Sezen împotriva Țărilor de Jos

Rezoluția CM/ResDH(2010)107 [1] Executarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului Sezen împotriva Țărilor de Jos (Cercetarea nr. 50252/99, Hotărârea din 31 ianuarie 2006, definitivă la 1 iulie 2006) Comitetul miniștrilor, în temeiul articolului 46 alineatul (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prevede ca Comitetul să supravegheze executarea hotărârilor definitive ale Curții Europene a Drepturilor Omului (denumite în continuare "menționate mai jos " Convenția" și "Curtea Văzută la hotărâre transmisă Comitetului de către Curte o dată definitivă Reamintind că încălcarea Convenției constatată de Curte în această cauză privește o încălcare a dreptului la respectarea vieții de familie al reclamanților din cauza refuzului statului pârât de a reînnoi permisul de ședere al primului reclamant (încălcarea articolului 8) (a se vedea detaliile în limba engleză) ; După ce a invitat guvernul statului pârât să ia măsurile pe care le-a luat pentru a se conforma hotărârii Curții în temeiul obligației care îi revine în temeiul articolului 46 alineatul (1) din Convenție, care a examinat informațiile transmise de guvern în conformitate cu normele Comitetului pentru aplicarea articolului 46 alineatul (2) din Convenție.

Reamintind că constatările privind încălcarea de către Curte impun, pe lângă plata oricărei satisfacții echitabile care a putut fi acordată de Curte, adoptarea de către statul pârât, dacă este necesar - a unor măsuri individuale care să pună capăt încălcării și să elimine consecințele, dacă este posibil prin restitutio in integrum; și - a unor măsuri generale care să permită prevenirea unor încălcări similare; DECLARĂ, după ce a examinat măsurile luate de statul pârât (a se vedea Anexa) că acesta și-a îndeplinit funcțiile în temeiul articolului 46 alineatul (2) din convenție în prezenta cauză și DECIDE de la > examinarea.

Anexă la Rezoluția CM/ResDH(2010)107 Informații privind măsurile luate pentru a se conforma hotărârii în cauza Sezen împotriva Țărilor de Jos Rezumatul introductiv al cauzei la care se face referire se referă la o încălcare a dreptului la respectarea vieții de familie a reclamanților din cauza refuzului de a prelungi permisul de reședință al primului reclamant, care este lacuosul celei de a doua reclamante (încălcarea articolului 8). Primul reclamant a sosit în 1989 în Țările de Jos, unde a fost căsătorit cu cea de-a doua reclamantă, care avea reședința în Țările de Jos de la vârsta de șapte ani și care deținea un permis de ședere permanentă (ambele au cetățenie turcă). Primul lor copil s-a născut în 1990. În 1991, primul reclamant a beneficiat de un permis de ședere pentru reîntregirea familiei și de un permis de muncă.

În 1992, a dobândit ex jure dreptul de a rămâne în Țările de Jos fiind înțeles că acest drept ar fi revocat în cazul unei întreruperi a vieții de familie (în conformitate cu Legea privind străinii din 1965 aplicabilă la momentul respectiv). În 1993, a fost condamnat la patru ani de închisoare, dintre care aproape doi au fost efectiv condamnați. Din cauza problemelor conjugale, persoanele care au trăit împreună nu au mai trăit împreună o perioadă de timp în 1995 și în 1996, așa că au fost înregistrate la adrese diferite. În iunie 1996, reclamanții și-au reluat oficial viața comună, iar al doilea copil, conceput în perioada de separare a domiciliului, s-a născut în octombrie 1996. În mai 1996, reclamanții au solicitat o prelungire a permisului de reședință al primului reclamant.

La 5/06/1997, ministrul de Justiție a respins această cerere și a luat un decret de interzicere a teritoriului de 10 ani împotriva primului reclamant. Acesta a considerat că primul reclamant și-a pierdut dreptul de a rămâne nerestricționat în Țările de Jos din cauza separării reclamanților și că reluarea vieții conjugale nu a restabilit acest drept ex juriului În plus, Tribunalul Regional a justificat acest refuz din motive de ordine publică și de prevenire a delincvenței, având în vedere condamnarea penală a primului reclamant. La 12/11/1998, Tribunalul Regional a confirmat această decizie, dar a anulat decretul de interzicere a teritoriului. Curtea Europeană a considerat că, din diverse motive, nu se putea solicita ca a doua recurentă și copiii săi să-l urmeze pe primul reclamant în Turcia.

