CASE OF BALLAI v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 37188/06 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ștefan Ballai („reclamantul”), a sesizat Curtea la 5

Reclamantul este reprezentat de Laurențiu-Ovidiu Podaru, avocat în Cluj-Napoca. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan

La 21 ianuarie 2010, președintele Secției a treia a hotărât să comunice Guvernului capătul de cerere întemeiat pe durata procedurii. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenție, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

Reclamantul s-a născut în 1936 și locuiește în Cluj-Napoca.

La 21 decembrie 1989, cu prilejul manifestațiilor anticomuniste care au avut loc în Cluj

Ca urmare a acestui incident, familiile victimelor s-au constituit părți civile și au depus mai multe plângeri penale pentru omucidere împotriva a șase ofițeri implicați în acest incident. La 12 ianuarie 1990, reclamantul, tatăl lui B.Z.C., s-a constituit parte civilă în acest proces penal. Toate plângerile penale au fost reunite într-un singur dosar de anchetă.

Prin ordonanța din 15 octombrie 1992 , Parchetul Militar de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus neînceperea urmăririi penale.

Conform reclamantului, în urma unei plângeri formulate de familiile victimelor, inclusiv de reclamant, parchetul a emis o nouă ordonanță, prin care o anula pe cea anterioară și prin care indica parchetelor inferioare din punct de vedere ierarhic să continue ancheta cu scopul de a identifica persoanele responsabile de evenimentele din 21

Prin rechizitoriul din 29 mai 1998, Parchetul Militar de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat ancheta finalizată și a dispus trimiterea cauzei în instanță.

Prin încheierea din 25 ianuarie 1999, Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a decis retrimiterea cauzei în fața parchetului militar din cauza unei nereguli privind competența parchetului care sesizase această instanță.

La 5 mai 1999, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cauza în fața secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La 25 octombrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, reunită în complet de judecată format din nouă judecători, a casat hotărârea pronunțată la 9 aprilie 2003 de secția penală a aceleiași instanțe din motive de ordin procedural.

Prin hotărârea din 23 mai 2005, Înalta Curte a condamnat anumiți ofițeri la pedepse cu închisoarea cu executare. De asemenea, Înalta Curte a dispus plata de despăgubiri către familiile victimelor, inclusiv către reclamant, care se constituiseră părți civile în 1990. Astfel, reclamantului i s-au acordat 75

Printr-o hotărâre pronunțată la data de 20 martie 2006, Completul de 9 judecători a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins recursul și a menținut hotărârea din data de 23 mai 2005.

Reclamantul pretinde că durata procedurii a încălcat principiul „termenului rezonabil”, astfel cum este prevăzut la art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:

Curtea reamintește că termenul de șase luni prevăzut de art.

Ca regulă generală, termenul de șase luni se calculează de la data la care hotărârea definitivă intervine în cadrul procesului de epuizare a căilor de recurs interne. Cu toate acestea, în cazul în care este clar de la început că reclamantul nu dispune de niciun recurs efectiv, termenul de șase luni se calculează de la data la care sunt denunțate actele sau măsurile sau de la data la care persoana în cauză le ia la cunoștință sau resimte efectele ori prejudiciul cauzat [

Mai întâi, Curtea ia act de faptul că Guvernul nu a invocat o excepție întemeiată pe nerespectarea termenului de șase luni.

În aceste condiții, reclamantul a acționat cu celeritate rezonabilă în sensul art. 35 § 1 din Convenție, sesizând Curtea după pronunțarea hotărârii definitive din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ținând seama de împrejurările excepționale ale cauzei.

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.

Guvernul consideră că această cauză prezenta o complexitate particulară, dat fiind că implica mai multe victime și părți civile și că erau necesare mai multe expertize medico-legale și audierea unui număr important de martori. Acesta subliniază că durata procedurii trebuie calculată de la 20 iunie 1994, data ratificării Convenției de către România, până la 23 mai 2005, dată la care Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat în primă instanță, întrucât reclamantul nu formulase recurs împotriva acestei hotărâri. În ceea ce privește audierea martorilor, Guvernul invocă dificultatea autorităților judiciare de a-i reuni pe toți în timp util. Acesta afirmă că, în speță, instanțele interne au dat dovadă de diligență, având în vedere că, la fiecare ședință publică, au analizat probe și au interogat martori. Făcând referire la jurisprudența Curții, Guvernul solicită să se constate că, în speță, durata procedurii a avut un caracter rezonabil.

Reclamantul susține că activitatea instanțelor interne nu s-a desfășurat cu celeritate, în conformitate cu art.

Curtea apreciază că perioada care trebuie luată în considerare a început la 20 iunie 1994, data ratificării Convenției de către România și s-a încheiat la 20 martie 2006, prin hotărârea Înaltei Curți de Casație. Prin urmare, a durat unsprezece ani și nouă luni și a implicat două grade de jurisdicție. Curtea reamintește că, în multe cauze care au ridicat probleme similare celor din prezenta speță, a constatat nerespectarea „termenului rezonabil”, ținând seama de criteriile rezultate din jurisprudența sa consacrată în materie [a se vedea, printre multe altele,

În speță, pentru Curte este suficient să observe că, în trei rânduri, hotărârile pronunțate de instanțele interne au fost casate, dintre care de două ori cu trimitere, în special pentru erori de natură procedurală care nu sunt imputabile reclamantei (prescriere, lipsa motivării etc.)

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, pe baza jurisprudenței sale în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței „termenului rezonabil”.

Reclamantul se plânge de valoarea insuficientă a despăgubirilor acordate de Înalta Curte de Casație (art.

Totuși, în cadrul procedurii desfășurate în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamantul nu a formulat recurs împotriva hotărârii din 23 mai 2005, deși avea această posibilitate. Rezultă că aceste capete de cerere trebuie respinse pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în temeiul art. 35 § 1 și 4 din Convenție.

Art. 41 din Convenție prevede:

Reclamantul pretinde 200

Guvernul afirmă că nu există nicio legătură de cauzalitate între suferințele invocate de reclamant și durata procedurii în cauză. Fără să nege totuși suferințele prin care a trecut reclamantul ca urmare a pierderii fiului său, Guvernul subliniază despăgubirile de aproximativ 18

Curtea constată că instanțele interne i-au acordat reclamantului o despăgubire pentru suferința prin care a trecut

Fără să precizeze suma și fără să prezinte documente justificative în sprijinul cererii sale, prin scrisoarea sa din 28 aprilie 2010, reclamantul solicită și rambursarea cheltuielilor de judecată.

Guvernul observă că reclamantul nu a prezentat niciun document justificativ care să facă dovada cheltuielilor de judecată efectuate. Acesta nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, cu condiția în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor.

Curtea reamintește că, în temeiul art. 41 din Convenție, pot fi rambursate doar cheltuielile pentru care s-a stabilit că au fost într-adevăr efectuate, că au fost necesare și cuantumul lor este rezonabil [a se vedea, printre altele,

Ținând seama de faptul că reclamantul nu a justificat cheltuielile de judecată efectuate, Curtea decide să nu îi acorde nicio sumă în acest sens.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.