SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 49001/07 depuse de François BATTHELLIER împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se înscrie la 12 octombrie 2010 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Renate Jaeger, Jean-Paul Costa, Karel Jungwiert, Mark Villiger, Mirjana Lazarova Trajkovska, Ganna Yudkivska, judecători; și a Claudiei Westerdiek, graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată anterior formulată la 30 octombrie 2007, după ce a intenționat acest lucru, pronunță următoarea decizie: reclamantul, dl François Bathellier, este un cetățean francez, născut în 1957 și rezident la Paris. El este reprezentat în fața Curții de către SCP Lyon Caen, Fabiani, Thiriez, avocat în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Acesta a intrat în serviciul societății EDF-GDF în 1982 în calitate de cadru. După ce a urcat diferite niveluri în cursul carierei sale în cadrul acestei întreprinderi, a fost numit la 1 decembrie 1999 director al centrului EDF GDF din Loure și Cher. El le - a dezvăluit repede superiorilor săi ierarhice gravitatea situației rețelelor pe care le considera dezechilibrate. Întrucât ierarhia sa nu răspundea în niciun fel preocupărilor sale, reclamantul a decis să se adreseze prefectului Loirei și Cher prin scrisoarea din 11 decembrie 2003 pentru a-i demonstra că starea rețelelor electrice constituie, în opinia sa, un pericol grav pentru siguranța publică. Circumstanțele care mă determină astăzi să vă adresez prezenta sunt extrem de grave, deoarece mă aflu în fața Eriniei unui sistem insidios care, din păcate, își găsește originea în starea rețelelor electrice din Lore și Cher. Încă de la începutul anului 2001, am încercat să-mi alertez în mod constant ierarhia cu privire la faptul că obiectivele de reducere a cheltuielilor, impuse în mod repetat Centrului End-GDF Services Lore și Cher, vor fi puse în aplicare pe termen scurt în imposibilitatea de a efectua întreținerea preventivă și curativă a rețelelor și, prin urmare, de a-și îndeplini sarcinile de serviciu public. Numeroasele note interne pe care le-am elaborat, invitând o dezbatere de fond, în loc să rămân la examinarea câtorva rapoarte, au rămas în mod sistematic fără răspuns sau s-au confruntat cu un sfârșit de nerecuperare. Paradoxal, ierarhia mea îmi reproșează în același timp refuzul dialogului de gestionare La sfârșitul anului 2002, am reușit să recrutez un manager tehnic capabil să realizeze o expertiză a rețelelor de distribuție a energiei electrice de la Loir și Cher, care și-a prezentat concluziile recent într-un dosar de propunere pentru o politică tehnică în departamentul nostru. Acest dosar demonstrează cât de justificate erau temerile mele, deoarece astăzi nu mai este vorba doar de punerea în pericol a serviciului, ci și de o problemă reală de securitate publică; având în vedere gravitatea extremă a situației evidențiate în dosarul menționat, l-am rugat pe dl G., director adjunct al Centrului End-GDF Services Loir și Cher, să-l contraexpereze. Acesta nu a putut decât să confirme conținutul și concluziile acestuia, insistând în special asupra atenției cu privire la posibilele consecințe asupra siguranței publice ale situației slabe a rețelelor electrice aeriene; această situație este cu atât mai anormală cu cât este cunoscut faptul că tariful de transport al energiei electrice este supraestimat în raport cu cheltuielile suportate efectiv de distribuitor. Acest dosar a fost prezentat de către colaboratorii mei și de către mine, la 24 noiembrie anul trecut, domnului M. (...), superiorul meu direct. Din această reuniune reiese un proiect În loc să ia decizii care se impun de urgență, proiectul de concluzii se referă la studii suplimentare în mod evident dilatorii. În același timp, conducerea distribuției (DEGS) a fost confiscată de mine însămi, a decis cu brutalitate că trebuie să părăsesc Sala și Cher, împotriva voinței mele și Cu centrul pe care îl conduc, în mod evident neîntemeiat pe formă și pe fond, sunt elementele greșite folosite pentru a justifica o decizie care, în orice caz, nu va rezolva problema. În aceste circumstanțe, este imposibil să nu reacționez la această absență totală a religiei și cred că este datoria mea morală de director să vă avertizez în timp ce siguranța publică în Lore și Cher este afectată de insuficiența cronică de întreținere și întreținere a rețelelor publice de distribuție a energiei electrice. În disperare, am încercat să vă avertizez, astfel încât autoritățile publice