AFFAIRE GEORGI ATANASOV c. BULGARIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable;Violation de P1-1;Violation de l'art. 13+P1-1;Dommage matériel - demande rejetée
AFFAIRE GEORGI ATANASOV c. BULGARIE (CtEDO, 2010)
SECȚIUNEA A CINCEA
CAUZA
GEORGI ATANASOV c. BULGARIA
(Cererea nr. 5359/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
7 octombrie 2010
DEFINITIVĂ
11/04/2011
Această hotărâre a devenit definitivă în virtutea articolului 44 § 2 c) al Convenției.
Aceasta poate fi supusă unor corecții de formă.
În cauza Georgi Atanasov c. Bulgaria,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a cincea), în ședință sub forma unei camere compuse din:
Peer Lorenzen,
președinte,
Renate Jaeger,
Rait Maruste,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Zdravka Kalaydjieva,
Ganna Yudkivska,
judecători,
și Claudia Westerdiek,
grefierul de secțiune,
După deliberare în ședință privată pe 14 septembrie 2010,
Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 5359/04) împotriva Republicii Bulgaria, depusă de un cetățean al acestui stat, dl. Georgi Metodiev Atanasov („reclamantul"), care a sesizat Curtea pe 26 ianuarie 2004 în temeiul articolului 34 al Convenției de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").
Reclamantul este reprezentat de doamna S. Karov, avocat la Burgas. Guvernul bulgar („Guvernul") este reprezentat de agenta sa, doamna R. Nikolova, din Ministerul Justiției.
Pe 15 aprilie 2009, președintele Secțiunii a cincea a hotărât comunicarea Guvernului a reclamațiilor reclamantului derivate din art. 1 al Protocolului nr. 1, singur și combinat cu art. 13, privind reținererea autovehiculului său. După cum permite art. 29 § 3 al Convenției, s-a hotărât, de asemenea, că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.
ÎN FAPT
I.
CIRCUMSTANȚELE CAZULUI
Reclamantul s-a născut în 1965 și locuiește la Sofia.
A.
Confiscarea și cererile de restituire a autovehiculului
Pe 21 ianuarie 1995, un autovehicul a fost furat la Schumen. O anchetă preliminară pentru furt împotriva unui autor neidentificat a fost deschisă la începutul lui 1995.
Pe 23 august 1995, reclamantul a cumpărat o mașină pentru folosința sa personală.
Pe 26 noiembrie 1997, această mașină a fost confiscată de poliție pentru a servi drept dovadă în cadrul anchetei penale deschise în 1995. Conform unei expertize efectuate pe 16 ianuarie 1998, numărul șasiului fusese falsificat și autovehiculul vândut reclamantului era cel care fusese furat pe 21 ianuarie 1995.
Pe 20 noiembrie 2000, reclamantul a cerut parchetului de district (Районна прокуратура) de la Schumen să-i restituie mașina. Procurorul de district a refuzat această cerere printr-o ordonanță din 20 decembrie 2000 pe motiv că nu au fost încă finalizate toate actele anchetei. Pe 17 aprilie 2001, tribunalul de district (Районен съд) de la Schumen a confirmat ordonanța procurorului.
Pe 12 martie 2002, reclamantul a cerut serviciilor de anchetă restituirea autovehiculului. Printr-o ordonanță din 18 aprilie 2002, anchetatorul a respins această cerere pe motiv că procedura penală nu fusese încă finalizată. Reclamantul a depus recurs la parchetul de district. Printr-o ordonanță din 16 mai 2002, procurorul de district a confirmat ordonanța anchetatorului. Procurorul a ținut seama de faptul că, pe 3 decembrie 1997, o companie de asigurări ceruse organelor de urmărire restituirea mașinii și a concluzionat că exista un litigiu privind dreptul de proprietate care trebuia rezolvat de tribunale. Procurorul a considerat că în aceste circumstanțe, art. 110 din CPP impunea organelor de urmărire obligația de a păstra autovehiculul până la decizia definitivă a jurisdicțiilor civile. Reclamantul a depus recurs împotriva acestei ordonanțe la tribunalul de district care l-a respins pe 12 iulie 2002, preluând motivele expuse de anchetator și procuror.
