BOZCAADA KIMISIS TEODOKU RUM ORTODOKS KILISESI VAKFI c. TURQUIE

A DOUA DECIZIE PRIVIND REEVABILITATEA cererilor nr. 37991/03, 37994/03 și 32552/05 prezentate de BOZCAADA K Ișil Karakaș, Guido Raimondi, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune, având în vedere cererile menționate mai sus introduse la 15 octombrie 2003 (n 37991/03 și 37994/03) și 2 septembrie 2005 (n 32552/05), Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, După ce a deliberat, face următoarea decizie FĂCÂND-O pe recurentă, Bozcaada Kimisis Teodoku Rum Ortodoks Kilissesisi Vakf. (Fundația Bisericii Ortodoxe Grecești Bozcaada Kimisis Teodoku) este o fundație de drept turc stabilită la quanakkale. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul A. Sakmar, avocat la Istanbul. Guvernul turc ( Prin planurile cadastrale din 1991, 1992 și 1993, s-a stabilit că niciun titlu de proprietate nu fusese înscris în registrul funciar în numele recurentei cu privire la diferite parcele sise la Bozcaada 2762 din 1936. Întrucât reclamanta nu a opus opoziție în termenul legal de 30 de zile, aceste planuri cadastrale au fost publicate și au devenit definitive. Printr-o scrisoare din 27 noiembrie 2000, Hotărârea Generală Fundație a invitat reclamanta să sesizeze instanțele competente în vederea înscrierii proprietăților sale imobiliare în registrul funciar. În iulie 2001, recurenta a introdus în fața Tribunalului Cadastral din Bozcaada, Tribunalul Cadastral, pentru fiecare parcelă de teren, recursuri la înscrierea bunurilor în cauză pe numele său în registrul funciar. Aceasta s-a bazat, printre altele, pe prescrierea dobândite. Prin două hotărâri pronunțate la data de 13 (solicitarea nr. 37994/03) și 17 iunie 2002 (solicitarea n 37991/03), Tribunalul Cadastral a decăzut reclamanta pe motiv că nu dovedise în mod suficient de sigur posesia bunurilor în cauză pentru a putea obține proprietatea prin aplicarea prescripției dobândite. În primul rând, s-a constatat că fundația, care dispunea de personalitate juridică, dispunea de capacitatea de a dobândi bunuri imobile. Cu toate acestea, el a observat că bunurile în cauză nu erau înscrise în registrul funciar și că fundaia nu era decât o cerere. În această privință, după ce a dispus expertiză agricolă și a examinat o serie de documente, inclusiv desenele cadastrale, registrele fiscale și cadastrale referitoare la bunurile în cauză prezentate de părți sau colectate din oficiu, instanța a subliniat faptul că presupusa posesie nu a rezultat din niciun act concret. În special, expertiza agricolă stabilise că câmpurile în cauză nu fuseseră cultivate de mult timp. La 12 decembrie 2002, aceste hotărâri au fost confirmate de Curtea de Casație. Prin două hotărâri din 31 martie 2003, acțiunile în rectificare introduse de recurentă au fost respinse. La 30 iulie 2001, recurenta sesizează, pentru parcela de teren în cauză, Tribunalul Cadastral din Bozcaada cu privire la o cerere de înregistrare a bunului imobil în registrul funciar. Prin hotărârea din 27 iunie 2002, Tribunalul a decăzut reclamanta cererii sale și a dispus înscrierea bunului în litigiu în registrul funciar în numele Trezoreriei Publice. La 9 august 2002, legea nr. 4771 a intrat în vigoare și a adăugat un alineat la art. 1 din Legea nr. 2762 privind fundațiile. Ca urmare a acestui amendament, fundațiile comunităților În urma autorizării Consiliului de Miniștri, acestea puteau dobândi și dispune de proprietăți imobiliare, indiferent dacă acestea beneficiază sau nu de un statut (act de fundație), printr-un amendament din 2 ianuarie 2003, competența Consiliului de Miniștri în acest domeniu a fost atribuită Direcției Generale Fundație. Cu recursul recurentei și printr-o hotărâre din 4 februarie 2003, Curtea de Casație a infirmat hotărârea pe motiv că instanța trebuia, pe de o parte, să aplice noile dispoziții ale Legii nr. 2672 și, pe de altă parte, să denunțe instanța părții terțe interesate, astfel încât aceasta să își poată exercita drepturile în cauză. Statuind la rejudecare și printr-o hotărâre din 12 iunie 2003, Tribunalul a acceptat cererea părții terțe în cauză și a ordonat ca o mare parte a bunului în litigiu să fie înscrisă pe numele său în registrul funciar. În plus, Tribunalul a constatat că pe partea mică rămasă a terenului se afla o mănăstire în ruină care aparține reclamantei. Luând în considerare lipsa de ocupație a