SOCIETE COFINFO c. FRANCE

Executarea deciziilor judiciare Curtea se referă în acest punct la cauza Matheus c. Franța (nr. 62740/00, §§ 36-40, 31 martie 2005).

Dreptul la locuință a) art. 1 din legea nr. 89-462 din 6 iulie 1989 Dispozițiile relevante din acest text sunt formulate după cum urmează: "Dreptul la locuință este un drept fundamental; se exercită în cadrul legilor care îl reglementează. Exercitarea acestui drept implică libertatea de alegere pentru orice persoană a modului de locuire prin menținerea și dezvoltarea unui sector de închiriere și a unui sector de acces la proprietate deschise tuturor categoriilor sociale. (...)" b) art. 1 din legea nr. 90-449 din 31 mai 1990 care vizează aplicarea dreptului la locuință Dispozițiile relevante din acest articol sunt formulate după cum urmează: "Garantarea dreptului la locuință constituie o datorie de solidaritate pentru întreaga națiune. Orice persoană sau familie care se confruntă cu dificultăți particulare, în special din cauza inadaptării resurselor sau condițiilor de existență, are dreptul la o ajutor din partea colectivității, în condițiile stabilite de prezenta lege, pentru a accesa o locuință decentă și independentă sau pentru a se menține în ea." c) Jurisprudența Consiliului Constituțional Extrasele relevante din decizia nr. 94-359 din 19 ianuarie 1995 sunt formulate după cum urmează: "5. Considerând că potrivit celui de-al zecelea alineat din Preambulul Constituției din 1946, "Națiunea asigură individului și familiei condițiile necesare pentru dezvoltarea lor"; că potrivit celui de-al unsprezecelea alineat din acest Preambul, națiunea "garantează tuturor, în special copilului, mamei și muncitorilor bătrâni, protecția sănătății, securitatea materială, odihnă și agrement. Orice ființă umană care, din cauza vârstei, stării fizice sau mentale, situației economice, se găsește în incapacitate de a lucra, are dreptul de a obține din colectivitate mijloace convenabile de existență";

Considerând că rezultă de asemenea din Preambulul Constituției din 1946 că salvgardarea demnității persoanei umane împotriva oricărei forme de degradare este un principiu cu valoare constituțională;

Considerând că din aceste principii rezultă că posibilitatea pentru orice persoană de a dispune de o locuință decentă este un obiectiv cu valoare constituțională;

