a cererii nr. 12579/06 prezentată de Philipp JANYR împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), ședință pe 21 septembrie 2010 într-o cameră compusă din: Peer Lorenzen, președinte, Karel Jungwiert, Rait Maruste, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Zdravka Kalaydjieva, Ganna Yudkivska, judecători, și Claudia Westerdiek, grefier de secție, Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă pe 14 martie 2006, După deliberare, dă următoarea decizie:
Reclamantul, dl. Philipp Janyr, este cetățean ceh și austriac, născut în 1973 și rezidând la Viena. A. Circumstanțele causei Faptele causei, conform cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. La 5 martie 1999, reclamantul, care era în acea epocă director al unei societăți cu răspundere limitată, P.N. și M.Š. au fost acuzați de furt pentru că au efectuat cu carduri bancare mai multe retrageri de bani care depășeau limita autorizată și, de asemenea, suma activelor disponibile din contul acestei societăți, fără a plăti ulterior soldul negativ. La 11 ianuarie 2000, reclamantul și cei doi coacuzați ai săi au fost formal acuzați de furt. Prin sentința din 23 februarie 2000, tribunalul municipal (Městský soud) din Praga a găsit reclamantul și P.N.
vinovați de fraudă și le-a impus o pedeapsă privativă de libertate și obligația de a plăti despăgubiri băncii în cauză. Deoarece reclamantul a cerut ca hotărârea să fie pronunțată în absența sa, tribunalul a ordonat citirea mărturiei sale date în faza preliminară; s-a bazat, de asemenea, pe mărturiile lui P.N. și ale martor, precum și pe mai multe documente scrise. A concluzionat că reclamantul și P.N. știau că retrageri le depășeau soldul disponibil din cont și, prin urmare, s-au îmbogățit prin a induce banca în eroare, cauzând astfel o prejudiciu considerabil; din aceste motive, a reîncadrat faptele care le erau imputate în fraudă. La 27 noiembrie 2000, sentința susmențională a fost anulată în apel de curtea superioară (Vrchní soud) din Praga.
Aceasta a considerat că tribunalul municipal nu administrase toate probele necesare pentru a clarifica starea faptelor și nu răspunsese tuturor obiecțiunilor apărării. Cauza a fost, prin urmare, returnată tribunalului municipal pentru administrare suplimentară de probe. Prin noua sentință din 2 octombrie 2001, tribunalul municipal a achitat reclamantul, precum și P.N. și M.Š. După ce a completat probele prin audieri de noi martori și prin documente scrise suplimentare, tribunalul a considerat că acțiunea persoanelor în cauză nu constituia o infracțiune deoarece nu fusese dovedit că aceștia se concertaseră pentru a efectua retrageri contrare condițiilor contractuale și pentru a induce banca în eroare.
La 18 noiembrie 2002, curtea superioară, care a examinat apelul procurorului, a anulat sentința din 2 octombrie 2001 și a returnat cauza tribunalului municipal. Conform acesteia, rămâneau în starea faptelor lacune și îndoieli care rendeau necesară repetarea anumitor probe, administrarea de noi documente și examinarea veridicității martorului K. La 22 ianuarie 2004, tribunalul municipal din Praga a găsit reclamantul, P.N. și M.Š. vinovați de fraudă și i-a condamnat la pedepse privative de libertate (șase ani pentru reclamant); banca a fost redirecționată la procedura civilă privind despăgubiri. După ce a din nou audiat martorul K. și a luat în considerare noi documente scrise prezentate de apărare, tribunalul a concluzionat că acuzații au acționat știind limitele retrageri autorizate și soldul contului în cauză.
La 21 iunie 2004, curtea superioară a respins apelul împotriva sentinței din 22 ianuarie 2004, în care reclamantul susținea că infracțiunea de fraudă nu fusese comisă deoarece nu putea exista eroare din partea băncii și că existența prejudiciului nu fusese dovedită; a contestat, de asemenea, contradicțiile dintre procesul-verbal al ședinței care a dus la pronunțarea sentinței și versiunea scrisă a acesteia. Curtea superioară a estimat că tribunalul municipal completase behoorlijk probele, reaudind din nou martorul K. și făcând lecture documentelor scrise prezentate de apărare, că luase behoorlijk în considerare toate faptele importante, clarificând rațiunea sa în mod convingător și răspunzând argumentelor apărării; procedura nu era, prin urmare, vicioasă din punct de vedere substanțial.
Curtea nu a observat nici contradicție între procesul-verbal și textul sentinței, notând că reclamantul nu participase la ședința în cauză. A subscris, de asemenea, la concluzia tribunalului municipal potrivit căreia multe probe propuse de apărare fusesere acceptate și că alte probe ar fi fost superflue deoarece starea faptelor fusese suficient clarificată. Reclamantul a atacat hotărârea din 21 iunie 2004 printr-un recurs în casație, bazat pe dispoziția articolului 265b § 1 c), e), g) și k) din codul de procedură penală și susținând că nu fusese behoorlijk reprezentat la ședința din 21 iunie 2004 (după ce revocas procura avocatului său), că urmăririle penale nu erau admisibile, că nu avusese acces la dosar, că hotărârea se baza pe o apreciere juridică greșită a faptelor și că dispozitivul era incomplet.
La 12 ianuarie 2005, Curtea Supremă (Nejvyšší soud) a declarat recursul în casație admisibil, dar l-a respins în baza articolului 265i § 1 b) și e) din codul de procedură penală.
Curtea a considerat că majoritate a motivelor legale de casație invocate de reclamant nu erau susținute de argumente corespunzătoare; această parte a recursului a fost, prin urmare, respinsă ca fiind introdusă pentru alt motiv decât cele prevăzute de lege, în sensul articolului 265i § 1 b). Cât privește partea relativă la lipsa reprezentării legale a reclamantului, aceasta a fost respinsă ca fiind manifest neîntemeiat conform articolului 265i § 1 e). Curtea a observat la acest punct că reclamantul nu anunțase tribunalul de revocare a procurii decât în ziua ședinței și printr-un e-mail care nu îndeplinea regulile privind semnătura electronică; mai mult, era obligat să-și aleagă avocatul în timp util și nu putea cere tribunalului să ia în considerare o schimbare care intervine în cursul ședinței.