să poată fi informate (...) În consecință, relațiile dintre solicitant și superiorii săi superiori s-au degradat, aceștia din urmă temându-se că primul va divulga informații alarmiste în exterior. În decembrie 2003, în calitate de funcționar al misiunii, așa cum fusese promovat anterior în calitate de director al Centrului de la Loure și Cher. La 9 ianuarie 2004, a fost convocat la o discuție prealabilă în vederea unei eventuale sancțiuni disciplinare care poate duce la pensionarea din oficiu. La 22 ianuarie 2004, reclamantul a primit o scrisoare din 19 ianuarie 2004 prin care i s-a notificat retragerea din oficiu, ceea ce echivalează, în statutul întreprinderii EDF-GDF, cu o concediere pentru abatere gravă. Această scrisoare l-a criticat pe prefectul Loirei și Cher cu privire la situația îngrijorătoare din departament, ceea ce a reprezentat pentru întreprindere un abuz deosebit de grav al libertății de exprimare, conducerea considerând că această scrisoare nu are alt obiect decât cele personale ale reclamantului în fața conflictului care o oprea ierarhiei sale. Reclamantul sesizează Consiliul Prud oameni din Blois. Acesta din urmă a considerat că decizia notificată nu constituia o sancțiune disciplinară, că reclamantul, care abuzase de libertatea sa de exprimare, a comis doar o greșeală simplă, justificând concedierea sa. Prin hotărârea din 19 iulie 2005, Curtea de Apel din Orleans a confirmat hotărârea de primă instanță. Pasajele relevante ale hotărârii se citesc după cum urmează [reclamantul], fără doar să expună prefectului preocupările de securitate referitoare la centru, și-a permis, de asemenea, să-i denunțe Erinyes dintr-un sistem insidios tariful de transport al energiei electrice este supraestimat în raport cu cheltuielile reale suportate de distribuitor Proiectul de raport de concluzii, care a rezultat din prezentarea proiectului prezentat superiorului meu direct, dl [dl] care nu se pronunță în mod clar asupra resurselor pe care Centrul de la Lore și Cher trebuie să le angajeze... în loc să ia decizii care se impun de urgență, proiectul... se referă la studii suplimentare în mod evident dilatorii... Hotărârea de distribuție... a decis cu brutalitate că trebuie să plec de la Loure și Cher, împotriva voinței mele și Manu Militari dacă acest lucru se dovedește necesar pentru dificultățile întâmpinate... de acum în mod evident neîntemeiat pe formă și pe fond, sunt elementele greșite folosite pentru a justifica o decizie care, în orice caz, nu va rezolva problema. Este imposibil să nu reacționez la această lipsă de religie Un cadru de conducere are dreptul de a-și exprima opinia și de a face critici cu privire la deciziile superiorilor săi, însă este de datoria sa să le exprime cu atenție atât în forma, cât și în interesul societății, evitându-i să-și afecteze buna funcționare. BATHELLIER și-a pus la dispoziția publicului conflictul personal cu ierarhia sa și a criticat politica EDF în termeni care depășesc simpla libertate de exprimare prevăzută la articolele L.110-2, L.461-1 și L.461-2 din Codul muncii. Cei șase membri ai frazelor menționate anterior de Curte nu se dovedesc a fi proporționali cu scopul urmărit și nici necesari pentru a da forță mesajului domnului BATHELLIER, cu condiția ca aceștia să fi fost acompaniați de o hotărâre de valoare pentru conducerea sa care să atingă imaginea de marcă a EDF-GDF livrată astfel prefectului, reprezentant al statului Pentru Curte, aceasta este (...) nu o abatere gravă, având în vedere contextul foarte problematic, ci un motiv real și serios de ruptură a contractului de muncă (...) Reclamantul a formulat un recurs în casare. printr-o hotărâre la data de 3 Mai 2007, Curtea de Casație l-a respins pe acesta confirmând argumentația Curții de Apel în sensul că reclamantul abuzase de libertatea sa de exprimare și, în orice caz, decizia de transfer a salariatului fusese prevăzută de mult timp, luată în interesul serviciului și că aceasta nu constituia o sancțiune disciplinară. Dispozițiile Codului muncii, aplicabile în momentul faptelor, se citesc după cum urmează Articolul L120-2 Nimeni nu poate aduce drepturi persoanelor și libertăților individuale și colective de restricții care nu ar fi justificate prin natura sarcinii care trebuie îndeplinită sau proporționale cu scopul urmărit.Articolul L122-40 Consideră o sancțiune orice măsură, alta decât observațiile verbale, luată de angajator în urma unei acțiuni a salariatului considerat de acesta drept vinovat, indiferent dacă această măsură este