Considerând că responsabilitatea atât a legislatorului cât și a Guvernului este de a determina, în conformitate cu competențele lor respective, modalitățile de aplicare a acestui obiectiv cu valoare constituțională; că legislatorul poate în acest scop să modifice, să completeze sau să abroghe dispozițiile legislative anterior promulgate sub singura condiție de a nu lipsi de garanții legale principiile cu valoare constituțională pe care le-au avere scopul de a aplica." Începând cu 1 ianuarie 2008 a intrat în vigoare legea nr. 2007-290 din 5 martie 2007, care enunță un "drept la locuință oponibil". PLÂNGERILE 1. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanta se plânge de nepromultarea ordonanței din 22 martie 2000, precum și de durata procedurii care a rezultat din aceasta. 2. Reclamanta invocă de asemenea art. 1 din Protocolul nr. 1. Ea denunță o încălcare a dreptului la respectul bunului rezultând din imposibilitatea de a se bucura liber de imobilul și de a percepe chiriile. ÎN DREPT 1. Reclamanta se plânge de neexecutarea ordonanței date în favoarea sa de judecătorul de urgență al tribunalului de mari instanțe din Paris. Ea invocă art. 6 § 1 din Convenție, formulate după cum urmează: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale civile (...)" Guvernul afirmă ca teză principală că reclamanta nu ar fi sesizat jurisdicțiile interne competente pentru a contesta inactivitatea autorităților. Guvernul susține că reclamanta a preferit recursul de urgență pe care știa că este sortit eșecului. Guvernul se apără subsidiar susținând că decizia prefectului de a refuza sprijinul forței publice ar fi legitim. Ea ar răspunde într-adevăr preocupărilor sociale și de securitate publică, în absența unei soluții de reîncadrare pentru familiile care ocupau imobilul cu sprijinul unei asociații militante. Încălcarea intereselor reclamantei ar răspunde, potrivit Guvernului, unor necesități puternice de interes general. Prin urmare, Guvernul consideră că reclamanta, comerciant de imobile profesionist interesat doar în revânzarea bunului înainte de 1 ianuarie 2002 din motive fiscale, a putut suferi o asemenea încălcare timp de opt ani, fără ca aceasta să aibă un caracter disproporționat. Guvernul adaugă că reclamanta nu poate pretenți că a fost supusă unei dosposedarări totale a bunului, din cauza indemnizației sale de către judecătorul administrativ, evacuării imobilului în 2007, apoi a venirii în posesiune a imobilului de către societatea imobiliară de economie mixtă a orașului Paris, contra unei indemnități care ar fi permis reclamantei să realizeze o majorare substanțială dacă nu ar fi contestat în apel decizia de expropiere. Reclamanta susține că a epuizat căile interne de atac. Ea afirmă apoi că executarea deciziei judecătorului judecătoresc a fost amânată în mod deosebit de excessiv, fără ca Statul să aducă precizări privind riscul avansat de tulburări ale ordinii publice. Ea critică de asemenea faptul că, potrivit ei, pasivitatea autorităților ar masca lacunele în politica lor de locuință. Reclamanta consideră prin urmare că nimic nu justifica ca să fie privată de bunul ei pentru mai mulți ani. Ea consideră în final că indemnizația acordată atât de judecătorul administrativ cât și de judecătorul exproprierii nu reparau complet prejudiciul, din cauza caracterului incomplet al primeia și a montantului insuficient al celei de-a doua în raport cu valoarea de piață a bunului. În primul rând, Curtea consideră inutil să examineze teza Guvernului conform căreia grieful ar fi inadmisibil pentru neepuizare a căilor interne de atac în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, în măsura în care este în orice caz inadmisibil din următoarele motive. Curtea reamintește că dreptul la un tribunal ar fi iluzor dacă ordinea juridică internă a unui Stat semnatarul ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. Într-adevăr, nu s-ar înțelege cum art. 6 § 1 descrie în detaliu garanțiile de procedură - echitate, deschidere și promptitudine - acordate părților și nu protejează executarea deciziilor judiciare; dacă acest articol ar trebui să fie considerat a privi exclusiv accesul la judecător și derularea instanței, ar putea crea situații incompatibile cu principiul supremației dreptului pe care Staturile semnatare s-au angajat să îl respecte prin ratificarea Convenției. Executarea unei sentințe sau hotărâri, de la orice jurisdicție, trebuie deci considerată ca făcând parte integrantă a "procesului" în sensul articolului 6 (a se vedea, printre altele, Hornsby c. Grecia, 19 martie 1997, § 40, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II). De altfel, Curtea a considerat că dacă se poate admite că Statele intervin într-o procedură de execuție a unei decizii judiciare, o asemenea intervenție nu poate avea ca rezultat să împiedice, să invalideze sau să amâne în mod excesiv executarea, și nici mai puțin, să pună în cauză fondul acestei decizii (Immobiliare Saffi c. Italia [Marea Cameră], nr. 22774/93, § 74, CEDO 1999-V). O suspendare a executării unei decizii judiciare pentru timpul strict necesar pentru a găsi o soluție satisfăcătoare problemelor de ordine publică poate fi justificată în circumstanțe excepționale (ibidem, § 69). Curtea reamintește de