AFFAIRE SC PLACEBO CONSULT SRL c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 28529/04) îndreptată împotriva României, pe care o societate comercială română, SC Placebo Consult SRL („reclamantul"), a depus la Curte la 7 iunie 2004 în baza articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, dl. Rădvan-Horațiu Radu, din Ministerul Afacerilor Externe. Societatea reclamantă este reprezentată la Curte de administratorul acesteia, dl. Irinel Cătălin Bîcă.

La 4 septembrie 2006, președintele secțiunii a treia a dispus comunicarea cererei către Guvern. Conform celor permise de art. 29 § 3 al Convenției, s-a dispus de asemenea examinarea simultană a admisibilității și a fondului cauzei. PE FOND I.

Reclamantul are sediul în Craiova.

La 25 octombrie 1996, reclamantul a sesizat tribunalul de primă instanță din Călărași cu o acțiune în daune și prejudicii împotriva societății Sidertrans SA, pentru pierderile suferite și pierderi de profit, ținând seama de neexecutarea, de către pârâtă, a obligațiilor care îi reveneau conform unui contract de vânzare de piese de cale ferată, contract pe care cele două societăți l-au încheiat la 6 mai 1996.

După mai multe amânări ale cauzei, dintre care mai multe cerute de reclamant, printr-o sentință din 30 martie 1998, tribunalul a admis parțial acțiunea reclamantului. Această sentință a fost confirmată, în urma apelului pârâtei, printr-o hotărâre a Curții de Apel din București din 10 noiembrie 1998.

Printr-o hotărâre din 10 noiembrie 1999, Curtea Supremă de Justiție a anulat deciziile instanțelor inferioare și a trimis cauza înapoi tribunalului de primă instanță, pentru pronunțare de sentință nouă.

Printr-o sentință din 29 iunie 2000, tribunalul de primă instanță din Călărași a ordonat rezoluțiunea parțială a contractului încheiat între părți și a respins acțiunea reclamantului în daune și prejudicii, pe care a considerat-o neîntemeiată.

Printr-o hotărâre din 19 martie 2002, Curtea de Apel din București a admis apelul reclamantului și a condamnat pârâta să-i plătească 20 416 029 828 ROL pentru pierderile suferite și pierderi de profit, confirmând în același timp hotărârea judecătorilor de primă instanță cu privire la rezoluțiunea parțială a contractului.

Printr-o hotărâre din 29 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, sprijinindu-se în special pe o expertiza contabilă, a redus la 2 284 893 000 ROL suma daunelor și prejudiciilor pe care pârâta era ținută să o plătească reclamantului pentru pierderile suferite și pierderi de profit. Această hotărâre a devenit definitivă și a fost executată, reclamantul având încasează suma la care pârâta fusese condamnată.

La 8 decembrie 2003, după ce a fost sesizat de societatea Sidertrans SA, procurorul general al României a formulat un recurs în anulare împotriva hotărârilor din 19 martie și 29 noiembrie 2002, invocând o interpretare greșită a probelor de către instanțele care pronunțaseră aceste hotărâri.

Printr-o hotărâre din 16 februarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, în completul de nouă judecători, a admis recursul procurorului general, a anulat hotărârile din 19 martie și 29 noiembrie 2002 și a ordonat trimiterea cauzei înapoi la Curtea de Apel din București, pentru pronunțare de sentință nouă cu privire la întemeiere al pretențiilor reclamantului. Înalta Curte a apreciat că instanțele inferioare au omis să stabilească cu certitudine dacă neexecutarea obligației de livrare era sau nu imputabilă părții pârâte, societatea Sidertrans SA, în timp ce numai în prima situație aceasta din urmă putea fi condamnată la plata daunelor și prejudiciilor compensatorii.

La 15 septembrie 2004, Curtea de Apel din București a trimis cauza înapoi tribunalului departamental din Călărași, considerând că nu era competentă să judece cauza în primă instanță. La 18 octombrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că competența de a judeca cauza revenea Curții de Apel din București.

Între 21 aprilie 2004 și 20 aprilie 2006, tribunalul departamental din Călărași, apoi Curtea de Apel din București au amânat cauza în mai multe rânduri, atât la cererea reclamantului, cât și la cea a părții pârâte.

Printr-o hotărâre din 25 mai 2006, Curtea de Apel a respins apelul reclamantului. Ea a constatat că acesta nu a trebuit să plătească despăgubiri clienților săi pentru faptul că nu le livrase piesele de cale ferată. Având în vedere că reclamantul nici măcar nu plătise prețul acestor piese către Sidertrans SA, acesta nu putea pretinde despăgubiri.