de natură să afecteze imediat sau nu prezența salariatului în întreprindere, funcția sa, cariera sa sau remunerația sa. În întreprinderi (...), salariații beneficiază de dreptul la exprimarea directă și colectivă a conținutului, condițiilor de exercitare și organizării muncii lor. Scopul acestei expresii este de a defini acțiunile care trebuie întreprinse pentru îmbunătățirea condițiilor lor de muncă, organizarea activității și calitatea producției în unitatea de lucru din care fac parte și în întreprindere. Opiniile pe care angajații, indiferent de locul lor în ierarhia profesională, le emit în exercitarea dreptului de exprimare nu pot justifica o sancțiune sau o concediere. Dispozițiile paragrafelor precedente se aplică, de asemenea, instituțiilor publice cu caracter industrial și comercial și, pe de altă parte, instituțiilor publice stabilite prin decret care asigură atât o misiune de serviciu public cu caracter administrativ, cât și industrial și comercial atunci când angajează personal în condițiile dreptului privat. Articolul L461-2 Dreptul instituit la articolul L.461-1 se exercită la fața locului și în timpul timpului de lucru. Timpul consacrat expresiei este plătit ca timp de lucru. Statutul național al personalului din industriile electrice și gaziere, aprobat printr-un decret din 22 iunie 1946 și aplicabil reclamantului, se citește după cum urmează art. 6 alineatul (1). Sancțiunile disciplinare aplicabile agenților statutari în funcție de gravitatea greșelilor comise sunt (...) Pensionarea din oficiu (...) GRIEF invocând art. 10 din Convenție, reclamantul se plânge că concedierea sa constituie o interferență în dreptul său la libertatea de exprimare. Reclamantul susține că concedierea sa ca urmare a redactării scrisorii în litigiu către prefect încalcă dreptul său la libertatea de exprimare și, în special, dreptul său de a furniza informații relevante pentru siguranța publică și invocă art. 10 din convenție care se citește după cum urmează Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni autoritățile publice și fără a ține cont de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de film sau de televiziune unui regim de autorizații. Exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsurile necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. În primul rând, Curtea observă că, în momentul faptelor în litigiu, întreprinderea EDF-GDF era o instituție publică cu caracter industrial și comercial și că, în consecință, relațiile dintre angajați și angajatori în cadrul acestei întreprinderi intră sub incidența dreptului privat și nu a funcției publice (a se vedea, a contrario Vogt c. Germania, 26 septembrie 1995, seria A n 323). Aceasta reamintește că exercitarea libertății de exprimare este garantată în raporturile bine specifice dintre angajat și angajatorul său la locul de muncă (a se vedea Hotărârea Schmidt și Dahlström c. Suedia, 6 februarie 1976, § 38, 29 februarie 2000), chiar și atunci când aceste relații intră sub incidența dreptului privat (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Schmidt și Dahlström c. Suedia, 6 februarie 1976, § 33, seria A n 21). Curtea consideră că concedierea recurentului, ca urmare a scrisorii adresate prefectului, se analizează într-o ingerință, în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare. Asemenea imigrație încalcă art. 10 din convenție, cu excepția cazului în care aceasta este prevăzută de legea În acest caz, retragerea din oficiu a reclamantului s-a bazat pe art. 6 alineatul (1) din Statutul național al personalului din industriile electrice și gaziere și a urmărit un scop legitim, și anume protejarea reputației drepturilor altora, în special a societății EDF-GDF și a conducerii acesteia. Pentru a se pronunța cu privire la proporționalitatea intervenției, Curtea va lua în considerare în special termenii folosiți în scrisoare, contextul în care aceasta a fost redactată, și contextul în care a fost formulată, precum și întreaga cauză, inclusiv faptul că reclamantul a folosit un mijloc scris pentru a se exprima, ceea ce îi permitea să reformuleze cuvintele sale, să le perfecționeze sau să le retragă înainte de a fi făcute publice (a se vedea De Diego Nafría c. Spania, n 46833/99, § 37, 14 martie 2002 și, a contrario Fuentes Bobo c. Spania, n 392/93/98, § 46, 29 februarie 2000). Curtea amintește, de asemenea, că, în cauzele referitoare la libertatea de exprimare, trebuie să se țină seama de echilibrul care trebuie între diferitele interese implicate. Datorită