SOCIETE COFINFO c. FRANCE

SOCIETE COFINFO c. FRANCE (CtEDO, 2010)

SECȚIUNEA A CINCEA

HOTĂRÂRE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

sesizării nr. 23516/08

prezentată de SOCIETATEA COFINFO

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), ședând la 12 octombrie 2010 într-o cameră compusă din:

Peer Lorenzen, președinte,

Jean-Paul Costa,

Karel Jungwiert,

Rait Maruste,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Ganna Yudkivska,

judecători,

și Claudia Westerdiek, grefieră de secțiune,

Având în vedere sesizarea menționată mai sus introdusă la 9 mai 2008,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamantă,

După deliberare, pronunță următoarea hotărâre:

ÎN FAPT

Reclamanta, societatea Cofinfo, este o societate de drept francez, cu sediul la Paris. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Laurent Pettiti, avocat la Paris. Guvernul francez ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, doamna E. Belliard, directoare al afacerilor juridice la ministerul afacerilor externe.

A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Societatea Kentucky, dizolvată la 23 noiembrie 2005 și la ale cărei drepturi vine reclamanta, achiziționa în 1997 pentru suma de 777 489 euro (EUR) un imobil la Paris în arondismentul al unsprezecelea. La 26 decembrie 1999, șaisprezece familii cuprinzând șaizeci și două persoane, dintre care treizeci și nouă copii mici, au decis să se stabilească în acest imobil lăsat inocupat de societatea Kentucky.

Printr-o ordonanță din 22 martie 2000, președintele tribunalului de mari instanțe din Paris, hotărând în procedura de urgență, a ordonat evacuarea ocupanților, pe care i-a considerat fără drept și titlu, estimând că ocuparea a rezultat dintr-o voi de fapt. Le-a impus o indemnitate provizorie de ocupare, al cărei montant era majorat la expirarea unui termen de trei luni și până la eliberarea completă a locurilor.

La 23 august 2000, societatea Kentucky a solicitat sprijinul forței publice pentru a efectua evacuarea. Și-a reînnoit cererea la 17 ianuarie 2001. Printr-o ordonanță din 1 iunie 2002, judecătorul de urgență al tribunalului administrativ din Paris a respins contestația reclamantei împotriva refuzului prefectului, pentru lipsa de urgență, ținând seama de termenul scurs între refuz și demersurile reclamantei.

La 18 septembrie 2002, reclamanta a solicitat din nou sprijinul forței publice. La 11 decembrie 2002, judecătorul de urgență al tribunalului administrativ a respins din nou contestația sa, estimând că refuzul prefectului se baza pe o necesitate de ordine publică care ar rezulta din evacuarea șaizeci și doi ocupanți fără soluție de reîncadrare.

Reclamanta expune că societatea Kentucky a fost supusă paralel unor ordonanțe prefectorale cu privire la efectuarea de lucrări pentru a asigura salubritate locurilor, aceste lucrări fiind în final realizate de autorități pe cheltuiala acesteia. O procedură rămâne în curs în acest sens.

La 4 aprilie 2001, imobilul a fost pus în vânzare la preț de 3 811 225 EUR.

La 1 iunie 2001, orașul Paris a decis să exercite dreptul de preemțiune pentru suma de 1 829 388 EUR. Societatea Kentucky a renunțat apoi la vânzare.

La 10 octombrie 2003, o nouă cerere de urgență a fost respingă pentru lipsa de urgență, ținând cont de această procedură de preemțiune atunci încă în curs.

Paralel, la 17 mai 2002, societatea Kentucky a solicitat o cerere de indemnizație (1 021 737 EUR) la prefectura de poliție, apoi la 16 ianuarie 2003, a sesizat pe fond tribunalul administrativ pentru a obține suma de 1 245 466 EUR în reparație a prejudiciului rezultat din neexecutarea deciziei judiciare. Această cerere a fost anexată unei cereri de urgență pentru plată depusă la 2 august 2005 de societatea Kentucky pentru suma de 3 201 479 EUR.

Printr-o sentință din 14 martie 2006, tribunalul administrativ din Paris a recunoscut răspunderea Statului și a stabilit prejudiciul reclamantei la 1 654 358,75 EUR, pe baza chiriei juste și a cheltuielilor de procedură angajate din cauza refuzului implicit al administrației.

La 5 iunie 2007, curtea administrativă de apel din Paris a anulat sentința tribunalului administrativ. Montantul prejudiciului a fost redus la 689 424 EUR corespunzând ratei de rentabilitate a capitalului imobilizat, cheltuielilor care rezultă și cheltuielilor de procedură. Judecătorii au estimat că bunul nu era, în starea în care se afla, susceptibil de a fi închiriat în condițiile pieței.

La 16 noiembrie 2007, Consiliul de Stat a declarat inadmisă contestația formulată de reclamantă împotriva acestei decizii.

O procedură, inițiată de Stat pentru recuperarea diferenței dintre indemnitatea acordată în primă instanță și cea acordată în apel, este în curs. Reclamanta a inițiat de asemenea o nouă acțiune pentru a cere indemnizația prejudiciului acesteia dincolo de perioada actualmente indemnizată, anume de la 29 iunie 2005.

De altfel, la 18 octombrie 2007, imobilul a fost evacuat ca urmare a unui incendiu și a fost supus la 19 octombrie 2007 unei ordonanțe de interzicere a ocupării.

O procedură de expropriere pentru cauza de utilitate publică în favoarea societății imobiliare de economie mixtă a orașului Paris ("SIEMP") fusese anterior inițiată de Stat. La 6 iunie 2006, două anchete publice fusese deschise în acest scop de prefect. Printr-o ordonanță din 28 decembrie 2006, acesta a declarat de utilitate publică amenajarea imobilului de către SIEMP.