La 26 iulie 2006, reclamantul a formulat un recurs în casație împotriva hotărârii precitate. Printr-o hotărâre definitivă din 26 septembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat recursul în casație, pentru neplata taxelor de timbru. b) Acțiune în restabilire a situației anterioare

La 14 decembrie 2004, societatea Sidertrans SA a solicitat înaintea tribunalului departamental din Călărași să fie restabilită în situația anterioară, în urma respingerii pretențiilor reclamantului.

Printr-o sentință din 20 mai 2005, tribunalul departamental a admis această cerere.

La 20 mai 2005, reclamantul a formulat un recurs în casație împotriva acestei sentințe, dar nu a plătit totalitatea taxelor de timbru privitoare la această cale de atac.

Printr-o hotărâre definitivă din 16 decembrie 2005, Curtea de Apel din București a anulat recursul în casație al reclamantului, pentru neplata taxelor de timbru.

Nu sunt furnizate indicații de reclamant cu privire la soarta celor 2 284 893 000 ROL în daune și prejudicii pe care le-a încasat în urma hotărârii din 29 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție. II.

Articolele 330 și 3301 precitate au fost abrogate de articolul I § 17 al ordonanței de urgență a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003. PE DREPT I. PRIVIND PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI (PRINCIPIUL SECURITĂȚII RAPORTURILOR JURIDICE).

Reclamantul se plânge că anularea hotărârii definitive a Curții Supreme de Justiție din 29 noiembrie 2002 prin hotărârea din 16 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a lezat principiul securității raporturilor juridice, garantat de art. 6 § 1 al Convenției, care prevede: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie examinată echitabil (...) de către un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de natură civilă (...)" A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că acest grief nu este în mod evident neîntemeiат potrivit articolului 35 § 3 al Convenției. Constată de asemenea că acesta nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Privind fondul

Trimitând la cauzele Sovtransavto Holding c. Ucraina (nr. 48553/99, § 72, CEDO 2002-VII), Riabykh c. Rusia (nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX), și Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII), Guvernul recunoaște că, conform jurisprudenței constante a Curții, admiterea unei căi extraordinare de atac care pune în cauză o hotărâre definitivă printr-o procedură de supraveghere este considerată o încălcare a principiului securității raporturilor juridice. Cu toate acestea, el constată că prezenta cauză se deosebește de cauzele SC Mașinexportimport Industrial Group SA c. România (nr. 22687/03, hotărâre din 1 decembrie 2005) și Brumărescu precitată, în măsura în care, în specie, ambele părți ale litigiului erau persoane fizice putând efectua fiecare aceeași abordare la procurorul general.

Guvernul susține de asemenea că, spre deosebire de hotărârea Brumărescu c. România precitată, pe de o parte, admiterea căii extraordinare a recursului în anulare nu a șters procedura anterioară în întregimea ei, ci a condus la reluarea cauzei cu menținerea soluției instanței de fond, și pe de altă parte, a fost justificată de faptul că instanțele au omis să țină seama de un anumit aspect al comportamentului contractual al reclamantului.

Reclamantul contrazice teza Guvernului.

Curtea amintește că dreptul la un proces echitabil înaintea unui tribunal, garantat de art. 6 § 1 al Convenției, trebuie interpretat la lumina preambolului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care dorește, între altele, ca soluția dată în mod definitiv la orice litigiu de către tribunale să nu mai fie pusă în cauză (Brumărescu precitată, § 61). În baza acestui principiu, nici o parte nu este autorizată să solicite supravegherea unei hotărâri definitive și executabile în unica finalitate de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă hotărâre cu privire la aceasta. Supravegherea nu trebuie să devină un apel mascat și simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra subiectului nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. De la acest principiu nu se poate deroga decât atunci când motive substanțiale și imperioase o cer (Riabykh c. Rusia, precitată, § 52).

În specie, anularea unei hotărâri judiciare definitive nu a fost motivată de existența unor probe noi care nu erau anterior disponibile părților și care au fost de natură să influențeze rezultatul procedurii (Pravednaya c. Rusia, nr. 69529/01, § 27, 18 noiembrie 2004). Această anulare era bazată în specie numai pe pretinsa omisiune a ținerii seama de obligația contractuală litigioasă de către instanța care pronunțase în ultimă instanță. Or, acest argument nu este suficient pentru a justifica anularea unei hotărâri definitive, în ciuda faptului că persoane fizice erau de asemenea părți la procedură (a se vedea, printre altele, Popea c. România, nr. 6248/03, § 37, 5 octombrie 2006 și Belasin c. România, nr. 15402/04, § 21, 15 noiembrie 2007).

