CASE OF SC PLACEBO CONSULT SRL v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 28529/04 îndreptată împotriva României, prin care o societate comercială românească, S.C. Placebo Consult SRL („reclamanta”),

Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan

La 4 septembrie 2006, președintele Secției a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenție, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

Reclamanta are sediul la Craiova.

La 25 octombrie 1996, reclamanta a sesizat Judecătoria Călărași cu o acțiune în daune-interese împotriva societății Sidetrans SA, cu titlu de pierderi suferite și de foloase nerealizate, ținând seama de neîndeplinirea, de către pârâtă, a obligațiilor care îi reveneau în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare de bucăți de cale ferată, contract pe care cele două societăți îl încheiaseră la 6 mai 1996.

După mai multe amânări ale cauzei, dintre care câteva au fost solicitate de reclamantă, prin hotărârea din 30 martie 1998, instanța a admis parțial cererea reclamantei. Această hotărâre a fost confirmată, în urma apelului pârâtei, de hotărârea Curții de Apel București din 10 noiembrie 1998.

Prin hotărârea din 10 noiembrie 1999, Curtea Supremă de Justiție a anulat deciziile instanțelor inferioare și a trimis cauza în fața judecătoriei, pentru rejudecare.

Prin hotărârea din 29 iunie 2000, Judecătoria Călărași a dispus anularea parțială a contractului încheiat de părți și a respins cererea de daune-interese a reclamantei, pe care a considerat-o neîntemeiată.

Prin hotărârea din 19 martie 2002, Curtea de Apel București a admis apelul reclamantei și a obligat-o pe pârâtă să îi plătească 20 416 029 828 ROL cu titlu de pierderi suferite și foloase nerealizate, confirmând, în același timp, decizia primei instanțe privind anularea parțială a contractului.

Prin hotărârea din 19 noiembrie 2002, bazându-se în special pe o expertiză contabilă, Curtea Supremă de Justiție a redus la 2 284 893 000 ROL valoarea daunelor-interese pe care pârâta era obligată să le plătească reclamantei cu titlu de pierderi suferite și foloase nerealizate. Această hotărâre a devenit definitivă și a fost executată, după ce reclamanta a încasat suma pe care pârâta a fost obligată să o plătească.

La 8 decembrie 2003, după ce a fost sesizat de societatea Sidetrans SA, Procurorul general al României a introdus un recurs în anulare împotriva hotărârilor din 19 martie și 29 noiembrie 2002, pretinzând o greșită interpretare a probelor de către instanțele care au pronunțat aceste hotărâri.

Prin hotărârea din 16 februarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de nouă judecători, a admis recursul Procurorului general, a anulat hotărârile din 19 martie și 29 noiembrie 2002 și a dispus trimiterea cauzei în fața Curții de Apel București, spre rejudecarea temeiniciei pretențiilor reclamantei. Înalta Curte a stabilit că instanțele inferioare au omis să stabilească în mod cert dacă neexecutarea obligației de livrare îi era imputabilă sau nu pârâtei Sidetrans SA, în timp ce doar în primul caz aceasta din urmă putea fi obligată la plata daunelor-interese compensatorii.

La 15 septembrie 2004, Curtea de Apel București a trimis cauza Tribunalului Călărași, considerându-se necompetentă pentru a examina cauza în primă instanță. La 18 octombrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în cauză, competența îi aparținea Curții de Apel București.

În perioada 21 aprilie 2004 – 20 aprilie 2006, Tribunalul Călărași, apoi Curtea de Apel București, au amânat în repetate rânduri cauza, atât la cererea reclamantei, cât și la cea a pârâtei.

Prin hotărârea din 25 mai 2006, Curtea de Apel a respins apelul reclamantei. Aceasta a constatat că reclamanta nu era obligată să plătească despăgubiri clienților săi pentru nelivrarea bucăților de cale ferată. Având în vedere că nici reclamanta nu plătise prețul bucăților firmei Sidetrans SA, aceasta nu putea pretinde despăgubiri.

