AFFAIRE GEORGI ATANASOV c. BULGARIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 5359/04) împotriva Republicii Bulgaria, depusă de un cetățean al acestui stat, dl. Georgi Metodiev Atanasov („reclamantul"), care a sesizat Curtea pe 26 ianuarie 2004 în temeiul articolului 34 al Convenției de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de doamna S. Karov, avocat la Burgas. Guvernul bulgar („Guvernul") este reprezentat de agenta sa, doamna R. Nikolova, din Ministerul Justiției.

Pe 15 aprilie 2009, președintele Secțiunii a cincea a hotărât comunicarea Guvernului a reclamațiilor reclamantului derivate din art. 1 al Protocolului nr. 1, singur și combinat cu art. 13, privind reținererea autovehiculului său. După cum permite art. 29 § 3 al Convenției, s-a hotărât, de asemenea, că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAPT I.

Pe 21 ianuarie 1995, un autovehicul a fost furat la Schumen. O anchetă preliminară pentru furt împotriva unui autor neidentificat a fost deschisă la începutul lui 1995.

Pe 23 august 1995, reclamantul a cumpărat o mașină pentru folosința sa personală.

Pe 26 noiembrie 1997, această mașină a fost confiscată de poliție pentru a servi drept dovadă în cadrul anchetei penale deschise în 1995. Conform unei expertize efectuate pe 16 ianuarie 1998, numărul șasiului fusese falsificat și autovehiculul vândut reclamantului era cel care fusese furat pe 21 ianuarie 1995.

Pe 20 noiembrie 2000, reclamantul a cerut parchetului de district (Районна прокуратура) de la Schumen să-i restituie mașina. Procurorul de district a refuzat această cerere printr-o ordonanță din 20 decembrie 2000 pe motiv că nu au fost încă finalizate toate actele anchetei. Pe 17 aprilie 2001, tribunalul de district (Районен съд) de la Schumen a confirmat ordonanța procurorului.

Pe 12 martie 2002, reclamantul a cerut serviciilor de anchetă restituirea autovehiculului. Printr-o ordonanță din 18 aprilie 2002, anchetatorul a respins această cerere pe motiv că procedura penală nu fusese încă finalizată. Reclamantul a depus recurs la parchetul de district. Printr-o ordonanță din 16 mai 2002, procurorul de district a confirmat ordonanța anchetatorului. Procurorul a ținut seama de faptul că, pe 3 decembrie 1997, o companie de asigurări ceruse organelor de urmărire restituirea mașinii și a concluzionat că exista un litigiu privind dreptul de proprietate care trebuia rezolvat de tribunale. Procurorul a considerat că în aceste circumstanțe, art. 110 din CPP impunea organelor de urmărire obligația de a păstra autovehiculul până la decizia definitivă a jurisdicțiilor civile. Reclamantul a depus recurs împotriva acestei ordonanțe la tribunalul de district care l-a respins pe 12 iulie 2002, preluând motivele expuse de anchetator și procuror.

Pe 17 ianuarie 2003, reclamantul a cerut din nou anchetatorului restituirea autovehiculului. Acesta a respins această cerere printr-o ordonanță din 12 mai 2003 indicând că interesatul nu demonstrase că litigiul privind proprietatea autovehiculului fusese rezolvat de un tribunal. Procurorul de district a confirmat ordonanța anchetatorului pe 4 iunie 2003. El a precizat că, în afara absenței unei soluții privind litigiul referitor la proprietatea autovehiculului, procedura penală era încă în curs și o restituire prematură ar putea împiedica buna desfășurare a anchetei. Reclamantul arată – fără a fi contrazis de Guvern – că acest refuz de restituire din partea parchetului a fost confirmat de tribunalul de district la o dată neprecizată.

Mai mult, pe 21 octombrie 2003, anchetatorul a se adresat companiei de asigurări cerând o copie a titlului de proprietate al autovehiculului referitor la persoana căreia i fusese furat în 1995. Printr-o scrisoare din 5 ianuarie 2004, compania de asigurări a răspuns că dosarul de asigurare fusese închis în 1997.

Pe 1 septembrie 2004, reclamantul și-a reînnoit cererea de restituire a autovehiculului la serviciile de anchetă. Pe 20 septembrie 2004, anchetatorul a cerut din nou companiei de asigurări să prezinte titluri de proprietate privind mașina. Aceasta a reiterat, printr-o scrisoare din 27 septembrie 2004, că dosarul fusese închis și că prin urmare nu putea prezenta documentele cerute.

Pe 29 noiembrie 2005, anchetatorul a propus parchetului de district să ordoneze suspendarea procedurii ținând seama că autorul furtului nu fusese identificat.