Ținând seama de concluziile sale și de observațiile părților, Curtea nu vede motiv să se abată de la jurisprudența precitată, situația de fapt fiind în esență aceeași (a se vedea de asemenea SC Mașinexportimport Industrial Group SA c. România, precitată, § 36).

În plus, nici faptul că societatea Sidertrans SA este la originea recursului în anulare, nici faptul că examinarea cauzei a fost reluată nu sunt susceptibile să-i determine pe Curte să se abată de la abordarea urmărită în alte cauze similare, situația de fapt fiind în esență aceeași (a se vedea, printre altele, Gâgă c. România, nr. 42792/02, § 19, 7 februarie 2008 și Stoișor și alții c. România, nr. 16900/03, § 24, 7 aprilie 2009).

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a concluziona că anularea hotărârii definitive din 29 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție în urma exercitării recursului în anulare a încălcat principiul securității raporturilor juridice, dăunând astfel dreptului reclamantului la un proces echitabil. În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. II.

Curtea constată că acest grief nu este în mod evident neîntemeiат potrivit articolului 35 § 3 al Convenției. Constată de asemenea că acesta nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Privind fondul

Guvernul indică faptul că durata procedurii este justificată, atât de complexitatea cauzei, cât și de comportamentul reclamantului, care, pe de o parte, a cerut în mai multe rânduri amânarea cauzei, și pe de altă parte, ar fi utilizat toate mijloacele procedurale pe care legea le pusese la dispoziția sa. El susține de asemenea că instanțele au fost diligente și că nu au existat, în procedură, perioade lungi de inactivitate care să le fie imputabile.

Reclamantul se opune acestei teze.

Curtea observă că perioada de luat în considerare a început la 25 octombrie 1996 și s-a încheiat la 26 septembrie 2007, cu hotărârea definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu toate acestea, vor fi luate în considerare doar perioadele în care cauza a fost efectiv pendintă înaintea tribunalelor, excluzând deci perioada dintre adoptarea hotărârii definitive din 29 noiembrie 2002 și anularea sa în urma unui recurs extraordinar la 16 februarie 2004 (Seregina c. Rusia, nr. 12793/02, § 92, 30 noiembrie 2006 și Cerăceanu c. România (nr. 1), nr. 31250/02, § 47, 4 martie 2008). Ea a avut prin urmare durata de aproximativ nouă ani și opt luni, pentru două cicluri procedurale, fiecare cuprind trei grade de jurisdicție, urmate de un recurs în anulare și alt ciclu processual cu două grade de jurisdicție.

Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând seama de circumstanțele cauzei și cu privire la criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru interesat (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). Ea amintește că, chiar și atunci când o procedură este reglementată de principiul dispozitiv, cum este cazul prezentei cauze care constă în acordarea părților de competențe de inițiativă și impulsiune, statele contractante sunt obligate să-și organizeze sistemul judecătoresc în așa fel încât instanțele lor să poată garanta fiecărei persoane dreptul de a obține o hotărâre definitivă asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de natură civilă într-un termen rezonabil (Nicolai de Gorhez c. Belgia, nr. 11013/05, § 35, 16 octombrie 2007).

În specie, cauza nu prezenta o complexitate deosebită, fiind vorba de determinarea unei obligații contractuale relativ simple. În orice caz, circumstanțele cauzei nu justificau în sine numărul mare de casări cu renvoi și durata globală a procedurii, de aproape zece ani, pentru trei grade de jurisdicție.

Ținând seama de cele de mai sus și considerând durata globală a procedurii în cauză, Curtea estimează că în specie durata procedurii litigioase nu răspunde cerinței „termenului rezonabil".

Prin urmare, s-a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. III.

În observațiile sale din 22 decembrie 2006, Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de atac interne, deoarece recursul în casație introdus de reclamant împotriva hotărârii din 25 mai 2006 a Curții de Apel din București era încă în curs de examinare la acel moment. Cu titlu subsidiار, Guvernul susține că interferența în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale rezultând din anularea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărârii definitive din 29 noiembrie 2002 era compatibilă cu dispozițiile articolului 1 al Protocolului nr. 1, întrucât era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim, și anume aplicarea corectă a legii, și nu a rupt echilibrul just de păstrat între interesul general și respectarea dreptului de proprietate al reclamantului. Guvernul susține de asemenea că, spre deosebire de cauza Brumărescu, precitată, în care recursul în anulare a șters în mod definitiv procedura anterioară, în întregimea ei, în cauza de față reclamantul a avut posibilitatea de a relua procedura la Curtea de Apel din București, în vederea examinării prieteniei pe care o trage din art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. În observații suplimentare din 29 octombrie 2007, Guvernul susține că la lumina hotărârii din 26 septembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, anulând recursul în casație al reclamantului pentru neplata taxelor de timbru, nu poate specua asupra rezultatului procedurii.