Pe 17 ianuarie 2003, reclamantul a cerut din nou anchetatorului restituirea autovehiculului. Acesta a respins această cerere printr-o ordonanță din 12 mai 2003 indicând că interesatul nu demonstrase că litigiul privind proprietatea autovehiculului fusese rezolvat de un tribunal. Procurorul de district a confirmat ordonanța anchetatorului pe 4 iunie 2003. El a precizat că, în afara absenței unei soluții privind litigiul referitor la proprietatea autovehiculului, procedura penală era încă în curs și o restituire prematură ar putea împiedica buna desfășurare a anchetei. Reclamantul arată – fără a fi contrazis de Guvern – că acest refuz de restituire din partea parchetului a fost confirmat de tribunalul de district la o dată neprecizată.
Mai mult, pe 21 octombrie 2003, anchetatorul a se adresat companiei de asigurări cerând o copie a titlului de proprietate al autovehiculului referitor la persoana căreia i fusese furat în 1995. Printr-o scrisoare din 5 ianuarie 2004, compania de asigurări a răspuns că dosarul de asigurare fusese închis în 1997.
Pe 1 septembrie 2004, reclamantul și-a reînnoit cererea de restituire a autovehiculului la serviciile de anchetă. Pe 20 septembrie 2004, anchetatorul a cerut din nou companiei de asigurări să prezinte titluri de proprietate privind mașina. Aceasta a reiterat, printr-o scrisoare din 27 septembrie 2004, că dosarul fusese închis și că prin urmare nu putea prezenta documentele cerute.
Pe 29 noiembrie 2005, anchetatorul a propus parchetului de district să ordoneze suspendarea procedurii ținând seama că autorul furtului nu fusese identificat.
Pe 31 octombrie 2006, reclamantul a cerut din nou restituirea autovehiculului. El și-a formulat o ultimă cerere în acest sens la serviciile de anchetă pe 19 septembrie 2007 și a cerut, de asemenea, ca procedura penală să fie închisă pentru prescripție.
Pe 1 august 2008, procurorul de district a constatat că prescripția fusese dobândită din 21 ianuarie 2005, a pus capăt procedurii și a ordonat restituirea autovehiculului reclamantului. Acesta din urmă a putut prelua mașina pe 9 octombrie 2008.
B.
Procedura pentru despăgubiri
Pe 26 septembrie 1998, radioul autovehiculului a fost furat prin spargere – ruperea unui geam, în cazul acesta – în timp ce mașina se găsea în pază la parcarea stației de poliție.
Pe 3 august 2001, considerând că poliția nu luase măsuri de precauție împotriva deteriorării autovehiculului său, că procedura penală privind furtul anterior al autovehiculului nu avansa și că prin urmare suferea o restricție a dreptului său de folosință al bunului, reclamantul a depus o acțiune pentru despăgubiri la tribunalul de district pentru o sumă de 2.000 leva bulgare (BGN) (aproximativ 1.000 euro (EUR)).
Printr-o sentință din 7 ianuarie 2003, tribunalul de district de Burgas a constatat că poliția trebuia să fie responsabilă pentru furtul radioclitorului ținând seama că autovehiculul îi fusese încredințat și a condamnat-o la plata a 200 BGN (aproximativ 100 EUR). Cu privire la nerestituirea autovehiculului, tribunalul de district a constatat, pe de o parte, că aceasta era o chestiune care cădea în competența organelor de urmărire. În măsura în care ancheta nu fusese încă finalizată, această parte a acțiunii era prematură și aceasta constituia un motiv suficient pentru a o respinge. Pe de altă parte, organele de urmărire aveau doar o obligație de pază a bunurilor și nu puteau fi responsabilizate pentru durata confiscării. Reclamantul a contestat această sentință în partea sa referitoare la cuantumul despăgubirii pentru furtul radioclitorului.
Printr-o sentință din 28 iulie 2003, tribunalul regional de Burgas a anulat decizia primei instanțe în partea care face obiectul apelului și a respins acțiunea reclamantului, considerând că, chiar dacă poliția nu exercitase îngrijirea necesară pentru paza autovehiculului, interesatul nu prezentase dovezi stabilind valoarea radioclitorului furat.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANT
A.
Codul de procedură penală din 1974
În aplicarea articolului 108 al Codului de procedură penală (CPP) din 1974, așa cum era în vigoare la data faptelor și abrogat din 29 aprilie 2006, elementele materiale de probă erau conservate până la finalizarea procedurii penale.
Obiectele confiscate puteau fi restituate proprietarului înainte de finalizarea procedurii dacă aceasta nu compromitea buna desfășurare a acesteia. Conform unei modificări legislative din 1 ianuarie 2000, un eventual refuz al anchetatorului și procurorului de a le restituii putea fi contestat în justiție.
