JANYR c. REPUBLIQUE TCHEQUE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable
JANYR c. REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2010)
SECȚIUNEA A CINCEA
DECIZIE PARȚIALĂ
PRIVIND ADMISIBILITATEA
a cererii nr. 12579/06
prezentată de Philipp JANYR
împotriva Republicii Cehe
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), ședință pe 21 septembrie 2010 într-o cameră compusă din:
Peer Lorenzen, președinte,
Karel Jungwiert,
Rait Maruste,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Zdravka Kalaydjieva,
Ganna Yudkivska, judecători,
și Claudia Westerdiek,
grefier de secție,
Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă pe 14 martie 2006,
După deliberare, dă următoarea decizie:
PRIVIND FAPTELE
Reclamantul, dl. Philipp Janyr, este cetățean ceh și austriac, născut în 1973 și rezidând la Viena.
A.
Circumstanțele causei
Faptele causei, conform cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
La 5 martie 1999, reclamantul, care era în acea epocă director al unei societăți cu răspundere limitată, P.N. și M.Š. au fost acuzați de furt pentru că au efectuat cu carduri bancare mai multe retrageri de bani care depășeau limita autorizată și, de asemenea, suma activelor disponibile din contul acestei societăți, fără a plăti ulterior soldul negativ.
La 11 ianuarie 2000, reclamantul și cei doi coacuzați ai săi au fost formal acuzați de furt.
Prin sentința din 23 februarie 2000, tribunalul municipal (Městský soud) din Praga a găsit reclamantul și P.N. vinovați de fraudă și le-a impus o pedeapsă privativă de libertate și obligația de a plăti despăgubiri băncii în cauză. Deoarece reclamantul a cerut ca hotărârea să fie pronunțată în absența sa, tribunalul a ordonat citirea mărturiei sale date în faza preliminară; s-a bazat, de asemenea, pe mărturiile lui P.N. și ale martor, precum și pe mai multe documente scrise. A concluzionat că reclamantul și P.N. știau că retrageri le depășeau soldul disponibil din cont și, prin urmare, s-au îmbogățit prin a induce banca în eroare, cauzând astfel o prejudiciu considerabil; din aceste motive, a reîncadrat faptele care le erau imputate în fraudă.
La 27 noiembrie 2000, sentința susmențională a fost anulată în apel de curtea superioară (Vrchní soud) din Praga. Aceasta a considerat că tribunalul municipal nu administrase toate probele necesare pentru a clarifica starea faptelor și nu răspunsese tuturor obiecțiunilor apărării. Cauza a fost, prin urmare, returnată tribunalului municipal pentru administrare suplimentară de probe.
Prin noua sentință din 2 octombrie 2001, tribunalul municipal a achitat reclamantul, precum și P.N. și M.Š. După ce a completat probele prin audieri de noi martori și prin documente scrise suplimentare, tribunalul a considerat că acțiunea persoanelor în cauză nu constituia o infracțiune deoarece nu fusese dovedit că aceștia se concertaseră pentru a efectua retrageri contrare condițiilor contractuale și pentru a induce banca în eroare.
La 18 noiembrie 2002, curtea superioară, care a examinat apelul procurorului, a anulat sentința din 2 octombrie 2001 și a returnat cauza tribunalului municipal. Conform acesteia, rămâneau în starea faptelor lacune și îndoieli care rendeau necesară repetarea anumitor probe, administrarea de noi documente și examinarea veridicității martorului K.
La 22 ianuarie 2004, tribunalul municipal din Praga a găsit reclamantul, P.N. și M.Š. vinovați de fraudă și i-a condamnat la pedepse privative de libertate (șase ani pentru reclamant); banca a fost redirecționată la procedura civilă privind despăgubiri. După ce a din nou audiat martorul K. și a luat în considerare noi documente scrise prezentate de apărare, tribunalul a concluzionat că acuzații au acționat știind limitele retrageri autorizate și soldul contului în cauză.
