AFFAIRE KANSAL CONTRE LE ROYAUME-UNI

Rezoluția CM/ResDH(2010)146 [1] Executarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului Kansal împotriva Regatului Unit (Recherche n 21413/02, Hotărârea din 27 aprilie 2004, definitivă la 10 noiembrie 2004) Comitetul miniștrilor, în temeiul articolului 46 alineatul (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prevede ca Comitetul să supravegheze executarea hotărârilor definitive ale Curții Europene a Drepturilor Omului (denumite în continuare "menționate mai jos" Reamintind că încălcarea Convenției constatată de Curte în această cauză se referă la dreptul reclamantului de a nu se autoincrimina, din cauza utilizării efectuate de către instanță în cadrul procesului său, a declarațiilor incriminatoare și pe care le-a făcut sub constrângerea legală a lichidatorului falimentar în cadrul unei proceduri de faliment (violare a articolului 6 alineatul (1)) (a se vedea detaliile în lit. (a) ; După ce a invitat guvernul statului pârât să ia măsurile pe care le-a luat pentru a se conforma hotărârii Curții în temeiul obligației care îi revine în temeiul articolului 46 alineatul (1) din Convenție, care a examinat informațiile transmise de guvern în conformitate cu normele Comitetului pentru aplicarea articolului 46 alineatul (2) din Convenție. Luând act de faptul că Curtea nu a acordat o satisfacție echitabilă în această cauză, reamintind că constatările privind încălcarea de către Curte impun, pe lângă plata satisfacției echitabile acordate de Curte în hotărârile sale, adoptarea de către instanța de judecată, dacă este necesar - a unor măsuri individuale care să pună capăt încălcării și să șteargă consecințele, dacă este posibil de către Restitutio in integrum ; și - măsuri generale care să permită prevenirea unor încălcări similare ; DECLARIE, după examinarea măsurilor luate de către statul pârât (a se vedea anexa), pe care l-a îndeplinit în temeiul articolului 46 alineatul (2) din Convenție în prezenta cauză și DECIDE de la: reexaminare. Anexă la Rezoluția CM/ResDH(2010)146 Informații privind măsurile luate pentru a se conforma hotărârii în cauza Kansal împotriva Regatului Unit Rezumatul introductiv al cauzei În ceea ce privește încălcarea dreptului reclamantului de a nu se autoincrimina, ca urmare a utilizării efectuate de către aceasta, în cadrul procesului său, a unor declarații la incriminatoare (considerate admisibile de către judecător în temeiul articolului 433 din Insolvency Act din 1986) pe care le-a făcut sub constrângere juridică (în temeiul articolului 291 din Insolvency Act) din 1986) în timpul unei proceduri de faliment (încălcare a articolului 6§1). Reclamantul a fost condamnat în 1992 la 15 luni de închisoare de către șeful mai multor infracțiuni prevăzute de Theft Act din 1968 și de Insolvency Act din 1986. În □ cazul a fost retrimis instanțelor naționale de către Comisia de revizuire a cazurilor criminale (Criminal Cases Review Comission) Cu toate acestea, în noiembrie 2001, House of Lords a confirmat condamnarea reclamantului, indicând că, din cauza lipsei de efect a Actului Human Rights din 1998, un inculpat al cărui proces a avut loc înainte de intrarea în vigoare a acestei legi nu putea să se bazeze pe încălcarea Convenției europene într-o acțiune ulterioară împotriva condamnării sale. Plata satisfacției echitabile și măsuri individuale Detalii privind satisfacția echitabilă Nicio satisfacție echitabilă acordată. (b) Măsuri individuale Mecanismul procedural utilizat în prezenta cauză pentru a obține probele incriminate este similar cu cel utilizat în cadrul Actului privind societățile comerciale din 1985 în cauzele Saunders împotriva Regatului Unit (hotărârea din 17/12/1996) și I.J.L. și altele împotriva Regatului Unit (hotărârea din 19/09/2000). În ceea ce privește cele două cauze, în Rezoluția sa ResDH(2004)88 nu era necesară nicio măsură de ordin individual, deoarece încălcarea dreptului reclamanților la un proces echitabil constatat de Curtea Europeană de Justiție nu era de natură să creeze îndoieli serioase cu privire la rezultatul procedurii de care se plângeau. Același raționament se aplică în prezenta cauză. Curtea Europeană a considerat că constatarea unei încălcări în sine este o satisfacție echitabilă suficientă din punct de vedere moral. Reclamantul nu și-a motivat cererile pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată (cu excepția sumelor de asistență judiciară primite anterior), în mod corespunzător, Curtea nu a putut acorda o sumă pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Prin urmare, nu a fost considerată necesară nici o altă măsură individuală a fost considerată necesară de către Comitetul miniștrilor. II. Măsuri generale L. Utilizarea în cadrul unui proces de probe obținute sub constrângerea lichidatorului falimentar a fost permisă în mod explicit, la momentul faptelor, de art. 433 din Insolvency Act 1986. . În urma hotărârii pronunțate în 1996 de Curtea Europeană cu privire la o dispoziție similară în Compania Act 1985 în cauza Saunders menționată anterior, procurorul general a luat măsuri interimare sub forma unei circulare adresate procurorilor (Ghidance Note for Prosecutors) ) conform căreia declarațiile obținute în temeiul unei proceduri care conține competența de a obliga la furnizarea de răspunsuri, indiferent de sistemul de prelucrare sau de reglementare, nu pot fi utilizate în cadrul unei proceduri penale ulterioare pentru a susține acuzarea. Această măsură a fost ulterior codificată în legea Youth Justice and Criminal Evidence Act din 1999.În plus, hotărârea Curții Europene a fost publicată în European Human Rights Reports, cu referire la (2004) 39 EHRR 31. III. Concluzii privind statul pârât Guvernul consideră că nu este necesară nicio măsură individuală în acest caz și că măsurile generale luate vor preveni încălcări similare și, prin urmare, Regatul Unit și-a îndeplinit obligațiile în temeiul articolului 46 alineatul (1) din convenție. [1] Adoptată de Comitetul de Miniștri la 15 septembrie 2010 în cadrul celei de a 1092-a reuniuni a Delegaților.

