Lucivnak împotriva Cehiei

SECȚIUNEA A CINCEA

DECIZIE PARȚIALĂ

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 19007/10 prezentată de Roman LUČIVŇÁK împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), reunită la 21 septembrie 2010 într-o cameră compusă din: Peer Lorenzen, președinte, Karel Jungwiert, Rait Maruste, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Mirjana Lazarova Trajkovska, Ganna Yudkivska, judecători, și Claudia Westerdiek, grefier, Având în vedere cererea sus-menționată, introdusă la 24 martie 2010, După deliberare, pronunță următoarea decizie: ÎN FAPT Reclamantul, domnul Roman Lučivňák, este un resortisant ceh, născut în 1969 și cu domiciliul la Brno. El este reprezentat în fața Curții de domnul M. Zábrž, avocat în baroul ceh. A. Circumstanțele speței Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Prin hotărârea din 5 decembrie 2007, tribunalul regional (Krajský soud) din Brno l-a recunoscut pe reclamant vinovat de o infracțiune fiscală și l-a condamnat la șapte ani și jumătate de închisoare. Tribunalul a considerat că apărarea persoanei interesate era infirmată de probele administrate în ședință, și anume depozițiile a numeroși martori și înscrisuri, dintre care unele provenind de la autoritățile fiscale. Reclamantul a făcut apel, susținând că hotărârea nu era suficient motivată, că concluziile tribunalului nu corespundeau probelor administrate și că tribunalul preluase pur și simplu rezultatele procedurilor fiscale, dintre care unele nu fuseseră în mod valabil terminate. La 15 aprilie 2008, înalta curte (Vrchní soud) din Olomouc a respins acest apel ca lipsit de fundament.

Aceasta nu a relevat vicii susceptibile să pună sub semnul îndoielii dispozitivul hotărârii, să compromită clarificarea cauzei sau să încalce drepturile apărării. Potrivit curții, toate înscrisurile obținute de la autoritățile fiscale fuseseră obținute în mod conform cu codul de procedură penală, tribunalul își explicitase raționamentul și răspunsese, într-o hotărâre motivată corespunzător, argumentelor apărării. Ofertele de probe ale reclamantului au fost respinse ca superflue. Reclamantul a formulat recurs în casație, susținând, în temeiul articolului 265b §1 g) din codul de procedură penală, că hotărârea înaltei curți se baza pe o apreciere juridică eronată a faptelor. La 28 ianuarie 2009, Curtea Supremă (Nejvyšší soud) a declarat recursul în casație admisibil, dar l-a respins în temeiul articolului 265i §1 b) din codul de procedură penală.

Aceasta a considerat că obiecțiile reclamantului vizau exclusiv punctele de fapt și că, prin urmare, nu corespundeau niciunui motiv legal de casație. La 16 aprilie 2009, reclamantul a formulat un recurs constituțional împotriva deciziilor tribunalului regional și ale înaltei curți care i-ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil. Prin decizia din 19 noiembrie 2009, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a declarat recursul constituțional menționat inadmisibil pentru tardivitate. Relevând că reclamantul calcula dies a quo al termenului acordat pentru introducerea recursului constituțional începând cu notificarea deciziei Curții Supreme, curtea a notat mai întâi că persoana interesată nu ataca această decizie.

Aceasta a observat apoi că, într-o procedură penală, recursul în casație nu constituia ultima cale de recurs oferită reclamantului pentru a-și apăra drepturile atunci când acesta din urmă ridica acolo puncte de fapt care nu corespundeau motivelor de casație enumerate exhaustiv în articolul 265b §1 din codul de procedură penală și atunci când Curtea Supremă respingea recursul fără o examinare pe fond, în temeiul articolului 265i §1 b), așa cum a fost cazul în speță. În aceste situații, ultima cale de recurs era apelul, iar termenul de șaizeci de zile pentru a formula recursul constituțional curgea de la notificarea deciziei privind apelul; beneficiul articolului 72 §4 nu se aplica deoarece recursul extraordinar nu fusese declarat inadmisibil pentru motive care depindeau de puterea discreționară a autorității competente.