altfel că, dacă dreptul la executarea unei decizii judiciare este unul dintre aspectele dreptului de acces la un tribunal (Hornsby, citat mai sus, § 40), acest drept nu este absolut și apelează prin natura sa chiar o reglementare de către Stat. Staturile semnatare se bucură în această materie de o anumită marjă de apreciere. Revine totuși Curții să hotărască în mod definitiv asupra respectării cerințelor Convenției; ea trebuie să se asigure că limitările puse în aplicare nu restricționează accesul oferit individului într-o manieră sau într-o măsură care ar leza substanța însuși a dreptului. O asemenea limitare se impacientează cu art. 6 § 1 doar dacă tinde către un scop legitim, și dacă există o proporție rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit. Dacă restricția este compatibilă cu principiile sale, nu există o încălcare a articolului 6 (Popescu c. România, nr. 48102/99, 2 martie 2004, § 66, și Matheus, citat mai sus, § 55). În speță, Curtea observă că ordonanța dată de judecătorul de urgență al tribunalului de mari instanțe din Paris nu a fost executată până la evacuarea clădirii litigioase din motive de siguranță, anume timp de mai mult de șapte ani. Este adevărat că observă că reclamanta a fost indemnizată pentru răspunderea Statului din cauza refuzului de a presta sprijin la executarea acestei ordonanțe, pentru o parte din perioada în cauză. Cu toate acestea, această indemnizație nu poate, în niciun caz, constitui o execuție ad litteram a deciziei litigioase, de natură să permită reclamantei să recapete folosul bunului (Matheus, citat mai sus, § 58). Cu toate acestea, Curtea consideră că trebuie să ia în considerare circumstanțele particulare ale cauzei. Astfel, observă că refuzul autorităților de a executa decizia nu a rezultat dintr-o lipsă din partea lor. Spre deosebire de cauza Matheus menționată mai sus, jurisdicțiile administrative nu au reținut nici o culpă împotriva administrației. Se pare dimpotrivă că un asemenea refuz răspundea preocupării de a preveni riscurile serioase de tulburări ale ordinii publice legate de evacuarea mai multor familii, dintre care majoritatea erau copii, cu atât mai mult cu cât ocuparea s-a încadrat într-o acțiune militantă cu scop mediatizare. De altfel, ocupanții se găseau în situații de precariat și fragilitate, și se părea meritori, din acest motiv, de o protecție întărită (a se vedea, a contrario, Immobiliare Saffi, citat mai sus, § 58, și Matheus, citat mai sus, § 59). Curtea observă de asemenea că refuzurile succesive opuse reclamantei au fost supuse unui control jurisdicțional, anume al judecătorului administrativ (a se vedea, a contrario, Immobiliare Saffi, citat mai sus, § 72), care a respins de trei ori contestațiile sale. Cât privește faptul că atitudinea administrației a perseverat în timp, Curtea consideră, reamintind că absența unor locuințe de substituit nu poate justifica un asemenea comportament (Prodan c. Moldova, nr. 49806/99, § 53, CEDO 2004-III (extrase)), că autoritățile nu au rămas inerte pentru a găsi o soluție la problema pusă. În acest context, Curtea reamintește de asemenea că o anumită marjă de apreciere este recunoscută autorităților naționale în aplicarea legilor care cad în domeniu politicii sociale și economice, mai cu seamă în domeniu locuinței sau însoțirii sociale a chiriașilor în dificultate (a se vedea, a contrario, Matheus, citat mai sus, § 68, și R.P. c. Franța, nr. 10271/02, § 36, 21 ianuarie 2010). Trebuie luate în considerare, din acest motiv, termenele care ar fi fost necesare, în orice caz, pentru reîncadrarea a șaizeci și doi persoane, adică șaisprezece familii. Curtea observă că autoritățile municipale au exercitat dreptul lor de preemțiune atunci când reclamanta a pus în vânzare imobilul în 2001, iar apoi o procedură de expropiere, deși contestată de reclamantă și de aceea încă în curs, a fost pusă în aplicare de Stat. Curtea consideră în final că trebuie să țintă seama de încălcarea intereselor reclamantei. Observă la acest sens că societatea Kentucky, la ale cărei drepturi vine reclamanta, care nu a făcut nicio indicație a unui proiect de viabilizare a locurilor în termen de doi ani înainte de ocuparea acestora, a de asemenea întârziat să conteste refuzul inițial care i-a fost opus, așa cum a notat judecătorul administrativ în ordonanța din 1 iunie 2002. Această societate a apoi pus în vânzare imobilul, pentru a obține beneficiul unei dispoziții fiscale, înainte de a se retrage, în timp ce orașul Paris exercita dreptul de preemțiune. În fine, se pare că după respingerea la 10 octombrie 2003 a cererii sale de urgență din motiv al exercitării acestui drept, societatea Kentucky, apoi reclamanta, deși au renunțat apoi la vânzare, nu au reînnoit o cerere directă de execuție a deciziei din 22 martie 2000. În aceste condiții, dacă reține că reclamanta a suferit indubitabil o încălcare a intereselor sale, Curtea nu consideră că trebuie să califice aceasta de disproporționată în raport cu considerațiile serioase de ordine publică și socială care au motivat refuzul care i-a fost opus, în circumstanțele excepționale ale cauzei, de administrație. În urma celor de mai sus, Curtea consideră că refuzul autorităților franceze de a presta sprijin la executarea ordonanței