În plus, această cauză se referea la o celulă de familie existentă în care, părinții și copiii locuiau împreună, iar ruperea ei ar trebui să constituie o interferență foarte gravă în dreptul protejat de art. 8 din Convenție. Curtea a concluzionat că, prin refuzul prelungirii permisului de ședere primului reclamant, statul pârât nu a asigurat un echilibru corect între interesele reclamanților și, pe de altă parte, interesul său propriu de prevenire a ordinii publice și a delincvenței. Instanța nu a formulat nicio cerere de satisfacție echitabilă. La 6/05/99, decretul de interzicere a teritoriului impus primului reclamant a fost ridicat. În noiembrie 2007, i s-a acordat un permis de ședere în temeiul articolului 8 din Convenție, valabilă până la 19/01.2013.

Acest permis de ședere poate fi reînnoit. În consecință, Comitetul de Miniștri consideră că sunt necesare alte măsuri individuale. II. Măsuri generale Autoritățile olandeze susțin că, având în vedere efectul direct al hotărârilor Curții Europene din Țările de Jos, se preconizează că toate autoritățile în cauză își aliniază practica cu prezenta hotărâre. În acest scop, hotărârea a fost publicată în mai multe reviste juridice în Țările de Jos, în special în NJCM-Bulletin (2006, n p. 510-528), în European Human Rights Cases (2006, n 3, pp. 303-309) și în Nederlands Juristenblad (2006, n 17, p. 952). III. Concluziile Tribunalului de Primă Instanță Guvernul consideră că măsurile luate au remediat în totalitate consecințele încălcării Convenției constatate de Curtea Europeană în acest caz, că aceste măsuri vor preveni încălcări similare și, prin urmare, Țările de Jos și-au îndeplinit obligațiile în temeiul articolului 46 alineatul (1) din convenție.

[1] Adoptată de Comitetul miniștrilor la 15 septembrie în cadrul celei de-a 1092-a ședințe a delegaților miniștrilor.

Résolution CM/ResDH(2010)107 [1] Exécution de l’arrêt de la Cour européenne des droits de l’homme Sezen contre les Pays-Bas (Requête n o 50252/99, arrêt du 31 janvier 2006, définitif le 1er juillet 2006) Le Comité des Ministres, en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales, qui prévoit que le Comité surveille l’exécution des arrêts définitifs de la Cour européenne des droits de l’Homme (ci-après nommées « la Convention » et « la Cour ») ; Vu l’arrêt transmis par la Cour au Comité une fois définitif ; Rappelant que la violation de la Convention constatée par la Cour dans cette affaire concerne une atteinte au droit au respect de la vie familiale des requérants en raison du refus de l’Etat défendeur de renouveler le permis de séjour du premier requérant (violation de l’article 8) (voir détails dans l’Annexe) ; Ayant invité le gouvernement de l’Etat défendeur à l’informer des mesures qu’il a prises pour se conformer à l’arrêt de la Cour en vertu de l’obligation qui lui incombe au regard de l’article 46, paragraphe 1, de la Convention ; Ayant examiné les informations transmises par le gouvernement conformément aux Règles du Comité pour l’application de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention ; Rappelant que les constats de violation par la Cour exigent,

outre le paiement de toute satisfaction équitable ayant pu être octroyée par la Cour, l’adoption par l’Etat défendeur, si nécessaire : - de mesures individuelles mettant fin aux violations et en effaçant les conséquences, si possible par restitutio in integrum ; et - de mesures générales, permettant de prévenir des violations semblables ; DECLARE, après avoir examiné les mesures prises par l’Etat défendeur (voir Annexe) qu’il a rempli ses fonctions en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention dans la présente affaire et DECIDE d’en clore l’examen.