După aceea, reclamantul a atacat deciziile din 22 ianuarie 2004, din 21 iunie 2004 și din 12 ianuarie 2005 printr-un recurs constituțional. Invocând articolele 5, 6, 7 și 13 din Convenție și art. 2 § 1 din Protocolul nr. 7, reclamantul se plângea, în special, de lipsa corectitudinii, imparțialității și independenței, de nerespectarea prezumției de nevinovăție și a principiului egalității părților, precum și de lipsa reprezentării sale legale la ședința din 21 iunie 2004. Prin decizia din 15 septembrie 2005, a treia cameră a Curții Constituționale (Ústavní soud) a respins recursul pentru lipsă evidentă de temei privind hotărârea Curții Supreme și grieful privind lipsa reprezentării legale, și din motive de depășire a termenului în ceea ce privește grievurile rămase.
La acest punct din urmă, a observat că, în măsura în care Curtea Supremă respinsese o parte a recursului în casație în baza articolului 265i § 1 b), recursul nu putea fi considerat ca ulti mă cale de atac pe care legea o oferea reclamantului pentru a-și apăra drepturile, în sensul articolului 72 §§ 3 și 4 (a contrario) din legea nr. 182/1993. Grievurile împotriva deciziilor din 22 ianuarie 2004 și din 21 iunie 2004 (cu excepția celui privind lipsa reprezentării legale, respins de Curtea Supremă pentru lipsă evidentă de temei) ar fi trebuit să fie introduse în termen de șaizeci de zile de la data hotărârii curții superioare. B. Dreptul și practica interne relevante Codul de procedură penală (legea nr. 141/1961) art. 265a § 1 dispune că recursul în casație poate fi format împotriva unei hotărâri judiciare pe fond care a căpătat putere de lucru judecat, atunci când tribunalul judeca în a doua instanță și legea o admite.
Conform paragrafului 4 al articolului 265a, un recurs în casație dirijat doar împotriva motivelor unei hotărâri nu este admisibil.
art. 265b § 1 dispune că recursul în casație nu poate fi introdus decât pentru unul din următoarele motive: a) cauza a fost hotărâtă de un tribunal incompetent sau un tribunal care nu era alcătuit în mod corespunzător, cu excepția cazului în care camera sau o jurisdicție superioară a decis în locul unui judecător unic; b) cauza a fost hotărâtă de o autoritate excludibilă, cu excepția cazului în care acest fapt era cunoscut reclamantului în cursul procedurilor și că acesta nu l-a contestat în fața curții de apel; c) inculpatul nu a fost asistat de un apărător atunci când legea o cerea; d) regulile privind prezența inculpatului la ședință au fost încălcate; e) inculpatul a fost supus urmăririlor penale atunci când legea nu o admitea; f) s-a decis trimiterea causei unei alte autorități, pronunțarea nevinovăției sau suspendarea condiționată a urmăririlor penale sau aprobarea unei reglementări, atunci când condițiile pentru o asemenea hotărâre nu erau îndeplinite; g) hotărârea se bazează pe o apreciere juridică greșită a faptelor sau pe o altă apreciere greșită a dreptului material; h) inculpatul i s-a aplicat un tip de pedeapsă pe care legea nu o admitea, sau o pedeapsă a cărei durată nu era prevăzută de codul penal pentru infracțiunea pentru care a fost găsit vinovat; i) s-a decis renunțarea la pedeapsă atunci când condițiile legale pentru o asemenea hotărâre nu erau îndeplinite;
j) s-a decis aplicarea unei măsuri de protecție atunci când condițiile legale pentru o asemenea hotărâre nu erau îndeplinite; k) dispozitivul hotărârii este incomplet; l) un recurs împotriva unei hotărâri prevăzute la art. 265a a fost respins atunci când condițiile procedurale stabilite de lege nu erau îndeplinite sau procedura anterioară era vicioasă dintr-o problemă prevăzută de literele a) – k). Potrivit articolului 265i § 1, Curtea Supremă respinge un recurs în casație: a) atunci când nu este admisibil; b) atunci când a fost introdus pentru alt motiv decât cele prevăzute la art. 265b; c) atunci când a fost introdus cu întârziere, de o persoană neautorizată sau de o persoană care se dezisese anterior și în mod expres; d) atunci când nu satisface condițiile de conținut; e) atunci când este manifest neîntemeiat; f) atunci când este evident că examinarea recursului în casație nu ar avea o influență substanțială asupra poziției inculpatului și că chestiunea ridicată de acest recurs nu are o importanță juridică crucială.
În baza articolului 265j, Curtea Supremă respinge un recurs în casație atunci când nu este întemeiat. Legea nr. 182/1993 privind Curtea Constituțională (versiune în vigoare de la 1 aprilie 2004) art. 72 § 3 dispune că recursul constituțional trebuie introdus în termen de șaizeci de zile de la data la care a fost notificat reclamantului hotărârea privind ultima cale de atac pe care legea o oferea pentru apărarea drepturilor sale; poate fi vorba despre căi de atac ordinare, căi de atac extraordinare cu excepția recursului în revizuire de procedură, sau alte mijloace care vizează apărarea unui drept și care pot declanșa o procedură judiciară, administrativă sau altă.
Potrivit articolului 72 § 4, atunci când un recurs extraordinar a fost declarat inadmisibil din motive care depind de puterea discrețională a autorității competente, hotărârea anterioară atacată de acest recurs extraordinar poate fi contestată printr-un recurs constituțional introdus în termen de șaizeci de zile de la data la care a fost notificat reclamantului hotărârea privind recursul extraordinar. Conform articolului 75 § 1, recursul constituțional este inadmisibil atunci când reclamantul nu a exercitat toate căile de atac pe care legea le oferea pentru apărarea drepturilor sale (art. 72 § 3); aceasta nu se aplică recursului extraordinar care poate fi declarat inadmisibil din motive care depind de puterea discrețională a autorității competente.
