ARTEMI ET GREGORY v. CYPRUS, AUSTRIA, BELGIUM, THE CZECH REPUBLIC, DENMARK, ESTONIA, FINLAND, FRANCE, GERMANY, HUNGARY, IRELAND, ITALY, LATVIA, LITHUANIA, LUXEMBOURG, MALTA, THE NETHERLANDS, POLAND, PORTUGAL, SLOVAKIA, SLOVENIA AND SWEDEN

Prima secțiune decizia nr. 35524/06 de către Michalis ARTEMI și Panos GREGORY împotriva Ciprului, Austria, Belgia, Republicii Cehe, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Țările de Jos, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia și Suedia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 30 În septembrie 2010, în calitate de Cameră compusă din: Christos Rozakis, Președinte, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători și André Wampach, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 22 august 2006, având în vedere acordul părților la numirea unui judecător comun de interes (Judecător Spielmann) în conformitate cu art. 30 din Regulamentul Curții, având în vedere observațiile prezentate de guvernele contestate, având în vedere observațiile prezentate de Comisia Europeană, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții, Michalis Artemi și Panos Gregory, sunt cetățeni ciprioți de origine greco-chipriot, care s-au născut în 1911 și, respectiv, în 1965 și trăiesc în Croydon. Al doilea reclamant a reprezentat ambele reclamante în fața Curții. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Primul reclamant obișnuia să locuiască în satul Tymbou din nordul Ciprului până când a trebuit să fugă în august 1974 după invazia forțelor militare turce. Al doilea reclamant este nepotul primului reclamant. Reclamanții au declarat că de la evenimentele din 1974 au fost în continuare împiedicați de Forțele Militare turce să se întoarcă în satul lor și să locuiască acolo. Cererea lor a fost depusă împotriva a 22 de state membre în calitate de membri ai Uniunii Europene (denumită în continuare „UE”) și având în vedere ratificarea Protocolului nr. 4 la Convenție. După ratificarea și intrarea în vigoare a Tratatului de aderare din 2003, reclamanții au încercat să pună în pericol restricțiile privind libertatea de circulație și ședere a acestora în partea de nord a Ciprului în fața diferitelor instituții ale UE. Cererea reclamanților la Parlamentul European de o dată neespecificată a fost transmisă Comisiei pentru Afaceri Externe și Subcomitetului pentru Drepturile Omului, care a examinat această chestiune. Reclamanții au fost informați la 28 aprilie 2004 că examinarea cererii lor a fost încheiată. Prin scrisorile din 31 mai și 7 iulie 2006 adresate Comisiei Europene, reclamanții au solicitat ca Comisia Europeană să ia măsuri diplomatice, economice, judiciare sau de altă natură, în conformitate cu competența sa de a sprijini punerea în aplicare a dreptului lor la liberă circulație și ședere în partea de nord a Ciprului. Ei au subliniat că, pe site-ul internet al Comisiei, s-a remarcat că „ suspendarea are efect teritorial, dar nu se referă la drepturile personale ale ciprioților turci ca cetățeni ai UE”. La 27 iulie 2006, Comisia Europeană a răspuns că, după cum s-a subliniat în protocol, UE și-a reafirmat angajamentul față de o soluție cuprinzătoare a problemei Cipru și a susținut cu fermitate eforturile Secretarului General al Organizației Națiunilor Unite în acest scop. Totuși, protocolul a suspendat, de asemenea, aplicarea legislației comunitare privind libera circulație a persoanelor. Referința la drepturile personale ale ciprioților turci care nu sunt suspendați reflectă faptul că ciprioții turci sunt cetățeni ai Uniunii și își pot exercita drepturile