În speță, reclamantul ar fi trebuit deci să introducă recursul său constituțional în termen de șaizeci de zile de la notificarea hotărârii înaltei curți. B. Dreptul și practica internă pertinente Dispozițiile legale și jurisprudența internă pertinente sunt descrise în decizia Janyr c. Republicii Cehe (nr. 12579/06, 21 septembrie 2010). În plus, în decizia nr. III. ÚS 496/03 din 3 martie 2004, Curtea Constituțională a examinat pe fond plângerile privind deciziile instanțelor inferioare datate 23 septembrie 2002 și 25 februarie 2003, în timp ce recursul constituțional a fost introdus la 12 noiembrie 2003, adică șaizeci de zile de la notificarea deciziei Curții Supreme din 26 august 2003 care respingea recursul în casație al persoanei interesate în temeiul articolului 265i §1 b), și că acest recurs nu era îndreptat împotriva acestei decizii privind recursul (pe care Curtea Constituțională nu o menționează nici măcar).

Prin decizia nr. III. ÚS 501/04 din 3 martie 2005, Curtea Constituțională a anulat hotărârea pronunțată în apel, lăsând totodată în vigoare decizia Curții Supreme care respingea recursul în casație al persoanei interesate ca vădit nefondat, împotriva căreia recursul constituțional era de asemenea îndreptat. Curtea a notat în această privință că faptul de a lăsa decizia respectivă în vigoare nu putea avea niciun impact negativ asupra poziției juridice a persoanei interesate.

CAPETE DE CERERE

1. În temeiul art. 6 §1 din Convenție, reclamantul contestă decizia Curții Constituționale prin care i-a fost respins recursul constituțional pentru tardivitate, plângându-se că aceasta a făcut ca decizia sa să depindă de cea a Curții Supreme, pe care nu o putea prevedea. 2. Invocând art. 6 §1 din Convenție, persoana interesată denunță lentoarea procedurii în fața Curții Supreme. Aceasta consideră că, pentru a satisface cerințele formulate de Curtea Constituțională cu privire la termenul de a o sesiza, ar trebui ca Curtea Supremă să se pronunțe într-un termen de șaizeci de zile de la decizia privind apelul. 3. Pe baza aceleiași dispoziții, reclamantul se plânge că instanțele nu au strâns nicio probă directă care să concluzioneze cu vinovăția sa și nici nu au aplicat principiul beneficiului îndoielii.

Întemeindu-se în special pe probele obținute de autoritățile fiscale, fără a fi acceptat ofertele de probe ale apărării, instanțele ar fi încălcat, în plus, principiul egalității părților. ÎN DREPT Reclamantul ridică mai multe plângeri în temeiul art. 6 §1 din Convenție, redactat astfel: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie examinată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. (...) 1. În primul rând, reclamantul se plânge de lipsa accesului la Curtea Constituțională, întrucât aceasta i-a respins recursul constituțional pentru tardivitate. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei plângeri și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 §3 b) din regulamentul său.

2. Persoana interesată denunță apoi lentoarea procedurii în fața Curții Supreme, care ar trebui, în opinia sa, să decidă într-un termen de șaizeci de zile de la decizia privind apelul, pentru a-i permite să sesizeze Curtea Constituțională. Curtea observă mai întâi că reclamantul își formulează plângerea în mod general și nu îi reproșează Curții Supreme nicio întârziere concretă. Acesta nu pare nici să fi exercitat recursul de despăgubire prevăzut de legea nr. 82/1998, pe care Curtea l-a considerat efectiv în raport cu durata procedurii (Vokurka c. Republicii Cehe (dec.), nr. 40552/02, 16 octombrie 2007). În orice caz, examinarea de către Curtea Supremă a recursului în casație al reclamantului nu a durat decât câteva luni, ceea ce nu poate fi considerat excesiv, cu atât mai mult cu cât din legislația națională nu rezultă nicio obligație pentru Curtea Supremă de a decide într-un termen de șaizeci de zile, așa cum dorea reclamantul.