judecătorului de urgență din 22 martie 2000 nu a avut efectul de a încălca substanța dreptului la un tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție. Rezultă că acest grief este evident neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 2. Reclamanta se plânge de asemenea, din cauza neacordării forței publice, de o încălcare a dreptului la respectul bunului, recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunului. Nicio persoană nu poate fi privată de proprietate decât din cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul că Statele posedă de a pune în aplicare legile pe care le consider necesare pentru a reglementa folosul bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi." Guvernul afirmă ca teză principală că reclamanta nu mai poate pretenți a fi victimă a unei încălcări a respectului bunului. Într-adevăr, potrivit Guvernului, judecătorul administrativ a recunoscut prejudiciul suferit de reclamantă din cauza neexecutării unei decizii judiciare, constitutiv al încălcării litigioase, și a efectuat, printr-o decizie ale cărei motive Guvernul reamintește, o reparație adecvată acordând-i o indemnitate. De altfel, potrivit Guvernului, reparația prejudiciului este totală din cauza evacuării imobilului în 2007, grieful fiind de altfel prematur pentru perioada care decurge de la 29 iunie 2005. Guvernul estimează subsidiară că existența prejudiciului rezultat din pierderea de chiri nu este dovedită. Referindu-se la hotărârea dată de curtea administrativă de apel din Paris, susține că reclamanta nu avea intenția de a se comporta ca o proprietară de locuințe. Observă din nou că reclamanta nu ar fi formulat recursul potrivit pentru a recupera folosul bunului. De altfel, Guvernul avansează că refuzul sprijinului forței publice rezultă din imperative de ordine publică și sociale și nu dintr-o carență a autorităților, care ar fi dimpotrivă căutat să reîncadreze ocupanții imobilului. De altfel, potrivit Guvernului, judecătorul administrativ ar fi recunoscut legitimitatea poziției administrației acordând reclamantei indemnități pe temei de răspundere fără culpă. Guvernul concluzionează că aceste indemnități, chiar reduse în apel, au permis menținerea unui echilibru just între interesul general și interesele reclamantei. Reclamanta se plânge dimpotrivă de neobținere de reparație adecvată. Ea consideră că jurisdicția administrativă a efectuat, fără a recurge la o metodă de evaluare a prejudiciului, o indemnizație incompletă, ignorând pierderi de chiri, cheltuielile legate de ocupare și deteriorări comise de ocupanți, chiar dacă reclamanta ar fi fost împiedicată să renoveze imobilul din cauza ocupării acestuia. Ea adaugă că i-a fost imposibil să reprime în posesiune bunul, din cauza ordonanței prefectorale de interzicere a ocupării imobilului, apoi a exproprierii. Curtea observă că grieful ridicat de reclamantă sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1 se confundă într-o măsură largă cu cel din art. 6 din Convenție. Ținând seama de concluziile la care a ajuns cu privire la acest din urmă articol, și fără a fi nevoie să examineze excepțiile de inadmisibilitate ridicate de Guvern, Curtea consideră că nici o problemă distinctă nu se pune cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, a contrario, Matheus, citat mai sus, § 72). În special, chiar dacă întrebarea cu privire la calitatea de victimă a reclamantei ar putea fi pusă, ținând seama de decizia internă de indemnizație, examinarea distinctă nu este justificată, fiind dată răspunsul anterior furnizat de Curte sub aspectul proporționalității acțiunii autorităților. De aceea, grieful este evident neîntemeiat și trebuie respins, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 3. Reclamanta se plânge în fine de durata excesivă a procedurii care a urmat ocupării imobilului. Vede în aceasta o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Reclamanta, care situează în 2000 începutul procedurii, susține că a invocat în fața curții administrative de apel art. 6 § 1, și prin urmare, a ridicat în substanță grieful din durata excesivă a procedurii. Guvernul, care consideră că procedura a început cu adevărat în 2003, cu depunerea unei cereri de indemnizație, consideră în orice caz că reclamanta s-a abținut de la sesizarea judecătorului administrativ cu o acțiune în răspundere a Statului pentru durată excesivă a procedurii. Curtea, observând că grieful privește în realitate durata procedurii în fața judecătorului administrativ, observă că prezenta sesizare a fost introdusă la 9 mai 2008. Orice grief din durata unei proceduri în fața jurisdicțiilor administrative introdusă în fața ei la 1 ianuarie 2003, sau după această dată, fără a fi fost anterior supus jurisdicțiilor interne în cadrul unei acțiuni în răspundere a Statului pentru funcționare defectuoasă a serviciului public al justiției, este inadmisibil indiferent de starea procedurii pe plan intern (Broca și Texier-Micault c. Franța, nr. 27928/02 și 31694/02, § 22, 21 octombrie 2003). Rezultă că acest grief trebuie respins pentru neepuizare a căilor interne de atac, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, unanim, Declară sesizarea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefieră Președinte