Pe 31 octombrie 2006, reclamantul a cerut din nou restituirea autovehiculului. El și-a formulat o ultimă cerere în acest sens la serviciile de anchetă pe 19 septembrie 2007 și a cerut, de asemenea, ca procedura penală să fie închisă pentru prescripție.

Pe 1 august 2008, procurorul de district a constatat că prescripția fusese dobândită din 21 ianuarie 2005, a pus capăt procedurii și a ordonat restituirea autovehiculului reclamantului. Acesta din urmă a putut prelua mașina pe 9 octombrie 2008. B. Procedura pentru despăgubiri

Pe 26 septembrie 1998, radioul autovehiculului a fost furat prin spargere – ruperea unui geam, în cazul acesta – în timp ce mașina se găsea în pază la parcarea stației de poliție.

Pe 3 august 2001, considerând că poliția nu luase măsuri de precauție împotriva deteriorării autovehiculului său, că procedura penală privind furtul anterior al autovehiculului nu avansa și că prin urmare suferea o restricție a dreptului său de folosință al bunului, reclamantul a depus o acțiune pentru despăgubiri la tribunalul de district pentru o sumă de 2.000 leva bulgare (BGN) (aproximativ 1.000 euro (EUR)).

Printr-o sentință din 7 ianuarie 2003, tribunalul de district de Burgas a constatat că poliția trebuia să fie responsabilă pentru furtul radioclitorului ținând seama că autovehiculul îi fusese încredințat și a condamnat-o la plata a 200 BGN (aproximativ 100 EUR). Cu privire la nerestituirea autovehiculului, tribunalul de district a constatat, pe de o parte, că aceasta era o chestiune care cădea în competența organelor de urmărire. În măsura în care ancheta nu fusese încă finalizată, această parte a acțiunii era prematură și aceasta constituia un motiv suficient pentru a o respinge. Pe de altă parte, organele de urmărire aveau doar o obligație de pază a bunurilor și nu puteau fi responsabilizate pentru durata confiscării. Reclamantul a contestat această sentință în partea sa referitoare la cuantumul despăgubirii pentru furtul radioclitorului.

Printr-o sentință din 28 iulie 2003, tribunalul regional de Burgas a anulat decizia primei instanțe în partea care face obiectul apelului și a respins acțiunea reclamantului, considerând că, chiar dacă poliția nu exercitase îngrijirea necesară pentru paza autovehiculului, interesatul nu prezentase dovezi stabilind valoarea radioclitorului furat. II.

În aplicarea articolului 108 al Codului de procedură penală (CPP) din 1974, așa cum era în vigoare la data faptelor și abrogat din 29 aprilie 2006, elementele materiale de probă erau conservate până la finalizarea procedurii penale.

Obiectele confiscate puteau fi restituate proprietarului înainte de finalizarea procedurii dacă aceasta nu compromitea buna desfășurare a acesteia. Conform unei modificări legislative din 1 ianuarie 2000, un eventual refuz al anchetatorului și procurorului de a le restituii putea fi contestat în justiție.

Potrivit articolului 110 din CPP din 1974, atunci când survoia o dispută privind proprietatea bunurilor confiscate ca probe materiale care necesita o hotărâre a jurisdicțiilor civile, autoritățile aveau obligația de a păstra aceste bunuri până la hotărârea definitivă. B. Legea din 1988 privind răspunderea statului pentru daunele cauzate persoanelor private

Părțile relevante ale Legii din 1988 privind răspunderea statului și comunelor pentru daunele cauzate persoanelor private (Закон за отговорността на държавата и общините за вреди, titlu modificat în 2006) și jurisprudența internă relevantă au fost prezentate în hotărârea Curții Karamitrov și alții c. Bulgaria, nr. 53321/99, §§ 34-44, 10 ianuarie 2008. ÎN DREPT I.

Guvernul susține că confiscarea în cauză a fost dispusă în conformitate cu dreptul intern și era necesară pentru buna desfășurare a procedurii penale pentru furt de autovehicul. Era imperativ să se rețină mașina ca probă materială și în vederea efectuării unei expertize. Durata acestei confiscări și-a găsit justificarea în existența unui litigiu judicial privind proprietatea autovehiculului. În final, acesta din urmă a fost restituit reclamantului la finalizarea procedurii penale.