Jurisprudența Curții Constituționale În hotărârea nr. I. ÚS 55/04 din 18 august 2004, Curtea Constituțională a observat, printre altele, că avea cunoștință de interpretarea restrictivă de către Curtea Supremă a întrebării dacă un recurs în casație este întemeiat sau nu, ceea ce permitea Curții Supreme să nu examineze pe fond majoritate a recursurilor. A admis că, din cauza acestei practici decizionale restrictive, nu era posibil să constrângă reclamantul să se recurgeRa la casație unde existau motive să se creadă că Curtea Supremă ar respinge recursul ca întemeiat doar pe puncte de fapt. Curtea Constituțională a declarat, totuși, că nu accepta punctul de vedere potrivit căruia nerespectări de fapt sau de procedură, excluse din reexaminare de Curtea Supremă, ar trebui să fie corectate prin intermediul unui recurs constituțional.
A reamintit, de asemenea, că dispoziții de drept procedural, inclusiv art. 265b din codul de procedură penală care conține motivele de casație, trebuie interpretate în mod conform cu cerințele articolului 6 § 1 din Convenție. Nu exista, prin urmare, bază pentru a objra că Curtea Supremă nu ar fi competentă să examineze recursurile în casație introduse pentru motive altele decât cele care decurg din interpretarea sa a dispozițiilor codului de procedură penală. Astfel, reglementarea legală a motivelor de casație nu putea duce la o practică decizională care să aibă ca consecință divergențe în accesul diferitelor părți la Curtea Supremă. Diferența dintre respingerea unui recurs pentru motivele prevăzute la art. 265b § 1 a) – d) și pentru motivele prevăzute la art. 265b § 1 e) și f) rezida în faptul că respingerea pentru aceste ultime două motive intervenea după reexaminarea conținutului obiecțiunilor formulate în recurs.
Prin decizia nr. I. ÚS 527/04 din 27 septembrie 2004, Curtea Constituțională a respins ca prematur un recurs constituțional dirijat împotriva unei hotărâri în apel pronunțate într-o procedură penală, care a fost format simultan cu un recurs în casație. Curtea a observat că, potrivit articolului 72 § 3 din legea nr. 182/1993 (în versiune în vigoare de la 1 aprilie 2004), recursul constituțional putea fi introdus în termen de șaizeci de zile de la notificarea hotărârii asupra ultimei căi de atac oferită de lege, care nu excludea procedura privind recursul în casație ca recurs extraordinar (spre deosebire de recursul în revizuire de procedură care era expres exclus). Din aceasta rezulta indubitabil că recursul în casație era, potrivit acestei legi, ultima cale de atac oferită reclamantului pentru apărarea drepturilor sale; nu exista, prin urmare, justificare pentru ca recursul în casație și recursul constituțional să fie introduse simultan.
Observând în cauza în cauză că reclamanții introduseseră aceste două mijloace simultan, Curtea Constituțională a considerat că recursul constituțional era inadmisibil deoarece ultima cale de atac disponibilă pentru apărarea drepturilor era în speță recursul în casație (în curs de examinare), care nu putea fi declarat inadmisibil din motive care depind de puterea discrețională a Curții Supreme (aceasta ar fi cazul doar într-o procedură civilă, dacă Curtea Supremă ar examina admisibilitatea recursului potrivit articolului 237 § 1 c) din codul de procedură civilă). Prin urmare, nu era posibil să se aplice în speță a doua parte a dispoziției articolului 75 § 1 din legea nr. 182/1993, potrivit căreia nu este necesar, înainte de a sesiza Curtea Constituțională, să se exercite un recurs extraordinar care poate fi declarat inadmisibil din motive care depind de puterea discrețională a autorității competente.
Termenul pentru a forma un recurs constituțional împotriva hotărârii Curții Supreme, precum și împotriva hotărârilor anterioare ale tribunalelor inferioare, a început să curgă în ziua notificării reclamanților a hotărârii Curții Supreme. Curtea Constituțională a adăugat că, dacă nu ar insista asupra exercitării anterioare a recursului în casație, în special în cazurile în care reclamanții contestă o apreciere juridică greșită a causei, decizia Curții Supreme, precum și examinarea de către aceasta a motivelor de casație ar scăpa de controlul constituționalității; or, la niciun stadiu procedura privind recursul în casație nu se afla în afara cadrului constituțional al regulilor corectitudinii, și drepturile fundamentale trebuie să poată fi protejate prin toate căile de atac disponibile.
Reglementarea legală a motivelor de casație trebuia interpretată în acest spirit și nu putea, prin urmare, duce la o practică decizională care să aibă ca consecință divergențe în accesul diferitelor părți la Curtea Supremă. Prin decizia nr. IV. ÚS 2413/08 din 2 decembrie 2008, Curtea Constituțională a declarat manifest neîntemeiat un recurs constituțional dirijat împotriva unei hotărâri a Curții Supreme care respingea recursul în casație al persoanei în cauză în baza articolului 265i § 1 b) din codul de procedură penală, precum și împotriva hotărârilor pronunțate de tribunalele inferioare. Curtea a estimat că recursul constituțional introdus pe 25 septembrie 2008, adică în termen de șaizeci de zile de la hotărârea Curții Supreme din 7 august 2008, fusese format în termenul alocat; a examinat, prin urmare, ansamblul grievurilor formulate de persoană.
GRIEVURI 1. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge, pe de o parte, de durata procedurilor și, pe de altă parte, de decizia Curții Constituționale care respingea o parte a recursului constituțional din motive de depășire a termenului. Contestă, pe acest punct din urmă, art. 72 din legea nr. 182/1993 care crează, conform opiniei sale, o incertitudine privind dies a quo al termenului de șaizeci de zile.
2. Pe baza articolului 6 § 3 d) din Convenție, persoana în cauză denunță nerespectarea principiului egalității armelor, susținând că nu a putut interoga anumiți martori și că anumite dintre ofertele sale de probe (formulate la ședința din 2 octombrie 2001 și respinse din cauza achitării pronunțate la acea dată) nu au fost luate în considerare de tribunalul municipal înainte ca acesta să adopte sentința din 22 ianuarie 2004. 3. Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul susține că tribunalul a omis să specifice faptele care constituie, potrivit acestuia, infracțiunea de fraudă și că s-a angajat într-o interpretare prea largă a codului penal. 4. Invocând art. 2 din Protocolul nr. 7, reclamantul se plânge, în sfârșit, că, fără a lua în considerare ofertele sale de probe, jurisdicția de apel și-a bazat hotărârea pe fapte noi.
