmărirea unui scop legitim și că leziunea libertății de expresie din care se declară victimă nu este « necesară într-o societate democratică ». 2. În plus, invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a obținut viza guvernului elvețian și a fost astfel împiedicat să întâlnească avocatul său în cursul procedurii judiciare. 3. Reclamantul se plânge de asemenea de faptul că tribunalul de district din Lausanne și Tribunalul Federal s-ar fi abținut de la examinarea anumitor documente prezentate de el. De altfel, o « mare greșeală în aprecierea dovezilor » ar fi fost comisă, aceste tribunale abținéndu-se, fără a furniza motiv, să țină seama de o sentință a tribunalului districtului Berna-Laupen (sentință din 14 septembrie 2001 în cauza Karaman Fikri și consorzii). 4. În plus, estimând că redacția art. 261 bis , al. 4, din codul penal elvețian este foarte vagă, reclamantul susține că condamnarea sa penală încalcă principiul « nu există pedeapsă fără lege » garantat la art. 7 din Convenție. 5. În fine, reclamantul invocă articolele 14, 17 și 18 din Convenție. Potrivit său, tribunalele elvețiene au, în pronunțări, utilizat termeni discriminatori la adresa sa. ÎNTREBARE A existat o încălcare a dreptului reclamantului la libertatea de expresie, în sensul articolului 10 ?

Le droit et la pratique internes pertinents », ci-dessous), à des publications juridiques ainsi qu’à différentes déclarations émanant des autorités politiques fédérales et cantonales. Par ailleurs, il évoqua également la reconnaissance de ce génocide par diverses instances internationales, telles que le Conseil de l’Europe et le Parlement européen. Il conclut en outre que les mobiles poursuivis par le requérant s’apparentaient à des mobiles racistes et ne relevaient pas du débat historique. Le requérant interjeta un recours contre ce jugement. Il demanda principalement l’annulation de ce dernier et un complément d’instruction portant notamment sur l’état des recherches et la position des historiens quant à la question arménienne. Le 13 juin 2007, la Cour de cassation pénale du Tribunal cantonal du canton de Vaud rejeta le recours interjeté par le requérant contre ce jugement. Selon elle, à l’instar du génocide juif, le génocide arménien était, à la date de l’adoption de l’art. 261 bis , al. 4, du code pénal suisse, un fait historiquement reconnu comme avéré par le législateur suisse. Par conséquent, les tribunaux n’avaient pas à recourir aux travaux d’historiens pour admettre son existence. Le tribunal cantonal souligna de plus que le requérant s’était contenté de nier la qualification de génocide, sans pour autant remettre en question l’existence des massacres et des déportations d’Arméniens. Le requérant forma un recours en matière pénale devant le Tribunal fédéral contre cette décision. Il demanda principalement la réforme de l’arrêt entrepris dans le sens de son acquittement et sa libération de toute condamnation sur le plan tant civil que pénal. En substance, il reprochait aux deux autorités cantonales, sous l’angle tant de l’application de l’art. 261 bis , al. 4, du code pénal suisse que de la violation des droits fondamentaux qu’il alléguait, de ne pas avoir procédé à une instruction suffisante quant à la matérialité des circonstances de fait permettant de qualifier de génocide les événements de 1915. Par un arrêt du 12 décembre 2007, dont voici les extraits pertinents, le Tribunal fédéral rejeta le recours du requérant : « 3.1 L’art. 261bis al. 4 CP réprime le comportement de celui qui aura publiquement, par la parole, l’écriture, l’image, le geste, par des voies de fait ou de toute autre manière, abaissé ou discriminé d’une façon qui porte atteinte à la dignité humaine une personne ou un groupe de personnes en raison de leur race, de leur appartenance ethnique ou de leur religion ou qui, pour la même raison, niera, minimisera grossièrement ou cherchera à justifier un génocide ou d’autres crimes contre l’humanité. Dans une première approche littérale et grammaticale, on peut constater que la formulation de la loi (par l’utilisation de l’article indéfini « un génocide »), ne fait expressément référence à aucun événement historique précis. La loi n’exclut donc pas la répression de la négation d’autres génocides que celui commis par le régime nazi; elle ne qualifie pas non plus expressément la négation du génocide arménien au plan pénal comme acte de discrimination raciale. 