Reclamantul, pe de altă parte, susține că confiscarea se justifica doar în primii doi ani ai procedurii penale, când a fost efectuată o expertise și au fost stabilite circumstanțele achiziției autovehiculului. În schimb, contrar afirmațiilor Guvernului, observă că nicio procedură de justiție civilă privind proprietatea autovehiculului nu fusese deschisă, și dovada în acest sens era, după el, aceea că compania de asigurări comunicase dezinteresul ei privind autovehiculul și închisese dosarul din 1997. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că acest motiv de plângere nu este evident nefondai în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Privind fondul

Curtea reamintește că art. 1 al Protocolului nr. 1 nu interzice confiscarea unui bun în scopuri de administrare a probei în cadrul unei proceduri penale. Cu toate acestea, este o măsură care restricționează temporar folosința bunurilor și care, prin urmare, pentru a răspunde cerințelor articolului 1 al Protocolului nr. 1, trebuie să fie prevăzută de legislația internă, să urmărească un scop legitim și să fie proporțională cu scopul urmărit (Karamitrov și alții c. Bulgaria, nr. 53321/99, § 72, 10 ianuarie 2008, Borjonov c. Rusia, nr. 18274/04, § 59, 22 ianuarie 2009 și Petyo Petkov c. Bulgaria, nr. 32130/03, § 102, 7 ianuarie 2010).

Curtea observă că confiscarea autovehiculului pe care reclamantul îl cumpărase pe 23 august 1995 era prevăzută de dispoziții ale Codului de procedură penală (a se vedea paragrafele 20-22) și reclamantul nu contestă nici previzibilitatea, nici accesibilitatea dispoziții legale în cauză (a se vedea §26). Prin urmare, Curtea consideră că părțile sunt de acord asupra faptului că măsura litigioasă avea o bază legală în dreptul intern și nu vede motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în caz.

Ea constată, de asemenea, că mașina interesatului a fost confiscată ca probă materială în cadrul procedurii penale pentru furt deschisă înaintea achiziției sale de reclamant și că a fost identificată ca fiind autovehiculul furat căutat (a se vedea §7). Curtea consideră, deci, că măsura în cauză urmăreau scopul legitim de a asigura buna funcționare a justiției și că cădea deci în domeniul interesului general.

Rămâne deci să se determine dacă autoritățile au menținut în caz un echilibru just între interesul general și dreptul reclamantului de a-și folosi autovehiculul. Curtea a spus deja că pentru a determina proporționalitatea unei asemenea măsuri de confiscare, trebuie să se ia în considerare durata sa, necesitatea sa în lumina desfășurării urmăririlor penale, consecințele aplicării sale pentru interesati și deciziile luate de autorități în această privință în timpul și după finalizarea procesului penal (Petyo Petkov c. Bulgaria precitat, § 105).

Este adevărat că autovehiculul în caz reprezentă un mijloc personal de transport și nu există elemente în dosarul demonstrând că confiscarea să fi avut consecințe importante deosebite pentru interesati, care ar fi atins, de exemplu, viața sa profesională (Petyo Petkov c. Bulgaria precitat, § 106).

Pe de altă parte, Curtea constată că autovehiculul reclamantului a fost confiscat între 26 noiembrie 1997 și 9 octombrie 2008, pentru o perioadă de aproximativ zece ani și zece luni care pare excesivă. Mai mult, expertiza vizând recunoașterea mașinii a fost efectuată pe 16 ianuarie 1998, la începutul perioadei litigioase și niciun alt act de anchetă nu a fost efectuat de la acea dată. Curtea observă, de asemenea, că autoritățile s-au străduit să justifice păstrarea confiscării prin existența unui litigiu de proprietate între reclamant și terți (a se vedea paragrafele 9-10), în timp ce nicio procedură înaintea tribunalelor civile nu fusese depusă și compania de asigurări care pretindea să aibă o preocupare privind autovehiculul pe 3 decembrie 1997, adică la începutul procedurii penale, retrasese pretențiile sale prin două comunicări scrise către anchetator din 5 ianuarie 2004 și 27 septembrie 2004 (a se vedea paragrafele 9, 11 și 12). În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reținererea autovehiculului reclamantului o dată ce actele necesare pentru anchetă au fost efectuate, la începutul procedurii penale, nu era justificată.

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că, ținând seama de desfășurarea procedurii penale pentru furt de autovehicul și de argumentele avansate de autoritățile interne în caz, reținererea autovehiculului reclamantului pentru o durată de aproximativ zece ani și zece luni nu era proporțională cu scopul legitim urmărit.

Se impune, deci, că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. II. PRIVIND PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENȚIEI COMBINAT CU ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1

Reclamantul se plâng de absența în dreptul intern a unui recurs efectiv privind confiscarea autovehiculului sau. Invocă art. 13 al Convenției, care dispune: „Oricine ai cărui drepturi și libertăți recunoscute de (...) Convenție au fost violate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv înaintea unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. "

Guvernul contestă aceste alegații. El consideră că ação în despăgubiri prevăzută de Legea din 1988 privind răspunderea statului pentru daunele cauzate persoanelor private constituie un recurs în sensul articolului 13 al Convenției. A. Privind admisibilitatea

Curtea observă că acest motiv de plângere este legat de cel examinat mai sus și trebuie, deci, declarat și el admisibil. B. Privind fondul