Printr-o ordonanță din 31 octombrie 2007, judecătorul exproprierii din tribunalul de mari instanțe din Paris a expropiat reclamanta în favoarea SIEMP. Reclamanta a formulat un recurs în casație, în curs, împotriva acestei decizii. Ea a contestat în apel de asemenea o sentință dată la 25 iunie 2007 de tribunalul de mari instanțe din Paris și fixând la 4 822 368 EUR indemnitatea de dosposedarare cuvenită reclamantei de către SIEMP. La 7 ianuarie 2010, curtea de apel din Paris a redus montantul acestei indemnități la 4 165 000 EUR.

B. Legea și practica internă relevante

Curtea se referă în acest punct la cauza Matheus c. Franța (nr. 62740/00, §§ 36-40, 31 martie 2005).

a) art. 1 din legea nr. 89-462 din 6 iulie 1989

Dispozițiile relevante din acest text sunt formulate după cum urmează:

"Dreptul la locuință este un drept fundamental; se exercită în cadrul legilor care îl reglementează. Exercitarea acestui drept implică libertatea de alegere pentru orice persoană a modului de locuire prin menținerea și dezvoltarea unui sector de închiriere și a unui sector de acces la proprietate deschise tuturor categoriilor sociale. (...)"

b) art. 1 din legea nr. 90-449 din 31 mai 1990 care vizează aplicarea dreptului la locuință

Dispozițiile relevante din acest articol sunt formulate după cum urmează:

"Garantarea dreptului la locuință constituie o datorie de solidaritate pentru întreaga națiune. Orice persoană sau familie care se confruntă cu dificultăți particulare, în special din cauza inadaptării resurselor sau condițiilor de existență, are dreptul la o ajutor din partea colectivității, în condițiile stabilite de prezenta lege, pentru a accesa o locuință decentă și independentă sau pentru a se menține în ea."

c) Jurisprudența Consiliului Constituțional

Extrasele relevante din decizia nr. 94-359 din 19 ianuarie 1995 sunt formulate după cum urmează:

"5. Considerând că potrivit celui de-al zecelea alineat din Preambulul Constituției din 1946, "Națiunea asigură individului și familiei condițiile necesare pentru dezvoltarea lor"; că potrivit celui de-al unsprezecelea alineat din acest Preambul, națiunea "garantează tuturor, în special copilului, mamei și muncitorilor bătrâni, protecția sănătății, securitatea materială, odihnă și agrement. Orice ființă umană care, din cauza vârstei, stării fizice sau mentale, situației economice, se găsește în incapacitate de a lucra, are dreptul de a obține din colectivitate mijloace convenabile de existență";

Începând cu 1 ianuarie 2008 a intrat în vigoare legea nr. 2007-290 din 5 martie 2007, care enunță un "drept la locuință oponibil".

PLÂNGERILE

ÎN DREPT

"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale civile (...)"

Guvernul afirmă ca teză principală că reclamanta nu ar fi sesizat jurisdicțiile interne competente pentru a contesta inactivitatea autorităților. Guvernul susține că reclamanta a preferit recursul de urgență pe care știa că este sortit eșecului.

Guvernul se apără subsidiar susținând că decizia prefectului de a refuza sprijinul forței publice ar fi legitim. Ea ar răspunde într-adevăr preocupărilor sociale și de securitate publică, în absența unei soluții de reîncadrare pentru familiile care ocupau imobilul cu sprijinul unei asociații militante.

Încălcarea intereselor reclamantei ar răspunde, potrivit Guvernului, unor necesități puternice de interes general. Prin urmare, Guvernul consideră că reclamanta, comerciant de imobile profesionist interesat doar în revânzarea bunului înainte de 1 ianuarie 2002 din motive fiscale, a putut suferi o asemenea încălcare timp de opt ani, fără ca aceasta să aibă un caracter disproporționat.

Guvernul adaugă că reclamanta nu poate pretenți că a fost supusă unei dosposedarări totale a bunului, din cauza indemnizației sale de către judecătorul administrativ, evacuării imobilului în 2007, apoi a venirii în posesiune a imobilului de către societatea imobiliară de economie mixtă a orașului Paris, contra unei indemnități care ar fi permis reclamantei să realizeze o majorare substanțială dacă nu ar fi contestat în apel decizia de expropiere.

Reclamanta susține că a epuizat căile interne de atac.

Ea afirmă apoi că executarea deciziei judecătorului judecătoresc a fost amânată în mod deosebit de excessiv, fără ca Statul să aducă precizări privind riscul avansat de tulburări ale ordinii publice. Ea critică de asemenea faptul că, potrivit ei, pasivitatea autorităților ar masca lacunele în politica lor de locuință.

Reclamanta consideră prin urmare că nimic nu justifica ca să fie privată de bunul ei pentru mai mulți ani.

Ea consideră în final că indemnizația acordată atât de judecătorul administrativ cât și de judecătorul exproprierii nu reparau complet prejudiciul, din cauza caracterului incomplet al primeia și a montantului insuficient al celei de-a doua în raport cu valoarea de piață a bunului.

În primul rând, Curtea consideră inutil să examineze teza Guvernului conform căreia grieful ar fi inadmisibil pentru neepuizare a căilor interne de atac în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, în măsura în care este în orice caz inadmisibil din următoarele motive.