Potrivit articolului 110 din CPP din 1974, atunci când survoia o dispută privind proprietatea bunurilor confiscate ca probe materiale care necesita o hotărâre a jurisdicțiilor civile, autoritățile aveau obligația de a păstra aceste bunuri până la hotărârea definitivă.
B.
Legea din 1988 privind răspunderea statului pentru daunele cauzate persoanelor private
Părțile relevante ale Legii din 1988 privind răspunderea statului și comunelor pentru daunele cauzate persoanelor private (Закон за отговорността на държавата и общините за вреди, titlu modificat în 2006) și jurisprudența internă relevantă au fost prezentate în hotărârea Curții Karamitrov și alții c. Bulgaria, nr. 53321/99, §§ 34-44, 10 ianuarie 2008.
ÎN DREPT
I.
PRIVIND PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENȚIE
Reclamantul se plâng că autovehiculul sau a fost reținut pentru o perioadă excessiv de lungă fără nici o justificare. Invocă art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, redactat după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea lui decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispoziția precedentă nu afectează dreptul pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
"
Guvernul susține că confiscarea în cauză a fost dispusă în conformitate cu dreptul intern și era necesară pentru buna desfășurare a procedurii penale pentru furt de autovehicul. Era imperativ să se rețină mașina ca probă materială și în vederea efectuării unei expertize. Durata acestei confiscări și-a găsit justificarea în existența unui litigiu judicial privind proprietatea autovehiculului. În final, acesta din urmă a fost restituit reclamantului la finalizarea procedurii penale.
Reclamantul, pe de altă parte, susține că confiscarea se justifica doar în primii doi ani ai procedurii penale, când a fost efectuată o expertise și au fost stabilite circumstanțele achiziției autovehiculului. În schimb, contrar afirmațiilor Guvernului, observă că nicio procedură de justiție civilă privind proprietatea autovehiculului nu fusese deschisă, și dovada în acest sens era, după el, aceea că compania de asigurări comunicase dezinteresul ei privind autovehiculul și închisese dosarul din 1997.
A.
Privind admisibilitatea
Curtea constată că acest motiv de plângere nu este evident nefondai în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B.
Privind fondul
Curtea reamintește că art. 1 al Protocolului nr. 1 nu interzice confiscarea unui bun în scopuri de administrare a probei în cadrul unei proceduri penale. Cu toate acestea, este o măsură care restricționează temporar folosința bunurilor și care, prin urmare, pentru a răspunde cerințelor articolului 1 al Protocolului nr. 1, trebuie să fie prevăzută de legislația internă, să urmărească un scop legitim și să fie proporțională cu scopul urmărit (Karamitrov și alții c. Bulgaria, nr. 53321/99, § 72, 10 ianuarie 2008, Borjonov c. Rusia, nr. 18274/04, § 59, 22 ianuarie 2009 și Petyo Petkov c. Bulgaria, nr. 32130/03, § 102, 7 ianuarie 2010).
Curtea observă că confiscarea autovehiculului pe care reclamantul îl cumpărase pe 23 august 1995 era prevăzută de dispoziții ale Codului de procedură penală (a se vedea paragrafele 20-22) și reclamantul nu contestă nici previzibilitatea, nici accesibilitatea dispoziții legale în cauză (a se vedea §26). Prin urmare, Curtea consideră că părțile sunt de acord asupra faptului că măsura litigioasă avea o bază legală în dreptul intern și nu vede motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în caz.
Ea constată, de asemenea, că mașina interesatului a fost confiscată ca probă materială în cadrul procedurii penale pentru furt deschisă înaintea achiziției sale de reclamant și că a fost identificată ca fiind autovehiculul furat căutat (a se vedea §7). Curtea consideră, deci, că măsura în cauză urmăreau scopul legitim de a asigura buna funcționare a justiției și că cădea deci în domeniul interesului general.
Rămâne deci să se determine dacă autoritățile au menținut în caz un echilibru just între interesul general și dreptul reclamantului de a-și folosi autovehiculul. Curtea a spus deja că pentru a determina proporționalitatea unei asemenea măsuri de confiscare, trebuie să se ia în considerare durata sa, necesitatea sa în lumina desfășurării urmăririlor penale, consecințele aplicării sale pentru interesati și deciziile luate de autorități în această privință în timpul și după finalizarea procesului penal (Petyo Petkov c. Bulgaria precitat, § 105).