Rezultă că această plângere trebuie respinsă pentru lipsă vădită de fundament, în aplicarea art. 35 §§3 a) și 4 din Convenție. 3. Reclamantul se plânge, în cele din urmă, de inechitatea procedurii, considerând că instanțele nu dispuneau de probe suficiente care să concluzioneze cu vinovăția sa și că nu au respectat principiul egalității părților. Curtea observă că reclamantul reiterează în fața sa plângerile care au făcut deja obiectul unei examinări de către instanțele naționale. În acest context, ea notează că nu intră în atribuțiile sale să substituie propria sa apreciere a faptelor și a probelor celei a instanțelor interne, cărora le revine în principiu cântărirea elementelor culese de ele.

Sarcina Curții este să cerceteze dacă procedura litigioasă examinată în ansamblul său, inclusiv modul de administrare a probelor, a îmbrăcat caracterul echitabil (G.B. c. Franței, nr. 44069/98, §59, CEDO 2001-X). După examinarea documentelor prezentate de reclamant, Curtea notează că persoana interesată nu face decât să continue să își proclame nevinovăția și să polemizeze pe concluziile instanțelor naționale. Acestea l-au declarat vinovat bazându-se pe un ansamblu de elemente de probă pe care le-au considerat suficiente, culese în cursul instrucției și discutate public și contradictoriu în cadrul ședințelor publice. Instanța de apel a relevat în această privință că înscrisurile obținute de la autoritățile fiscale fuseseră obținute în mod conform cu codul de procedură penală și că administrarea altor probe ar fi fost superfluă.

Curtea consideră deci că procedura litigioasă a fost respectuoasă cu drepturile protejate de Convenție. Aceasta relevă în special că reclamantul a fost în măsură să prezinte argumentele pe care dorea să le invoce în fața instanțelor de fond și să se pronunțe asupra probelor în acuzare, astfel cum cere principiul egalității părților. Instanțele s-au pronunțat în cauză prin decizii suficient motivate care nu dezvăluie arbitrar. Considerată în ansamblul său, procedura din speță nu poate deci trece drept inechitabilă. Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§3 a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Amână examinarea plângerii reclamantului întemeiate pe dreptul de acces la Curtea Constituțională; Declară cererea inadmisibilă pentru rest.

Claudia Westerdiek, Grefier Peer Lorenzen, Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 19007/10 présentée par Roman LUČIVŇÁK contre la République tchèque La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 21 septembre 2010 en une chambre composée de : Peer Lorenzen, président , Karel Jungwiert, Rait Maruste, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Mirjana Lazarova Trajkovska, Ganna Yudkivska, juges , et de Claudia Westerdiek, greffière, Vu la requête susmentionnée introduite le 24 mars 2010, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Roman Lučivňák, est un ressortissant tchèque, né en 1969 et résidant à Brno. Il est représenté devant la Cour par M e M. Zábrž, avocat au barreau tchèque. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Par le jugement du 5 décembre 2007, le tribunal régional (Krajský soud) de Brno reconnut le requérant coupable d’une infraction fiscale et le condamna à sept ans et demi de prison. Le tribunal considéra que la défense de l’intéressé était réfutée par les preuves administrées à l’audience, à savoir les dépositions de nombreux témoins et les pièces écrites dont certaines provenant des autorités fiscales. Le requérant fit appel, soutenant que le jugement n’était pas suffisamment motivé, que les conclusions du tribunal ne correspondaient pas aux preuves administrées et que le tribunal avait simplement repris les résultats des procédures fiscales dont certaines n’avaient pas été valablement terminées.