acestuia de mulți ani, instanța concluzionează că trebuia să fie considerat un bun abandonat și, în consecință, a ordonat înscrierea sa în registrul funciar în numele Trezoreriei Publice. Prin hotărârea din 23 octombrie 2003, Curtea de Casație a infirmat din nou hotărârea de primă instanță pe motiv că partea de teren pe care se afla mănăstirea trebuia să fie înscrisă în numele recurentei. La 2 iunie 2004, în conformitate cu hotărârea Curții de Casație, Tribunalul a dispus înscrierea mănăstirii pe registrul funciar în numele reclamantei. Curtea de Casație a confirmat hotărârea la 18 octombrie 2004 și a respins acțiunea prin rectificarea hotărârii la 7 martie 2005. GRIEFS recurenta susține că, prin refuzul înscrierii proprietăților sale în registrul funciar, instanțele interne i-au încălcat dreptul la respectarea proprietăților sale. Aceasta susține că legislația și interpretarea sa de către instanțele naționale duc, pentru fundațiile aparținând minorităților religioase nemusulmane în sensul Tratatului de la Lausanne, la incapacitatea de a dobândi bunuri imobile și consideră că această incapacitate constituie o discriminare față de celelalte fundații. În acest sens, Comisia invocă art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 9 din Convenție, care invocă art. 9 din Convenție, și reclamanta se plânge de o încălcare a libertății sale de închinare. Cu titlu preliminar, Curtea constată că cele trei cereri sunt similare în ceea ce privește faptele și obiecțiunile invocate. În consecință, Curtea consideră că este adecvat să se procedeze la reunirea acestora, în conformitate cu art. 42 alineatul (1) din regulament. Guvernul exclude, în ceea ce privește partea sa, nerespectarea termenului de șase luni și neobosirea căilor de atac interne. Curtea nu consideră necesar să examineze în speță problema dacă recurenta a îndeplinit condiția privind epuizarea căilor de atac interne sau respectarea termenului de șase luni, cererile fiind în orice caz inadmisibile din motivele menționate mai jos. Curtea amintește că a avut deja ocazia de a se pronunța cu privire la o problemă similară în cauza Bozcaada Kimisis Teodoku Rum Ortodoks Kilissesisi Vakf Decembrie 2008) în care a respins obiecțiuni similare, considerând că recurenta nu putea fi considerată ca fiind titularul unei creanțe suficient de stabilite pentru a fi exigibilă și, prin urmare, nu putea invoca existența 37991/03 și 37994/03, tribunalul din Cadastru, după ce a dispus expertiză agricolă și a examinat o serie de documente ale căror desene cadastrale, registre fiscale și cadastrale referitoare la bunurile în cauză prezentate de părți sau colectate din oficiu, a concluzionat că nu erau îndeplinite condițiile de dobândire a proprietății pe cale de posesie. În mod similar, în ceea ce privește cererea nr 32552/05, Tribunalul a dispus, pe de o parte, înscrierea unei părți a terenului în cauză în numele unei terțe persoane, reținând că aceasta din urmă, care dobândise bunul în cauză, îl posedase timp de mai mult de 20 de ani. În ceea ce privește mica parte rămasă a terenului în care se afla o mănăstire aflată în ruină, Tribunalul a dispus înscrierea sa în registrul funciar în numele recurentei. Pe de altă parte, Curtea constată că recurenta nu a reușit să își susțină preteniile întemeiate pe alte mijloace. Având în vedere aceste considerații, recurenta nu poate fi privită ca având dovada că deține o creanță suficient de stabilită pentru a fi exigibilă și, prin urmare, nu poate invoca existența (1) În consecință, hotărârile instanțelor naționale pronunțate cu privire la acțiunile în cauză nu au putut constitui o interferență în exercitarea bunurilor persoanei în cauză; prin urmare, aceste obiecții trebuie respinse ca fiind vădit nefondate, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 1 și art. 9 din convenție, Curtea constată că acestea nu sunt susținute de recurentă. În plus, aceasta arată că din dosar nu reiese că recurenta a invocat aceste obiecțiuni, în mod expres sau în esență, în fața instanțelor naționale sesizate. Rezultă că, având în vedere dosarul și în măsura în care obiecțiunile nu sunt susținute, această parte a cererii trebuie, de asemenea, respinsă ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să unească cererile Declară cererile inadmisibile. Stanley Naismith Françoise Tulkens Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