La 21 iunie 2004, curtea superioară a respins apelul împotriva sentinței din 22 ianuarie 2004, în care reclamantul susținea că infracțiunea de fraudă nu fusese comisă deoarece nu putea exista eroare din partea băncii și că existența prejudiciului nu fusese dovedită; a contestat, de asemenea, contradicțiile dintre procesul-verbal al ședinței care a dus la pronunțarea sentinței și versiunea scrisă a acesteia. Curtea superioară a estimat că tribunalul municipal completase behoorlijk probele, reaudind din nou martorul K. și făcând lecture documentelor scrise prezentate de apărare, că luase behoorlijk în considerare toate faptele importante, clarificând rațiunea sa în mod convingător și răspunzând argumentelor apărării; procedura nu era, prin urmare, vicioasă din punct de vedere substanțial. Curtea nu a observat nici contradicție între procesul-verbal și textul sentinței, notând că reclamantul nu participase la ședința în cauză. A subscris, de asemenea, la concluzia tribunalului municipal potrivit căreia multe probe propuse de apărare fusesere acceptate și că alte probe ar fi fost superflue deoarece starea faptelor fusese suficient clarificată.
Reclamantul a atacat hotărârea din 21 iunie 2004 printr-un recurs în casație, bazat pe dispoziția articolului 265b § 1 c), e), g) și k) din codul de procedură penală și susținând că nu fusese behoorlijk reprezentat la ședința din 21 iunie 2004 (după ce revocas procura avocatului său), că urmăririle penale nu erau admisibile, că nu avusese acces la dosar, că hotărârea se baza pe o apreciere juridică greșită a faptelor și că dispozitivul era incomplet.
La 12 ianuarie 2005, Curtea Supremă (Nejvyšší soud) a declarat recursul în casație admisibil, dar l-a respins în baza articolului 265i § 1 b) și e) din codul de procedură penală. Curtea a considerat că majoritate a motivelor legale de casație invocate de reclamant nu erau susținute de argumente corespunzătoare; această parte a recursului a fost, prin urmare, respinsă ca fiind introdusă pentru alt motiv decât cele prevăzute de lege, în sensul articolului 265i § 1 b). Cât privește partea relativă la lipsa reprezentării legale a reclamantului, aceasta a fost respinsă ca fiind manifest neîntemeiat conform articolului 265i § 1 e). Curtea a observat la acest punct că reclamantul nu anunțase tribunalul de revocare a procurii decât în ziua ședinței și printr-un e-mail care nu îndeplinea regulile privind semnătura electronică; mai mult, era obligat să-și aleagă avocatul în timp util și nu putea cere tribunalului să ia în considerare o schimbare care intervine în cursul ședinței.
După aceea, reclamantul a atacat deciziile din 22 ianuarie 2004, din 21 iunie 2004 și din 12 ianuarie 2005 printr-un recurs constituțional. Invocând articolele 5, 6, 7 și 13 din Convenție și art. 2 § 1 din Protocolul nr. 7, reclamantul se plângea, în special, de lipsa corectitudinii, imparțialității și independenței, de nerespectarea prezumției de nevinovăție și a principiului egalității părților, precum și de lipsa reprezentării sale legale la ședința din 21 iunie 2004.
Prin decizia din 15 septembrie 2005, a treia cameră a Curții Constituționale (Ústavní soud) a respins recursul pentru lipsă evidentă de temei privind hotărârea Curții Supreme și grieful privind lipsa reprezentării legale, și din motive de depășire a termenului în ceea ce privește grievurile rămase. La acest punct din urmă, a observat că, în măsura în care Curtea Supremă respinsese o parte a recursului în casație în baza articolului 265i § 1 b), recursul nu putea fi considerat ca ulti mă cale de atac pe care legea o oferea reclamantului pentru a-și apăra drepturile, în sensul articolului 72 §§ 3 și 4 (a contrario) din legea nr. 182/1993. Grievurile împotriva deciziilor din 22 ianuarie 2004 și din 21 iunie 2004 (cu excepția celui privind lipsa reprezentării legale, respins de Curtea Supremă pentru lipsă evidentă de temei) ar fi trebuit să fie introduse în termen de șaizeci de zile de la data hotărârii curții superioare.
B.