Annexe à la Résolution CM/ResDH(2010)107 Informations sur les mesures prises afin de se conformer à l’arrêt dans l’affaire Sezen contre les Pays-Bas Résumé introductif de l’affaire L’affaire concerne une atteinte au droit au respect de la vie familiale des requérants en raison du refus de l’Etat défendeur de prolonger le permis de résidence du premier requérant, qui est l’époux de la seconde requérante (violation de l’article 8). Le premier requérant est arrivé en 1989 aux Pays-Bas, où il s’est marié avec la seconde requérante, qui résidait aux Pays-Bas depuis l’âge de sept ans et qui disposait d’un permis de séjour permanent (ils sont tous deux de nationalité turque). Leur premier enfant est né en 1990. En 1991, le premier requérant a bénéficié d’un permis de séjour au titre du regroupement familial et d’un permis de travail.

En 1992, il a acquis ex jure le droit de demeurer aux Pays-Bas étant entendu que ce droit serait révoqué en cas de rupture de la vie familiale (en vertu de la loi sur les étrangers de 1965 applicable à l’époque). En 1993, il a été reconnu coupable de trafic de drogue et condamné à quatre ans d’emprisonnement, dont près de deux ont effectivement été purgés. En raison de problèmes conjugaux, les requérants n’ont plus vécu ensemble pendant un certain temps en 1995 et en 1996, si bien qu’ils étaient enregistrés à des adresses différentes. En juin 1996, les requérants ont officiellement repris leur vie commune et leur deuxième enfant, conçu pendant la période de séparation de domicile, est né en octobre 1996. En mai 1996, les requérants ont demandé une prolongation du permis de résidence du premier requérant.

Le 5/06/1997, le Ministre de la Justice a rejeté cette demande et a pris un décret d’interdiction du territoire de dix ans contre le premier requérant. Il a considéré que le premier requérant avait perdu son droit de demeurer sans limitation de durée aux Pays-Bas en raison de la séparation des requérants, et que la reprise de la vie conjugale n’avait pas rétabli ce droit ex jure . En outre, il a justifié ce refus par des motifs d’ordre public et de prévention de la délinquance, étant donné la condamnation pénale du premier requérant. Le 12/11/1998, le tribunal régional a confirmé cette décision, mais a annulé le décret d’interdiction du territoire. La Cour européenne a estimé que pour diverses raisons, on ne pouvait exiger que la seconde requérante et ses enfants suivent le premier requérant en Turquie.

En outre, cette affaire concernait une cellule familiale existante où, les parents et les enfants vivaient ensemble, et sa rupture serait constitutive d’une ingérence très grave dans le droit protégé par l’article 8 de la Convention. La Cour a conclu qu’en refusant la prolongation du permis de séjour au premier requérant, l’Etat défendeur n’avait pas assuré un juste équilibre entre d’une part les intérêts des requérants et d’autre part son propre intérêt de prévention d’atteintes à l’ordre public et de la délinquance. I. Mesures de caractère individuel Les requérants n’ont formulé aucune demande de satisfaction équitable. Le 6/05/1999, le décret d’interdiction du territoire imposé au premier requérant a été levé.

En novembre 2007, un permis de séjour lui a été octroyé au titre de l’article 8 de la Convention, valide jusqu’au 19/01/2013. Ce permis de séjour est renouvelable. En conséquence, le Comité des Ministres considère qu’aucune autre mesure individuelle n’est requise. II. Mesures de caractère général Les autorités néerlandaises font valoir que vu l’effet direct des arrêts de la Cour européenne aux Pays-Bas, il est escompté que toutes les autorités concernées alignent leur pratique sur le présent arrêt. A cette fin, l’arrêt a été publié dans plusieurs revues juridiques aux Pays-Bas, en particulier dans le NJCM-Bulletin (2006, n o 4, pp. 510-528), dans European Human Rights Cases (2006, n o 3, pp. 303-309) et dans le Nederlands Juristenblad (2006, n o 17, p. 952). III.

Conclusions de l’Etat défendeur Le gouvernement estime que les mesures prises ont entièrement remédié aux conséquences pour la partie requérante de la violation de la Convention constatée par la Cour européenne dans cette affaire, que ces mesures vont prévenir des violations semblables et que les Pays-Bas ont par conséquent rempli leurs obligations en vertu de l’article 46, paragraphe 1, de la Convention. [1] Adoptée par le Comité des Ministres le 15 septembre lors de la 1092e réunion des Délégués des Ministres.