des requêtes n

os

37991/03, 37994/03 et 32552/05

présentées par BOZCAADA KİMİSİS TEODOKU RUM ORTODOKS KİLİSESİ VAKFI

contre la Turquie

La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant le 14 septembre 2010 en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Ireneu Cabral Barreto,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Ișıl Karakaș,

Guido Raimondi,

juges,

et de Stanley Naismith,

greffier de section,

Vu les requêtes susmentionnées introduites les 15 octobre 2003 (n

os

37991/03 et 37994/03) et 2 septembre 2005 (n

o

32552/05),

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante,

Bozcaada Kimisis Teodoku Rum Ortodoks Kilisesi Vakfı

(Fondation de l'Eglise orthodoxe grecque Bozcaada Kimisis Teodoku), est une fondation de droit turc établie à Çanakkale. Elle est représentée devant la Cour par M

e

A. Sakmar, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

Par des plans cadastraux de 1991, 1992 et 1993, il fut établi qu'aucun titre de propriété n'avait été inscrit au registre foncier au nom de la requérante concernant diverses parcelles sises à Bozcaada – Çanakkale. La Direction générale du registre foncier et du cadastre constata que l'intéressée n'avait pas déposé dans les délais la déclaration sur le patrimoine de la fondation prévue par la loi n

o

2762 de 1936.

La requérante n'ayant pas fait opposition dans le délai légal de trente jours, lesdits plans cadastraux furent publiés et devinrent définitifs.

Par une lettre du 27 novembre 2000, la Direction générale des fondations invita la requérante à saisir les tribunaux compétents en vue de l'inscription de ses biens immobiliers au registre foncier.

Requêtes n

os

37991/03 et 37994/03

En juillet 2001, la requérante introduisit devant le tribunal cadastral de Bozcaada («

le tribunal cadastral

»), pour chaque parcelle de terrain, des recours tendant à l'inscription des biens en question à son nom dans le registre foncier. Elle se fonda entre autres sur la prescription acquisitive.

Par deux jugements rendus les 13 (requête n

o

37994/03) et 17 juin 2002 (requête n

o

37991/03), le tribunal cadastral débouta la requérante au motif qu'elle n'avait pas prouvé la possession des biens en question de manière suffisamment certaine pour pouvoir en obtenir la propriété par le jeu de la prescription acquisitive. Il releva tout d'abord que la fondation, qui était dotée de la personnalité juridique, disposait de la capacité d'acquérir des biens immobiliers. Cependant, il observa que les biens en question n'étaient pas inscrits dans le registre foncier et que la fondation n'était que simple demanderesse. A cet égard, après avoir ordonné des expertises agricoles et examiné un certain nombre de documents dont les croquis cadastraux, les registres fiscaux et cadastraux relatifs aux biens en question présentés par les parties ou recueillis d'office, le tribunal souligna que la possession alléguée ne ressortait d'aucun acte concret. En particulier, l'expertise agricole avait établi que les champs en question n'avaient pas été cultivés depuis de longues années.

Le 12 décembre 2002, ces jugements furent confirmés par la Cour de cassation.

Par deux arrêts du 31 mars 2003, les recours en rectification introduits par la requérante furent rejetés.

Requête n

o

32552/05

Le 30 juillet 2001, la requérante saisit, pour la parcelle de terrain en cause, le tribunal cadastral de Bozcaada d'une demande en inscription de bien immobilier dans le registre foncier.

Par un jugement du 27 juin 2002, le tribunal débouta la requérante de sa demande et ordonna l'inscription du bien litigieux dans le registre foncier au nom du Trésor public.

Le 9 août 2002, la loi n

o

4771 entra en vigueur et ajouta un paragraphe à l'article

1 de la loi n

o

2762 sur les fondations. A la suite de cet amendement, «

les fondations des communautés

» pouvaient, après autorisation du Conseil des ministres, acquérir des biens immobiliers et en disposer, et ceci qu'elles bénéficiassent ou non d'un statut (acte de fondation). Par un amendement du 2 janvier 2003, la compétence du Conseil des ministres en la matière fut attribuée à la Direction générale des fondations.

Sur pourvoi de la requérante et par un arrêt du 4 février 2003, la Cour de cassation infirma le jugement au motif que le tribunal devait, d'une part, appliquer les nouvelles dispositions de la loi n

o

2672 et, d'autre part, dénoncer l'instance à la tierce personne intéressée afin qu'elle puisse faire valoir ses droits dans la cause.

Statuant sur renvoi et par un jugement du 12 juin 2003, le tribunal fit droit à la demande de la tierce personne en question et ordonna qu'une grande partie du bien litigieux soit inscrite à son nom dans le registre foncier. Il constata en outre que sur la petite partie restante du terrain se trouvait un monastère en ruine appartenant à la requérante. Prenant en considération l'inoccupation de celui-ci depuis de nombreuses années, le tribunal conclut qu'il devait être considéré comme un bien abandonné. Il ordonna en conséquence son inscription dans le registre foncier au nom du Trésor public.