contactelor lor directe și constante cu realitățile țării, tribunalele și instanțele unui stat sunt mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a preciza unde se află, la un moment dat, echilibrul corect de întreținut. Prin urmare, aceștia se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a evalua necesitatea unei ingerințe în acest domeniu, chiar dacă această marjă este însoțită de un control european (Schöpfer c. Elveția, 20 mai 1998, § 33, Rec., p. În cazul de față, reclamantul a transmis prefectului, reprezentant al autorității publice din departamentul Loir și Cher, o scrisoare în care denunță starea rețelei electrice a departamentului, precum și strategia de dezvoltare și opțiunile de investiții ale întreprinderii EDF. Curtea observă că există diferite puncte de vedere cu privire la aceste chestiuni care nu necesită un răspuns precis (a se vedea cauza Guja c. Moldova [GC], nr 14277/04, CEDO 2008 ...în care denunțarea se referă la legalitatea comportamentului unui responsabil public. Chiar dacă reclamantul aparține categoriei de directori ai acestei companii, el nu putea pretinde că are o viziune completă asupra situației și a mizelor sale. Curtea amintește, de asemenea, că este important ca persoana vizată să facă mai întâi divulgarea către superiorul său sau către o altă autoritate sau autoritate competentă. Dezvăluirea către public nu trebuie luată în considerare decât în ultimă instanță, în caz de imposibilitate evidentă de a acționa în alt mod (a se vedea Guja menționată anterior, punctul 73). Spre deosebire de acest caz în care persoana interesată se plângea de superiorul său ierarhic, care era cel mai înalt nivel al administrației, reclamantul putea, în speță, să se plângă în fața ierarhiei și conducerii sale. Cu toate acestea, Curtea constată că reclamantul nu s-a adresat conducerii sale înainte de a informa prefectul cu privire la poziția sa față de superiorii săi direcți. În ceea ce privește lipsa unui răspuns din partea superiorilor săi, în cazul în care art. 10 din convenție garantează, în anumite circumstanțe, dreptul donatorilor de alertă de a-și exprima opiniile și de a-și exercita pozițiile (a se vedea Guja, citată anterior, punctul 72), acesta nu le garantează însă dreptul de a primi un răspuns, care este mai pozitiv. Curtea nu pierde din vedere faptul că, în cazul de față, reclamantul era în conflict personal cu superiorii săi, după cum se confirmă prin hotărârea Curții de Apel din Orleans. Cu toate acestea, această situație nu îi poate conferi un drept, din perspectiva articolului 10, de a-și exprima opinia în termeni la fel de virulenți precum cei menționați de Curtea de Apel și de a justifica exagerarea de care a dat dovadă în ceea ce privește cuvintele sale. În cele din urmă, Curtea remarcă faptul că reclamantul nu a trimis o copie a scrisorii adresate prefectului, conducerii EDF-GDF în cauză și că nu a fost pedepsit cu cea mai grea sancțiune, întrucât, în cele din urmă, a fost concediat pentru eroare simplă. Având în vedere toate aceste elemente, Curtea consideră că reclamantul a depășit limita admisibilă a libertății de exprimare care i-a fost oferită, în special prin exprimarea unor exagerări în ceea ce privește cuvintele sale și prin prezentarea către prefect a considerentelor personale. În consecință, Curtea consideră că intervenția era necesară într-o societate democratică. Prin urmare, cererea este inadmisibilă deoarece în mod evident greșit și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefier Președinte
de la requête n
o
49001/07
présentée par François BATHELLIER
contre la France
La Cour européenne des droits de l'homme (cinquième section), siégeant le 12 octobre 2010 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Renate Jaeger,
Jean-Paul Costa,
Karel Jungwiert,
Mark Villiger,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Ganna Yudkivska,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 30 octobre 2007,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. François Bathellier, est un ressortissant français, né en 1957 et résidant à Paris. Il est représenté devant la Cour par la SCP
Lyon
‑
Caen, Fabiani, Thiriez, avocat au Conseil d'Etat et à la Cour de cassation.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Celui-ci est entré au service de la société EDF-GDF en 1982 en qualité de cadre. Après avoir gravi divers échelons au cours de sa carrière au sein de cette entreprise, il fut nommé le 1
er
décembre 1999 directeur du centre EDF
‑
GDF du Loir et Cher.