Reclamantul estimează că anularea hotărârii în cauză în urma unui recurs în anulare a constituit o lipsire a bunurilor sale, lipsire care nu urmărea un scop de utilitate publică.

Curtea amintește că o creanță constatată prin hotărâre poate constitui un „bun" potrivit articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea în special Bourdov c. Rusia, nr. 59498/00, § 40, CEDO 2002-III, și cauzele care y sunt citate). Mai mult, anularea unei asemenea hotărâri în timp ce a devenit definitivă și nu mai este susceptibilă de apel constituie o interferență în dreptul la respectarea bunurilor în favoarea persoanei pentru care hotărârea a fost pronunțată (Brumărescu precitată, § 74).

Cu toate acestea, reclamantul i s-au alocat 2 284 893 000 ROL în daune și prejudicii de către hotărârea din 29 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, sumă pe care a încasat-o. După ce recursul în anulare a fost admis, cauza a fost reexaminată la două instanțe, prin intermediul a două căi ordinare de atac, apelul și recursul în casație (a se vedea, mutatis mutandis, Riabykh precitată, § 62). Printr-o hotărâre definitivă din 26 septembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat recursul în casație al reclamantului, pentru neplata taxelor de timbru. Cu toate acestea, nu rezultă din dosarele dosarului dacă, în urma hotărârii definitive precitate, reclamantul a returnat suma susmentionată societății Sidertrans SA.

La lumina celor de mai sus și ținând seama de constatarea privind art. 6 § 1 al Convenției, Curtea estimează că grief-ul tras din art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție trebuie declarat admisibil dar că nu convine să se examineze dacă s-a constatat, în specie, o încălcare a acestei dispoziții (a se vedea, printre altele, Glod c. România, nr. 41134/98, § 46, 16 septembrie 2003; și Albina c. România, nr. 57808/00, § 43, 28 aprilie 2005, și cauzele care y sunt citate). IV.

Reclamantul cere 1 050 627 euro (EUR) pentru prejudiciul material și 30 000 EUR pentru prejudiciul moral.

Cu privire la prejudiciul material, Guvernul amintește că de către hotărârea definitivă din 26 septembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat recursul în casație al reclamantului, pentru neplata taxelor de timbru. Prin urmare, el consideră că nu ar trebui alocată nici o sumă la acest titlu. Cu privire la cererea pentru prejudiciul moral, Guvernul estimează că prejudiciul invocat ar fi suficient compensat în specie de o eventuală constatare de încălcare.

Curtea amintește că s-a concluzionat cu o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din cauza încălcării principiului securității raporturilor juridice și a duratei procedurii.

Cu privire la prejudiciul material, nu există o legătură de cauzalitate directă și suficient stabilită între prejudiciul material cerut și încălcările constatate.

Curtea estimează că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, datorită în special frustrării provocate de anularea hotărârii definitive pronunțate în favoarea sa și de durata procedurii. Ea consideră că acest prejudiciu nu este suficient compensat de o constatare de încălcare.

Ținând seama de totalitatea elementelor aflate în posesia sa și judecând în echitate, după cum vrea art. 41 al Convenției, Curtea acordă reclamantului 6 240 EUR pentru prejudiciul moral. B. Honorarii și cheltuieli

Reclamantul cere 67 182,34 RON la titlul onorariilor avocatului și a cheltuielilor suportate înaintea instanțelor interne și la Curte. El furnizează dovezi pentru cheltuielile de transport, pentru trimiteri poștale la Curte și pentru traduceri.

Guvernul observă că legătura unor cheltuieli și dépenses cu procedura la Curte nu rezultă din dovezile trimise. El susține că reclamantul nu a trimis dovezi pentru a demonstra onorariile de avocat plătite. El nu se opune alocării reclamantului unei sume corespunzând cheltuielilor și dépenses necesare, legate de procedura judiciară internă și cea la Curte și care au fost suficient dovedite.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și a dépenses numai în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În specie și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile susmentionate, Curtea estimează rezonabilă suma de 250 EUR toate cheltuielile confundate și o acordă reclamantului. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră că este potrivit de a baza rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă ; 2. Constată că s-a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din cauza încălcării principiului securității raporturilor juridice ; 3. Constată că s-a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din cauza duratei derizonabile a procedurii ; 4. Constată că nu este cazul să se examineze grief-ul tras din art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție ; 5. Constată a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă potrivit articolului 44 § 2 al Convenției, suma de 6 240 EUR (șase mii două sute patruzeci euro) pentru prejudiciul moral și suma de 250 EUR (două sute cincizeci euro) pentru cheltuieli și dépenses ; b) că sumele în cauză vor fi convertite în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data plății și că trebuie adăugat la acestea orice sumă care poate fi datorată la titlul impozitului ; c) că de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale ; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 21 septembrie 2010 în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 ale Regulamentului. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 28529/04) dirigée contre la Roumanie et dont une société commerciale roumaine, SC Placebo Consult SRL (« la requérante »), a saisi la Cour le 7 juin 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. R ă zvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères. La société requérante est représentée devant la Cour par son administrateur, M. Irinel Cătălin Bîcă.