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale constante, art. 13 necesită un recurs intern pentru numai reclamațiile care pot fi considerate „apărabile" în lumina Convenției. art. 13 garantează existența în dreptul intern a unui recurs permițând invocarea drepturilor și libertăților Convenției, așa cum sunt consacrate în ea. Această dispoziție necesită, deci, un recurs intern care să-i abiliteze pe „instanța națională competentă" să cunoască de conținutul reclamației fundate pe Convenție și să ofere remedierea potrivită, chiar dacă statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere privind modul de conformare cu obligațiile pe care această dispoziție le impune. Recursul necesar de art. 13 trebuie să fie „efectiv" atât în practică, cât și în drept (a se vedea, printre altele, Rotaru c. România [GC], nr. 28341/95, § 67, CEDO 2000-V și James și alții c. Regatul Unit, 21 februarie 1986, § 84, seria A nr. 98).

În caz, ținând seama de constatarea sa de mai sus, Curtea consideră că reclamantul avea o reclamație apărabilă de încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Dreptul intern trebuia, deci, să-i ofere un recurs adecvat.

Curtea constată că în perioada litigioasă, dreptul intern prevedea posibilitatea de a contesta în fața jurisdicțiilor refuzul procurorului de a restituii un bun confiscat. Ea observă că reclamantul s-a folosit de această cale de drept de mai multe ori. Dacă este adevărat că tribunalul de district a examinat recursurile reclamantului pe fond și că art. 13 nu garantează o cale de drept încununată de succes pentru reclamant, rămâne nțeles că jurisdicția nu a analizat justificarea păstrării măsurii dincolo de actele anchetei pentru mai mulți ani, dar s-a limitat la preluarea motivelor expuse de organele de anchetă, și anume faptul că procedura penală nu fusese finalizată și exista un litigiu privind proprietatea.

În orice caz, Curtea reamintește că a constatat deja că, în lumina jurisprudenței interne, recursul prevăzut de Legea din 1988 privind răspunderea statului nu permite obținerea unei indemnizații în caz de prejudiciu suferit din cauza unei ingerințe prelungite în dreptul de a se bucura de bunuri care fac obiectul unei confiscări (Karamitrov c. Bulgaria precitat, § 78). Această jurisprudență internă transparează mai ales în caz în sentința tribunalului de district de Burgas din 7 ianuarie 2003 dată în cadrul procedurii pentru despăgubiri intenționată de reclamant (a se vedea §18).

Curtea nu vede deci motiv pentru a se abate de la această concluzie în caz. Ea observă, de asemenea, că Guvernul nu a invocat niciun alt recurs disponibil în dreptul intern de care interesatul ar fi putut face uz. În lumina acestor elemente, Curtea concluzionează că reclamantul nu dispunea de un recurs susceptibil de a remedia reclamația sa.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 13 al Convenției combinat cu art. 1 al Protocolului nr. 1. III.

Cu privire la această parte a cererii, ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască de alegații formulate, Curtea nu observă nicio apariție de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale. Se impune că aceste motiv de plângere sunt evident nefundate și trebuie respinse în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. IV.

Reclamantul cere 10.000 EUR la titlul prejudiciului material pe care ar fi suferit din cauza devalorizării autovehiculului său în perioada de reținerere. El arată că valoarea mașinii, inițial de 26.075 BGN (aproximativ 13.300 EUR) după el, nu mai era decât 6.000 BGN (aproximativ 3.060 EUR) la momentul restituirii. Reclamantul nu prezintă documente justificative privind aceste afirmații. Mai mult, nu formuleaza cereri la titlul prejudiciului moral.

Guvernul susține că pretențiile reclamantului la titlul daunei materiale nu sunt dovedite în măsura în care acesta nu prezintă o expertiză permițând cuantificarea devalorizării pretinse a mașinii. El consideră că cererea reclamantului este exagerată și nejustificată.

Curtea constată că reclamantul nu și-a susținut pretențiunea privind prejudiciul material pretensat prin depunerea de documente în sprijin și respinge, deci, această cerere. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere, de asemenea, 1.262 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate înaintea Curții, și anume cheltuielile de reprezentare, de traducere, precum și cheltuielile poștale. El prezintă în sprijin o convenție de honorarii încheiată cu avocatul său și un calcul al muncii efectuate pentru 35 de ore la rata orară de 30 EUR, adică 1.050 EUR. El prezintă și facturi certificând cheltuielile de traducere în valoare de 232 BGN (aproximativ 118 EUR). Interesatul cere, de asemenea, ca sumele care i-ar fi alocate la titlul cheltuielilor și costurilor să fie versate direct avocatului săi.