comunitare peste tot în cazul în care se aplică legislația comunitară, ceea ce nu înseamnă că oricine poate să se bazeze pe legislația comunitară din nordul Ciprului, în cazul în care cererea sa a fost suspendată. În plus, s-a subliniat că Comisia nu a putut interveni în acest caz specific cu orice mijloace juridice sau judiciare. Prin scrisoarea din 27 iunie 2006, reclamanții s-au plâns Consiliului Uniunii Europene că efectul Protocolului nr. 10 la Tratatul de aderare din 2003 a fost faptul că fiecare cetățean al UE are dreptul de a locui în orașul sau satul său de origine, cu excepția persoanelor strămutate grec-chipriot din invazia turcă din Cipru din 1974. Ei se plâng că dreptul lor la libertatea de circulație și de reședință protejat de acquis-ul comunitar precum și Convenția a fost supusă unei restricții nejustificate din cauza suspendării care nu a fost impusă în conformitate cu legea și nu a fost justificată de interesul public pentru o societate democratică. Acestea au susținut că statele membre ale UE au fost obligate de Convenția în acest sens pe baza cazului Matthews v. Regatul Unit ([GC], nr. 24833/94, CEDH 1999 I.). Aceste state membre au fost obligate, în special, de obligațiile lor pozitive în temeiul Convenției de a se asigura că abordează în mod corespunzător situația ciprioților greci îndepărtați și dreptul lor la libertatea de circulație și de ședere garantat de Convenția și de protocolele sale. 10 la Tratatul de aderare din 2003 se modifică astfel încât să se asigure punerea în aplicare a drepturilor reclamanților menționate anterior. Consiliul Uniunii Europene a subliniat în răspunsul acestora la reclamanții din 11 iulie 2006 respectivul protocol nr. 10 privind Cipru a fost convenit și ratificat de toate cele 25 de state semnatare la Tratatul de aderare din 2003 și că, ca atare, orice modificare ar trebui să urmeze același curs. Protocolul nr. 10 reflectă doar realitatea situației din Cipru, stabilind că aplicarea acquis-ului a fost suspendată în acele domenii în care guvernul Republicii Cipru nu a exercitat un control eficace. Prin urmare, ridicarea suspendării acquis-ului în aceste domenii a fost legată de atingerea unei soluții cuprinzătoare în Cipru, astfel cum a fost, într-adevăr, prevăzut explicit în protocolul menționat. „Cu toate acestea, statele membre ale UE au stabilit obligația Turciei să respecte jurisprudența europeană relevantă privind respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ca condiție în cadrul negocierilor privind aderarea Turciei la UE. Acest lucru este monitorizat îndeaproape de Comisie și de statele membre, iar UE o reiterează în toate ocaziile relevante. De exemplu, în documentul de poziție al UE prezentat la cea mai recentă ședință a Consiliului de asociere CE-Turcia din 12 iunie 2006, se afirmă că „în ceea ce privește respectarea dreptului internațional al drepturilor omului, Uniunea reiterează necesitatea ca Turcia să respecte Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, inclusiv executarea completă și în timp util a tuturor hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului””” COMPLAINTE Reclamanții s-au plâns în temeiul articolelor 2 și 3 din Protocolul nr. 4 la Convenția privind o restricție nejustificată a dreptului lor la liberă circulație și ședere pe teritoriul Uniunii Europene și, în special, în nordul Ciprului, ca urmare a suspendării acquis-ului comunitar din nordul Ciprului prin Tratatul de aderare din 2003. Acestea au adăugat, de asemenea, că suspendarea a încălcat dreptul persoanelor strămutate de a se întoarce la casele lor din nordul