Le 4 septembre 2006, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

La requérante a son siège social à Craiova.

Le 25 octobre 1996, la requérante saisit le tribunal de première instance de Călărași d’une action en dommages et intérêts à l’encontre de la société Sidertrans SA, au titre des pertes subies et du manque à gagner, compte tenu de l’omission, par la défenderesse, d’exécuter les obligations qui lui incombaient en vertu d’un contrat de vente de pièces de voie ferrée, contrat que les deux sociétés avaient conclu le 6 mai 1996.

Après plusieurs ajournements de l’affaire, dont plusieurs furent demandés par la requérante, par un jugement du 30 mars 1998, le tribunal fit droit en partie à la demande de la requérante. Ce jugement fut confirmé, sur appel de la défenderesse, par un arrêt de la cour d’appel de Bucarest du 10 novembre 1998.

Par un arrêt du 10 novembre 1999, la Cour suprême de justice annula les décisions des juridictions inférieures et renvoya l’affaire devant le tribunal de première instance, pour un nouveau jugement.

Par un jugement du 29 juin 2000, le tribunal de première instance de Călărași ordonna la résolution partielle du contrat conclu entre les parties et rejeta la demande de dommages et intérêts de la requérante, qu’il estima non étayée.

Par un arrêt du 19 mars 2002, la cour d’appel de Bucarest fit droit à l’appel de la requérante et condamna la défenderesse à lui payer 20 416 029 828 ROL au titre des pertes subies et du manque à gagner, confirmant, en même temps, la décision des premiers juges sur la résolution partielle du contrat.

Par un arrêt du 29 novembre 2002, la Cour suprême de justice, s’appuyant notamment sur une expertise comptable, réduisit à 2 284 893 000 ROL le montant des dommages et intérêts que la défenderesse était tenue de payer à la requérante au titre des pertes subies et du manque à gagner. Cet arrêt devint définitif et fut exécuté, la requérante ayant encaissé le montant auquel la défenderesse avait été condamnée.

Le 8 décembre 2003, après avoir été saisi par la société Sidetrans SA, le procureur général de Roumanie forma un recours en annulation contre les arrêts des 19 mars et 29 novembre 2002, alléguant une mauvaise interprétation des preuves par les juridictions qui avaient rendu ces arrêts.

Par un arrêt du 16 février 2004 , la Haute Cour de cassation et de justice, en formation de neuf juges, fit droit au recours du procureur général, annula les arrêts des 19 mars et 29 novembre 2002 et ordonna le renvoi de l’affaire devant la cour d’appel de Bucarest, pour un nouveau jugement du bien-fondé des prétentions de la requérante. La Haute Cour jugea que les juridictions inférieures avaient omis d’établir de manière certaine si l’inexécution de l’obligation de livraison était ou non imputable à la partie défenderesse, la société Sidetrans SA, alors que c’était uniquement dans le premier cas que cette dernière pouvait être condamnée au paiement des dommages et intérêts compensatoires.

Le 15 septembre 2004, la cour d’appel de Bucarest renvoya l’affaire au tribunal départemental de Călărași, s’estimant incompétente pour juger l’affaire en premier ressort. Le 18 octobre 2005, la Haute Cour de cassation et de justice jugea que la compétence pour juger l’affaire revenait à la cour d’appel de Bucarest.

Entre le 21 avril 2004 et le 20 avril 2006, le tribunal départemental de Călărași, puis la cour d’appel de Bucarest ajournèrent l’affaire à plusieurs reprises, tant à la demande de la requérante, qu’à celle de la partie défenderesse.

Par un arrêt du 25 mai 2006, la cour d’appel rejeta l’appel de la requérante. Elle constata que celle-ci n’avait pas eu à payer des dédommagements à ses clients pour ne pas leur avoir livré les pièces de voie ferrée. Étant donné que la requérante n’avait pas non plus payé le prix de ces pièces à Sidetrans SA, elle ne pouvait prétendre à des dédommagements.