Guvernul consideră că suma cerută nu este justificată și că acest mont este exagerat.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În caz și ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 800 EUR toți banii incluși la titlul cheltuielilor și costurilor pentru procedura înaintea Curții și o acordă reclamantului. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit a calca rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind reclamațiile derivate din art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, singur și combinat cu art. 13, privind nerestituirea mașinii reclamantului, și inadmisibilă pentru restul; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție; 3. Constată că a existat o încălcare a articolului 13 al Convenției, combinat cu art. 1 al Protocolului nr. 1; 4. Constată a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 800 EUR (opt sute euro), de convertit în leva bulgare la rata aplicabilă la data soluționării, pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă ce poate fi datorată la titlul impozitului de către reclamant, de versat pe contul desemnat de avocatul reclamantului; b) că, la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Semnat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 7 octombrie 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefierul Președintele

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 5359/04) dirigée contre la République de Bulgarie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Georgi Metodiev Atanasov (« le requérant »), a saisi la Cour le 26 janvier 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e S. Karov, avocat à Burgas. Le gouvernement bulgare (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me R. Nikolova, du ministère de la Justice.

Le 15 avril 2009, le président de la cinquième section a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs du requérant tirés de l'article 1 du Protocole n o 1, seul et combiné avec l'article 13, concernant la rétention de son véhicule. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire. EN FAIT I.

Le 21 janvier 1995, un véhicule fut volé à Schumen. Une enquête préliminaire pour vol contre un auteur non identifié fut ouverte en début de 1995.

Le 23 août 1995, le requérant acheta une voiture pour son usage personnel.

Le 26 novembre 1997, cette voiture fut saisie par la police pour servir de preuve dans le cadre de l'enquête pénale ouverte en 1995. Selon une expertise établie le 16 janvier 1998, le numéro du châssis avait été falsifié et le véhicule vendu au requérant était celui qui avait été volé le 21 janvier 1995.

Le 20 novembre 2000, le requérant demanda au parquet de district (Районна прокуратура) de Schumen de lui restituer la voiture. Le procureur de district refusa cette demande par une ordonnance du 20 décembre 2000 au motif que tous les actes d'enquête n'avaient pas encore été accomplis. Le 17 avril 2001, le tribunal de district (Районен съд) de Schumen confirma l'ordonnance du procureur.

Le 12 mars 2002, le requérant demanda auprès des services d'instruction la restitution du véhicule. Par une ordonnance du 18 avril 2002, l'enquêteur rejeta cette demande au motif que la procédure pénale n'était pas encore terminée. Le requérant introduisit un recours auprès du parquet de district. Par une ordonnance du 16 mai 2002, le procureur de district confirma l'ordonnance de l'enquêteur. Le procureur tint compte du fait que, le 3 décembre 1997, une compagnie d'assurance avait demandé auprès des organes de poursuites la remise de la voiture et conclut qu'il existait un litige sur le droit de propriété qui devait être résolu par les tribunaux. Le procureur considéra que dans ces circonstances, l'article 110 du CPP imposait aux autorités de poursuites l'obligation de garder le véhicule jusqu'à la décision définitive des juridictions civiles. Le requérant introduisit un recours contre cette ordonnance auprès du tribunal de district que ce dernier rejeta le 12 juillet 2002 en reprenant les motifs exposés par l'enquêteur et le procureur.

Le 17 janvier 2003, le requérant demanda à nouveau à l'enquêteur la restitution du véhicule. Celui-ci rejeta cette demande par une ordonnance en date du 12 mai 2003 indiquant que l'intéressé n'avait pas démontré que le litige sur la propriété du véhicule avait été résolu par un tribunal. Le procureur de district confirma l'ordonnance de l'enquêteur le 4 juin 2003. Il précisa qu'outre l'absence de solution sur le litige concernant la propriété du véhicule, la procédure pénale était toujours en cours et qu'une restitution prématurée pourrait empêcher le bon déroulement de l'enquête. Le requérant expose – sans être contredit par le Gouvernement – que ce refus de restitution de la part du parquet fut confirmé par le tribunal de district à une date non précisée.

Par ailleurs, le 21 octobre 2003, l'enquêteur s'adressa à la compagnie d'assurance en demandant une copie du titre de propriété du véhicule concernant la personne à qui celui-ci avait été volé en 1995. Par un courrier en date du 5 janvier 2004, la compagnie d'assurance répondit que le dossier d'assurance avait été clos en 1997.

Le 1 er septembre 2004, le requérant renouvela sa demande de restitution du véhicule auprès des services d'instruction. Le 20 septembre 2004, l'enquêteur demanda à nouveau à la compagnie d'assurance de présenter des titres de propriété quant à la voiture. Celle-ci réitéra, par une lettre du 27 septembre 2004, que le dossier avait été clôturé et que dès lors, elle ne pouvait présenter les documents demandés.

Le 29 novembre 2005, l'enquêteur proposa au parquet de district d'ordonner le sursis de la procédure compte tenu que l'auteur du vol n'avait pas été identifié.