ÎN DREPT 1. În primul rând, reclamantul se plânge de lipsa accesului la Curtea Constituțională în măsura în care aceasta a respins o parte a recursului constituțional din motive de depășire a termenului, bazând-se pe dispoziții care sunt ambigue și neclar după opinia sa. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, care se redactează după cum urmează în partea sa relevantă: "Toată persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) de un tribunal (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală care i se adresează." În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui grief și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât, conform articolului 54 § 3 b) din regulamentul său.
2. În al doilea rând, persoana în cauză denunță durata procedurilor penale duse împotriva sa. Curtea observă, mai întâi, că a considerat, în decizia Vokurka c. Republica Cehă (nr. 40552/02, 16 octombrie 2007), că acțiunea în despăgubiri introdusă în ordinea juridică cehă prin amendamentul nr. 160/2006 la legea nr. 82/1998 era eficace și accesibilă pentru a denunța depășirea "termenului rezonabil" în orice procedură judiciară care cade în domeniul de aplicare al articolului 6 § 1 din Convenție. Un termen de prescripție special era prevăzut pentru justiciabili care sesizaseră Curtea înainte ca amendamentul să intre în vigoare, ceea ce este cazul reclamantului în speță. Cu toate acestea, din dosar nu reiese dacă reclamantul a folosit această cale de atac.
În orice caz, Curtea estimează că, în măsura în care procedura litigioasă a durat șase ani și jumătate pentru patru niveluri jurisdicționale, dintre care două au decis de trei ori, cauza era destul de complexă și nu au existat perioade de inactivitate considerabile, grievul privind durata procedurilor trebuie respins pentru lipsă evidentă de temei, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. 3. Bazând-se pe articolele 6 § 3 d) și 7 din Convenție, precum și pe art. 2 din Protocolul nr. 7, reclamantul formează numeroase griefuri legate de inechitate a procedurilor, imposibilitatea de a interoga martori și de a obține administrare anumitor probe în apărare, calificarea faptelor care i se imputau și conducerea jurisdicției de apel.
Observând că reclamantul a beneficiat de dreptul la un dublu grad de jurisdicție în materie penală și că a fost condamnat pentru o acțiune care constituia o infracțiune în momentul în care a fost comisă, Curtea consideră corespunzător să examineze grievurile menționate mai sus doar sub aspectul paragrafelor 1 și 3 d) ale articolului 6 din Convenție, redactate după cum urmează: "1. Toată persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod corect (...) de un tribunal (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală care i se adresează.
(...) 3. Toț acuzat are dreptul în special la: (...) d) interogarea sau face interogarea martorii pentru acuzare și obținerea convocării și interogării martorilor în apărare în aceleași condiții ca martori pentru acuzare." Curtea reamintește că nu este competentă să substituie propria sa apreciere a faptelor și a dovezilor cu cea a tribunalelor interne, sarcina sa fiind să se asigure că mijloacele de probă au fost prezentate în mod să garanteze un proces echitabil. Cât privește administrarea dovezilor, aceasta cade în primul rând sub regulile dreptului intern și revine în principiu tribunalelor naționale să aprecieze elementele adunate de acestea și relevanța acelora pe care acuzații doresc producerea.
Sarcina atribuită Curții de Convenție constă în a se asigura dacă procedura examinată în ansamblul său a avut un caracter corect (G.B. c. Franța, nr. 44069/98, § 57-59, CEDH 2001-X). Privind neaudirea martor, Curtea observă că art. 6 § 3 d) nu recunoaște acuzatului un drept nelimitat de a obține convocarea martorilor în justiție și revine în principiu judecătorului național să decidă necesitatea sau oportunitatea citării unui martor, în măsura în care judecătorul dă motive pentru care decide să nu convocheze martori ale căror audiere i se cere în mod expres.
De altfel, principiul egalității armelor - unul din elementele noțiunii mai largi de proces echitabil - cere ca fiecare parte să-i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care nu o plasează în situație de dezavantaj net în comparație cu adversarul ei (a se vedea, printre altele, Nideröst-Huber c. Elveția, hotărâre din 18 februarie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-I, § 23; Coëme și alții c. Belgia, nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 și 33210/96, § 102, CEDH 2000-VII). În cauza de față, Curtea observă că reclamantul reiterează înaintea sa obiecțiunile pe care le-a deja prezentat tribunalelor naționale. Acestea l-au găsit vinovat bazând-se pe un ansamblu de elemente de probă pe care le-au estimat suficiente, adunate în cursul urmăririi și discutate public și contradictoriu la ședințele publice.
Trebuie remarcat în special că, după anularea sentinței din 2 octombrie 2001, tribunalul municipal completase probele acceptând noi documente scrise prezentate de apărare, și că curtea superioară confirmasen apoi că alte probe ar fi fost superflue deoarece starea faptelor fusese suficient clarificată. Din dosar nu reiese, de altfel, că hotărârea curții superioare din 21 iunie 2004 se baza pe fapte noi, după cum pretinde reclamantul. În aceste condiții, Curtea nu poate contesta puterea discrețională a tribunalelor naționale de a decide dacă administrare unei anumite dovezi este potrivită să contribuie la manifestarea adevărului, nici principiul aprecierii libere a dovezilor în materie penală.
Cât privește calificarea juridică a acestor fapte, trebuie notat că interesat a fost avertizat cel târziu prin sentința din 23 februarie 2000 că tribunalul reținuse o calificare diferită de cea din acta de acuzare. Având în vedere că această sentință fusese ulterior anulată și procedura continuase, apărarea avusese suficiente ocazii de a reacționa și adapta argumentele. Având în vedere considerațiile menționate mai sus, Curtea concluzionează că procedura litigioasă era respectuoasă drepturilor apărării protejate de Convenție. Remarcă în special că reclamantul beneficiase asistență unui avocat pe tot parcursul procedurilor (până când revocas procura în cursul ultimei ședințe în apel), că fusese în măsură să prezinte argumentele pe care doreau să le valorifice înaintea tribunalelor de fond și că acestea pronunțaseră în cauză prin hotărâri suficient motivate.