3.2 L’art. 261bis al. 4 CP a été adopté lors de l’adhésion de la Suisse à la Convention internationale sur l’élimination de toutes les formes de discrimination raciale du 21 décembre 1965 (RS 0.104). Dans sa formulation initiale, le texte du projet de loi du Conseil fédéral ne faisait aucune mention expresse de la négation de génocides (v. FF 1992 III 326). L’incrimination du révisionnisme, respectivement de la négation de l’holocauste, devait être incluse dans le fait constitutif de déshonorer la mémoire d’un défunt figurant à l’alinéa 4 du projet d’article 261bis CP (Message du Conseil fédéral du 2 mars 1992 concernant l’adhésion de la Suisse à la convention internationale de 1965 sur l’élimination de toutes formes de discrimination raciale et la révision y relative du droit pénal; FF 1992 III 265 ss, spéc. 308 s.). Ce message ne comporte aucune référence expresse aux événements de 1915. Lors des débats parlementaires, la Commission des affaires juridiques du Conseil national proposa d’ajouter à l’art. 261bis al. 4 CP le texte « [...] ou qui pour la même raison, minimisera grossièrement ou cherchera à disculper le génocide ou d’autres crimes contre l’humanité » [...]. Le rapporteur de langue française de la commission, le Conseiller national Comby, précisa qu’il y avait une confusion entre le texte allemand et le texte français en indiquant que l’on parlait évidemment de tout génocide, et non seulement de l’holocauste (BO/CN 1992 II 2675 s.). Le projet de la commission n’en fut pas moins adopté par le Conseil national dans la forme proposée (BO/CN 1992 II 2676). Devant le Conseil des États, la proposition de la commission des affaires juridiques de ce conseil d’adhérer à la formulation de l’art. 261bis al. 4 CP adoptée par le Conseil national fut opposée à une proposition Küchler, qui ne remettait cependant pas en question la phrase « ou qui, pour la même raison, niera, minimisera grossièrement ou cherchera à justifier le génocide ou d’autres crimes contre l’humanité » (BO/CE 1993 96; sur la portée de cette proposition, v. ATF 123 IV 202 consid. 3c p. 208 ainsi que Poncet, ibidem). Cette proposition fut adoptée sans qu’il ait été fait plus ample référence à la négation du génocide arménien durant le débat. Lors de l’élimination des divergences, la Commission des affaires juridiques du Conseil national proposa, par l’intermédiaire de M. Comby, d’adopter les modifications introduites par le Conseil des États, à l’exception du 4e paragraphe, où elle proposait de parler « d’un génocide », en faisant allusion à tous ceux qui peuvent se produire. Le rapporteur de langue française relevait que plusieurs personnes avaient parlé notamment des massacres kurdes ou d’autres populations, par exemple des Arméniens, tous ces génocides devant entrer en ligne de compte (BO/CN 1993 I 1075 s.). Il fut encore brièvement fait allusion à la définition du génocide et à la manière selon laquelle un citoyen turc s’exprimerait à propos du drame arménien ainsi qu’au fait que la disposition ne devait pas viser, dans l’esprit de la commission un seul génocide, mais tous les génocides, notamment en Bosnie Herzégovine (BO/CN 1993 I 1077; intervention Grendelmeier). En définitive, le Conseil national adopta le texte de l’alinéa 4 dans la formulation suivante: « [...] toute autre manière, porte atteinte à la dignité humaine d’une personne ou d’un groupe de personnes en raison de leur appartenance raciale, ethnique ou religieuse ou qui, pour la même raison, minimisera grossièrement ou cherchera à justifier un génocide » (BO/CN 1993 I 1080). Dans la suite des travaux parlementaires, le Conseil des Etats maintint sa position, en adoptant à titre de simple modification rédactionnelle du texte français la locution « un génocide », et le Conseil national se rallia finalement à la décision du Conseil des Etats, sans que soit à nouveau évoquée la négation du génocide arménien (BO/CN 1993 I 1300, 1451; BO/CE 1993 452, 579). Il ressort ainsi clairement de ces travaux préparatoires que l’art. 261bis al. 4 CP ne vise pas exclusivement la négation des crimes nazis mais également d’autres génocides. [...] 3.4 On ne peut en revanche interpréter ces travaux préparatoires en ce sens que la norme pénale viserait certains génocides déterminés que le législateur avait en vue au moment de l’édicter, comme le suggère l’arrêt entrepris. 3.4.1 La volonté de combattre les opinions négationnistes et révisionnistes en relation avec l’holocauste a certes constitué un élément central dans l’élaboration de l’art. 261bis al. 4 CP. Dans sa jurisprudence, le Tribunal fédéral a cependant jugé que la négation de l’holocauste réalise objectivement l’état de fait incriminé par l’art. 261bis al. 4 CP parce qu’il s’agit d’un fait historique généralement reconnu comme établi (ATF 129 IV 95 consid. 