Le 31 octobre 2006, le requérant demanda à nouveau la restitution du véhicule. Il formula une dernière demande en ce sens auprès des services d'instruction le 19 septembre 2007 et demanda par ailleurs que la procédure pénale soit clôturée pour prescription.

Le 1 er août 2008, le procureur de district constata que la prescription était acquise depuis le 21 janvier 2005, mit fin à la procédure et ordonna la restitution du véhicule au requérant. Celui-ci put prendre possession de la voiture le 9 octobre 2008. B. La procédure en dommages et intérêts

Le 26 septembre 1998, la radio du véhicule fut volée par effraction – bris d'une vitre, en l'occurrence –, alors que la voiture se trouvait en garde au parking de la station de police.

Le 3 août 2001, considérant que la police n'avait pas pris de mesures de précaution contre l'endommagement de son véhicule, que la procédure pénale relative au vol antérieur du véhicule n'avançait pas et qu'il subissait dès lors une restriction à son droit d'usage de son bien, le requérant introduisit une action en dommages et intérêts auprès du tribunal de district pour un montant de 2 000 levs bulgares (BGN) (environ 1 000 euros (EUR)).

Par un jugement du 7 janvier 2003, le tribunal de district de Burgas constata que la police devait être tenue pour responsable du vol de la radio compte tenu que le véhicule lui avait été confié et la condamna au versement de 200 BGN (environ 100 EUR). Quant à la non-restitution du véhicule, le tribunal de district constata, d'une part, qu'il s'agissait d'une question relevant de la compétence des organes de poursuites. Dans la mesure où l'enquête n'était pas encore terminée, cette partie de l'action était prématurée et cela constituait une raison suffisante pour la rejeter. D'autre part, les organes de poursuites n'avaient qu'une obligation de garde des biens et ne pouvaient être tenus pour responsables de la durée de la saisie. Le requérant interjeta appel de ce jugement en sa partie relative au montant de l'indemnisation pour le vol de la radio.

Par un jugement du 28 juillet 2003, le tribunal régional de Burgas annula la décision de la première instance dans sa partie faisant l'objet de l'appel et rejeta l'action du requérant, considérant que même si la police n'avait pas apporté les soins nécessaires pour la garde du véhicule, l'intéressé n'avait pas produit des preuves établissant la valeur de la radio volée. II.

En application de l'article 108 du code de procédure pénale (CPP) de 1974, tel qu'en vigueur à l'époque des faits et abrogé à compter du 29 avril 2006, les éléments de preuve matériels étaient conservés jusqu'à la fin de la procédure pénale.

Les objets saisis pouvaient être restitués à leur propriétaire avant la fin de la procédure si cela ne compromettait pas le bon déroulement de celle-ci. Selon un amendement législatif du 1 er janvier 2000, un éventuel refus de l'enquêteur et du procureur de les restituer était susceptible d'un recours judiciaire.

Aux termes de l'article 110 du CPP de 1974, lorsque survenait quant à la propriété des biens saisis en tant que preuves matérielles un litige exigeant un jugement des juridictions civiles, les autorités avaient l'obligation de garder ces biens jusqu'au jugement définitif. B. La loi de 1988 sur la responsabilité de l'Etat pour les dommages causés aux particuliers

Les parties pertinentes de la loi de 1988 sur la responsabilité de l'Etat et les communes pour les dommages causés aux particuliers (Закон за отговорността на държавата и общините за вреди, titre modifié en 2006) et la jurisprudence interne pertinente ont été présentées dans l'arrêt de la Cour Karamitrov et autres c. Bulgarie , n o 53321/99, §§ 34-44, 10 janvier 2008. EN DROIT I.

Le Gouvernement soutient que la saisie en cause a été ordonnée conformément au droit interne et qu'elle était nécessaire pour le bon déroulement de la procédure pénale pour vol de véhicule. Il était impératif de retenir la voiture en tant que preuve matérielle et en vue d'effectuer une expertise. La durée de cette saisie trouve sa justification dans l'existence d'un litige judiciaire sur la propriété du véhicule. Enfin, ce dernier a été restitué au requérant dès la fin de la procédure pénale.