Este adevărat că autovehiculul în caz reprezentă un mijloc personal de transport și nu există elemente în dosarul demonstrând că confiscarea să fi avut consecințe importante deosebite pentru interesati, care ar fi atins, de exemplu, viața sa profesională (Petyo Petkov c. Bulgaria precitat, § 106).
Pe de altă parte, Curtea constată că autovehiculul reclamantului a fost confiscat între 26 noiembrie 1997 și 9 octombrie 2008, pentru o perioadă de aproximativ zece ani și zece luni care pare excesivă. Mai mult, expertiza vizând recunoașterea mașinii a fost efectuată pe 16 ianuarie 1998, la începutul perioadei litigioase și niciun alt act de anchetă nu a fost efectuat de la acea dată. Curtea observă, de asemenea, că autoritățile s-au străduit să justifice păstrarea confiscării prin existența unui litigiu de proprietate între reclamant și terți (a se vedea paragrafele 9-10), în timp ce nicio procedură înaintea tribunalelor civile nu fusese depusă și compania de asigurări care pretindea să aibă o preocupare privind autovehiculul pe 3 decembrie 1997, adică la începutul procedurii penale, retrasese pretențiile sale prin două comunicări scrise către anchetator din 5 ianuarie 2004 și 27 septembrie 2004 (a se vedea paragrafele 9, 11 și 12). În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reținererea autovehiculului reclamantului o dată ce actele necesare pentru anchetă au fost efectuate, la începutul procedurii penale, nu era justificată.
Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că, ținând seama de desfășurarea procedurii penale pentru furt de autovehicul și de argumentele avansate de autoritățile interne în caz, reținererea autovehiculului reclamantului pentru o durată de aproximativ zece ani și zece luni nu era proporțională cu scopul legitim urmărit.
Se impune, deci, că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.
II.
PRIVIND PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENȚIEI COMBINAT CU ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1
Reclamantul se plâng de absența în dreptul intern a unui recurs efectiv privind confiscarea autovehiculului sau. Invocă art. 13 al Convenției, care dispune:
„Oricine ai cărui drepturi și libertăți recunoscute de (...) Convenție au fost violate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv înaintea unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.
"
Guvernul contestă aceste alegații. El consideră că ação în despăgubiri prevăzută de Legea din 1988 privind răspunderea statului pentru daunele cauzate persoanelor private constituie un recurs în sensul articolului 13 al Convenției.
A.
Privind admisibilitatea
Curtea observă că acest motiv de plângere este legat de cel examinat mai sus și trebuie, deci, declarat și el admisibil.
B.
Privind fondul
Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale constante, art. 13 necesită un recurs intern pentru numai reclamațiile care pot fi considerate „apărabile" în lumina Convenției. art. 13 garantează existența în dreptul intern a unui recurs permițând invocarea drepturilor și libertăților Convenției, așa cum sunt consacrate în ea. Această dispoziție necesită, deci, un recurs intern care să-i abiliteze pe „instanța națională competentă" să cunoască de conținutul reclamației fundate pe Convenție și să ofere remedierea potrivită, chiar dacă statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere privind modul de conformare cu obligațiile pe care această dispoziție le impune. Recursul necesar de art. 13 trebuie să fie „efectiv" atât în practică, cât și în drept (a se vedea, printre altele, Rotaru c. România [GC], nr. 28341/95, § 67, CEDO 2000-V și James și alții c. Regatul Unit, 21 februarie 1986, § 84, seria A nr. 98).
În caz, ținând seama de constatarea sa de mai sus, Curtea consideră că reclamantul avea o reclamație apărabilă de încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Dreptul intern trebuia, deci, să-i ofere un recurs adecvat.
Curtea constată că în perioada litigioasă, dreptul intern prevedea posibilitatea de a contesta în fața jurisdicțiilor refuzul procurorului de a restituii un bun confiscat. Ea observă că reclamantul s-a folosit de această cale de drept de mai multe ori. Dacă este adevărat că tribunalul de district a examinat recursurile reclamantului pe fond și că art. 13 nu garantează o cale de drept încununată de succes pentru reclamant, rămâne nțeles că jurisdicția nu a analizat justificarea păstrării măsurii dincolo de actele anchetei pentru mai mulți ani, dar s-a limitat la preluarea motivelor expuse de organele de anchetă, și anume faptul că procedura penală nu fusese finalizată și exista un litigiu privind proprietatea.