3.4.4, p. 104 s.), sans qu’il ait été fait référence dans cet arrêt à la volonté historique du législateur. Dans le même sens, de nombreux auteurs y voient un fait notoire pour l’autorité pénale (Vest, Delikte gegen den öffentlichen Frieden, n. 93, p. 157), un fait historique indiscutable (Rom, op. cit., p. 140), une qualification (« génocide ») qui ne fait aucun doute (Niggli, Discrimination raciale, n. 972, p. 259, qui relève simplement que ce génocide à été à l’origine de la création de la norme; dans le même sens: Guyaz, op. cit. p. 305). Seules quelques rares voix ne font référence qu’à la volonté du législateur de reconnaître le fait comme historique (v. p. ex.: Ulrich Weder, Schweizerisches Strafgesetzbuch, Kommentar [Andreas Donatsch Hrsg.], Zurich 2006, Art. 261bis al. 4, p. 327 ; Chaix/Bertossa, op. cit., p. 184). 3.4.2 La démarche consistant à rechercher quels génocides le législateur avait en vue lors de l’édiction de la norme se heurte par ailleurs déjà à l’interprétation littérale (v. supra consid. 3.1), qui démontre clairement la volonté du législateur de privilégier sur ce point une formulation ouverte de la loi, par opposition à la technique des lois dites « mémorielles » adoptées notamment en France [...] 3.4.3 Doctrine et jurisprudence ont, par ailleurs, déduit du caractère notoire, incontestable ou indiscutable de l’holocauste qu’il n’a plus à être prouvé dans le procès pénal (Vest, ibidem; Schleiminger, op. cit., art. 261bis CP, n. 60). Les tribunaux n’ont donc pas à recourir aux travaux d’historiens sur ce point (Chaix/Bertossa, ibidem; arrêt non publié 6S.698/2001 consid. 2.1). Le fondement ainsi déterminé de l’incrimination de la négation de l’holocauste dicte, en conséquence également, la méthode qui s’impose au juge lorsqu’il s’agit de la négation d’autres génocides. La première question qui se pose dès lors est de savoir s’il existe un consensus comparable en ce qui concerne les faits niés par le recourant.

La question ainsi posée relève du fait. Elle porte moins directement sur la qualification comme génocide des massacres et déportations imputés à l’Empire ottoman que sur l’appréciation portée généralement sur cette qualification, dans le public et au sein de la communauté des historiens. C’est ainsi qu’il faut comprendre la démarche adoptée par le tribunal de police, qui a souligné qu’il ne lui incombait pas de faire l’histoire, mais de rechercher si ce génocide est « connu et reconnu », voire « avéré » (jugement, consid. II, p. 14) avant d’acquérir sa conviction sur ce dernier point de fait (jugement, consid. II, p. 17), qui fait partie intégrante de l’arrêt cantonal (arrêt cantonal, consid. B p. 2). 4.1 Une telle constatation de fait lie le Tribunal fédéral [...]. 4.2 En ce qui concerne le point de fait déterminant, le tribunal de police a fondé sa conviction non seulement sur l’existence de déclarations de reconnaissance politiques, mais il a également souligné que la conviction des autorités dont elles émanent a été forgée sur la base de l’avis d’experts (notamment un collège d’une centaine d’historiens en ce qui concerne l’Assemblée nationale française lors de l’adoption de la loi du 29 janvier 2001) ou de rapports qualifiés de fortement argumentés et documentés (Parlement européen). Aussi, en plus de s’appuyer sur l’existence de reconnaissances politiques, cette argumentation constate, dans les faits, l’existence d’un large consensus de la communauté, que traduisent les déclarations politiques, et qui repose lui-même sur un large consensus scientifique sur la qualification des faits de 1915 comme génocide. On peut y ajouter, dans le même sens, que lors du débat qui a conduit le Conseil national à reconnaître officiellement le génocide arménien, il a été fait référence aux travaux de recherche internationaux publiés sous le titre « Der Völkermord an den Armeniern und die Shoah » (BO/CN 2003 2017; intervention Lang). Enfin, le génocide arménien constitue l’un des exemples présentés comme « classiques » dans la littérature générale consacrée au droit pénal international, respectivement à la recherche sur les génocides (v. Marcel Alexander Niggli, Rassendiskriminierung, n. 1418 s., p. 440 et les très nombreuses références citées; v. aussi n. 1441 p. 446 et les références). [...]