Curtea reamintește că dreptul la un tribunal ar fi iluzor dacă ordinea juridică internă a unui Stat semnatarul ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. Într-adevăr, nu s-ar înțelege cum art. 6 § 1 descrie în detaliu garanțiile de procedură - echitate, deschidere și promptitudine - acordate părților și nu protejează executarea deciziilor judiciare; dacă acest articol ar trebui să fie considerat a privi exclusiv accesul la judecător și derularea instanței, ar putea crea situații incompatibile cu principiul supremației dreptului pe care Staturile semnatare s-au angajat să îl respecte prin ratificarea Convenției. Executarea unei sentințe sau hotărâri, de la orice jurisdicție, trebuie deci considerată ca făcând parte integrantă a "procesului" în sensul articolului 6 (a se vedea, printre altele, Hornsby c. Grecia, 19 martie 1997, § 40, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II).

De altfel, Curtea a considerat că dacă se poate admite că Statele intervin într-o procedură de execuție a unei decizii judiciare, o asemenea intervenție nu poate avea ca rezultat să împiedice, să invalideze sau să amâne în mod excesiv executarea, și nici mai puțin, să pună în cauză fondul acestei decizii (Immobiliare Saffi c. Italia [Marea Cameră], nr. 22774/93, § 74, CEDO 1999-V). O suspendare a executării unei decizii judiciare pentru timpul strict necesar pentru a găsi o soluție satisfăcătoare problemelor de ordine publică poate fi justificată în circumstanțe excepționale (ibidem, § 69).

Curtea reamintește de altfel că, dacă dreptul la executarea unei decizii judiciare este unul dintre aspectele dreptului de acces la un tribunal (Hornsby, citat mai sus, § 40), acest drept nu este absolut și apelează prin natura sa chiar o reglementare de către Stat. Staturile semnatare se bucură în această materie de o anumită marjă de apreciere. Revine totuși Curții să hotărască în mod definitiv asupra respectării cerințelor Convenției; ea trebuie să se asigure că limitările puse în aplicare nu restricționează accesul oferit individului într-o manieră sau într-o măsură care ar leza substanța însuși a dreptului. O asemenea limitare se impacientează cu art. 6 § 1 doar dacă tinde către un scop legitim, și dacă există o proporție rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit. Dacă restricția este compatibilă cu principiile sale, nu există o încălcare a articolului 6 (Popescu c. România, nr. 48102/99, 2 martie 2004, § 66, și Matheus, citat mai sus, § 55).

În speță, Curtea observă că ordonanța dată de judecătorul de urgență al tribunalului de mari instanțe din Paris nu a fost executată până la evacuarea clădirii litigioase din motive de siguranță, anume timp de mai mult de șapte ani. Este adevărat că observă că reclamanta a fost indemnizată pentru răspunderea Statului din cauza refuzului de a presta sprijin la executarea acestei ordonanțe, pentru o parte din perioada în cauză. Cu toate acestea, această indemnizație nu poate, în niciun caz, constitui o execuție ad litteram a deciziei litigioase, de natură să permită reclamantei să recapete folosul bunului (Matheus, citat mai sus, § 58).

Cu toate acestea, Curtea consideră că trebuie să ia în considerare circumstanțele particulare ale cauzei. Astfel, observă că refuzul autorităților de a executa decizia nu a rezultat dintr-o lipsă din partea lor. Spre deosebire de cauza Matheus menționată mai sus, jurisdicțiile administrative nu au reținut nici o culpă împotriva administrației. Se pare dimpotrivă că un asemenea refuz răspundea preocupării de a preveni riscurile serioase de tulburări ale ordinii publice legate de evacuarea mai multor familii, dintre care majoritatea erau copii, cu atât mai mult cu cât ocuparea s-a încadrat într-o acțiune militantă cu scop mediatizare. De altfel, ocupanții se găseau în situații de precariat și fragilitate, și se părea meritori, din acest motiv, de o protecție întărită (a se vedea, a contrario, Immobiliare Saffi, citat mai sus, § 58, și Matheus, citat mai sus, § 59).

Curtea observă de asemenea că refuzurile succesive opuse reclamantei au fost supuse unui control jurisdicțional, anume al judecătorului administrativ (a se vedea, a contrario, Immobiliare Saffi, citat mai sus, § 72), care a respins de trei ori contestațiile sale.

Cât privește faptul că atitudinea administrației a perseverat în timp, Curtea consideră, reamintind că absența unor locuințe de substituit nu poate justifica un asemenea comportament (Prodan c. Moldova, nr. 49806/99, § 53, CEDO 2004-III (extrase)), că autoritățile nu au rămas inerte pentru a găsi o soluție la problema pusă. În acest context, Curtea reamintește de asemenea că o anumită marjă de apreciere este recunoscută autorităților naționale în aplicarea legilor care cad în domeniu politicii sociale și economice, mai cu seamă în domeniu locuinței sau însoțirii sociale a chiriașilor în dificultate (a se vedea, a contrario, Matheus, citat mai sus, § 68, și R.P. c. Franța, nr. 10271/02, § 36, 21 ianuarie 2010). Trebuie luate în considerare, din acest motiv, termenele care ar fi fost necesare, în orice caz, pentru reîncadrarea a șaizeci și doi persoane, adică șaisprezece familii. Curtea observă că autoritățile municipale au exercitat dreptul lor de preemțiune atunci când reclamanta a pus în vânzare imobilul în 2001, iar apoi o procedură de expropiere, deși contestată de reclamantă și de aceea încă în curs, a fost pusă în aplicare de Stat.