Le requérant, pour sa part, soutient que la saisie ne se justifiait que pendant les deux premières années de la procédure pénale, lorsqu'une expertise a été réalisée et les circonstances concernant l'acquisition du véhicule ont été établies. En revanche, à l'inverse des affirmations du Gouvernement, il note qu'aucune procédure judiciaire civile sur la propriété du véhicule n'avait été ouverte, et la preuve en était selon lui que la compagnie d'assurance avait fait part de son désintérêt quant au véhicule et qu'elle avait clôturé le dossier dès 1997. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour rappelle que l'article 1 du Protocole n o 1 ne prohibe pas la saisie d'un bien à des fins d'administration de la preuve dans le cadre d'une procédure pénale. Toutefois, il s'agit d'une mesure qui restreint temporairement l'usage des biens et qui, dès lors, pour répondre aux exigences du l'article 1 du Protocole n o 1, doit être prévue par la législation interne, poursuivre un but légitime et être proportionnée au but poursuivi ( Karamitrov et autres c. Bulgarie , n o 53321/99, § 72, 10 janvier 2008, Borjonov c. Russie , n o 18274/04, § 59, 22 janvier 2009 et Petyo Petkov c. Bulgarie , n o 32130/03, § 102, 7 janvier 2010).

La Cour observe que la saisie du véhicule que le requérant avait acheté le 23 août 1995 était prévue par les dispositions du code de procédure pénale (voir paragraphes 20-22) et que le requérant ne conteste ni la prévisibilité, ni l'accessibilité des dispositions législatives en cause (voir paragraphe 26). Dès lors, la Cour estime que les parties s'accordent sur le fait que la mesure litigieuse avait une base légale en droit interne et elle ne voit pas de raison d'arriver à une conclusion différente en l'espèce.

Elle note ensuite que la voiture de l'intéressé a été saisie comme preuve matérielle dans le cadre de la procédure pénale pour vol ouverte avant son acquisition par le requérant et qu'elle a été identifiée comme étant le véhicule volé recherché (voir paragraphe 7). La Cour estime dès lors que la mesure en cause visait le but légitime d'assurer le bon fonctionnement de la justice et qu'elle relevait donc du domaine de l'intérêt général.

Il reste donc à déterminer si les autorités ont ménagé en l'occurrence un juste équilibre entre l'intérêt général et le droit du requérant d'utiliser son véhicule. La Cour a déjà dit que pour déterminer la proportionnalité d'une telle mesure de saisie, il convient de prendre en compte sa durée, sa nécessité au vu du déroulement des poursuites pénales, les conséquences de son application pour l'intéressé et les décisions prises par les autorités à ce sujet pendant et après le fin du procès pénal ( Petyo Petkov c. Bulgarie précité, § 105).

Il est vrai que le véhicule en l'espèce représentait un moyen personnel de locomotion et il n'existe pas d'éléments dans le dossier démontrant que la saisie ait eu des conséquences importantes particulières pour l'intéressé, qui auraient touché par exemple sa vie professionnelle ( Petyo Petkov c. Bulgarie précité, § 106).

En revanche, la Cour constate que le véhicule du requérant a été saisi entre le 26 novembre 1997 et le 9 octobre 2008, soit pendant une période d'environ dix ans et dix mois qui paraît excessive. De plus, l'expertise visant la reconnaissance de la voiture a été effectuée le 16 janvier 1998, soit au début de la période litigieuse et aucun autre acte d'instruction n'a été accompli depuis cette date. La Cour relève par ailleurs que les autorités se sont attachées à justifier le maintien de la saisie par l'existence d'un litige de propriété entre le requérant et des tierces personnes (voir paragraphes 9 ‑ 10), alors qu'aucune procédure devant les tribunaux civils n'avait été engagée et que la compagnie d'assurance qui avait prétendu avoir un intérêt concernant le véhicule le 3 décembre 1997, soit au début de la procédure pénale, avait retiré ses prétentions par deux communications écrites auprès de l'enquêteur en date du 5 janvier 2004 et du 27 septembre 2004 (voir paragraphes 9, 11 et 12). Dans ces circonstances, la Cour estime que la rétention du véhicule du requérant une fois les actes nécessaires à l'instruction accomplis, au début de la procédure pénale, n'était pas justifiée.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que, compte tenu du déroulement de la procédure pénale pour vol du véhicule et des arguments avancés par les autorités internes dans le cas d'espèce, la rétention du véhicule du requérant pour une durée d'environ dix ans et dix mois n'était pas proportionnée au but légitime poursuivi.

Il s'ensuit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 13 DE LA CONVENTION COMBINÉ AVEC L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N o 1

Le requérant se plaint de l'absence en droit interne de recours efficace en ce qui concerne la saisie de son véhicule. Il invoque l'article 13 de la Convention, qui dispose : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles. »

Le Gouvernement conteste ces allégations. Il estime en effet que l'action en dommages et intérêts prévue par la loi de 1988 sur la responsabilité de l'Etat pour les dommages causés aux particuliers constitue un recours au sens de l'article 13 de la Convention. A. Sur la recevabilité

La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus et doit donc aussi être déclaré recevable. B. Sur le fond

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, l'article 13 exige un recours interne pour les seuls griefs que l'on peut estimer « défendables » au regard de la Convention. L'article 13 garantit l'existence en droit interne d'un recours permettant de se prévaloir des droits et libertés de la Convention, tels qu'ils peuvent s'y trouver consacrés. Cette disposition exige donc un recours interne habilitant « l'instance nationale compétente » à connaître du contenu du grief fondé sur la Convention et à offrir le redressement approprié, même si les Etats contractants jouissent d'une certaine marge d'appréciation quant à la manière de se conformer aux obligations que leur fait cette disposition. Le recours exigé par l'article 13 doit être « effectif » en pratique comme en droit (voir, parmi beaucoup d'autres, Rotaru c. Roumanie [GC], n o 28341/95, § 67, CEDH 2000 ‑ V et James et autres c. Royaume-Uni , 21 février 1986, § 84, série A n o 98).