Au plan subjectif, l’infraction sanctionnée par l’art. 261bis al. 1 et 4 CP suppose un comportement intentionnel. Aux ATF 123 IV 202 consid. 4c p. 210 et 124 IV 121 consid. 2b p. 125, le Tribunal fédéral a jugé que ce comportement intentionnel devait être dicté par des mobiles de discrimination raciale. Cette question débattue en doctrine a ensuite été laissée ouverte aux ATF 126 IV 20 consid. 1d, spéc. p. 26 et 127 IV 203 consid. 3, p. 206. Elle peut demeurer ouverte en l’espèce également, comme on le verra. 5.1 En ce qui concerne l’intention, le tribunal correctionnel a retenu que le requérant, docteur en droit, politicien, soi-disant écrivain et historien, avait agi en toute connaissance de cause, déclarant qu’il ne changerait jamais de position, même si une commission neutre affirmait un jour que le génocide des Arméniens a bel et bien existé. Ces constatations de la volonté interne du recourant de nier un génocide relèvent du fait (ATF 110 IV 22, consid. 2, 77, consid. 1c, 109 IV 47 consid. 1, 104 IV 36 consid. 1 et cit.), si bien que le Tribunal fédéral est lié sur ce point (art. 105 al. 1 LTF). Le recourant ne formule d’ailleurs aucun grief à ce propos. Il ne tente pas de démontrer que ces constatations de fait seraient arbitraires ou procéderaient d’une violation de ses droits de niveau constitutionnel ou conventionnel, si bien qu’il n’y a pas lieu d’examiner cette question (art. 106 al. 2 LTF). On ne voit pas, pour le surplus, que les autorités cantonales, qui ont déduit l’intention du recourant d’éléments extérieurs (cf. ATF 130 IV 58 consid. 8.4 p. 62) auraient méconnu sur ce point la notion même d’intention du droit fédéral. 5.2 Quant aux mobiles du recourant, le Tribunal correctionnel a retenu qu’ils s’apparentaient à des mobiles racistes et nationalistes et ne relevaient pas du débat historique, en soulignant en particulier qu’il décrivait les Arméniens comme étant les agresseurs du peuple turc et qu’il se réclamait lui-même de Talak Pacha, qui fut historiquement, avec ses deux frères, l’initiateur, l’instigateur et le moteur du génocide des Arméniens (jugement, consid. II, p. 17 s.). Il n’est pas contesté en l’espèce que la communauté arménienne constitue un peuple, soit tout au moins une ethnie (sur la notion, v. : Niggli, Rassendiskriminierung, 2e éd., n. 653 p. 208), qui se reconnaît en particulier dans son histoire marquée par les événements de 1915. Il s’ensuit que la négation du génocide arménien - respectivement la représentation prônée par le recourant du peuple arménien comme agresseur - constitue déjà une atteinte à l’identité des membres de cette communauté (Schleiminger, op. cit., art. 261bis CP, n. 65 et la référence à Niggli). Le Tribunal correctionnel, qui a retenu l’existence de mobiles s’apparentant au racisme a, par ailleurs, exclu que la démarche du recourant ressortît au débat historique. Ces constatations de fait, au sujet desquelles le recourant n’élève aucun grief (art. 106 al. 2 LTF) lient le Tribunal fédéral (art. 105 al. 1 LTF). Elles démontrent suffisamment l’existence de mobiles qui, en plus du nationalisme, ne peuvent relever que de la discrimination raciale, respectivement ethnique. Il n’est dès lors pas nécessaire de trancher en l’espèce le débat doctrinal évoqué au consid. 6 ci-dessus. Pour le surplus, le recourant n’élève non plus aucun grief relatif à l’application du droit fédéral sur ce point.