La 26 iulie 2006, reclamanta a introdus recurs împotriva hotărârii citate anterior. Prin hotărârea definitivă din 26 septembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat recursul, pentru neplata taxelor judiciare de timbru.

La 14 decembrie 2004, societatea Sidetrans SA a solicitat în fața Tribunalului Călărași să fie repusă în situația anterioară, în urma respingerii pretențiilor reclamantei.

Prin hotărârea din 20 mai 2005, tribunalul a admis această cerere.

La 20 mai 2005, reclamanta a introdus recurs împotriva acestei hotărâri, dar nu a plătit integral taxele de timbru aferente acestei căi de recurs.

Prin hotărârea definitivă din 16 decembrie 2005, Curtea de Apel București a anulat recursul reclamantei, pentru neplata taxelor judiciare de timbru.

Reclamanta nu a făcut nicio precizare cu privire la suma de 2 284 893 000

Articolele relevante ale Codului de procedură civilă în vigoare la momentul faptelor prevedeau următoarele:

când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești;

când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond ori această hotărâre este vădit netemeinică.”

Art. 330 și 330¹, citate anterior, au fost abrogate de art. I alin. (17) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003.

Reclamanta se plânge de faptul că anularea hotărârii definitive a Curții Supreme de Justiție din 29 noiembrie 2002 prin hotărârea din 16 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a adus atingere principiului securității raporturilor juridice, garantat de art. 6 § 1 din convenție, care prevede următoarele:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenție. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Făcând trimitere la cauzele

De asemenea, Guvernul invocă faptul că, spre deosebire de hotărârea

Reclamanta contestă argumentul Guvernului.

Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art.

În speță, anularea unei hotărâri judecătorești definitive nu a fost motivată de existența unor probe noi care nu au fost disponibile anterior părților și care erau de natură să influențeze rezultatul procedurii (

În baza concluziilor sale și a observațiilor părților, Curtea nu identifică niciun motiv ca să se îndepărteze de jurisprudența citată anterior, situația de fapt fiind în mod evident aceeași (a se vedea, de asemenea,

Pe de altă parte, nici faptul că societatea Sidetrans SA a stat la originea recursului în anulare, nici faptul că examinarea cauzei a fost reluată nu pot determina Curtea să se îndepărteze de abordarea urmată în alte cauze similare, situația de fapt fiind în mod evident aceeași (a se vedea, printre altele,

Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a concluziona că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive din 29 noiembrie 2002, în urma exercitării recursului în anulare, a încălcat principiul securității raporturilor juridice, aducând astfel atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil.

Reclamanta susține că durata procedurii a încălcat principiul „termenului rezonabil”, astfel cum este prevăzut de art. 6 § 1 din convenție, redactat după cum urmează:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenție. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Guvernul precizează că durata procedurii este justificată atât prin complexitatea cauzei, cât și prin comportamentul reclamantei, care, pe de o parte, a solicitat în repetate rânduri amânarea cauzei, și, pe de altă parte, a folosit toate mijloacele procedurale pe care legea i le pune la dispoziție. De asemenea, acesta invocă faptul că instanțele au acționat cu promptitudine și că, în cadrul procedurii, nu au existat perioade lungi de inactivitate care să poată fi imputate.

Reclamanta contestă acest argument.

Curtea ia act de faptul că perioada care trebuie luată în considerare a început la 25 octombrie 1996 și s-a încheiat la 26 septembrie 2007, prin hotărârea definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu toate acestea, se iau în considerare doar perioadele în cursul cărora cauza a fost efectiv pe rolul instanțelor, excluzând astfel perioada dintre adoptarea hotărârii definitive din 29 noiembrie 2002 și anularea sa în urma unei căi de atac extraordinare [

Curtea reamintește că acest caracter rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și obiectul litigiului pentru persoanele în cauză [a se vedea, printre multe altele,

În speță, cauza nu era de o complexitate deosebită, fiind vorba de stabilirea unei obligații contractuale relativ simple. În orice caz, circumstanțele cauzei nu justificau, doar prin ele, numărul ridicat de casări cu trimitere și durata globală a procedurii, de aproape zece ani, pentru trei grade de jurisdicție.