Dreptul și practica interne relevante
Codul de procedură penală (legea nr. 141/1961)
art. 265a § 1 dispune că recursul în casație poate fi format împotriva unei hotărâri judiciare pe fond care a căpătat putere de lucru judecat, atunci când tribunalul judeca în a doua instanță și legea o admite. Conform paragrafului 4 al articolului 265a, un recurs în casație dirijat doar împotriva motivelor unei hotărâri nu este admisibil.
art. 265b § 1 dispune că recursul în casație nu poate fi introdus decât pentru unul din următoarele motive:
a) cauza a fost hotărâtă de un tribunal incompetent sau un tribunal care nu era alcătuit în mod corespunzător, cu excepția cazului în care camera sau o jurisdicție superioară a decis în locul unui judecător unic;
b) cauza a fost hotărâtă de o autoritate excludibilă, cu excepția cazului în care acest fapt era cunoscut reclamantului în cursul procedurilor și că acesta nu l-a contestat în fața curții de apel;
c) inculpatul nu a fost asistat de un apărător atunci când legea o cerea;
d) regulile privind prezența inculpatului la ședință au fost încălcate;
e) inculpatul a fost supus urmăririlor penale atunci când legea nu o admitea;
f) s-a decis trimiterea causei unei alte autorități, pronunțarea nevinovăției sau suspendarea condiționată a urmăririlor penale sau aprobarea unei reglementări, atunci când condițiile pentru o asemenea hotărâre nu erau îndeplinite;
g) hotărârea se bazează pe o apreciere juridică greșită a faptelor sau pe o altă apreciere greșită a dreptului material;
h) inculpatul i s-a aplicat un tip de pedeapsă pe care legea nu o admitea, sau o pedeapsă a cărei durată nu era prevăzută de codul penal pentru infracțiunea pentru care a fost găsit vinovat;
i) s-a decis renunțarea la pedeapsă atunci când condițiile legale pentru o asemenea hotărâre nu erau îndeplinite;
j) s-a decis aplicarea unei măsuri de protecție atunci când condițiile legale pentru o asemenea hotărâre nu erau îndeplinite;
k) dispozitivul hotărârii este incomplet;
l) un recurs împotriva unei hotărâri prevăzute la art. 265a a fost respins atunci când condițiile procedurale stabilite de lege nu erau îndeplinite sau procedura anterioară era vicioasă dintr-o problemă prevăzută de literele a) – k).
Potrivit articolului 265i § 1, Curtea Supremă respinge un recurs în casație:
a) atunci când nu este admisibil;
b) atunci când a fost introdus pentru alt motiv decât cele prevăzute la art. 265b;
c) atunci când a fost introdus cu întârziere, de o persoană neautorizată sau de o persoană care se dezisese anterior și în mod expres;
d) atunci când nu satisface condițiile de conținut;
e) atunci când este manifest neîntemeiat;
f) atunci când este evident că examinarea recursului în casație nu ar avea o influență substanțială asupra poziției inculpatului și că chestiunea ridicată de acest recurs nu are o importanță juridică crucială.
În baza articolului 265j, Curtea Supremă respinge un recurs în casație atunci când nu este întemeiat.
Legea nr. 182/1993 privind Curtea Constituțională (versiune în vigoare de la 1 aprilie 2004)
art. 72 § 3 dispune că recursul constituțional trebuie introdus în termen de șaizeci de zile de la data la care a fost notificat reclamantului hotărârea privind ultima cale de atac pe care legea o oferea pentru apărarea drepturilor sale; poate fi vorba despre căi de atac ordinare, căi de atac extraordinare cu excepția recursului în revizuire de procedură, sau alte mijloace care vizează apărarea unui drept și care pot declanșa o procedură judiciară, administrativă sau altă.
Potrivit articolului 72 § 4, atunci când un recurs extraordinar a fost declarat inadmisibil din motive care depind de puterea discrețională a autorității competente, hotărârea anterioară atacată de acest recurs extraordinar poate fi contestată printr-un recurs constituțional introdus în termen de șaizeci de zile de la data la care a fost notificat reclamantului hotărârea privind recursul extraordinar.
Conform articolului 75 § 1, recursul constituțional este inadmisibil atunci când reclamantul nu a exercitat toate căile de atac pe care legea le oferea pentru apărarea drepturilor sale (art. 72 § 3); aceasta nu se aplică recursului extraordinar care poate fi declarat inadmisibil din motive care depind de puterea discrețională a autorității competente.