Le recourant invoque encore la liberté d’expression garantie par l’art. 10 CEDH, en relation avec l’interprétation donnée par les autorités cantonales à l’art. 261bis al. 4 CP. Il ressort cependant des procès-verbaux d’audition du recourant par le Ministère public de Winterthur/Unterland (23 juillet 2005), qu’en s’exprimant en public, à Glattbrugg notamment, le recourant entendait « aider le peuple suisse et le Conseil national à corriger l’erreur » (ndr: la reconnaissance du génocide arménien). Il connaissait par ailleurs l’existence de la norme sanctionnant la négation d’un génocide et a déclaré qu’il ne changerait jamais de position, même si une commission neutre affirmait un jour que le génocide des Arméniens a bel et bien existé (jugement, consid. II, p. 17). On peut déduire de ces éléments que le recourant n’ignorait pas qu’en qualifiant le génocide arménien de « mensonge international » et en déniant explicitement aux faits de 1915 la qualification de génocide, il s’exposait en Suisse à une sanction pénale. Le recourant ne peut dès lors rien déduire en sa faveur de l’absence de prévisibilité de la loi qu’il invoque. Ces éléments permettent en outre de retenir que le recourant tente essentiellement, par une démarche de provocation, d’obtenir des autorités judiciaires suisses une confirmation de ses thèses, au détriment des membres de la communauté arménienne, pour lesquels cette question joue un rôle identitaire central. La condamnation du recourant tend ainsi à protéger la dignité humaine des membres de la communauté arménienne, qui se reconnaissent dans la mémoire du génocide de 1915. La répression de la négation d’un génocide constitue enfin une mesure de prévention des génocides au sens de l’art. I de la Convention pour la prévention et la répression du crime de génocide conclue à New-York le 9 décembre 1948, approuvée par l’Assemblée fédérale le 9 mars 2000 (RS 0.311.11).

On doit, au demeurant constater que le recourant ne conteste l’existence ni des massacres ni des déportations (v. supra consid. A), que l’on ne peut qualifier, même en faisant preuve de réserve, que comme des crimes contre l’humanité (Niggli, Discrimination raciale, n. 976, p. 262). Or, la justification de tels crimes, fût-ce au nom du droit de la guerre ou de prétendues raisons sécuritaires, tombe déjà sous le coup de l’art. 261bis al. 4 CP, si bien que même considérée sous cet angle et indépendamment de la qualification de ces mêmes faits comme génocide, la condamnation du recourant en application de l’art. 261bis al. 4 CP n’apparaît pas arbitraire dans son résultat, pas plus qu’elle ne viole le droit fédéral. » B. Le droit et la pratique internes et internationaux pertinents 1. Le droit et la pratique internes pertinents L’article 261 bis du code pénal, qui réprime la discrimination raciale, est libellé comme suit : « Celui qui, publiquement, aura incité à la haine ou à la discrimination envers une personne ou un groupe de personnes en raison de leur appartenance raciale, ethnique ou religieuse; celui qui, publiquement, aura propagé une idéologie visant à rabaisser ou à dénigrer de façon systématique les membres d’une race, d’une ethnie ou d’une religion; celui qui, dans le même dessein, aura organisé ou encouragé des actions de propagande ou y aura pris part; celui qui aura publiquement, par la parole, l’écriture, l’image, le geste, par des voies de fait ou de toute autre manière, abaissé ou discriminé d’une façon qui porte atteinte à la dignité humaine une personne ou un groupe de personnes en raison de leur race, de leur appartenance ethnique ou de leur religion ou qui, pour la même raison, niera, minimisera grossièrement ou cherchera à justifier un génocide ou d’autres crimes contre l’humanité; celui qui aura refusé à une personne ou à un groupe de personnes, en raison de leur appartenance raciale, ethnique ou religieuse, une prestation destinée à l’usage public, sera puni d’une peine privative de liberté de trois ans au plus ou d’une peine pécuniaire. » En son article 