Par un arrêt du 23 octobre 2003, la Cour de cassation infirma à nouveau le jugement de première instance au motif que la partie du terrain sur laquelle se trouvait le monastère devait être inscrite au nom de la requérante.

Le 2 juin 2004, se conformant à l'arrêt de la Cour de cassation, le tribunal ordonna l'inscription du monastère sur le registre foncier au nom de la requérante.

La Cour de cassation confirma le jugement le 18 octobre 2004 et rejeta le recours en rectification de l'arrêt le 7 mars 2005.

GRIEFS

La requérante soutient qu'en refusant l'inscription de ses biens immobiliers dans le registre foncier, les juridictions internes ont violé son droit au respect de ses biens. Elle affirme que la législation et son interprétation par les juridictions nationales entraînent, pour les fondations appartenant à des minorités religieuses non musulmanes au sens du Traité de Lausanne, l'incapacité d'acquérir des biens immobiliers. Elle estime que cette incapacité constitue une discrimination par rapport aux autres fondations. Elle invoque à ces égards l'article 14 de la Convention et l'article

1 du Protocole n

o

1.

Invoquant l'article 9 de la Convention, la requérante se plaint également d'une atteinte à sa liberté de culte.

EN DROIT

A titre préliminaire, la Cour constate que les trois requêtes sont similaires en ce qui concerne les faits et les griefs soulevés. En conséquence, elle juge approprié de procéder à leur jonction, en application de l'article 42 § 1 du règlement.

Le Gouvernement excipe pour sa part du non-respect du délai de six mois et du non-épuisement des voies de recours internes.

La Cour n'estime pas nécessaire d'examiner en l'espèce la question de savoir si la requérante a satisfait à la condition relative à l'épuisement des voies de recours internes ou au respect du délai de six mois, les requêtes étant en tout état de cause irrecevables pour les motifs indiqués ci-dessous.

La Cour rappelle avoir déjà eu l'occasion de se prononcer sur une question similaire dans le cadre de l'affaire

Bozcaada Kimisis Teodoku Rum Ortodoks Kilisesi Vakfı c. Turquie

((déc.), n

os

22522/03, 28903/03, 28904/03, 28906/03, 28907/03, 28908/03, 28909/03 et 28910/03, 9

décembre 2008) où elle a rejeté des griefs analogues en estimant que la requérante ne pouvait être considérée comme ayant montré qu'elle était titulaire d'une créance suffisamment établie pour être exigible et ne pouvait donc se prévaloir de l'existence de «

biens

» au sens de l'article 1 du Protocole n

o

1.

En l'espèce, dans le cadre des requêtes n

os

37991/03 et 37994/03, le tribunal du cadastre, après avoir ordonné des expertises agricoles et examiné un certain nombre de documents dont les croquis cadastraux, les registres fiscaux et cadastraux relatifs aux biens en question présentés par les parties ou recueillis d'office, a conclu que les conditions d'acquisition de la propriété par voie de possession n'étaient pas réunies. De même, s'agissant de la requête n

o

32552/05, le tribunal a, d'une part, ordonné l'inscription d'une partie du terrain en question au nom d'une tierce personne, retenant que cette dernière, qui avait acquis le bien en question, l'avait possédé pendant plus de vingt ans. Quant à la petite partie restante du terrain où se trouvait un monastère en ruine, le tribunal a ordonné son inscription dans le registre foncier au nom de la requérante.

Par ailleurs, la Cour observe que la requérante n'a pas réussi à étayer ses prétentions fondées sur d'autres moyens.

A la lumière de ces considérations, la requérante ne peut être regardée comme ayant montré qu'elle était titulaire d'une créance suffisamment établie pour être exigible, et ne peut donc pas se prévaloir de l'existence de «

biens

» au sens de l'article 1 du Protocole n

o

griefs doivent être rejetés comme manifestement mal fondés, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

En ce qui concerne les griefs tirés de l'article 14, combiné avec l'article

1 du Protocole n

o

1 et l'article 9 de la Convention, la Cour observe qu'ils ne sont pas étayés par la requérante. Au surplus, elle relève qu'il ne ressort pas du dossier que la requérante ait soulevé ces griefs, expressément ou en substance, devant les juridictions nationales saisies. Il s'ensuit qu'au vu du dossier et dans la mesure où les griefs ne sont pas étayés, cette partie de la requête doit également être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Décide

de joindre les requêtes

;

Déclare

les requêtes irrecevables.

Stanley Naismith

Françoise Tulkens

Greffier

Présidente