Curtea consideră în final că trebuie să țintă seama de încălcarea intereselor reclamantei. Observă la acest sens că societatea Kentucky, la ale cărei drepturi vine reclamanta, care nu a făcut nicio indicație a unui proiect de viabilizare a locurilor în termen de doi ani înainte de ocuparea acestora, a de asemenea întârziat să conteste refuzul inițial care i-a fost opus, așa cum a notat judecătorul administrativ în ordonanța din 1 iunie 2002. Această societate a apoi pus în vânzare imobilul, pentru a obține beneficiul unei dispoziții fiscale, înainte de a se retrage, în timp ce orașul Paris exercita dreptul de preemțiune. În fine, se pare că după respingerea la 10 octombrie 2003 a cererii sale de urgență din motiv al exercitării acestui drept, societatea Kentucky, apoi reclamanta, deși au renunțat apoi la vânzare, nu au reînnoit o cerere directă de execuție a deciziei din 22 martie 2000.

În aceste condiții, dacă reține că reclamanta a suferit indubitabil o încălcare a intereselor sale, Curtea nu consideră că trebuie să califice aceasta de disproporționată în raport cu considerațiile serioase de ordine publică și socială care au motivat refuzul care i-a fost opus, în circumstanțele excepționale ale cauzei, de administrație.

În urma celor de mai sus, Curtea consideră că refuzul autorităților franceze de a presta sprijin la executarea ordonanței judecătorului de urgență din 22 martie 2000 nu a avut efectul de a încălca substanța dreptului la un tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție.

Rezultă că acest grief este evident neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunului. Nicio persoană nu poate fi privată de proprietate decât din cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul că Statele posedă de a pune în aplicare legile pe care le consider necesare pentru a reglementa folosul bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi."

Guvernul afirmă ca teză principală că reclamanta nu mai poate pretenți a fi victimă a unei încălcări a respectului bunului. Într-adevăr, potrivit Guvernului, judecătorul administrativ a recunoscut prejudiciul suferit de reclamantă din cauza neexecutării unei decizii judiciare, constitutiv al încălcării litigioase, și a efectuat, printr-o decizie ale cărei motive Guvernul reamintește, o reparație adecvată acordând-i o indemnitate. De altfel, potrivit Guvernului, reparația prejudiciului este totală din cauza evacuării imobilului în 2007, grieful fiind de altfel prematur pentru perioada care decurge de la 29 iunie 2005.

Guvernul estimează subsidiară că existența prejudiciului rezultat din pierderea de chiri nu este dovedită. Referindu-se la hotărârea dată de curtea administrativă de apel din Paris, susține că reclamanta nu avea intenția de a se comporta ca o proprietară de locuințe. Observă din nou că reclamanta nu ar fi formulat recursul potrivit pentru a recupera folosul bunului. De altfel, Guvernul avansează că refuzul sprijinului forței publice rezultă din imperative de ordine publică și sociale și nu dintr-o carență a autorităților, care ar fi dimpotrivă căutat să reîncadreze ocupanții imobilului. De altfel, potrivit Guvernului, judecătorul administrativ ar fi recunoscut legitimitatea poziției administrației acordând reclamantei indemnități pe temei de răspundere fără culpă. Guvernul concluzionează că aceste indemnități, chiar reduse în apel, au permis menținerea unui echilibru just între interesul general și interesele reclamantei.

Reclamanta se plânge dimpotrivă de neobținere de reparație adecvată. Ea consideră că jurisdicția administrativă a efectuat, fără a recurge la o metodă de evaluare a prejudiciului, o indemnizație incompletă, ignorând pierderi de chiri, cheltuielile legate de ocupare și deteriorări comise de ocupanți, chiar dacă reclamanta ar fi fost împiedicată să renoveze imobilul din cauza ocupării acestuia. Ea adaugă că i-a fost imposibil să reprime în posesiune bunul, din cauza ordonanței prefectorale de interzicere a ocupării imobilului, apoi a exproprierii.

Curtea observă că grieful ridicat de reclamantă sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1 se confundă într-o măsură largă cu cel din art. 6 din Convenție. Ținând seama de concluziile la care a ajuns cu privire la acest din urmă articol, și fără a fi nevoie să examineze excepțiile de inadmisibilitate ridicate de Guvern, Curtea consideră că nici o problemă distinctă nu se pune cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, a contrario, Matheus, citat mai sus, § 72). În special, chiar dacă întrebarea cu privire la calitatea de victimă a reclamantei ar putea fi pusă, ținând seama de decizia internă de indemnizație, examinarea distinctă nu este justificată, fiind dată răspunsul anterior furnizat de Curte sub aspectul proporționalității acțiunii autorităților.

De aceea, grieful este evident neîntemeiat și trebuie respins, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamanta, care situează în 2000 începutul procedurii, susține că a invocat în fața curții administrative de apel art. 6 § 1, și prin urmare, a ridicat în substanță grieful din durata excesivă a procedurii.

Guvernul, care consideră că procedura a început cu adevărat în 2003, cu depunerea unei cereri de indemnizație, consideră în orice caz că reclamanta s-a abținut de la sesizarea judecătorului administrativ cu o acțiune în răspundere a Statului pentru durată excesivă a procedurii.

Curtea, observând că grieful privește în realitate durata procedurii în fața judecătorului administrativ, observă că prezenta sesizare a fost introdusă la 9 mai 2008. Orice grief din durata unei proceduri în fața jurisdicțiilor administrative introdusă în fața ei la 1 ianuarie 2003, sau după această dată, fără a fi fost anterior supus jurisdicțiilor interne în cadrul unei acțiuni în răspundere a Statului pentru funcționare defectuoasă a serviciului public al justiției, este inadmisibil indiferent de starea procedurii pe plan intern (Broca și Texier-Micault c. Franța, nr. 27928/02 și 31694/02, § 22, 21 octombrie 2003).