Il dénonça rapidement auprès de ses supérieurs hiérarchiques la gravité de la situation des réseaux qu'il jugeait délabrés. Considérant que sa hiérarchie ne répondait nullement à ses inquiétudes, le requérant décida de s'adresser au préfet du Loir et Cher par lettre du 11 décembre 2003 afin de lui démontrer que l'état des réseaux électriques constituait selon lui un grave danger pour la sécurité publique. Les passages pertinents de cette lettre se lisent comme suit
:
«
Les circonstances qui m'amènent aujourd'hui à vous adresser la présente relèvent de la plus extrême gravité.
En effet, je me trouve confronté en butte aux Érinyes d'un système insidieux qui trouve hélas son origine dans l'état des réseaux électriques du Loir et Cher.
Depuis début 2001, je m'efforce d'alerter sans cesse et pugnacement ma hiérarchie sur le fait que les objectifs de réduction des dépenses, imposés de façon récurrente au centre EDF-GDF Services Loir et Cher, vont le mettre à brève échéance dans l'impossibilité de procéder à l'entretien préventif et curatif des réseaux et par-là même d'assurer ses missions de service public. Les nombreuses notes internes que j'ai rédigées, appelant un débat de fond plutôt que d'en rester à l'examen de quelques ratios, sont systématiquement restées sans réponse ou se sont heurtées à une fin de non-recevoir.
Paradoxalement, ma hiérarchie me reproche dans le même temps de refuser le «
dialogue de gestion
».
A la fin 2002, j'ai pu recruter un responsable technique véritablement capable de réaliser une expertise des réseaux de distribution d'électricité du Loir et Cher. Il a rendu ses conclusions récemment dans un dossier de proposition pour une politique technique dans notre département. Ce dossier démontre à quel point mes craintes étaient justifiées puisqu'il ne s'agit plus aujourd'hui seulement de mettre le service en péril mais d'un réel problème de sécurité publique.
Compte tenu de l'extrême gravité de la situation mise en évidence par ledit dossier, j'ai demandé à Monsieur G., directeur adjoint du centre EDF-GDF Services Loir et Cher, de bien vouloir le contre-expertiser. Il n'a pu qu'en confirmer le contenu et les conclusions. Il insiste notamment sur l'alerte quant aux conséquences potentielles sur la sécurité publique du mauvais état des réseaux électriques aériens.
Cette situation est d'autant plus anormale qu'il est notoire que le tarif d'acheminement de l'électricité est surestimé par rapport aux dépenses réellement exposées par le distributeur.
Ce dossier a été présenté par mes collaborateurs et par moi-même, le 24 novembre dernier, à Monsieur M. (...), mon supérieur hiérarchique direct.
Il ressort de cette réunion «
un projet
» de relevé de conclusions qui acte la problématique technique mais qui ne statue pas clairement sur les ressources que le centre de Loir et Cher doit engager (...). Plutôt que de prendre des décisions qui s'imposent d'urgence, le «
projet
» de relevé de conclusions renvoie à des études complémentaires manifestement dilatoires.
Concomitamment la direction de la distribution (DEGS) derechef saisie par moi-même, a brutalement décidé que je devais absolument quitter le Loir et Cher, contre mon gré et «
manu militari
» si cela s'avérait nécessaire.
Les difficultés rencontrées dans le «
dialogue de gestion
» avec le centre que je dirige, désormais manifestement infondées sur la forme et sur le fond, sont les éléments fallacieux utilisés pour justifier une décision qui, en tout état de cause, ne résoudra pas le problème posé.
Dans ces circonstances, il m'est impossible de ne pas réagir à cette absence totale de religion, et je crois de mon devoir moral de cadre dirigeant de vous alerter alors même que la sécurité publique en Loir et Cher est en cause par l'insuffisance chronique d'entretien et de maintenance des réseaux publics de distribution d'électricité.
Au désespoir, j'ai diligenté vers vous cette alerte afin que la puissance publique puisse en être informée (...)