Le 26 juillet 2006, la requérante forma un pourvoi en recours contre l’arrêt précité. Par un arrêt définitif du 26 septembre 2007, la Haute Cour de cassation et de justice annula le pourvoi en recours, pour défaut de paiement des droits de timbre. b) Action en rétablissement de la situation antérieure

Le 14 décembre 2004, la société Sidetrans SA demanda devant le tribunal départemental de Călărași à être rétablie dans la situation antérieure, à la suite du rejet des prétentions de la requérante.

Par un jugement du 20 mai 2005, le tribunal départemental fit droit à cette demande.

Le 20 mai 2005, la requérante forma un pourvoi en recours contre ce jugement, mais ne paya pas la totalité des droits de timbre afférents à cette voie de recours.

Par un arrêt définitif du 16 décembre 2005, la cour d’appel de Bucarest annula le pourvoi en recours de la requérante, pour non paiement des droits des timbre.

Aucune indication n’est fournie par la requérante quant au sort des 2 284 893 000 ROL de dommages et intérêts qu’elle avait encaissés suite à l’arrêt du 29 novembre 2002 de la Cour suprême de justice. II.

Les articles 330 et 330 1 précités ont été abrogés par l’article I § 17 de l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n o 58 du 25 juin 2003. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION (PRINCIPE DE SECURITÉ DES RAPPORTS JURIDIQUES).

La requérante se plaint de ce que l’annulation de l’arrêt définitif de la Cour suprême de justice du 29 novembre 2002 par l’arrêt du 16 février 2004 de la Haute Cour de cassation et de justice a porté atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle constate par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Renvoyant aux affaires Sovtransavto Holding c. Ukraine (n o 48553/99, § 72, CEDH 2002-VII), Riabykh c. Russie (n o 52854/99, § 52, CEDH 2003 ‑ IX), et Brumărescu c. Roumanie ([GC], n o 28342/95, CEDH 1999-VII), le Gouvernement concède que, selon la jurisprudence constante de la Cour, l’admission d’une voie extraordinaire de recours qui remet en cause un arrêt définitif par une procédure de supervision est considérée comme une méconnaissance du principe de la sécurité des rapports juridiques. Toutefois, il remarque que la présente affaire se distingue des affaires SC Mașinexportimport Industrial Group SA c. Roumanie (n o 22687/03, arrêt du 1 er décembre 2005) et Brumărescu précitée, dans la mesure où, en l’espèce, les deux parties au litige étaient des particuliers pouvant effectuer chacun la même démarche auprès du procureur général.

Le Gouvernement fait valoir également qu’à la différence de l’arrêt Brumărescu c. Roumanie précité, d’une part, l’admission de la voie extraordinaire du recours en annulation n’a pas effacé la procédure antérieure en son entier, mais a conduit à la reprise de l’affaire avec maintien de la solution de la juridiction du fond, et d’autre part, a été justifiée par le fait que les juridictions avaient omis de prendre en compte un certain aspect du comportement contractuel de la requérante.

La requérante conteste la thèse du Gouvernement.

La Cour rappelle que le droit à un procès équitable devant un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, doit s’interpréter à la lumière du préambule de la Convention, qui énonce la prééminence du droit comme élément du patrimoine commun des États contractants. Un des éléments fondamentaux de la prééminence du droit est le principe de la sécurité des rapports juridiques, qui veut, entre autres, que la solution donnée de manière définitive à tout litige par les tribunaux ne soit plus remise en cause ( Brumărescu précité, § 61). En vertu de ce principe, aucune partie n’est habilitée à solliciter la supervision d’un jugement définitif et exécutoire à la seule fin d’obtenir un réexamen de l’affaire et une nouvelle décision à son sujet. La supervision ne doit pas devenir un appel déguisé et le simple fait qu’il puisse exister deux points de vue sur le sujet n’est pas un motif suffisant pour rejuger une affaire. Il ne peut être dérogé à ce principe que lorsque des motifs substantiels et impérieux l’exigent ( Riabykh c. Russie , précitée, § 52).

En l’occurrence, l’annulation d’une décision judiciaire définitive n’a pas été motivée par l’existence de preuves nouvelles qui n’étaient pas antérieurement disponibles aux parties et qui étaient de nature à influencer l’issue de la procédure ( Pravednaya c. Russie , n o 69529/01, § 27, 18 novembre 2004). Cette annulation était fondée en l’espèce uniquement sur la prétendue omission de prise en compte de l’obligation contractuelle litigieuse par la juridiction statuant en dernier ressort. Or, cet argument n’est pas suffisant pour justifier l’annulation d’une décision définitive, malgré le fait que des particuliers étaient également parties à la procédure (voir, parmi beaucoup d’autres, Popea c. Roumanie , n o 6248/03, § 37, 5 octobre 2006 et Belasin c. Roumanie , n o 15402/04, § 21, 15 novembre 2007).