În orice caz, Curtea reamintește că a constatat deja că, în lumina jurisprudenței interne, recursul prevăzut de Legea din 1988 privind răspunderea statului nu permite obținerea unei indemnizații în caz de prejudiciu suferit din cauza unei ingerințe prelungite în dreptul de a se bucura de bunuri care fac obiectul unei confiscări (Karamitrov c. Bulgaria precitat, § 78). Această jurisprudență internă transparează mai ales în caz în sentința tribunalului de district de Burgas din 7 ianuarie 2003 dată în cadrul procedurii pentru despăgubiri intenționată de reclamant (a se vedea §18).
Curtea nu vede deci motiv pentru a se abate de la această concluzie în caz. Ea observă, de asemenea, că Guvernul nu a invocat niciun alt recurs disponibil în dreptul intern de care interesatul ar fi putut face uz. În lumina acestor elemente, Curtea concluzionează că reclamantul nu dispunea de un recurs susceptibil de a remedia reclamația sa.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 13 al Convenției combinat cu art. 1 al Protocolului nr. 1.
III.
PRIVIND ALTE PRETEN ÎNCĂLCĂRI ALESE
Reclamantul se plâng, de asemenea, de durata procedurii penale și invocă art. 6. El contestă, de asemenea, soluția tribunalelor în procedura pentru despăgubiri. El invocă, în acest sens, articolele 6 și 13 ale Convenției, precum și art. 1 al Protocolului nr. 1.
Cu privire la această parte a cererii, ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască de alegații formulate, Curtea nu observă nicio apariție de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale. Se impune că aceste motiv de plângere sunt evident nefundate și trebuie respinse în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
IV.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
Potrivit articolului 41 al Convenției,
„Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Părții contractante superioare nu permite să repareze complet consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
"
A.
Daune
Reclamantul cere 10.000 EUR la titlul prejudiciului material pe care ar fi suferit din cauza devalorizării autovehiculului său în perioada de reținerere. El arată că valoarea mașinii, inițial de 26.075 BGN (aproximativ 13.300 EUR) după el, nu mai era decât 6.000 BGN (aproximativ 3.060 EUR) la momentul restituirii. Reclamantul nu prezintă documente justificative privind aceste afirmații. Mai mult, nu formuleaza cereri la titlul prejudiciului moral.
Guvernul susține că pretențiile reclamantului la titlul daunei materiale nu sunt dovedite în măsura în care acesta nu prezintă o expertiză permițând cuantificarea devalorizării pretinse a mașinii. El consideră că cererea reclamantului este exagerată și nejustificată.
Curtea constată că reclamantul nu și-a susținut pretențiunea privind prejudiciul material pretensat prin depunerea de documente în sprijin și respinge, deci, această cerere.
B.
Cheltuieli și costuri
Reclamantul cere, de asemenea, 1.262 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate înaintea Curții, și anume cheltuielile de reprezentare, de traducere, precum și cheltuielile poștale. El prezintă în sprijin o convenție de honorarii încheiată cu avocatul său și un calcul al muncii efectuate pentru 35 de ore la rata orară de 30 EUR, adică 1.050 EUR. El prezintă și facturi certificând cheltuielile de traducere în valoare de 232 BGN (aproximativ 118 EUR). Interesatul cere, de asemenea, ca sumele care i-ar fi alocate la titlul cheltuielilor și costurilor să fie versate direct avocatului săi.
Guvernul consideră că suma cerută nu este justificată și că acest mont este exagerat.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În caz și ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 800 EUR toți banii incluși la titlul cheltuielilor și costurilor pentru procedura înaintea Curții și o acordă reclamantului.
C.
Dobânzi de întârziere
Curtea consideră potrivit a calca rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PRIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Declară
cererea admisibilă privind reclamațiile derivate din art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, singur și combinat cu art. 13, privind nerestituirea mașinii reclamantului, și inadmisibilă pentru restul;
Constată
că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție;
Constată
că a existat o încălcare a articolului 13 al Convenției, combinat cu art. 1 al Protocolului nr. 1;
Constată
a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 800 EUR (opt sute euro), de convertit în leva bulgare la rata aplicabilă la data soluționării, pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă ce poate fi datorată la titlul impozitului de către reclamant, de versat pe contul desemnat de avocatul reclamantului;
b) că, la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Semnat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 7 octombrie 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grefierul
Președintele