Ciprului. Suspensie a depășit ceea ce era strict necesar în circumstanțe și a constituit o restricție permanentă a drepturilor lor. În plus, statele respondente nu și-au respectat obligațiile pozitive „de a lua măsuri diplomatice, economice, judiciare sau de altă natură care [au fost] în [su] putere” în conformitate cu obligațiile lor pozitive în temeiul articolului 1 din Convenție (Ilașcu și alții c. Moldova și Rusia [GC], nr. 48787/99, § 331, CEDO 2004 VII) asigurarea punerii în aplicare a dreptului reclamantului de liberă circulație și reședință în partea de nord a Ciprului, exercitând presiuni diplomatice și juridice asupra Turciei în contextul negocierilor sale în ceea ce privește aderarea la UE. De asemenea, reclamanții se plângea că politica de extindere a UE le-a discriminat, deoarece Comisia Europeană a impus o obligație de a asigura dreptul persoanelor strămutate de a reveni ca cerință de aderare în cazul Bosniei și Herțegovinei, Croația și Serbia. În cazul Turciei, Comisia Europeană a impus condiții în ceea ce privește persoanele curde strămutate, în timp ce nu a fost impusă o astfel de condiție în ceea ce privește persoanele greco-cipriote strămutate. 12 la Convenția privind Cipru, Finlanda, Luxemburg și Țările de Jos. Reclamanții se plângeau în continuare în conformitate cu art. 13 din Convenția de lipsa unui remediu eficace, deoarece suspendarea acquis-ului comunitar din nordul Ciprului nu a fost supusă revizuirii de către Curtea Europeană de Justiție. Reclamanții s-au plâns în temeiul articolului 17 că statele contestate au încercat să elimine dreptul la liberă circulație și ședere în Cipru prin integrarea restricțiilor permanente a acestor drepturi în dreptul primar al UE. De asemenea, au susținut că aceste restricții au contribuit la purificarea etnică și au fost împotriva rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU. Prin scrisoarea din 2 iulie 2009, observațiile comune ale guvernelor din Austria, Belgia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia și Suedia, precum și observațiile guvernului Cipru au fost trimise reclamanților, care au fost solicitate să prezinte orice observație în răspuns până la 14 august 2009. Prin scrisoarea din 2 octombrie 2009, reclamanții au fost notificați că perioada autorizată pentru prezentarea observațiilor lor a expirat și că nu s-a solicitat prelungirea termenului. Reclamanții au fost atrase atenția asupra articolului 37 alineatul (1) litera (a) din Convenție, care prevede că Curtea poate examina o procedură din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la concluzia că reclamantul nu intenționează să urmărească cererea. La 9 februarie 2010, în lipsa oricărei răspunsuri la scrisoarea anterioară, a fost trimisă reclamanților o a doua scrisoare prin postul înregistrat, care a atras din nou atenția asupra expirării perioadei permise pentru prezentarea observațiilor reclamanților și a termenilor articolului 37 § 1 litera (a) din Convenție. Scrisoarea a fost transmisă în mod corespunzător la 12 februarie 2010. Cu toate acestea, nu a fost primit niciun răspuns. Curtea consideră că, în aceste circumstanțe, reclamanții nu mai doresc să își continue cererea, în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din convenție. , Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, care necesită examinarea continuă a cazului. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată cazul din listă. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să scoată aplicarea din lista sa de cazuri. André Wampach Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