»
Par suite, les relations entre le requérant et ses supérieurs hiérarchiques se dégradèrent, ces derniers craignant que le premier ne divulgue des informations alarmistes à l'extérieur.
Le requérant fit l'objet d'une mutation d'office avec effet immédiat le 14
décembre 2003, au poste de chargé de mission comme il l'avait été antérieurement à sa promotion en tant que directeur du centre du Loir et Cher.
Le 9 janvier 2004, il fut convoqué à un entretien préalable en vue d'une éventuelle sanction disciplinaire pouvant aller jusqu'à la mise à la retraite d'office.
Le 22 janvier 2004, le requérant reçut une lettre du 19 janvier précédent, lui notifiant sa mise à la retraite d'office, ce qui équivaut, dans le statut de l'entreprise EDF-GDF, à un licenciement pour faute grave. Ledit courrier lui fit grief d'avoir alerté le préfet du Loir et Cher sur la situation préoccupante dans le département, ce qui constituait pour l'entreprise, un abus particulièrement grave de la liberté d'expression, la direction considérant que ce courrier n'ayant d'autre objet que les convenances personnelles du requérant face au conflit qui l'opposait à sa hiérarchie.
Le requérant saisit le conseil des prud'hommes de Blois. Ce dernier jugea que la décision notifiée ne constituait pas une sanction disciplinaire, que le requérant, qui avait abusé de sa liberté d'expression, n'avait commis qu'une faute simple, justifiant son licenciement.
Le requérant interjeta appel. Par un arrêt en date du 19 juillet 2005, la cour d'appel d'Orléans confirma le jugement de première instance. Les passages pertinents de l'arrêt se lisent comme suit
:
«
[Le requérant], non content d'exposer au préfet les préoccupations de sécurité concernant le centre, s'est en outre autorisé à lui dénoncer
-
«
les Érinyes d'un système insidieux
»
-
«
le tarif d'acheminement de l'électricité est notoirement surestimé par rapport aux dépenses réelles exposées par le distributeur
»
-
«
le projet de relevé de conclusions, issu de la présentation du projet présenté à mon supérieur hiérarchique direct, M. [M.] qui ne statue pas clairement sur les ressources que le centre de Loir et Cher doit engager ... plutôt que de prendre des décisions qui s'imposent d'urgence, le projet ... renvoie à des études complémentaires manifestement dilatoires... «
-
«
la direction de la distribution ... a brutalement décidé que je devais absolument quitter le Loir et Cher, contre mon gré et «
manu militari
» si cela s'avérait nécessaire
»
-
«
les difficultés rencontrées ... désormais manifestement infondées sur la forme et sur le fond, sont les éléments fallacieux utilisés pour justifier une décision qui, en tout état de cause, ne résoudra pas le problème posé
»
-
«
il m'est impossible de ne pas réagir à cette absence de religion
»
Un cadre dirigeant est en droit de donner son opinion et d'émettre des critiques quant aux décisions de ses supérieurs, mais il lui appartient de les formuler avec mesure tant dans la forme que dans le fond et dans le seul intérêt de l'entreprise en évitant de nuire à sa bonne marche.
En l'occurrence, M. BATHELLIER a mis sur la place publique son conflit personnel avec sa hiérarchie et a critiqué la politique d'EDF dans des termes qui excèdent la simple liberté d'expression posée dans les articles L.110-2, L.461-1 et L.461-2 du code du travail. Les six membres de phrases relevés ci-dessus par la Cour ne s'avèrent pas proportionnés au but recherché, ni nécessaires pour donner de la force au message de M. BATHELLIER, dès lors qu'ils étaient assortis de jugement de valeur pour sa direction atteignant l'image de marque de l'EDF-GDF livré ainsi en pâture au Préfet, représentant de l'État
.
Pour la Cour il s'agit (...) non d'une faute grave, eu égard au contexte très problématique, mais d'un motif réel et sérieux de rupture du contrat de travail (...)
»
Le requérant forma un pourvoi en cassation. Par un arrêt en date du 3
mai 2007, la Cour de cassation rejeta celui-ci confirmant l'argumentation de la cour d'appel en ce que le requérant avait abusé de sa liberté d'expression et, qu'en tout état de cause, la décision de mutation du salarié avait été prévue de longue date, prise dans l'intérêt du service et qu'elle ne constituait pas une sanction disciplinaire.