Considerată în ansamblul ei, procedura speței nu sauRa fi trecută ca inechitabilă. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă pentru lipsă evidentă de temei, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Amână examinarea grievului reclamantului privind dreptul de acces la Curtea Constituțională; Declară cererea inadmisibilă pentru surplusul. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefier Președinte
de la requête n o 12579/06 présentée par Philipp JANYR contre la République tchèque La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 21 septembre 2010 en une chambre composée de : Peer Lorenzen, président, Karel Jungwiert, Rait Maruste, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Zdravka Kalaydjieva, Ganna Yudkivska, juges, et de Claudia Westerdiek, greffière de section, Vu la requête susmentionnée introduite le 14 mars 2006, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Philipp Janyr, est un ressortissant tchèque et autrichien, né en 1973 et résidant à Vienne. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 5 mars 1999, le requérant, qui était à l’époque directeur d’une société à responsabilité limitée, P.N. et M.Š. furent inculpés de vol pour avoir effectué avec des cartes bancaires plusieurs retraits d’argent dépassant la limite autorisée ainsi que le montant des actifs disponibles sur le compte de ladite société, sans avoir par la suite réglé le solde débiteur. Le 11 janvier 2000, le requérant et ses deux coïnculpés furent formellement accusés de vol. Par le jugement du 23 février 2000, le tribunal municipal (Městský soud) de Prague reconnut le requérant et P.N. coupables de fraude et leur infligea une peine de prison ainsi que l’obligation de payer les dommages-intérêts à la banque concernée.
Dès lors que le requérant avait demandé qu’il soit décidé en son absence, le tribunal fit lire sa déposition faite pendant la phase préliminaire ; il se fonda en outre sur les dépositions de P.N. et des témoins ainsi que sur plusieurs pièces écrites. Il en conclut que le requérant et P.N. savaient que leurs retraits dépassaient le solde disponible sur le compte et qu’ils s’étaient donc enrichis en induisant la banque en erreur, ayant ainsi causé un dommage considérable ; c’est pourquoi il requalifia les faits qui leur étaient reprochés en fraude. Le 27 novembre 2000, ledit jugement fut annulé en appel par la haute cour (Vrchní soud) de Prague. Celle-ci considéra que le tribunal municipal n’avait pas administré toutes les preuves nécessaires pour élucider l’état des faits et n’avait pas répondu à toutes les objections de la défense.
L’affaire fut donc renvoyée au tribunal municipal pour un complément de preuves. Par le nouveau jugement du 2 octobre 2001, le tribunal municipal acquitta le requérant ainsi que P.N. et M.Š. Après avoir complété les preuves par l’audition de nouveaux témoins et par des pièces écrites complémentaires, le tribunal considéra que l’action des intéressés ne constituait pas une infraction car il n’avait pas été démontré qu’ils s’étaient concertés afin d’effectuer des retraits contraires aux conditions contractuelles et afin d’induire la banque en erreur. Le 18 novembre 2002, la haute cour, saisie de l’appel du procureur, annula le jugement du 2 octobre 2001 et renvoya l’affaire au tribunal municipal.
Selon elle, il subsistait dans l’état des faits des lacunes et des doutes qui rendaient nécessaire de répéter certaines preuves, d’administrer de nouvelles pièces et d’examiner la véridicité du témoin K. Le 22 janvier 2004, le tribunal municipal de Prague reconnut le requérant, P.N. et M.Š. coupables de fraude et les condamna à des peines de prison (six ans pour le requérant) ; la banque fut renvoyée à la procédure civile pour la question des dommages-intérêts. Après avoir de nouveau entendu le témoin K. et pris en compte de nouvelles pièces écrites présentées par la défense, le tribunal conclut que les accusés avaient agi en connaissant les limites des retraits autorisés ainsi que le solde du compte concerné.
Le 21 juin 2004, la haute cour rejeta l’appel dirigé contre le jugement du 22 janvier 2004, dans lequel le requérant soutenait que l’infraction de fraude n’avait pas été commise car il ne pouvait pas y avoir d’erreur de la part de la banque et que l’existence du dommage n’avait pas été démontrée ; il y dénonçait également des contradictions entre le procès-verbal de l’audience ayant abouti au prononcé du jugement et la version écrite de celui-ci. La haute cour estima que le tribunal municipal avait dûment complété les preuves, ayant de nouveau entendu le témoin K. et ayant fait lire les pièces écrites présentées par la défense, qu’il avait dûment pris en compte tous les faits importants, explicité son raisonnement de manière convaincante et répondu aux arguments de la défense ; la procédure n’était donc pas entachée de vices substantiels.
La cour ne releva pas non plus de contradiction entre le procès-verbal et le texte du jugement, notant que le requérant n’avait pas participé à l’audience en question. Elle souscrivit également à la conclusion du tribunal municipal selon lequel de nombreuses preuves proposées par la défense avaient été acceptées et que d’autres preuves auraient été superflues car l’état des faits avait été suffisamment élucidé. Le requérant attaqua l’arrêt du 21 juin 2004 par un pourvoi en cassation, s’appuyant sur la disposition de l’article 265b § 1 c), e), g) et k) du code de procédure pénale et soutenant qu’il n’avait pas été dûment représenté à l’audience du 21 juin 2004 (ayant révoqué la procuration de son avocat), que les poursuites pénales n’étaient pas admissibles, qu’il n’avait pas eu accès au dossier, que la décision se fondait sur une appréciation juridique erronée des faits et que le dispositif était incomplet.
Le 12 janvier 2005, la Cour suprême (Nejvyšší soud) déclara le pourvoi en cassation admissible mais le rejeta en vertu de l’article 265i § 1 b) et e) du code de procédure pénale.
La cour considéra que la plupart des motifs légaux de cassation invoqués par le requérant n’étaient pas sous-tendus par les arguments appropriés ; cette partie du pourvoi fut donc rejetée comme étant introduite pour un motif autre que ceux prévus par la loi, au sens de l’article 265i § 1 b). Quant à la partie relative au défaut de représentation légale du requérant, elle a été rejetée comme manifestement mal fondée en vertu de l’article 265i § 1 e). La cour releva sur ce point que le requérant n’avait informé le tribunal de la révocation de la procuration que le jour de l’audience et par un courriel qui ne satisfaisait pas aux règles sur la signature électronique ; de plus, il était tenu de choisir son avocat en temps utile et ne pouvait pas demander au tribunal de prendre en compte un changement intervenu au cours de l’audience.