En l'espèce, compte tenu de son constat ci-dessus, la Cour estime que le requérant disposait d'un grief défendable de violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. Le droit interne devait donc lui offrir un recours adéquat.

La Cour constate qu'au cours de la période litigieuse, le droit interne prévoyait la possibilité de contester auprès des juridictions le refus du procureur de restituer un bien saisi. Elle relève que le requérant s'est prévalu de cette voie de droit à plusieurs reprises. S'il est vrai que le tribunal de district a examiné les recours du requérant au fond et que l'article 13 ne garantit pas une voie de droit couronnée de succès pour le requérant, il ne reste pas moins que la juridiction n'a pas analysé la justification du maintien de la mesure au-delà des actes d'enquête pendant plusieurs années, mais s'est borné à reprendre les motifs exposés par les organes d'enquête, à savoir le fait que la procédure pénale n'avait pas été terminée et il existait un litige sur la propriété.

En tout état de cause, la Cour rappelle qu'elle a déjà constaté qu'au vu de la jurisprudence interne, le recours prévu par la loi de 1988 sur la responsabilité de l'Etat ne permet pas d'obtenir une indemnisation en cas de préjudice subi en raison d'une ingérence prolongée dans le droit de jouir des biens faisant l'objet d'une saisie ( Karamitrov c. Bulgarie précité, § 78). Cette jurisprudence interne transparaît notamment en l'espèce dans le jugement du tribunal de district de Burgas du 7 janvier 2003 rendu dans le cadre de la procédure en dommages et intérêts intentée par le requérant (voir paragraphe 18).

La Cour ne voit dès lors pas de raison de s'écarter de cette conclusion en l'occurrence. Elle note par ailleurs que le Gouvernement n'a invoqué aucun autre recours disponible en droit interne dont l'intéressé auraient pu faire usage. Au vu de ces éléments, la Cour conclut que le requérant ne disposait pas d'un recours susceptible de remédier à son grief.

Partant, il y a eu violation de l'article 13 de la Convention combiné avec l'article 1 du Protocole n o 1. III.

En ce qui concerne cette partie de la requête, compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Il s'ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

Le requérant réclame 10 000 EUR au titre du préjudice matériel qu'il aurait subi en raison de la dévalorisation de son véhicule pendant la période de rétention. Il expose en effet que la valeur de la voiture, initialement de 26 075 BGN (environ 13 300 EUR) selon lui, ne s'élevait plus qu'à 6 000 BGN (environ 3 060 EUR) au moment de la restitution. Le requérant ne présente pas de pièces justificatives concernant ces affirmations. Par ailleurs, il ne formule pas de demandes au titre du préjudice moral.

Le Gouvernement soutient que les prétentions du requérant au titre du dommage matériel ne sont pas prouvées dans la mesure où celui-ci ne présente pas d'expertise permettant de chiffrer la dévalorisation prétendue de la voiture. Il considère que la demande du requérant est exagérée et injustifiée.

La Cour constate que le requérant n'a pas étayé sa prétention concernant le dommage matériel allégué en soumettant des documents à l'appui et rejette dès lors cette demande. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 1 262 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour, à savoir des frais de représentation, de traduction, ainsi que des frais postaux. Il présente à l'appui une convention d'honoraires conclue avec son avocat et un décompte du travail effectué pour 35 heures au taux horaire de 30 EUR, soit 1 050 EUR. Il produit aussi des factures attestant des frais de traduction à hauteur de 232 BGN (environ 118 EUR). L'intéressé demande par ailleurs que les sommes qui lui seraient allouées au titre des frais et dépens soient versées directement à son avocat.

Le Gouvernement estime que la somme demandée n'est pas justifiée et que ce montant est exagéré.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 800 EUR tous frais confondus au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l'accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, seul et combiné avec l'article 13, concernant la non-restitution de la voiture au requérant, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention, combiné avec l'article 1 du Protocole n o 1 ; 4. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 800 EUR (huit cents euros), à convertir en levs bulgares au taux applicable à la date du règlement, pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par le requérant, à verser sur le compte désigné par l'avocat du requérant ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 octobre 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président