Rezultă că acest grief trebuie respins pentru neepuizare a căilor interne de atac, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, unanim,

Declară

sesizarea inadmisibilă.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Grefieră

Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

23516/08

présentée par SOCIÉTÉ COFINFO

contre la France

La Cour européenne des droits de l'homme (cinquième section), siégeant le 12 octobre 2010 en une chambre composée de

:

Peer Lorenzen,

président,

Jean-Paul Costa,

Karel Jungwiert,

Rait Maruste,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Ganna Yudkivska,

juges,

et de Claudia Westerdiek,

greffière de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 9 mai 2008,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, la société Cofinfo, est une société de droit français, dont le siège social est à Paris. Elle est représentée devant la Cour par M

e

Laurent

Pettiti, avocat à Paris. Le gouvernement français («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M

me

E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

La société Kentucky, dissoute le 23

novembre 2005 et aux droits de laquelle vient la requérante, acquit en 1997 pour la somme de 777

489 euros (EUR) un immeuble à Paris dans le onzième arrondissement. Le 26

décembre 1999, seize familles comprenant soixante-deux personnes, dont trente-neuf enfants en bas âge, décidèrent de s'installer dans cet immeuble laissé inoccupé par la société Kentucky.

Par une ordonnance du 22

mars 2000, le président du tribunal de grande instance de Paris, statuant en référé, ordonna l'expulsion des occupants, qu'il jugea sans droit ni titre, estimant que l'occupation résultait d'une voie de fait. Il mit à leur charge une indemnité provisionnelle d'occupation, dont le montant était majoré à expiration d'un délai de trois mois et jusqu'à parfaite libération des lieux.

Le 23

août 2000, la société Kentucky demanda le concours de la force publique pour procéder à l'expulsion. Elle renouvela sa demande le 17

janvier 2001. Par une ordonnance du 1

er

juin 2002, le juge des référés du tribunal administratif de Paris rejeta le recours de la requérante contre le refus préfectoral, pour défaut d'urgence, compte tenu du délai écoulé entre ce refus et les démarches de la requérante.

Le 18

septembre 2002 la requérante sollicita à nouveau le concours de la force publique. Le 11

décembre 2002, le juge des référés du tribunal administratif rejeta une nouvelle fois son recours, jugeant que le refus du préfet était fondé sur un motif d'ordre public qui résulterait de l'expulsion des soixante-deux occupants sans solution de relogement.

La requérante expose que la société Kentucky a fait parallèlement l'objet d'arrêtés préfectoraux l'enjoignant de procéder à des travaux pour assurer la salubrité des lieux, ces travaux étant finalement réalisés par les autorités à ses frais. Une procédure reste pendante à cet égard.

Le 4

avril 2001, l'immeuble fut mis en vente au prix de 3

811

225

EUR.

Le 1

er

juin 2001, la ville de Paris décida d'exercer son droit de préemption pour la somme de 1

829

388 EUR. La société Kentucky renonça ensuite à la vente.

Le 10

octobre 2003, une nouvelle requête en référé fut rejetée pour défaut d'urgence, eu égard à cette procédure de préemption alors encore en cours.

Parallèlement, le 17

mai 2002, la société Kentucky sollicita une demande d'indemnisation (1

021

737

EUR) auprès de la préfecture de police, puis, le 16

janvier 2003, saisit au fond le tribunal administratif pour obtenir la somme de 1

245

466 EUR en réparation du préjudice résultant de l'inexécution de la décision judiciaire. Cette demande fut jointe à une demande de référé-provision présentée le 2

août 2005 par la société Kentucky pour un montant de 3

201

479 EUR.

Par un jugement du 14

mars 2006, le tribunal administratif de Paris reconnut la responsabilité de l'Etat et fixa le préjudice de la requérante à 1

654

358,75 EUR, sur la base du juste loyer et des frais de procédure engagés du fait du refus implicite de l'administration.

Le 5

juin 2007, la cour administrative d'appel de Paris réforma le jugement du tribunal administratif. Le montant du préjudice fut ramené à 689

424 EUR correspondant au taux de rendement du capital immobilisé, des charges en résultant et des frais de procédure. Les juges estimèrent que le bien n'était pas, en l'état, susceptible d'être loué aux conditions du marché.

Le 16

novembre 2007, le Conseil d'Etat déclara non admis le recours formé par la requérante contre cette décision.

Une procédure, engagée par l'Etat pour recouvrer la différence entre l'indemnité allouée en première instance et celle accordée en appel, est actuellement pendante. La requérante a par ailleurs engagé une nouvelle action pour demander l'indemnisation de son préjudice au-delà de la période actuellement indemnisée, soit à compter du 29

juin 2005.

Par ailleurs, le 18

octobre 2007, l'immeuble fut évacué à la suite d'un incendie et fit l'objet, le 19

octobre 2007, d'un arrêté d'interdiction d'habiter.

Une procédure d'expropriation pour cause d'utilité publique au profit de la société immobilière d'économie mixte de la ville de Paris («

SIEMP

») avait auparavant été engagée par l'Etat. Le 6

juin 2006, deux enquêtes publiques avaient été ouvertes à cette fin par le préfet. Par un arrêté du 28

décembre 2006, celui-ci avait déclaré d'utilité publique l'aménagement de l'immeuble par la SIEMP.