Jurisprudența Curții Constituționale
În hotărârea nr. I. ÚS 55/04 din 18 august 2004, Curtea Constituțională a observat, printre altele, că avea cunoștință de interpretarea restrictivă de către Curtea Supremă a întrebării dacă un recurs în casație este întemeiat sau nu, ceea ce permitea Curții Supreme să nu examineze pe fond majoritate a recursurilor. A admis că, din cauza acestei practici decizionale restrictive, nu era posibil să constrângă reclamantul să se recurgeRa la casație unde existau motive să se creadă că Curtea Supremă ar respinge recursul ca întemeiat doar pe puncte de fapt. Curtea Constituțională a declarat, totuși, că nu accepta punctul de vedere potrivit căruia nerespectări de fapt sau de procedură, excluse din reexaminare de Curtea Supremă, ar trebui să fie corectate prin intermediul unui recurs constituțional. A reamintit, de asemenea, că dispoziții de drept procedural, inclusiv art. 265b din codul de procedură penală care conține motivele de casație, trebuie interpretate în mod conform cu cerințele articolului 6 § 1 din Convenție. Nu exista, prin urmare, bază pentru a objra că Curtea Supremă nu ar fi competentă să examineze recursurile în casație introduse pentru motive altele decât cele care decurg din interpretarea sa a dispozițiilor codului de procedură penală. Astfel, reglementarea legală a motivelor de casație nu putea duce la o practică decizională care să aibă ca consecință divergențe în accesul diferitelor părți la Curtea Supremă. Diferența dintre respingerea unui recurs pentru motivele prevăzute la art. 265b § 1 a) – d) și pentru motivele prevăzute la art. 265b § 1 e) și f) rezida în faptul că respingerea pentru aceste ultime două motive intervenea după reexaminarea conținutului obiecțiunilor formulate în recurs.
Prin decizia nr. I. ÚS 527/04 din 27 septembrie 2004, Curtea Constituțională a respins ca prematur un recurs constituțional dirijat împotriva unei hotărâri în apel pronunțate într-o procedură penală, care a fost format simultan cu un recurs în casație. Curtea a observat că, potrivit articolului 72 § 3 din legea nr. 182/1993 (în versiune în vigoare de la 1 aprilie 2004), recursul constituțional putea fi introdus în termen de șaizeci de zile de la notificarea hotărârii asupra ultimei căi de atac oferită de lege, care nu excludea procedura privind recursul în casație ca recurs extraordinar (spre deosebire de recursul în revizuire de procedură care era expres exclus). Din aceasta rezulta indubitabil că recursul în casație era, potrivit acestei legi, ultima cale de atac oferită reclamantului pentru apărarea drepturilor sale; nu exista, prin urmare, justificare pentru ca recursul în casație și recursul constituțional să fie introduse simultan. Observând în cauza în cauză că reclamanții introduseseră aceste două mijloace simultan, Curtea Constituțională a considerat că recursul constituțional era inadmisibil deoarece ultima cale de atac disponibilă pentru apărarea drepturilor era în speță recursul în casație (în curs de examinare), care nu putea fi declarat inadmisibil din motive care depind de puterea discrețională a Curții Supreme (aceasta ar fi cazul doar într-o procedură civilă, dacă Curtea Supremă ar examina admisibilitatea recursului potrivit articolului 237 § 1 c) din codul de procedură civilă). Prin urmare, nu era posibil să se aplice în speță a doua parte a dispoziției articolului 75 § 1 din legea nr. 182/1993, potrivit căreia nu este necesar, înainte de a sesiza Curtea Constituțională, să se exercite un recurs extraordinar care poate fi declarat inadmisibil din motive care depind de puterea discrețională a autorității competente. Termenul pentru a forma un recurs constituțional împotriva hotărârii Curții Supreme, precum și împotriva hotărârilor anterioare ale tribunalelor inferioare, a început să curgă în ziua notificării reclamanților a hotărârii Curții Supreme. Curtea Constituțională a adăugat că, dacă nu ar insista asupra exercitării anterioare a recursului în casație, în special în cazurile în care reclamanții contestă o apreciere juridică greșită a causei, decizia Curții Supreme, precum și examinarea de către aceasta a motivelor de casație ar scăpa de controlul constituționalității; or, la niciun stadiu procedura privind recursul în casație nu se afla în afara cadrului constituțional al regulilor corectitudinii, și drepturile fundamentale trebuie să poată fi protejate prin toate căile de atac disponibile. Reglementarea legală a motivelor de casație trebuia interpretată în acest spirit și nu putea, prin urmare, duce la o practică decizională care să aibă ca consecință divergențe în accesul diferitelor părți la Curtea Supremă.