DECISION

Application no. 35524/06

by Michalis ARTEMI and Panos GREGORY

against Cyprus, Austria, Belgium, the Czech Republic, Denmark, Estonia, Finland, France, Germany, Hungary, Ireland, Italy, Latvia, Lithuania, Luxembourg, Malta, the Netherlands, Poland, Portugal, Slovakia, Slovenia and Sweden

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 30

September 2010 as a Chamber composed of:

Christos Rozakis,

President,

Elisabeth Steiner,

Khanlar Hajiyev,

Dean Spielmann,

Sverre Erik Jebens,

Giorgio Malinverni,

George Nicolaou,

judges,

and André Wampach,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 22 August 2006,

Having regard to the agreement of the parties to the appointment of a common interest judge (Judge Spielmann) pursuant to Rule 30 of the Rules of Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Governments,

Having regard to the comments submitted by the European Commission,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicants, Michalis Artemi and Panos Gregory, are Cypriot nationals of Greek-Cypriot origin who were born in 1911 and 1965 respectively and live in Croydon. The second applicant represented both applicants before the Court.

The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows.

The first applicant used to live in the village of Tymbou in northern Cyprus until he had to flee in August 1974 following the invasion by Turkish Military Forces. The second applicant is the first applicant's grandson. The applicants stated that ever since the events of 1974 they have been continuously prevented by the Turkish Military Forces from returning to their village and residing there. Their application was lodged against 22

Member States in their capacity as members of the European Union (hereinafter “EU”) and in light of their ratification of Protocol No. 4 to the Convention.

Following the ratification and entry into force of the Treaty of Accession of 2003, the applicants sought to challenge the restrictions on their freedom of movement and residence in the northern part of Cyprus before various EU institutions.

The applicants' petition to the European Parliament of an unspecified date was forwarded to the Committee on Foreign Affairs and the Subcommittee on Human Rights, which considered the matter. The

applicants were informed on 28

April 2004 that consideration of their petition had been concluded.

By letters of 31 May and 7 July 2006 to the European Commission the applicants requested that the European Commission take diplomatic, economic, judicial or other measures within its power to assist the implementation of their right to free movement and residence in the northern part of Cyprus. They pointed out that on the Commission's website it was noted that “the suspension has territorial effect, but does not concern the personal rights of Turkish Cypriots as EU citizens”.

On 27 July 2006 the European Commission replied that, as stressed in the Protocol, the EU reaffirmed its commitment to a comprehensive settlement of the Cyprus problem and strongly supported the efforts of the United Nations Secretary General to that end. However, the Protocol also suspended the application of Community legislation on free movement of persons. The reference to the personal rights of Turkish Cypriots not being suspended reflected the fact that Turkish Cypriots were Union citizens and could exercise their Community rights everywhere where Community legislation applied. This did not mean that anyone could rely on Community legislation in the north of Cyprus where its application had been suspended. Moreover, it was pointed out that the Commission could not intervene in this particular case with any legal or judicial means.

By letter of 27 June 2006 the applicants complained to the Council of the European Union that the effect of Protocol No. 10 to the Treaty of Accession of 2003 was that every citizen of the EU had the right to reside in his home town or village, except for the Greek-Cypriot displaced persons from the 1974 Turkish invasion of Cyprus. They complained that their right to freedom of movement and residence which was protected by the

acquis communautaire

as well as the Convention had been subjected to an unjustified restriction because of the suspension which was neither imposed in accordance with law nor justified by the public interest in a democratic society. They further complained that the inaction of the EU institutions could not be reviewed by the European Court of Justice as the legislation was part of the EU founding treaties. They argued that the EU member states were bound by the Convention in this respect on the basis of the case of

Matthews v. the United Kingdom

([GC], no.

24833/94, ECHR 1999

‑

I.). Such member states were bound, in particular, by their positive obligations under the Convention to ensure that they adequately address the situation of displaced Greek Cypriots and their right to freedom of movement and residence guaranteed by the Convention and its Protocols. The applicants requested that Protocol No. 10 to the Treaty of Accession of 2003 be amended so as to ensure the implementation of the applicants' aforementioned rights.

The Council of the European Union pointed out in their response to the applicants of 11 July 2006 that Protocol No. 10 on Cyprus was agreed upon and ratified by all of the 25 signatory States to the Accession Treaty of 2003 and that, as such, any amendment would have to follow the same course. Protocol No. 10 merely reflected the reality of the situation in Cyprus by stipulating that the application of the

acquis

was suspended in those areas where the Government of the Republic of Cyprus did not exercise effective control. Hence, lifting the suspension of the

acquis

in such areas was linked to the reaching of a comprehensive settlement in Cyprus as was indeed explicitly provided in the said Protocol. The following was added:

“Nevertheless, the EU Member States have laid down the requirement for Turkey to comply with relevant European case-law on respect for human rights and fundamental freedoms, as a condition in the framework for negotiations on accession by Turkey to the EU. This is closely monitored by the Commission and the Member States, and the EU reiterates it on all relevant occasions. For example, in the EU's position paper tabled at the most recent meeting of the EC-Turkey Association Council on 12 June 2006, it is stated that 'as regards observance of international human rights law, the Union reiterates the need for Turkey to comply with the European Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms, including full and timely execution of all judgments of the European Court of Human Rights' ”.