B.
Le droit interne pertinent
Les dispositions du code du travail, applicables au moment des faits, se lisent comme suit
:
Article L120-2
«
Nul ne peut apporter aux droits des personnes et aux libertés individuelles et collectives de restrictions qui ne seraient pas justifiées par la nature de la tâche à accomplir ni proportionnées au but recherché.
»
Article L122-40
«
Constitue une sanction toute mesure, autre que les observations verbales, prise par l'employeur à la suite d'un agissement du salarié considéré par lui comme fautif, que cette mesure soit de nature à affecter immédiatement ou non la présence du salarié dans l'entreprise, sa fonction, sa carrière ou sa rémunération.
»
Article L461-1
«
Dans les entreprises (...), les salariés bénéficient d'un droit à l'expression directe et collective sur le contenu, les conditions d'exercice et l'organisation de leur travail. Cette expression a pour objet de définir les actions à mettre en œuvre pour améliorer leurs conditions de travail, l'organisation de l'activité et la qualité de la production dans l'unité de travail à laquelle ils appartiennent et dans l'entreprise.
Les opinions que les salariés, quelle que soit leur place dans la hiérarchie professionnelle, émettent dans l'exercice du droit d'expression ne peuvent motiver une sanction ou un licenciement.
Les dispositions des alinéas précédents sont également applicables, d'une part, aux établissements publics à caractère industriel et commercial et, d'autre part, aux établissements publics déterminés par décret qui assurent tout à la fois une mission de service public à caractère administratif et à caractère industriel et commercial lorsqu'ils emploient du personnel dans les conditions du droit privé.
»
Article L461-2
«
Le droit institué à l'article L.461-1 s'exerce sur les lieux et pendant le temps de travail. Le temps consacré à l'expression est payé comme temps de travail.
»
Le statut national du personnel des industries électriques et gazières, approuvé par un décret du 22 juin 1946 et applicable au requérant, se lit comme suit
:
Article 6 § 1
«
Les sanctions disciplinaires applicables aux agents statutaires suivant la gravité des fautes commises, sont
:
(...)
6
o
La mise
à
la retraite d'office
(...)
»
GRIEF
Invoquant l'article 10 de la Convention, le requérant se plaint de ce que son licenciement constitue une ingérence dans son droit à la liberté d'expression.
Le requérant allègue que son licenciement consécutif à la rédaction de la lettre litigieuse au préfet emporte violation de son droit à la liberté d'expression, et en particulier de son droit de communiquer des informations intéressant la sécurité publique. Il invoque l'article 10 de la Convention qui se lit comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d'expression. Ce droit comprend la liberté d'opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu'il puisse y avoir ingérence d'autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n'empêche pas les Etats de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d'autorisations.
2.
L'exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l'intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l'ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d'autrui, pour empêcher la divulgation d'informations confidentielles ou pour garantir l'autorité et l'impartialité du pouvoir judiciaire.
»
La Cour note d'emblée qu'au moment des faits litigieux, l'entreprise EDF-GDF était un établissement public à caractère industriel et commercial et qu'en conséquence, les rapports entre salariés et employeurs au sein de cette entreprise relevaient du droit privé et non de la fonction publique (voir, a contrario Vogt c. Allemagne, 26 septembre 1995, série A n
o
323).
Elle rappelle que l'exercice de la liberté d'expression est garanti dans les rapports bien spécifiques entre l'employé et son employeur sur le lieu de travail (voir
Fuentes Bobo c. Espagne
, n
o
39293/98, § 38, 29 février 2000), même lorsque ces relations relèvent du droit privé (cf.,
mutatis mutandis
, l'arrêt
Schmidt et Dahlström c. Suède
, 6 février 1976, § 33, série A n
o
21).
La Cour considère que le licenciement du requérant, consécutif à la lettre qu'il avait adressée au préfet, s'analyse en une «
ingérence
» dans l'exercice de son droit à la liberté d'expression. Pareille immixtion enfreint l'article 10 de la Convention, sauf si elle est «
prévue par la loi
», dirigée vers un ou plusieurs des buts légitimes énumérés au paragraphe 2 de l'article 10 et «
nécessaire dans une société démocratique
» pour les atteindre.
En l'espèce, la mise à la retraite d'office du requérant se fondait sur l'article
6 § 1 du statut national du personnel des industries électriques et gazières et poursuivait un but légitime, à savoir la protection de la réputation des droits d'autrui, en particulier de la société EDF-GDF et de ses dirigeants.