Par une ordonnance du 31

octobre 2007, le juge de l'expropriation du tribunal de grande instance de Paris expropria la requérante au profit de la SIEMP. La requérante forma un pourvoi en cassation, actuellement pendant, contre cette décision. Elle fit par ailleurs appel d'un jugement rendu le 25

juin 2007 par le tribunal de grande instance de Paris et fixant à 4

822

368

EUR l'indemnité de dépossession due à la requérante par la SIEMP. Le 7

janvier 2010, la cour d'appel de Paris ramena le montant de cette indemnité à 4

165

000 EUR.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

L'exécution des décisions de justice

La

Cour

renvoie sur ce point à l'affaire

Matheus c.

France

(n

o

62740/00, §§

36-40, 31

mars 2005).

2.

Le droit au logement

a)

l'article 1

er

de la loi n

o

89-462 du 6

juillet 1989

Les dispositions pertinentes en l'espèce de ce texte sont ainsi rédigées

:

«

Le droit au logement est un droit fondamental ; il s'exerce dans le cadre des lois qui le régissent.

L'exercice de ce droit implique la liberté de choix pour toute personne de son mode d'habitation grâce au maintien et au développement d'un secteur locatif et d'un secteur d'accession à la propriété ouverts à toutes les catégories sociales.

(...)

»

b)

l'article 1

er

de la loi n

o

90-449 du 31

mai 1990 visant la mise en œuvre du droit au logement

Les dispositions pertinentes en l'espèce de cet article sont ainsi rédigées

:

«

Garantir le droit au logement constitue un devoir de solidarité pour l'ensemble de la nation.

Toute personne ou famille éprouvant des difficultés particulières, en raison notamment de l'inadaptation de ses ressources ou de ses conditions d'existence, a droit à une aide de la collectivité, dans les conditions fixées par la présente loi, pour accéder à un logement décent et indépendant ou s'y maintenir.

»

c)

La jurisprudence du Conseil constitutionnel

Les extraits pertinents en l'espèce de la décision n

o

94-359 du 19

janvier 1995 sont ainsi rédigés

:

«

»

A compter du 1

er

janvier 2008 est entrée en vigueur la loi n

o

2007-290 du 5 mars 2007, qui énonce un «

droit au logement opposable

».

GRIEFS

1.

Invoquant l'article 6 de la Convention, la requérante se plaint de l'absence d'exécution de l'ordonnance du 22

mars 2000, ainsi que de la durée de la procédure qui en a résulté.

2.

La requérante invoque également l'article 1 du Protocole n

o

EN DROIT

1.

La requérante se plaint de la non-exécution de l'ordonnance rendue en sa faveur par le juge des référés du tribunal de grande instance de Paris. Elle invoque l'article 6

§

1 de la Convention ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le Gouvernement affirme à titre principal que la requérante n'aurait pas saisi les juridictions internes compétentes pour contester l'inaction des autorités. Or le Gouvernement allègue que la requérante a privilégié le recours en référé qu'elle savait voué à l'échec.

Le Gouvernement fait valoir à titre subsidiaire que la décision du préfet de refuser le concours de la force publique serait légitime. Elle répondrait en effet à des préoccupations d'ordre social et de sécurité publique, à défaut de solution de relogement pour les familles occupant l'immeuble avec le soutien d'une association militante.

L'atteinte aux intérêts de la requérante répondrait en outre, pour le Gouvernement, à de fortes nécessités d'intérêt général. Dès lors, le Gouvernement considère que la requérante, marchand de bien professionnel uniquement intéressé à la revente du bien avant le 1

er

janvier 2002 pour des raisons fiscales, a pu subir une telle atteinte durant huit ans, sans que celle-ci ait pour autant un caractère disproportionné.

Le Gouvernement ajoute que la requérante ne peut prétendre avoir fait l'objet d'une dépossession totale de son bien, du fait de son indemnisation par le juge administratif, de l'évacuation de l'immeuble en 2007, puis de l'entrée en possession de l'immeuble par la société immobilière d'économie mixte de la ville de Paris, moyennant une indemnité qui aurait permis à la requérante de réaliser une plus-value substantielle si elle n'avait pas fait appel du jugement d'expropriation.

La requérante soutient avoir épuisé les voies de recours internes.

Elle allègue ensuite que l'exécution de la décision du juge judiciaire a été retardée de manière particulièrement excessive, sans que l'Etat apporte de précision sur le risque avancé de trouble à l'ordre public. Elle critique également le fait que, selon elle, la passivité des autorités en l'espèce masquerait les lacunes de leur politique du logement.

La requérante estime par conséquent que rien ne justifiait qu'elle soit privée de son bien pendant plusieurs années.

Elle considère enfin que l'indemnisation octroyée tant par le juge administratif que par le juge de l'expropriation ne réparait pas en totalité son préjudice, du fait du caractère incomplet de la première et du montant insuffisant de la seconde au regard de la valeur vénale du bien.

En premier lieu, la Cour juge inutile d'examiner la thèse du Gouvernement selon laquelle le grief serait irrecevable pour défaut d'épuisement des voies de recours internes au sens de l'article 35

§

1 de la Convention, dans la mesure où il est en tout état de cause irrecevable pour les raisons suivantes.

La Cour rappelle que le droit à un tribunal serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judicaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie. En effet, on ne comprendrait pas que l'article 6 § 1 décrive en détail les garanties de procédure – équité, publicité et célérité – accordées aux parties et qu'il ne protège pas la mise en œuvre des décisions judiciaires

; si cet article devait passer pour concerner exclusivement l'accès au juge et le déroulement de l'instance, cela risquerait de créer des situations incompatibles avec le principe de la prééminence du droit que les Etats contractants se sont engagés à respecter en ratifiant la Convention. L'exécution d'un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit donc être considérée comme faisant partie intégrante du «

procès

» au sens de l'article 6 (voir, entre autres,

Hornsby

c. Grèce

, 19 mars 1997, §

40,

Recueil des arrêts et décisions

1997-II).