Au vu de ses conclusions et des observations des parties, la Cour n’aperçoit pas de motif de s’écarter de la jurisprudence précitée, la situation de fait étant sensiblement la même (voir également SC Mașinexportimport Industrial Group SA c. Roumanie , précitée, § 36).

Par ailleurs, ni le fait que la société Sidetrans SA soit à l’origine du recours en annulation, ni le fait que l’examen de l’affaire ait été repris ne sont susceptibles d’amener la Cour à s’écarter de l’approche suivie dans d’autres affaires similaires, la situation de fait étant sensiblement la même (voir, parmi d’autres, Gâgă c. Roumanie , n o 42792/02, § 19, 7 février 2008 et Stoișor et autres c. Roumanie , n o 16900/03, § 24, 7 avril 2009).

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que l’annulation de l’arrêt définitif du 29 novembre 2002 de la Cour suprême de justice à la suite de l’exercice du recours en annulation a enfreint le principe de la sécurité des rapports juridiques, portant ainsi atteinte au droit de la requérante à un procès équitable. Par conséquent, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION (DURÉE DE LA PROCÉDURE)

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) ». A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle constate par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement indique que la durée de la procédure est justifiée, tant par la complexité de l’affaire, que par le comportement de la requérante, qui, d’une part, a demandé à plusieurs reprises l’ajournement de l’affaire, et d’autre part, aurait utilisé tous les moyens procéduraux que la loi mettait à sa disposition. Il fait valoir par ailleurs que les juridictions ont été diligentes et qu’il n’y pas eu, dans la procédure, de longues périodes d’inaction qui leur soient imputables.

La requérante s’oppose à cette thèse.

La Cour note que la période à considérer a débuté le 25 octobre 1996 et s’est terminée le 26 septembre 2007, avec l’arrêt définitif de la Haute Cour de cassation et de justice. Toutefois, seules les périodes pendant lesquelles l’affaire a été effectivement pendante devant les tribunaux seront prises en compte, en excluant donc la période entre l’adoption de l’arrêt définitif du 29 novembre 2002 et son annulation à la suite d’un recours extraordinaire le 16 février 2004 ( Seregina c. Russie , n o 12793/02, § 92, 30 novembre 2006 et Cerăceanu c. Roumanie (n o 1) , n o 31250/02, § 47, 4 mars 2008). Elle a donc duré neuf ans et huit mois environ, pour deux cycles processuels, comprenant chacun trois degrés de juridiction, suivis d’un recours en annulation et d’un autre cycle processuel avec deux degrés de juridiction.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). Elle rappelle que, même lorsqu’une procédure est régie par le principe dispositif, tel le cas d’espèce qui consiste à donner aux parties des pouvoirs d’initiative et d’impulsion, il incombe aux États contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable ( Nicolai de Gorhez c. Belgique , n o 11013/05, § 35, 16 octobre 2007).

En l’espèce, l’affaire ne présentait pas de complexité particulière, s’agissant de la détermination d’une obligation contractuelle relativement simple. En tout état de cause, les circonstances de l’affaire ne justifiaient pas à elles seules le nombre élevé de cassations avec renvois et la durée globale de la procédure, de presque dix ans, pour trois degrés de juridiction.

Eu égard à ce qui précède et compte tenu de la durée globale de la procédure en question, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. III.

Dans ses observations du 22 décembre 2006, le Gouvernement soulève une exception de non épuisement des voies de recours internes, car le pourvoi en recours introduit par la requérante contre l’arrêt du 25 mai 2006 de la cour d’appel de Bucarest était toujours pendant à l’époque. A titre subsidiaire, le Gouvernement soutient que l’ingérence dans le droit de la requérante au respect de ses biens résultant de l’annulation par la Haute Cour de cassation et de justice de l’arrêt définitif du 29 novembre 2002 était compatible avec les dispositions de l’article 1 du Protocole n o 1, dès lors qu’elle était prévue par la loi, qu’elle poursuivait un but légitime, à savoir l’application correcte de la loi, et qu’elle n’a pas rompu le juste équilibre à préserver entre l’intérêt général et le respect du droit de propriété de la requérante. Le Gouvernement fait valoir également qu’à la différence de l’affaire Brumărescu , précitée, dans laquelle le recours en annulation a effacé de manière définitive la procédure antérieure, en son entier, dans le cas présent la requérante a eu la possibilité de reprendre la procédure devant la cour d’appel de Bucarest, en vue de faire examiner le grief qu’elle tire de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. Dans des observations complémentaires du 29 octobre 2007, le Gouvernement fait valoir qu’à la lumière de l’arrêt du 26 septembre 2007 de la Haute Cour de cassation et de justice, annulant le pourvoi en recours de la requérante pour non-paiement des droits de timbre, il ne saurait spéculer sur l’issue de la procédure.