Par la suite, le requérant attaqua les décisions du 22 janvier 2004, du 21 juin 2004 et du 12 janvier 2005 par un recours constitutionnel. Invoquant les articles 5, 6, 7 et 13 de la Convention et l’article 2 § 1 du Protocole n o 7, le requérant se plaignait notamment du défaut d’équité, d’impartialité et d’indépendance, du non-respect de la présomption d’innocence et du principe de l’égalité des parties, ainsi que du défaut de sa représentation légale lors de l’audience du 21 juin 2004. Par la décision du 15 septembre 2005, la troisième chambre de la Cour constitutionnelle (Ústavní soud) rejeta le recours pour défaut manifeste de fondement à l’égard de la décision de la Cour suprême et du grief tiré du défaut de représentation légale, et pour tardiveté quant aux griefs restants.
Sur ce dernier point, elle releva que, dans la mesure où la Cour suprême avait rejeté une partie du pourvoi en cassation en vertu de l’article 265i § 1 b), le pourvoi ne pouvait pas être considéré comme la dernière voie de recours que la loi offrait au requérant pour défendre ses droits, au sens de l’article 72 §§ 3 et 4 ( a contrario ) de la loi n o 182/1993. Les griefs dirigés contre les décisions du 22 janvier 2004 et du 21 juin 2004 (à l’exception de celui tiré du défaut de représentation légale, rejeté par la Cour suprême pour défaut manifeste de fondement) auraient donc dû être introduits dans le délai de soixante jours à compter de l’arrêt de la haute cour.
B. Le droit et la pratique internes pertinents Code de procédure pénale (loi n o 141/1961) L’article 265a § 1 dispose que le pourvoi en cassation peut être formé contre une décision judiciaire sur le fond passée en force de chose jugée, lorsque le tribunal siégeait en deuxième instance et que la loi l’admet. Selon le paragraphe 4 de l’article 265a, un pourvoi en cassation dirigé uniquement contre les motifs d’une décision n’est pas admissible.
L’article 265b § 1 dispose que le pourvoi en cassation ne peut être introduit que pour un des motifs suivants : a) l’affaire a été tranchée par un tribunal incompétent ou un tribunal qui n’était pas composé de manière appropriée, sauf si la chambre ou une juridiction supérieure a décidé à la place d’un juge unique ; b) l’affaire a été tranchée par une autorité exclue, sauf si ce fait était connu du requérant pendant la procédure et que celui-ci ne l’avait pas contesté devant la juridiction d’appel ; c) l’inculpé n’a pas été assisté par un défenseur alors que la loi l’exigeait ; d) les règles sur la présence de l’inculpé à l’audience ont été enfreintes ; e) l’inculpé a fait l’objet de poursuites pénales alors que la loi ne l’admettait pas ; f) il a été décidé de remettre l’affaire à une autre autorité, de prononcer un non-lieu ou un arrêt conditionnel des poursuites pénales ou d’approuver un règlement, alors que les conditions pour une telle décision n’étaient pas réunies ; g) la décision se fonde sur une appréciation juridique erronée des faits ou sur une autre appréciation erronée de droit matériel ; h) l’inculpé s’est vu infliger un type de peine que la loi n’admettait pas, ou une peine d’une durée qui n’était pas prévue par le code pénal pour l’infraction dont il a été reconnu coupable ;
i) il a été décidé de renoncer à la peine alors que les conditions légales pour une telle décision n’étaient pas réunies ; j) il a été décidé d’imposer une mesure de protection alors que les conditions légales pour une telle décision n’étaient pas réunies ; k) le dispositif de la décision est incomplet ; l) un recours contre une décision prévue par l’article 265a a été rejeté alors que les conditions procédurales fixées par la loi n’étaient pas réunies ou que la procédure antérieure a été entachée d’un problème prévu par les lettres a) – k). Aux termes de l’article 265i § 1, la Cour suprême rejette un pourvoi en cassation : a) lorsqu’il n’est pas admissible ; b) lorsqu’il a été introduit pour un motif autre que ceux prévus par l’article 265b ; c) lorsqu’il a été introduit tardivement, par une personne non autorisée ou par une personne qui s’en était auparavant expressément désistée ; d) lorsqu’il ne satisfait pas aux exigences de contenu ; e) lorsqu’il est manifestement mal fondé ; f) lorsqu’il est évident que l’examen du pourvoi en cassation n’aurait pas une influence substantielle sur la position de l’inculpé et que la question soulevée par ce pourvoi ne revêt pas une importance juridique cruciale.
En vertu de l’article 265j, la Cour suprême rejette un pourvoi en cassation lorsqu’il n’est pas fondé. Loi n o 182/1993 sur la Cour constitutionnelle (version en vigueur à compter du 1 er avril 2004) L’article 72 § 3 dispose que le recours constitutionnel doit être introduit dans un délai de soixante jours à compter de la date à laquelle a été notifiée au requérant la décision sur la dernière voie de recours que lui offre la loi pour défendre ses droits ; il peut s’agir de voies de recours ordinaires, de voies de recours extraordinaires à l’exception du recours en révision de la procédure, ou d’autres moyens visant la défense d’un droit et susceptibles de déclencher une procédure judiciaire, administrative ou autre.
Aux termes de l’article 72 § 4, lorsqu’un recours extraordinaire a été déclaré non admissible pour les motifs dépendant du pouvoir discrétionnaire de l’autorité compétente, la décision antérieure attaquée par ce recours extraordinaire peut être contestée au travers d’un recours constitutionnel introduit dans le délai de soixante jours à compter de la date à laquelle a été notifiée au requérant la décision sur le recours extraordinaire. Selon l’article 75 § 1, le recours constitutionnel est irrecevable lorsque le requérant n’a pas exercé toutes les voies de recours que lui offre la loi pour défendre ses droits (article 72 § 3) ; cela ne s’applique pas au recours extraordinaire qui peut être déclaré non admissible pour les motifs dépendant du pouvoir discrétionnaire de l’autorité compétente.