Le 15 avril 2008, la haute cour (Vrchní soud) d’Olomouc rejeta cet appel pour manque de fondement. Elle ne releva pas de vices susceptibles de mettre en doute le dispositif du jugement, de compromettre l’éclaircissement de l’affaire ou d’enfreindre les droits de la défense. Selon la cour, toutes les pièces obtenues des autorités fiscales l’avaient été de manière conforme au code de procédure pénale, le tribunal avait explicité son raisonnement et répondu, dans un jugement dûment motivé, aux arguments de la défense. Les offres de preuves du requérant furent rejetées comme superflues. Le requérant se pourvut en cassation, soutenant, en vertu de l’article 265b § 1 g) du code de procédure pénale, que l’arrêt de la haute cour se fondait sur une appréciation juridique erronée des faits.

Le 28 janvier 2009, la Cour suprême (Nejvyšší soud) déclara le pourvoi en cassation admissible mais le rejeta en vertu de l’article 265i § 1 b) du code de procédure pénale. Elle considéra que les objections du requérant visaient uniquement les points de fait et qu’elles ne correspondaient donc à aucun motif légal de cassation. Le 16 avril 2009, le requérant forma un recours constitutionnel contre les décisions du tribunal régional et de la haute cour qui auraient violé son droit à un procès équitable. Par la décision du 19 novembre 2009, la Cour constitutionnelle (Ústavní soud) déclara ledit recours constitutionnel irrecevable pour tardiveté. Relevant que le requérant calculait le dies a quo du délai imparti pour introduire le recours constitutionnel à compter de la notification de la décision de la Cour suprême, la cour nota d’abord que l’intéressé n’attaquait pas cette décision.

Elle observa ensuite que, dans une procédure pénale, le pourvoi en cassation ne constituait pas la dernière voie de recours offerte au requérant pour défendre ses droits lorsque ce dernier y soulevait les points de fait qui ne correspondaient pas aux motifs de cassation listés de manière exhaustive dans l’article 265b § 1 du code de procédure pénale et lorsque la Cour suprême rejetait le pourvoi sans un examen au fond, en vertu de l’article 265i § 1 b), comme ce fut le cas en l’espèce. Dans ces situations, la dernière voie de recours était l’appel et le délai de soixante jours pour former le recours constitutionnel courait à compter de la notification de la décision sur l’appel ; le bénéfice de l’article 72 § 4 ne s’appliquait pas car le recours extraordinaire n’avait pas été déclaré non admissible pour les motifs dépendant du pouvoir discrétionnaire de l’autorité compétente.

En l’espèce, le requérant aurait donc dû introduire son recours constitutionnel dans le délai de soixante jours à compter de la notification de l’arrêt de la haute cour. B. Le droit et la pratique internes pertinents Les dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans la décision Janyr c. République tchèque (n o 12579/06, 21 septembre 2010). En outre, dans la décision n o III. ÚS 496/03 du 3 mars 2004, la Cour constitutionnelle a examiné au fond les griefs concernant les décisions des tribunaux inférieurs datées du 23 septembre 2002 et du 25 février 2003, alors que le recours constitutionnel a été introduit le 12 novembre 2003, soit soixante jours à compter de la notification de la décision de la Cour suprême du 26 août 2003 rejetant le pourvoi en cassation de l’intéressé en vertu de l’article 265i § 1 b), et que ce recours n’était pas dirigé contre cette décision sur le pourvoi (que la Cour constitutionnelle ne mentionne même pas).

Par la décision n o III. ÚS 501/04 du 3 mars 2005, la Cour constitutionnelle a annulé l’arrêt rendu en appel tout en laissant en vigueur la décision de la Cour suprême rejetant le pourvoi en cassation de l’intéressé comme manifestement mal fondé, contre laquelle le recours constitutionnel était également dirigé. La cour nota à cet égard que le fait de laisser ladite décision en vigueur ne pouvait avoir aucun impact négatif sur la position juridique de l’intéressé. GRIEFS 1. Sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant conteste la décision de la Cour constitutionnelle rejetant son recours constitutionnel pour tardiveté, se plaignant que celle-ci avait fait dépendre sa décision de celle de la Cour suprême qu’il ne pouvait pas prévoir.

2. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, l’intéressé dénonce la lenteur de la procédure devant la Cour suprême. Il estime que, afin de satisfaire aux exigences formulées par la Cour constitutionnelle quant au délai pour la saisir, il faudrait que la Cour suprême statue dans un délai de soixante jours à compter de la décision sur l’appel. 3. Sur la base de la même disposition, le requérant se plaint que les tribunaux n’ont rassemblé aucune preuve directe concluant à sa culpabilité ni appliqué le principe du bénéfice du doute. En se fondant notamment sur les preuves obtenues par les autorités fiscales, sans avoir accepté les offres de preuves de la défense, les tribunaux auraient en outre violé le principe de l’égalité des parties.

EN DROIT Le requérant soulève plusieurs griefs sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, libellé comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) 1. En premier lieu, le requérant se plaint du défaut d’accès à la Cour constitutionnelle en ce que celle-ci a rejeté son recours constitutionnel pour tardiveté. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.

2. L’intéressé dénonce ensuite la lenteur de la procédure devant la Cour suprême qui devrait selon lui décider dans un délai de soixante jours à compter de la décision sur l’appel, pour lui permettre de saisir la Cour constitutionnelle. La Cour observe tout d’abord que le requérant formule son grief de manière générale et ne reproche à la Cour suprême aucun retard concret. Il ne semble pas non plus avoir exercé le recours indemnitaire prévu par la loi n o 82/1998, que la Cour a jugé effectif au regard de la durée de la procédure ( Vokurka c. République tchèque (déc.), n o 40552/02, 16 octobre 2007). En tout état de cause, l’examen par la Cour suprême du pourvoi en cassation du requérant n’a duré que quelques mois, ce qui ne saurait être considéré comme excessif, d’autant plus qu’il ne ressort de la législation nationale aucune obligation pour la Cour suprême de décider dans le délai de soixante jours tel que voulu par le requérant.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. 3. Le requérant se plaint enfin de l’iniquité de la procédure, considérant que les tribunaux ne disposaient pas de preuves suffisantes concluant à sa culpabilité et qu’ils n’ont pas respecté le principe de l’égalité des parties. La Cour observe que le requérant réitère devant elle les griefs qui ont déjà fait l’objet d’un examen par les instances nationales. Dans ce contexte, elle note qu’il n’entre pas dans ses attributions de substituer sa propre appréciation des faits et des preuves à celle des juridictions internes, à qui il revient en principe de peser les éléments recueillis par elles.

La tâche de la Cour est de rechercher si la procédure litigieuse examinée dans son ensemble, y compris le mode d’administration des preuves, a revêtu le caractère équitable ( G.B. c. France , n o 44069/98, § 59, CEDH 2001-X). Après avoir examiné les documents soumis par le requérant, la Cour note que l’intéressé ne fait que continuer à clamer son innocence et polémiquer sur les conclusions des tribunaux nationaux. Ceux-ci l’ont déclaré coupable en se basant sur un ensemble d’éléments de preuve qu’ils ont estimés suffisants, recueillis au cours de l’instruction et discutés publiquement et contradictoirement lors des audiences publiques. La juridiction d’appel a relevé à cet égard que les pièces obtenues des autorités fiscales l’avaient été de manière conforme au code de procédure pénale et que l’administration d’autres preuves aurait été superflue.

La Cour estime donc que la procédure litigieuse était respectueuse des droits protégés par la Convention. Elle relève en particulier que le requérant a été en mesure de présenter les arguments qu’il souhaitait faire valoir devant les juridictions du fond, et de se prononcer sur les preuves à charge, comme l’exige le principe de l’égalité des parties. Les tribunaux se sont prononcés dans l’affaire par des décisions suffisamment motivées qui ne révèlent pas d’arbitraire. Considérée dans son ensemble, la procédure de l’espèce ne saurait donc passer pour inéquitable. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief du requérant tiré du droit d’accès à la Cour constitutionnelle ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président