Résolution CM/ResDH(2010)146

[1]

Exécution de l’arrêt de la Cour européenne des droits de l’homme

Kansal contre le Royaume-Uni

(Requête n

o

21413/02, arrêt du 27 avril 2004, définitif le 10 novembre 2004)

Le Comité des Ministres, en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales, qui prévoit que le Comité surveille l’exécution des arrêts définitifs de la Cour européenne des droits de l’homme (ci-après nommées «

la Convention

» et «

la Cour

»)

;

Vu l’arrêt transmis par la Cour au Comité une fois définitif

;

Rappelant que la violation de la Convention constatée par la Cour dans cette affaire concerne l’atteinte du droit du requérant à ne pas s’auto incriminer, en raison de l’utilisation faite par l’accusation, dans le cadre de son procès, de déclarations l’incriminant et qu’il avait fait sous la contrainte légale au syndic de faillite lors d’une procédure de faillite (violation de l’article 6, paragraphe 1) (voir détails dans l’Annexe) ;

Ayant invité le gouvernement de l’Etat défendeur à l’informer des mesures qu’il a prises pour se conformer à l’arrêt de la Cour en vertu de l’obligation qui lui incombe au regard de l’article

46, paragraphe

1, de la Convention

;

Ayant examiné les informations transmises par le gouvernement conformément aux Règles du Comité pour l’application de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention

;

Ayant noté que la Cour n’a pas accordé de satisfaction équitable dans cette affaire,

Rappelant que les constats de violation par la Cour exigent, outre le paiement de la satisfaction équitable octroyée par la Cour dans ses arrêts, l’adoption par l’Etat défendeur, si nécessaire

:

- de mesures individuelles mettant fin aux violations et en effaçant les conséquences, si possible par

restitutio in integrum

; et

- de mesures générales, permettant de prévenir des violations semblables ;

DECLARE, après avoir examiné les mesures prises par l’Etat défendeur

(voir Annexe), qu’il a rempli ses fonctions en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention dans la présente affaire et

DECIDE d’en clore l’examen.