Par ailleurs, la Cour a considéré que si on peut admettre que les Etats interviennent dans une procédure d'exécution d'une décision de justice, pareille intervention ne peut avoir comme conséquence d'empêcher, d'invalider ou encore de retarder de manière excessive l'exécution, ni moins encore, de remettre en question le fond de cette décision (

Immobiliare Saffi c. Italie

[GC], n

o

22774/93, §

74, CEDH 1999-V). Un sursis à l'exécution d'une décision de justice pendant le temps strictement nécessaire à trouver une solution satisfaisante aux problèmes d'ordre public peut se justifier dans des circonstances exceptionnelles (

ibidem

, § 69).

La Cour rappelle en outre que, si le droit à l'exécution d'une décision de justice est un des aspects du droit d'accès à un tribunal (

Hornsby

, précité, §

40), ce droit n'est pas absolu et appelle par sa nature même une réglementation par l'Etat. Les Etats contractants jouissent en la matière d'une certaine marge d'appréciation. Il revient pourtant à la Cour de statuer en dernier ressort sur le respect des exigences de la Convention

; elle doit se convaincre que les limitations mises en œuvre ne restreignent pas l'accès offert à l'individu d'une manière ou à un point tels que le droit s'en trouve atteint dans sa substance même. Pareille limitation ne se concilie avec l'article 6 § 1 que si elle tend à un but légitime, et s'il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. Si la restriction est compatible avec ses principes, il n'y a pas de violation de l'article 6 (

Popescu c. Roumanie,

n

o

48102/99, 2 mars 2004, § 66, et

Matheus

, précité, §

55).

En l'espèce, la Cour observe que l'ordonnance rendue par le juge des référés du tribunal de grande instance de Paris n'a pas reçu exécution jusqu'à l'évacuation du bâtiment litigieux pour raisons de sécurité, soit pendant plus de sept années. Certes, elle note que la requérante a été indemnisée pour responsabilité de l'Etat du fait du refus de prêter son concours à l'exécution de cette ordonnance, au titre d'une partie de la période en question. Néanmoins, cette indemnisation ne saurait, en tout état de cause, constituer une exécution

ad litteram

de la décision litigieuse, de nature à permettre à la requérante de recouvrer la jouissance de son bien (

Matheus

, précité, §

58).

Pour autant, la Cour estime qu'il y a lieu de prendre en considération les circonstances particulières de l'affaire. Ainsi, elle observe que le refus des autorités de procéder à l'exécution de la décision ne résultait pas d'une carence de leur part. A la différence de l'affaire

Matheus

précitée, les juridictions administratives n'ont d'ailleurs retenu aucune faute à l'encontre de l'administration. Il apparaît au contraire qu'un tel refus répondait au souci de pallier les risques sérieux de troubles à l'ordre public liés à l'expulsion de plusieurs familles, parmi lesquelles se trouvaient majoritairement des enfants, et ce d'autant que cette occupation s'inscrivait dans le cadre d'une action militante à visée médiatique. De surcroît, les occupants se trouvaient en situation de précarité et fragilité, et apparaissaient mériter, à ce titre, une protection renforcée (voir,

a contrario

,

Immobiliare Saffi

, précité, §

58, et

Matheus

, précité, §

59).

La Cour note également que les refus successifs opposés à la requérante ont été soumis à un contrôle juridictionnel, en l'occurrence celui du juge administratif (voir,

a contrario

,

Immobiliare Saffi

, précité, §

72), lequel a rejeté à trois reprises ses recours.

Quant au fait que l'attitude de l'administration a perduré dans le temps, la Cour considère, tout en rappelant que l'absence de logements de substitution ne saurait justifier un tel comportement (

Prodan c.

Moldova

, n

o

49806/99, §

53, CEDH 2004-III (extraits)), que les autorités ne sont pas restées inertes pour trouver une solution au problème posé. Dans ce contexte, la Cour rappelle également qu'une certaine marge d'appréciation est reconnue aux autorités nationales dans l'application des lois relevant de la politique sociale et économique, plus particulièrement dans le domaine du logement ou de l'accompagnement social de locataires en difficulté (voir,

a

contrario

,

Matheus

, précité, §

68, et

R.P. c.

France

, n

o

10271/02, §

36, 21

janvier 2010). Il y a lieu de prendre en compte, à cet égard, les délais qui auraient, en tout état de cause, été nécessaires au relogement de soixante-deux personnes, soit seize familles. La Cour note que les autorités municipales ont exercé leur droit de préemption lorsque la requérante a mis en vente l'immeuble en 2001, puis qu'une procédure d'expropriation, certes contestée par la requérante et encore pendante de ce fait, a été ensuite mise en oeuvre par l'Etat.

La Cour estime enfin devoir tenir compte de l'atteinte portée aux intérêts de la requérante. Elle note à cet égard que la société Kentucky, aux droits de laquelle vient la requérante, qui n'a fait état d'aucun projet de viabilisation des lieux dans le délai de deux ans antérieur à leur occupation, a par ailleurs tardé à contester le premier refus qui lui a été opposé, comme l'a noté le juge administratif dans son ordonnance du 1

er

juin 2002. Cette société a ensuite mis en vente l'immeuble, afin d'obtenir le bénéfice d'une disposition fiscale, avant de se rétracter, alors que la ville de Paris avait exercé son droit de préemption. Enfin, il apparaît qu'après le rejet, le 10

octobre 2003, de sa requête en référé

au motif de l'exercice de ce droit, la société Kentucky, puis la requérante, bien qu'ayant ensuite renoncé à la vente, n'ont pas renouvelé de demande directe d'exécution de la décision du 22

mars 2000.