Pour se prononcer sur la proportionnalité de l'ingérence, la Cour tiendra compte en particulier des termes utilisés dans la lettre, du contexte dans lequel celle-ci a été rédigée, et de l'affaire dans son ensemble, y compris du fait que le requérant a utilisé un moyen écrit pour s'exprimer, ce qui lui permettait de reformuler ses propos, de les parfaire ou de les retirer avant qu'ils ne soient rendus publics (voir
De Diego Nafría c. Espagne
, n
o
46833/99, § 37, 14 mars 2002, et,
a contrario
,
Fuentes Bobo c.
Espagne
, n
o
39293/98, § 46, 29 février 2000).
La Cour rappelle également que dans les affaires relatives à la liberté d'expression, il convient de tenir compte de l'équilibre à ménager entre les divers intérêts en jeu. Grâce à leurs contacts directs et constants avec les réalités du pays, les cours et tribunaux d'un Etat se trouvent mieux placés que le juge international pour préciser où se situe, à un moment donné, le juste équilibre à ménager. C'est pourquoi ils jouissent d'une certaine marge d'appréciation pour juger de la nécessité d'une ingérence en la matière, même si cette marge va de pair avec un contrôle européen (
Schöpfer c.
Suisse
, 20 mai 1998, § 33,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
III).
En l'espèce, le requérant a fait parvenir au préfet, représentant de l'autorité publique dans le département du Loir et Cher, un courrier dans lequel il dénonce l'état du réseau électrique du département ainsi que la stratégie de développement et les choix d'investissement de l'entreprise EDF. La Cour observe qu'il existe sur ces questions différents points de vue possibles qui n'appellent pas de réponse précise (voir, a contrario, l'affaire
Guja c. Moldova
[GC], n
o
‑
... dans laquelle la dénonciation porte sur la légalité du comportement d'un responsable public). Même si le requérant appartenait à la catégorie des cadres de cette entreprise, il ne pouvait prétendre avoir une vision complète de la situation et de ses enjeux.
La Cour rappelle également qu'il importe que la personne concernée procède à la divulgation d'abord auprès de son supérieur ou d'une autre autorité ou instance compétente. La divulgation au public ne doit être envisagée qu'en dernier ressort, en cas d'impossibilité manifeste d'agir autrement (voir,
Guja
,
précité, § 73). A la différence de cette affaire dans laquelle l'intéressé s'était plaint à son supérieur hiérarchique qui était l'échelon le plus haut de l'administration, le requérant pouvait en l'espèce se plaindre auprès de sa hiérarchie et de sa direction. S'il a effectivement fait part de sa position à ses supérieurs hiérarchiques directs, la Cour observe cependant que le requérant ne s'est pas adressé à sa direction avant d'en informer le préfet.
Quant à l'absence de réponse de la part de ses supérieurs, si l'article 10 de la Convention garantit, dans certaines circonstances, le droit pour les donneurs d'alerte d'exprimer leurs opinions et de faire valoir leurs positions (voir
Guja
, précité, § 72), il ne leur garantit en revanche pas le droit de recevoir une réponse, qui plus est positive. La Cour ne perd pas de vue qu'en l'espèce le requérant était en conflit personnel avec ses supérieurs, comme en atteste l'arrêt de la cour d'appel d'Orléans. Cette circonstance ne saurait toutefois lui conférer un droit, sous l'angle de l'article 10, d'exprimer son opinion dans des termes aussi virulents que ceux mentionnés par la cour d'appel et justifier l'exagération dont il a fait preuve dans ses propos
.
La Cour note enfin que le requérant n'a pas envoyé une copie du courrier adressé au préfet, aux dirigeants d'EDF-GDF concernés et qu'il n'a pas été puni de la sanction la plus lourde puisque finalement il a été licencié pour faute simple.
Compte tenu de l'ensemble de ces éléments, la Cour considère que le requérant a dépassé la limite admissible de la liberté d'expression qui lui était offerte, notamment en faisant preuve d'exagération dans ses propos et en faisant part au préfet de considérations personnelles. Elle considère en conséquence que
l'ingérence était nécessaire dans une société démocratique.
Il s'ensuit que la requête est irrecevable car manifestement mal fondée et qu'elle doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président