L'exécution des décisions de justice La Cour renvoie sur ce point à l'affaire Matheus c. France (n o 62740/00, §§ 36-40, 31 mars 2005).

Le droit au logement a) l'article 1 er de la loi n o 89-462 du 6 juillet 1989 Les dispositions pertinentes en l'espèce de ce texte sont ainsi rédigées : « Le droit au logement est un droit fondamental ; il s'exerce dans le cadre des lois qui le régissent. L'exercice de ce droit implique la liberté de choix pour toute personne de son mode d'habitation grâce au maintien et au développement d'un secteur locatif et d'un secteur d'accession à la propriété ouverts à toutes les catégories sociales. (...) » b) l'article 1 er de la loi n o 90-449 du 31 mai 1990 visant la mise en œuvre du droit au logement Les dispositions pertinentes en l'espèce de cet article sont ainsi rédigées : « Garantir le droit au logement constitue un devoir de solidarité pour l'ensemble de la nation. Toute personne ou famille éprouvant des difficultés particulières, en raison notamment de l'inadaptation de ses ressources ou de ses conditions d'existence, a droit à une aide de la collectivité, dans les conditions fixées par la présente loi, pour accéder à un logement décent et indépendant ou s'y maintenir. » c) La jurisprudence du Conseil constitutionnel Les extraits pertinents en l'espèce de la décision n o 94-359 du 19 janvier 1995 sont ainsi rédigés : «