Jurisprudence de la Cour constitutionnelle Dans l’arrêt n o I. ÚS 55/04 du 18 août 2004, la Cour constitutionnelle a noté, entre autres, qu’elle avait connaissance de l’interprétation restrictive par la Cour suprême de la question de savoir si un pourvoi en cassation est fondé ou non, laquelle permettait à la Cour suprême de ne pas examiner au fond la plupart des pourvois. Elle a admis que, du fait de cette pratique décisionnelle restrictive, il n’était pas possible de contraindre le requérant à se pourvoir en cassation là où il y avait des raisons de considérer que la Cour suprême rejetterait son pourvoi comme fondé uniquement sur des points de fait. La Cour constitutionnelle a cependant déclaré qu’elle n’acceptait pas pour autant l’avis selon lequel des manquements de fait ou de procédure, exclus du réexamen par la Cour suprême, devraient être redressés par le biais d’un recours constitutionnel.
Elle a également rappelé que les dispositions du droit procédural, y compris l’article 265b du code de procédure pénale renfermant les motifs de cassation, devaient être interprétées de manière conforme aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention. Il n’y avait donc pas lieu d’objecter un défaut de compétence de la Cour suprême pour examiner les pourvois en cassation introduits pour des motifs autres que ceux découlant de son interprétation des dispositions du code de procédure pénale. Ainsi, la réglementation légale des motifs de cassation ne saurait mener à une pratique décisionnelle qui aurait pour conséquence des divergences dans l’accès des différentes parties à la Cour suprême.
La différence entre le rejet d’un pourvoi pour les motifs prévus par l’article 265b § 1 a) – d) et pour les motifs prévus par l’article 265b § 1 e) et f) résidait dans le fait que le rejet pour ces deux derniers motifs intervenait après le réexamen du contenu des objections formulées dans le pourvoi. Par la décision n o I. ÚS 527/04 du 27 septembre 2004, la Cour constitutionnelle a rejeté comme prématuré un recours constitutionnel dirigé contre un arrêt en appel rendu dans une procédure pénale, lequel recours a été formé simultanément avec un pourvoi en cassation.
La cour a relevé que selon l’article 72 § 3 de la loi n o 182/1993 (dans la version en vigueur à compter du 1 er avril 2004), le recours constitutionnel pouvait être introduit dans le délai de soixante jours à compter de la notification de la décision sur la dernière voie de recours offerte par la loi, qui n’excluait pas la procédure sur le pourvoi en cassation en tant que recours extraordinaire (contrairement au recours en révision de la procédure qui était expressément exclu). Il en ressortait indubitablement que le pourvoi en cassation était selon ladite loi la dernière voie de recours offerte au requérant pour la défense de ses droits ; il n’y avait donc pas de justification à ce que le pourvoi en cassation et le recours constitutionnel soient introduits simultanément.
Ayant noté dans l’affaire en question que les requérants avaient introduit ces deux moyens simultanément, la Cour constitutionnelle a considéré que le recours constitutionnel était inadmissible car la dernière voie de recours disponible pour la défense des droits était en l’espèce le pourvoi en cassation (pendant), qui ne pouvait pas être déclaré non admissible pour les motifs dépendant du pouvoir discrétionnaire de la Cour suprême (tel serait le cas seulement dans une procédure civile, si la Cour suprême examinait l’admissibilité du pourvoi selon l’article 237 § 1 c) du code de procédure civile). Dès lors, il n’était pas possible d’appliquer en l’espèce la deuxième partie de la disposition de l’article 75 § 1 de la loi n o 182/1993, selon laquelle il n’est pas nécessaire, avant de saisir la Cour constitutionnelle, d’exercer un recours extraordinaire qui peut être déclaré non admissible pour les motifs dépendant du pouvoir discrétionnaire de l’autorité compétente.
Le délai pour former un recours constitutionnel contre la décision de la Cour suprême, ainsi que contre les décisions antérieures des tribunaux inférieurs, commençait donc à courir le jour de la notification aux requérants de la décision de la Cour suprême. La Cour constitutionnelle a ajouté que si elle n’insistait pas sur l’exercice préalable du pourvoi en cassation, notamment dans les cas où les requérants contestent une appréciation juridique erronée de l’affaire, la décision de la Cour suprême ainsi que l’examen par elle des motifs de cassation échapperait au contrôle de constitutionnalité ; or, à aucun stade la procédure sur le pourvoi en cassation ne se trouvait hors du cadre constitutionnel des règles de l’équité, et les droits fondamentaux doivent pouvoir être protégés par tous les recours disponibles.
La réglementation légale des motifs de cassation devait être interprétée dans cet esprit et ne saurait dès lors mener à une pratique décisionnelle qui aurait pour conséquence des divergences dans l’accès des différentes parties à la Cour suprême. Par la décision n o IV. ÚS 2413/08 du 2 décembre 2008, la Cour constitutionnelle a déclaré manifestement mal fondé un recours constitutionnel dirigé contre une décision de la Cour suprême rejetant le pourvoi en cassation de l’intéressé en vertu de l’article 265i § 1 b) du code de procédure pénale ainsi que contre les décisions rendues par les tribunaux inférieurs. La cour a estimé que le recours constitutionnel introduit le 25 septembre 2008, à savoir dans les soixante jours à compter de la décision de la Cour suprême du 7 août 2008, avait été formé dans le délai imparti ; elle a dès lors examiné l’ensemble des griefs formulés par l’intéressé.
GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint, d’une part, de la durée de la procédure et, d’autre part, de la décision de la Cour constitutionnelle rejetant une partie de son recours constitutionnel pour tardiveté. Il conteste, sur ce dernier point, l’article 72 de la loi n o 182/1993 qui crée selon lui une incertitude quant à dies a quo du délai de soixante jours.
2. Sur le terrain de l’article 6 § 3 d) de la Convention, l’intéressé dénonce le non-respect du principe de l’égalité des armes, alléguant qu’il n’a pas pu interroger certains témoins et que certaines de ses offres de preuves (formulées à l’audience du 2 octobre 2001 et rejetées du fait de l’acquittement prononcé à cette date) n’ont pas été considérées par le tribunal municipal avant que celui-ci n’adopte le jugement du 22 janvier 2004. 3. Invoquant l’article 7 de la Convention, le requérant soutient que le tribunal a manqué de spécifier les faits constituant selon lui l’infraction de fraude et qu’il s’est livré à une interprétation trop large du code pénal. 4. Invoquant l’article 2 du Protocole n o 7, le requérant se plaint enfin que, sans prendre en compte ses offres de preuves, la juridiction d’appel a fondé son arrêt sur des faits nouveaux.