Dans ces conditions, si elle retient que la requérante a indéniablement subi une atteinte à ses intérêts, la Cour n'estime pas devoir qualifier celle-ci de disproportionnée au regard des considérations sérieuses d'ordre public et social ayant motivé le refus qui lui a été opposé, dans les circonstances exceptionnelles de l'espèce, par l'administration.

Au vu de ce qui précède, la Cour estime que le refus des autorités françaises de prêter leur concours à l'exécution de l'ordonnance du juge des référés du 22

mars 2000 n'a pas eu pour effet de porter atteinte à la substance du droit à un tribunal garanti par l'article 6

§

1 de la Convention.

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35

§§

3 et 4 de la Convention.

2.

La requérante se plaint également, du fait du défaut d'octroi de la force publique, d'avoir subi une atteinte au droit au respect de ses biens, tel que reconnu à l'article 1 du Protocole n

o

1, qui dispose

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement affirme à titre principal que la requérante ne peut plus prétendre être victime d'une atteinte au respect de ses biens. En effet, pour le Gouvernement, le juge administratif a reconnu le préjudice subi par la requérante du fait de l'inexécution d'une décision de justice, constitutive de l'atteinte litigieuse, et a procédé, par une décision dont le Gouvernement rappelle les motifs, à une réparation appropriée en lui allouant une indemnité. En outre, pour le Gouvernement, la réparation du préjudice est totale du fait de l'évacuation de l'immeuble en 2007, le grief étant par ailleurs prématuré pour la période courant à compter du 29

juin 2005.

Le Gouvernement estime subsidiairement que l'existence d'un préjudice tiré d'une perte de loyers n'est pas avérée. Se référant à l'arrêt rendu par la cour administrative d'appel de Paris, il fait valoir que la requérante n'avait pas l'intention de se comporter en bailleur. Il fait à nouveau remarquer que la requérante n'aurait pas formé le recours approprié pour recouvrer l'usage de son bien. De surcroît, le Gouvernement avance que le refus du concours de la force publique résulte d'impératifs d'ordre public et social et non d'une carence des autorités, qui auraient au contraire cherché à reloger les occupants de l'immeuble. D'ailleurs, selon le Gouvernement, le juge administratif aurait reconnu la légitimité de la position de l'administration en allouant à la requérante des indemnités sur le fondement de la responsabilité sans faute. Le Gouvernement en conclut que ces indemnités, même réduites en appel, ont permis de maintenir un juste équilibre entre l'intérêt général et les intérêts de la requérante.

La requérante se plaint en revanche de ne pas avoir obtenu de réparation adéquate. Elle considère que la juridiction administrative a procédé, sans recourir à une méthode d'évaluation du préjudice, à une indemnisation incomplète, ignorant les pertes de loyers, les charges liées à l'occupation et les dégradations commises par les occupants, alors même que la requérante aurait été empêchée de rénover l'immeuble du fait de son occupation. Elle ajoute qu'il lui a été impossible de reprendre possession du bien, du fait de l'arrêté préfectoral d'interdiction d'occuper l'immeuble, puis de l'expropriation.

La Cour observe que le grief soulevé par la requérante sous l'angle de l'article 1 du Protocole n

o

1 se confond dans une large mesure avec celui tiré de l'article 6 de la Convention. Compte tenu des conclusions auxquelles elle est parvenue au regard de ce dernier article, et sans qu'il soit besoin d'examiner les exceptions d'irrecevabilité soulevées par le Gouvernement, la Cour estime qu'aucune question distincte ne se pose au regard de l'article

1 du Protocole n

o

1 (voir,

a contrario

,

Matheus

, précité, §

72). En particulier, à supposer même que la question de la qualité de victime de la requérante puisse se poser, compte tenu de la décision interne d'indemnisation, son examen distinct n'est pas justifié, étant donné la réponse précédemment apportée par la Cour sous l'angle de la proportionnalité de l'action des autorités.

Partant, le grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

3.

La requérante se plaint enfin de la durée excessive de la procédure ayant fait suite à l'occupation de son immeuble. Elle y voit une violation de l'article 6

§

1 de la Convention.

La requérante, qui situe en 2000 le début de la procédure, affirme avoir invoqué devant la cour administrative d'appel l'article 6

§

1, et partant, avoir soulevé en substance le grief tiré de la durée excessive de la procédure.

Le Gouvernement, qui estime que la procédure n'a réellement débuté qu'en 2003, avec le dépôt d'un recours en indemnisation, considère en tout état de cause que la requérante s'est abstenue de saisir le juge administratif d'une action en responsabilité de l'Etat pour durée excessive de la procédure.

La Cour, qui note que le grief porte en réalité sur la durée de la procédure devant le juge administratif, observe que la présente requête a été introduite le 9

mai 2008. Or, tout grief tiré de la durée d'une procédure devant les juridictions administratives introduit devant elle le 1

er

janvier 2003, ou après cette date, sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d'un recours en responsabilité de l'Etat pour fonctionnement défectueux du service public de la justice, est irrecevable quel que soit l'état de la procédure au plan interne (

Broca et Texier-Micault c.

France

, n

o

27928/02 et 31694/02, § 22, 21 octobre 2003).

Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Greffière

Président