264, intitulé « Génocide », le code pénal définit comme suit cette infraction : « Sera puni d’une peine privative de liberté à vie ou d’une peine privative de liberté de dix ans au moins celui qui, dans le dessein de détruire, en tout ou en partie, un groupe national, racial, religieux ou ethnique : a. aura tué des membres du groupe ou aura fait subir une atteinte grave à leur intégrité physique ou mentale ; b. aura soumis les membres du groupe à des conditions d’existence devant entraîner sa destruction physique totale ou partielle ; c. aura ordonné ou pris des mesures visant à entraver les naissances au sein du groupe ; d. aura transféré ou fait transférer de force des enfants du groupe à un autre groupe. Est également punissable celui qui aura agi à l’étranger, s’il se trouve en Suisse et qu’il ne peut être extradé. L’art. 6bis, ch. 2, est applicable. Les dispositions relatives à l’autorisation de poursuivre qui figurent à l’art. 366, al. 2, let. b, aux art. 14 et 15 de la loi du 14 mars 1958 sur la responsabilité et aux art. 1 et 4 de la loi du 26 mars 1934 sur les garanties politiques ne sont pas applicables au génocide. » Le postulat n o 02.3069, déposé au Conseil national par M. Dominique de Buman le 18 mars 2002 et accepté par le Conseil national le 16 décembre 2003 par 107 voix contre 67, est libellé comme suit : « Le Conseil national reconnaît le génocide des Arméniens de 1915. Il demande au Conseil fédéral d’en prendre acte et de transmettre sa position par les voies diplomatiques usuelles. » 2. Le droit international L’article 2 de la Convention pour la prévention et la répression du crime de génocide du 9 décembre 1948 définit comme suit le crime de génocide : « Dans la présente Convention, le génocide s’entend de l’un quelconque des actes ci-après, commis dans l’intention de détruire ou tout ou en partie, un groupe national, ethnique, racial ou religieux, comme tel : a) Meurtre de membres du groupe ; b) Atteinte grave à l’intégrité physique ou mentale de membres du groupe; c) Soumission intentionnelle du groupe à des conditions d’existence devant entraîner sa destruction physique totale ou partielle ; d) Mesures visant à entraver les naissances au sein du groupe ; e) Transfert forcé d’enfants du groupe à un autre groupe. » GRIEFS 1. Invoquant l’article 10 de la Convention, le requérant soutient que, en le condamnant pénalement pour avoir soutenu en public qu’il n’y avait jamais eu de génocide arménien, les tribunaux suisses ont violé sa liberté d’expression. Il fait notamment valoir que l’art. 261 bis , al. 4, du code pénal suisse ne présente pas un degré de prévisibilité suffisant, que sa condamnation n’est pas motivée par la poursuite d’un but légitime et que l’atteinte à la liberté d’expression dont il se dit victime n’est pas « nécessaire dans une société démocratique ». 2. Par ailleurs, invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir obtenu de visa du gouvernement suisse et d’avoir été ainsi empêché de rencontrer son avocat au cours de la procédure judiciaire. 3. Le requérant se plaint en outre de ce que le tribunal de district de Lausanne et le Tribunal fédéral se seraient abstenus d’examiner certains documents présentés par lui. De plus, une « grande erreur dans l’appréciation des preuves » aurait été commise, lesdits tribunaux s’étant abstenus, sans fournir de motif, de tenir compte d’un jugement du tribunal du district Berne-Laupen (jugement du 14 septembre 2001 dans la cause Karaman Fikri et consorts ). 4. De plus, estimant que le libellé de l’art. 261 bis , al. 4, du code pénal suisse est très vague, le requérant fait valoir que sa condamnation pénale viole le principe « pas de peine sans loi » garanti à l’article 7 de la Convention. 5. Finalement, le requérant invoque les articles 14, 17 et 18 de la Convention. Selon lui, les tribunaux suisses ont, dans leurs jugements, fait usage de termes discriminatoires à son égard. QUESTION Y a-t-il eu violation du droit du requérant à la liberté d’expression, au sens de l’article 10 ?