EN DROIT 1. En premier lieu, le requérant se plaint du défaut d’accès à la Cour constitutionnelle en ce que celle-ci a rejeté une partie de son recours constitutionnel pour tardiveté en se fondant sur des dispositions qui sont ambigües et peu claires selon l’intéressé. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose ainsi dans sa partie pertinente : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.
2. En deuxième lieu, l’intéressé dénonce la durée de la procédure pénale menée à son encontre. La Cour note d’abord qu’elle a considéré, dans la décision Vokurka c. République tchèque (n o 40552/02, 16 octobre 2007), que le recours indemnitaire introduit dans l’ordre juridique tchèque par l’amendement n o 160/2006 à la loi n o 82/1998 était effectif et accessible pour dénoncer le dépassement du « délai raisonnable » dans toute procédure judiciaire tombant dans le champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention. Un délai de prescription spécial était prévu pour les justiciables qui ont saisi la Cour avant que ledit amendement n’entre en vigueur, ce qui est le cas du requérant en l’espèce.
Il ne ressort cependant pas du dossier si le requérant a fait usage de cette voie de recours. En tout état de cause, la Cour estime que, dans la mesure où la procédure litigieuse a duré six ans et demi pour quatre degrés de juridiction, dont deux ont décidé à trois reprises, que l’affaire était assez complexe et qu’il n’y a pas eu de périodes d’inactivité considérables, le grief tiré de la durée de la procédure doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. 3. Se fondant sur les articles 6 § 3 d) et 7 de la Convention ainsi que sur l’article 2 du Protocole n o 7, le requérant formule de nombreux griefs relatifs à l’iniquité de la procédure, l’impossibilité d’interroger les témoins et d’obtenir l’administration de certaines preuves à décharge, la qualification des faits qui lui étaient reprochés et la conduite de la juridiction d’appel.
Relevant que le requérant a bénéficié du droit à un double degré de juridiction en matière pénale et qu’il a été condamné pour une action qui constituait une infraction au moment où elle a été commise, la Cour estime approprié d’examiner les griefs susmentionnés uniquement sous l’angle des paragraphes 1 et 3 d) de l’article 6 de la Convention, libellés ainsi : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge.
» La Cour rappelle qu’elle n’est pas compétente pour substituer sa propre appréciation des faits et des preuves à celle des juridictions internes, sa tâche étant de s’assurer que les moyens de preuve ont été présentés de manière à garantir un procès équitable. Quant à l’administration des preuves, celle-ci relève au premier chef des règles du droit interne et il revient en principe aux juridictions nationales d’apprécier les éléments recueillis par elles et la pertinence de ceux dont les accusés souhaitent la production. La tâche que la Cour se voit attribuer par la Convention consiste à rechercher si la procédure examinée dans son ensemble a revêtu un caractère équitable ( G.B. c. France , n o 44069/98, § 57-59, CEDH 2001-X).
En ce qui concerne la non-audition de témoins, la Cour note que l’article 6 § 3 d) ne reconnaît pas à l’accusé un droit illimité d’obtenir la convocation de témoins en justice et qu’il incombe en principe au juge national de décider de la nécessité ou opportunité de citer un témoin, dans la mesure où le juge donne les raisons pour lesquelles il décide de ne pas convoquer les témoins dont on lui demande expressément l’audition.
Par ailleurs, le principe de l’égalité des armes - l’un des éléments de la notion plus large de procès équitable - exige que chaque partie se voie offrir une possibilité raisonnable de présenter sa cause dans des conditions qui ne la placent pas dans une situation de net désavantage par rapport à son adversaire (voir, parmi beaucoup d’autres, Nideröst-Huber c. Suisse , arrêt du 18 février 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-I , § 23 ; Coëme et autres c. Belgique , nos 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 et 33210/96, § 102, CEDH 2000-VII). Dans la présente affaire, la Cour observe que le requérant réitère devant elle les objections qu’il a déjà soumises aux juridictions nationales. Celles-ci l’ont déclaré coupable en se basant sur un ensemble d’éléments de preuve qu’elles ont estimés suffisants, recueillis au cours de l’instruction et discutés publiquement et contradictoirement lors des audiences publiques.
Il convient notamment de relever qu’après l’annulation du jugement du 2 octobre 2001, le tribunal municipal a complété les preuves en acceptant de nouvelles pièces écrites présentées par la défense, et que la haute cour a ensuite confirmé que d’autres preuves auraient été superflues car l’état des faits avait été suffisamment élucidé. Il ne ressort d’ailleurs pas du dossier que l’arrêt de la haute cour du 21 juin 2004 se fonde sur des faits nouveaux, comme l’allègue le requérant. Dans ces conditions, la Cour ne saurait remettre en cause le pouvoir discrétionnaire des juridictions nationales pour décider si l’administration d’une certaine preuve est propre à contribuer à la manifestation de la vérité, ni le principe de la libre appréciation des preuves en matière pénale.
Pour ce qui est de qualification juridique de ces faits, il convient de noter que l’intéressé a été averti au plus tard par le jugement du 23 février 2000 que le tribunal avait retenu une qualification différente de celle figurant dans l’acte d’accusation. Etant donné que ce jugement a été par la suite annulé et que la procédure s’est poursuivie, la défense a eu suffisamment d’occasions de réagir et d’adapter ses arguments. Eu égard aux considérations susmentionnées, la Cour conclut que la procédure litigieuse était respectueuse des droits de défense protégés par la Convention.
Elle relève en particulier que le requérant a bénéficié de l’assistance d’un avocat tout au long de la procédure (jusqu’à ce qu’il révoque la procuration au cours de la dernière audience tenue en appel), qu’il a été en mesure de présenter les arguments qu’il souhaitait faire valoir devant les juridictions du fond et que celles-ci se sont prononcées dans l’affaire par des décisions suffisamment motivées. Considérée dans son ensemble, la procédure de l’espèce ne saurait donc passer pour inéquitable. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief du requérant tiré du droit d’accès à la Cour constitutionnelle ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus.
Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président