La requérante estime que l’annulation de l’arrêt en cause à la suite d’un recours en annulation a constitué une privation de ses biens, privation qui ne poursuivait pas un but d’utilité publique.

La Cour rappelle qu’une créance constatée par jugement peut constituer un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir notamment Bourdov c. Russie , n o 59498/00, § 40, CEDH 2002-III, et les affaires qui y sont citées). De plus, casser un tel jugement alors qu’il est devenu définitif et n’est plus susceptible d’appel constitue une ingérence dans le droit au respect des biens dans le chef de la personne en faveur de laquelle le jugement a été rendu ( Brumărescu précité, § 74).

Cependant, la requérante s’est vu allouer 2 284 893 000 ROL de dommages et intérêts par l’arrêt du 29 novembre 2002 de la Cour suprême de justice, somme qu’elle a encaissée. Après que le recours en annulation eut été accueilli, l’affaire a été réexaminée devant deux juridictions, par le biais de deux voies de recours ordinaires, l’appel et le pourvoi en recours (voir, mutatis mutandis , Riabykh précitée, § 62). Par un arrêt définitif du 26 septembre 2007, la Haute Cour de cassation et de justice a annulé le pourvoi en recours de la requérante, pour défaut de paiement des droits de timbre. Toutefois, il ne ressort pas des pièces du dossier si, à la suite de l’arrêt définitif précité, la requérante a restitué la somme susmentionnée à la société Sidetrans SA.

A la lumière de ce qui précède et eu égard au constat relatif à l’article 6 § 1 de la Convention, la Cour estime que le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention doit être déclaré recevable mais qu’il n’y a pas lieu d’examiner s’il y a eu, en l’espèce, violation de cette disposition (voir, entre autres, Glod c. Roumanie , n o 41134/98, § 46, 16 septembre 2003 ; et Albina c. Roumanie , n o 57808/00, § 43, 28 avril 2005, et les affaires qui y sont citées). IV.

La requérante demande 1 050 627 euros (EUR) à titre de préjudice matériel et 30 000 EUR au titre du préjudice moral.

Concernant le préjudice matériel, le Gouvernement rappelle que par l’arrêt définitif du 26 septembre 2007, la Haute Cour de cassation et de justice a annulé le pourvoi en recours de la requérante, pour non paiement des droits de timbre. Dès lors, il considère qu’aucune somme ne devrait être allouée à ce titre. Au regard de la demande pour préjudice moral, le Gouvernement estime que le préjudice allégué serait suffisamment compensé en l’espèce par un éventuel constat de violation.

La Cour rappelle avoir conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la violation du principe de la sécurité des rapports juridiques et de la durée de la procédure.

Pour ce qui est du préjudice matériel, il n’y a pas un lien de causalité direct et suffisamment établi entre le dommage matériel demandé et les violations constatées.

La Cour estime que la requérante a subi un préjudice moral, du fait notamment de la frustration provoquée par l’annulation de l’arrêt définitif rendu en sa faveur et par la durée de la procédure. Elle considère que ce préjudice n’est pas suffisamment compensé par un constat de violation.

Eu égard à l’ensemble des éléments se trouvant en sa possession et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue à la requérante 6 240 EUR pour préjudice moral. B. Frais et dépens

La requérante demande 67 182,34 RON au titre des honoraires d’avocat et des frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour. Elle fournit des justificatifs pour des frais de transport, pour des envois postaux à la Cour et pour des traductions.

Le Gouvernement observe que le lien de certains frais et dépens avec la procédure devant la Cour ne résulte pas des justificatifs envoyés. Il fait valoir que la requérante n’a pas envoyé de justificatifs pour démontrer les honoraires d’avocat payés. Il ne s’oppose pas à l’octroi à la requérante d’une somme correspondant aux frais et dépens nécessaires, liés à la procédure judiciaire interne et à celle devant la Cour et qui ont été suffisamment prouvés.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 250 EUR tous frais confondus et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la méconnaissance du principe de la sécurité des rapports juridiques ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée déraisonnable de la procédure ; 4. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 5. Dit a) que l ’ État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, la somme de 6 240 EUR (six mille deux cent quarante euros) pour dommage moral et la somme de 250 EUR (deux cent cinquante euros) pour frais et dépens ; b) que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement et qu’il convient d’ajouter à celles-ci tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; c) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 septembre 2010 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président