Prin decizia nr. IV. ÚS 2413/08 din 2 decembrie 2008, Curtea Constituțională a declarat manifest neîntemeiat un recurs constituțional dirijat împotriva unei hotărâri a Curții Supreme care respingea recursul în casație al persoanei în cauză în baza articolului 265i § 1 b) din codul de procedură penală, precum și împotriva hotărârilor pronunțate de tribunalele inferioare. Curtea a estimat că recursul constituțional introdus pe 25 septembrie 2008, adică în termen de șaizeci de zile de la hotărârea Curții Supreme din 7 august 2008, fusese format în termenul alocat; a examinat, prin urmare, ansamblul grievurilor formulate de persoană.
GRIEVURI
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge, pe de o parte, de durata procedurilor și, pe de altă parte, de decizia Curții Constituționale care respingea o parte a recursului constituțional din motive de depășire a termenului. Contestă, pe acest punct din urmă, art. 72 din legea nr. 182/1993 care crează, conform opiniei sale, o incertitudine privind dies a quo al termenului de șaizeci de zile.
Pe baza articolului 6 § 3 d) din Convenție, persoana în cauză denunță nerespectarea principiului egalității armelor, susținând că nu a putut interoga anumiți martori și că anumite dintre ofertele sale de probe (formulate la ședința din 2 octombrie 2001 și respinse din cauza achitării pronunțate la acea dată) nu au fost luate în considerare de tribunalul municipal înainte ca acesta să adopte sentința din 22 ianuarie 2004.
Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul susține că tribunalul a omis să specifice faptele care constituie, potrivit acestuia, infracțiunea de fraudă și că s-a angajat într-o interpretare prea largă a codului penal.
Invocând art. 2 din Protocolul nr. 7, reclamantul se plânge, în sfârșit, că, fără a lua în considerare ofertele sale de probe, jurisdicția de apel și-a bazat hotărârea pe fapte noi.
ÎN DREPT
În primul rând, reclamantul se plânge de lipsa accesului la Curtea Constituțională în măsura în care aceasta a respins o parte a recursului constituțional din motive de depășire a termenului, bazând-se pe dispoziții care sunt ambigue și neclar după opinia sa.
Invocă art. 6 § 1 din Convenție, care se redactează după cum urmează în partea sa relevantă:
"Toată persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) de un tribunal (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală care i se adresează."
În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui grief și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât, conform articolului 54 § 3 b) din regulamentul său.
În al doilea rând, persoana în cauză denunță durata procedurilor penale duse împotriva sa.
Curtea observă, mai întâi, că a considerat, în decizia Vokurka c. Republica Cehă (nr. 40552/02, 16 octombrie 2007), că acțiunea în despăgubiri introdusă în ordinea juridică cehă prin amendamentul nr. 160/2006 la legea nr. 82/1998 era eficace și accesibilă pentru a denunța depășirea "termenului rezonabil" în orice procedură judiciară care cade în domeniul de aplicare al articolului 6 § 1 din Convenție. Un termen de prescripție special era prevăzut pentru justiciabili care sesizaseră Curtea înainte ca amendamentul să intre în vigoare, ceea ce este cazul reclamantului în speță. Cu toate acestea, din dosar nu reiese dacă reclamantul a folosit această cale de atac. În orice caz, Curtea estimează că, în măsura în care procedura litigioasă a durat șase ani și jumătate pentru patru niveluri jurisdicționale, dintre care două au decis de trei ori, cauza era destul de complexă și nu au existat perioade de inactivitate considerabile, grievul privind durata procedurilor trebuie respins pentru lipsă evidentă de temei, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.
Bazând-se pe articolele 6 § 3 d) și 7 din Convenție, precum și pe art. 2 din Protocolul nr. 7, reclamantul formează numeroase griefuri legate de inechitate a procedurilor, imposibilitatea de a interoga martori și de a obține administrare anumitor probe în apărare, calificarea faptelor care i se imputau și conducerea jurisdicției de apel.