COMPLAINTS

The applicants complained under Articles 2 and 3 of Protocol No. 4 to the Convention of an unjustified restriction of their right to free movement and residence throughout the territory of the European Union and, in particular, in northern Cyprus, as a result of the suspension of the

acquis communautaire

in northern Cyprus by the Treaty of Accession of 2003. They also added that the suspension violated the right of displaced persons to return to their homes in northern Cyprus. The suspension exceeded what was strictly necessary in the circumstances and amounted to a permanent restriction of their rights. Moreover, the respondent States failed to observe their positive obligations “to take diplomatic, economic, judicial or other measures that [were] in [their] power” as required by their positive obligations under Article 1 of the Convention (

Ilașcu and Others v.

Moldova and Russia

[GC], no.

48787/99, §

331, ECHR 2004

‑

VII) to ensure the implementation of the applicants' right of free movement and residence in the northern part of Cyprus by exerting diplomatic and legal pressure on Turkey in the context of its negotiations in relation to accession to the EU.

The applicants also complained that the EU's enlargement policy discriminated against them as the European Commission imposed an obligation to ensure the right of displaced persons to return as a requirement for accession in the cases of Bosnia and Herzegovina, Croatia and Serbia. In the case of Turkey the European Commission imposed conditions in relation to displaced Kurdish persons whereas no such condition concerning displaced Greek-Cypriot persons has been imposed. They further raised the same complaint under Article 14 of the Convention against all the respondent States and under Article 1 of Protocol No. 12 to the Convention in respect of Cyprus, Finland, Luxembourg and the Netherlands.

The applicants further complained under Article 13 of the Convention of the lack of an effective remedy since the suspension of the

acquis communautaire

in northern Cyprus was not subject to review by the European Court of Justice.

The applicants complained under Article 17 that the respondent States sought to eliminate their right of free movement and residence in Cyprus by incorporating permanent restrictions of such rights into EU primary law. They also maintained that the said restrictions contributed to ethnic cleansing and were contrary to UN Security Council resolutions.

THE LAW

By letter dated 2 July 2009 the common observations of the Governments of Austria, Belgium, the Czech Republic, Denmark, Estonia, Finland, France, Germany, Hungary, Ireland, Italy, Latvia, Lithuania, Luxembourg, Malta, the Netherlands, Poland, Portugal, Slovakia, Slovenia and Sweden and the observations of the Government of Cyprus were sent to the applicants, who were requested to submit any observations in reply by 14 August 2009.

By letter dated 2 October 2009 the applicants were notified that the period allowed for submission of their observations had expired and that no extension of time had been requested. The applicants' attention was drawn to Article 37 § 1 (a) of the Convention, which provides that the Court may strike a case out of its list of cases where the circumstances lead to the conclusion that the applicant does not intend to pursue the application.

On 9 February 2010, in the absence of any response to its previous letter, a second letter was sent to the applicants by registered post, again drawing their attention to the expiry of the period allowed for submission of the applicants' observations and to the terms of Article 37 § 1 (a) of the Convention. The letter was duly delivered on 12 February 2010. However, no response has been received.

The Court considers that, in these circumstances, the applicants may be regarded as no longer wishing to pursue their application, within the meaning of Article 37 § 1 (a) of the Convention. Furthermore, in accordance with Article 37 § 1

in fine

, the Court finds no special circumstances regarding respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols which require the continued examination of the case. In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list.

For these reasons, the Court unanimously

Decides

to strike the application out of its list of cases.

André Wampach

Christos Rozakis

Deputy Registrar

President