Annexe à la Résolution CM/ResDH(2010)146

Informations sur les mesures prises afin de se conformer à l’arrêt dans l’affaire

Kansal contre le Royaume-Uni

Résumé introductif de l’affaire

L’affaire concerne la violation du droit du requérant à ne pas s’auto incriminer, en raison de l’utilisation faite par l’accusation, dans le cadre de son procès, de déclarations l’incriminant (considérées recevables par le juge en vertu de l’article 433 de la

Insolvency Act

de 1986) qu’il avait faites sous la contrainte légale (en vertu de l’article 291 de la

Insolvency Act

de 1986) lors d’une procédure de faillite (violation de l’article 6§1). Le requérant a été condamné en 1992 à 15 mois d’emprisonnement du chef de plusieurs infractions prévues par la

Theft Act

de 1968 et par la

Insolvency Act

de 1986.

En 1998, l’affaire a été renvoyée aux tribunaux nationaux par la Commission de révision des affaires criminelles (

Criminal Cases Review Comission

). Toutefois, en novembre 2001, la

House of Lords

a confirmé la condamnation du requérant, en indiquant qu’en raison de l’absence d’effet rétroactif du

Human Rights Act

de 1998, un inculpé dont le procès avait eu lieu avant l’entrée en vigueur de cette loi ne pouvait pas s’appuyer sur la violation de la Convention européenne dans un recours ultérieur contre sa condamnation.

I.

Paiement de la satisfaction équitable et mesures individuelles

a)

Détails de la satisfaction équitable

Aucune satisfaction équitable accordée.

b) Mesures individuelles

Le mécanisme procédural utilisé dans la présente affaire afin d’obtenir les preuves incriminées est similaire à celui utilisé sous la

Companies Act

de 1985 dans les affaires Saunders contre le Royaume-Uni (arrêt du 17/12/1996) et I.J.L. et autres contre le Royaume-Uni (arrêt du 19/09/2000). Concernant ces deux affaires, dans sa Résolution ResDH(2004)88 aucune mesure d’ordre individuel n’était nécessaire du fait que la violation du droit des requérants à un procès équitable constatée par la Cour européenne n’était pas de nature à engendrer de doutes sérieux sur l’issue de la procédure dont ils s’étaient plaint. Le même raisonnement s’applique dans la présente affaire.

La Cour européenne a estimé que le constat d’une violation en elle-même est une satisfaction équitable suffisante au titre de dommage moral. Le requérant n’ayant pas motivé ses demandes pour frais et dépens (hormis les montants d’aide judiciaire reçus auparavant) de manière appropriée, la Cour ne pouvait pas accorder un montant pour frais et dépens.

En conséquence, aucune autre mesure individuelle n’a été considérée nécessaire par le Comité des Ministres.

II.

Mesures générales

L’utilisation lors d’un procès de preuves obtenues sous la contrainte par le syndic de faillite était explicitement permise, à l’époque des faits, par l’article 433 de la

Insolvency Act 1986

. A la suite de l’arrêt rendu en 1996 par Cour européenne concernant une disposition similaire dans la

Company Act 1985

dans l’affaire Saunders précitée, des mesures intérimaires ont été prises par le Procureur Général sous forme d’une circulaire à l’intention des procureurs (

Guidance Note for Prosecutors

) selon laquelle les déclarations obtenues en vertu d’une procédure comportant le pouvoir de contraindre à fournir des réponses, quel que soit le système d’instruction ou de réglementation, ne peuvent être utilisées dans le cadre d’une procédure pénale ultérieure pour soutenir la thèse de l’accusation. Cette mesure a été ultérieurement codifiée dans la loi

Youth Justice and Criminal Evidence Act

de 1999.

En outre, l’arrêt de la Cour européenne a été publié dans

le European Human Rights Reports

, sous la référence (2004) 39 EHRR 31.

III.

Conclusions de l’Etat défendeur

Le gouvernement estime qu’aucune mesure individuelle n’est requise dans cette affaire et que les mesures générales prises vont prévenir des violations semblables et que le Royaume-Uni a par conséquent rempli ses obligations en vertu de l’article 46, paragraphe 1, de la Convention.

[1]

Adoptée par le Comité des Ministres le 15 septembre 2010 lors de la 1092e réunion des Délégués des Ministres.