Ținând seama de cele de mai sus și de durata totală a procedurii în cauză, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința „termenului rezonabil”.

Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din convenție.

Reclamanta denunță o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor, ca urmare a anulării hotărârii definitive din 29 noiembrie 2002 de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceasta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează:

În observațiile sale din 22 decembrie 2006, Guvernul invocă excepția de neepuizare a căilor de atac interne, din cauza faptului că recursul introdus de reclamantă împotriva hotărârii din 25 mai 2006 a Curții de Apel București era în continuare pendinte la momentul faptelor. În subsidiar, Guvernul susține că ingerința în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale, care rezulta din anularea de către Înalta Curtea de Casație și Justiție a hotărârii definitive din 29 noiembrie 2002, era compatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere că urmărea un scop legitim, și anume aplicarea corectă a legii, precum și faptul că nu a distrus justul echilibru care trebuia păstrat între interesul general și respectarea dreptului de proprietate al reclamantei. De asemenea, Guvernul invocă faptul că, spre deosebire de cauza

Reclamanta consideră că anularea hotărârii în cauză în urma unui recurs în anulare a reprezentat o privare de bunuri, privare care nu urmărea un scop de utilitate publică.

Curtea reamintește că o creanță constatată printr-o hotărâre poate reprezenta un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, în special,

Cu toate acestea, reclamantei i-au fost acordate daune-interese în valoare de 2 284 893 000

În lumina celor de mai sus și având în vedere constatarea referitoare la art. 6 § 1 din convenție, Curtea consideră că capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție trebuie declarat admisibil, dar că nu este necesar să examinăm dacă, în speță, încălcarea acestei dispoziții (a se vedea, printre altele,

Art. 41 din convenție prevede:

Reclamanta solicită 1 050 627 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material și 30 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

În ceea ce privește prejudiciul material, Guvernul reamintește că, prin hotărârea definitivă din 26 septembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat recursul reclamantei, pentru neplata taxelor judiciare de timbru. Prin urmare, Guvernul consideră că nu trebuie să i se acorde nicio sumă cu acest titlu. În ceea ce privește cererea privind prejudiciul moral, Guvernul consideră că prejudiciul invocat ar fi suficient compensat de o eventuală constatare a încălcării.

Curtea reamintește că a stabilit încălcarea art. 6 § 1 din convenție ca urmare a încălcării principiului securității raporturilor juridice și a duratei procedurii.

În ceea ce privește prejudiciul material, nu există nicio legătură de cauzalitate directă și pe suficient individualizată între prejudiciul material pretins și încălcările stabilite.

Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de anularea hotărârii definitive pronunțate în favoarea sa și de durata procedurii. Curtea consideră că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea încălcării.

Având în vedere toate elementele de care dispune și pronunțându-se în echitate, în conformitate cu art.

Reclamanta solicită 67 182,34 RON cu titlu de onorarii ale avocatului și cheltuieli de judecată efectuate în fața instanțelor interne și a Curții. Aceasta a oferit documente justificative pentru cheltuielile de transport, pentru corespondența poștală trimisă Curții și pentru traduceri.

Guvernul observă faptul că legătura anumitor cheltuieli de judecată cu procedura în fața Curții nu rezultă din documentele justificative trimise.. Acesta invocă faptul că reclamanta nu a trimis documente justificative pentru a dovedi onorariile plătite avocatului. Guvernul nu se opune să i se acorde reclamantei o sumă care să corespundă cheltuielilor de judecată necesare, legate de procedura judiciară internă și de cea în fața Curții și care au fost dovedite suficient.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță și ținând seama de elementele pe care le deține și criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantei, pentru toate cheltuielile, suma de 250 EUR.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.