Observând că reclamantul a beneficiat de dreptul la un dublu grad de jurisdicție în materie penală și că a fost condamnat pentru o acțiune care constituia o infracțiune în momentul în care a fost comisă, Curtea consideră corespunzător să examineze grievurile menționate mai sus doar sub aspectul paragrafelor 1 și 3 d) ale articolului 6 din Convenție, redactate după cum urmează:
"1. Toată persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod corect (...) de un tribunal (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală care i se adresează. (...)
Toț acuzat are dreptul în special la: (...)
d) interogarea sau face interogarea martorii pentru acuzare și obținerea convocării și interogării martorilor în apărare în aceleași condiții ca martori pentru acuzare."
Curtea reamintește că nu este competentă să substituie propria sa apreciere a faptelor și a dovezilor cu cea a tribunalelor interne, sarcina sa fiind să se asigure că mijloacele de probă au fost prezentate în mod să garanteze un proces echitabil. Cât privește administrarea dovezilor, aceasta cade în primul rând sub regulile dreptului intern și revine în principiu tribunalelor naționale să aprecieze elementele adunate de acestea și relevanța acelora pe care acuzații doresc producerea. Sarcina atribuită Curții de Convenție constă în a se asigura dacă procedura examinată în ansamblul său a avut un caracter corect (G.B. c. Franța, nr. 44069/98, § 57-59, CEDH 2001-X).
Privind neaudirea martor, Curtea observă că art. 6 § 3 d) nu recunoaște acuzatului un drept nelimitat de a obține convocarea martorilor în justiție și revine în principiu judecătorului național să decidă necesitatea sau oportunitatea citării unui martor, în măsura în care judecătorul dă motive pentru care decide să nu convocheze martori ale căror audiere i se cere în mod expres. De altfel, principiul egalității armelor - unul din elementele noțiunii mai largi de proces echitabil - cere ca fiecare parte să-i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care nu o plasează în situație de dezavantaj net în comparație cu adversarul ei (a se vedea, printre altele, Nideröst-Huber c. Elveția, hotărâre din 18 februarie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-I, § 23; Coëme și alții c. Belgia, nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 și 33210/96, § 102, CEDH 2000-VII).
În cauza de față, Curtea observă că reclamantul reiterează înaintea sa obiecțiunile pe care le-a deja prezentat tribunalelor naționale. Acestea l-au găsit vinovat bazând-se pe un ansamblu de elemente de probă pe care le-au estimat suficiente, adunate în cursul urmăririi și discutate public și contradictoriu la ședințele publice. Trebuie remarcat în special că, după anularea sentinței din 2 octombrie 2001, tribunalul municipal completase probele acceptând noi documente scrise prezentate de apărare, și că curtea superioară confirmasen apoi că alte probe ar fi fost superflue deoarece starea faptelor fusese suficient clarificată. Din dosar nu reiese, de altfel, că hotărârea curții superioare din 21 iunie 2004 se baza pe fapte noi, după cum pretinde reclamantul. În aceste condiții, Curtea nu poate contesta puterea discrețională a tribunalelor naționale de a decide dacă administrare unei anumite dovezi este potrivită să contribuie la manifestarea adevărului, nici principiul aprecierii libere a dovezilor în materie penală.
Cât privește calificarea juridică a acestor fapte, trebuie notat că interesat a fost avertizat cel târziu prin sentința din 23 februarie 2000 că tribunalul reținuse o calificare diferită de cea din acta de acuzare. Având în vedere că această sentință fusese ulterior anulată și procedura continuase, apărarea avusese suficiente ocazii de a reacționa și adapta argumentele.
Având în vedere considerațiile menționate mai sus, Curtea concluzionează că procedura litigioasă era respectuoasă drepturilor apărării protejate de Convenție. Remarcă în special că reclamantul beneficiase asistență unui avocat pe tot parcursul procedurilor (până când revocas procura în cursul ultimei ședințe în apel), că fusese în măsură să prezinte argumentele pe care doreau să le valorifice înaintea tribunalelor de fond și că acestea pronunțaseră în cauză prin hotărâri suficient motivate. Considerată în ansamblul ei, procedura speței nu sauRa fi trecută ca inechitabilă.
Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă pentru lipsă evidentă de temei, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Amână
examinarea grievului reclamantului privind dreptul de acces la Curtea Constituțională;
Declară
cererea inadmisibilă pentru surplusul.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grefier
Președinte