Considérant qu'aux termes du dixième alinéa du Préambule de la Constitution de 1946, "La nation assure à l'individu et à la famille les conditions nécessaires à leur développement" ; qu'aux termes du onzième alinéa de ce Préambule, la nation "garantit à tous, notamment à l'enfant, à la mère et aux vieux travailleurs, la protection de la santé, la sécurité matérielle, le repos et les loisirs. Tout être humain qui, en raison de son âge, de son état physique ou mental, de la situation économique, se trouve dans l'incapacité de travailler a le droit d'obtenir de la collectivité des moyens convenables d'existence" ;

Considérant qu'il ressort également du Préambule de la Constitution de 1946 que la sauvegarde de la dignité de la personne humaine contre toute forme de dégradation est un principe à valeur constitutionnelle ;

Considérant qu'il résulte de ces principes que la possibilité pour toute personne de disposer d'un logement décent est un objectif de valeur constitutionnelle ;

Considérant qu'il incombe tant au législateur qu'au Gouvernement de déterminer, conformément à leurs compétences respectives, les modalités de mise en œuvre de cet objectif à valeur constitutionnelle ; que le législateur peut à cette fin modifier, compléter ou abroger des dispositions législatives antérieurement promulguées à la seule condition de ne pas priver de garanties légales des principes à valeur constitutionnelle qu'elles avaient pour objet de mettre en œuvre. » A compter du 1 er janvier 2008 est entrée en vigueur la loi n o 2007-290 du 5 mars 2007, qui énonce un « droit au logement opposable ». GRIEFS 1. Invoquant l'article 6 de la Convention, la requérante se plaint de l'absence d'exécution de l'ordonnance du 22 mars 2000, ainsi que de la durée de la procédure qui en a résulté. 2. La requérante invoque également l'article 1 du Protocole n o 1. Elle dénonce une atteinte au droit au respect de son bien résultant de l'impossibilité de jouir librement de son immeuble et d'en percevoir les loyers. EN DROIT 1. La requérante se plaint de la non-exécution de l'ordonnance rendue en sa faveur par le juge des référés du tribunal de grande instance de Paris. Elle invoque l'article 6 § 1 de la Convention ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement affirme à titre principal que la requérante n'aurait pas saisi les juridictions internes compétentes pour contester l'inaction des autorités. Or le Gouvernement allègue que la requérante a privilégié le recours en référé qu'elle savait voué à l'échec. Le Gouvernement fait valoir à titre subsidiaire que la décision du préfet de refuser le concours de la force publique serait légitime. Elle répondrait en effet à des préoccupations d'ordre social et de sécurité publique, à défaut de solution de relogement pour les familles occupant l'immeuble avec le soutien d'une association militante. L'atteinte aux intérêts de la requérante répondrait en outre, pour le Gouvernement, à de fortes nécessités d'intérêt général. Dès lors, le Gouvernement considère que la requérante, marchand de bien professionnel uniquement intéressé à la revente du bien avant le 1 er janvier 2002 pour des raisons fiscales, a pu subir une telle atteinte durant huit ans, sans que celle-ci ait pour autant un caractère disproportionné. Le Gouvernement ajoute que la requérante ne peut prétendre avoir fait l'objet d'une dépossession totale de son bien, du fait de son indemnisation par le juge administratif, de l'évacuation de l'immeuble en 2007, puis de l'entrée en possession de l'immeuble par la société immobilière d'économie mixte de la ville de Paris, moyennant une indemnité qui aurait permis à la requérante de réaliser une plus-value substantielle si elle n'avait pas fait appel du jugement d'expropriation. La requérante soutient avoir épuisé les voies de recours internes. Elle allègue ensuite que l'exécution de la décision du juge judiciaire a été retardée de manière particulièrement excessive, sans que l'Etat apporte de précision sur le risque avancé de trouble à l'ordre public. Elle critique également le fait que, selon elle, la passivité des autorités en l'espèce masquerait les lacunes de leur politique du logement. La requérante estime par conséquent que rien ne justifiait qu'elle soit privée de son bien pendant plusieurs années. Elle considère enfin que l'indemnisation octroyée tant par le juge administratif que par le juge de l'expropriation ne réparait pas en totalité son préjudice, du fait du caractère incomplet de la première et du montant insuffisant de la seconde au regard de la valeur vénale du bien. En premier lieu, la Cour juge inutile d'examiner la thèse du Gouvernement selon laquelle le grief serait irrecevable pour défaut d'épuisement des voies de recours internes au sens de l'article 35 § 1 de la Convention, dans la mesure où il est en tout état de cause irrecevable pour les raisons suivantes. La Cour rappelle que le droit à un tribunal serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judicaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie. En effet, on ne comprendrait pas que l'article 6 § 1 décrive en détail les garanties de procédure – équité, publicité et célérité – accordées aux parties et qu'il ne protège pas la mise en œuvre des décisions judiciaires ; si cet article devait passer pour concerner exclusivement l'accès au juge et le déroulement de l'instance, cela risquerait de créer des situations incompatibles avec le principe de la prééminence du droit que les Etats contractants se sont engagés à respecter en ratifiant la Convention. L'exécution d'un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit donc être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l'article 6 (voir, entre autres, Hornsby c. Grèce , 19 mars 1997, § 40, Recueil des arrêts et décisions 1997-II). Par ailleurs, la Cour a considéré que si on peut admettre que les Etats interviennent dans une procédure d'exécution d'une décision de justice, pareille intervention ne peut avoir comme conséquence d'empêcher, d'invalider ou encore de retarder de manière excessive l'exécution, ni moins encore, de remettre en question le fond de cette décision ( Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, § 74, CEDH 1999-V). Un sursis à l'exécution d'une décision de justice pendant le temps strictement nécessaire à trouver une solution satisfaisante aux problèmes d'ordre public peut se justifier dans des circonstances exceptionnelles ( ibidem , § 69). La Cour rappelle en outre que, si le droit à l'exécution d'une décision de justice est un des aspects du droit d'accès à un tribunal ( Hornsby , précité, § 40), ce droit n'est pas absolu et appelle par sa nature même une réglementation par l'Etat. Les Etats contractants jouissent en la matière d'une certaine marge d'appréciation. Il revient pourtant à la Cour de statuer en dernier ressort sur le respect des exigences de la Convention ; elle doit se convaincre que les limitations mises en œuvre ne restreignent pas l'accès offert à l'individu d'une manière ou à un point tels que le droit s'en trouve atteint dans sa substance même. Pareille limitation ne se concilie avec l'article 6 § 1 que si elle tend à un but légitime, et s'il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. Si la restriction est compatible avec ses principes, il n'y a pas de violation de l'article 6 ( Popescu c. Roumanie, n o 48102/99, 2 mars 2004, § 66, et Matheus , précité, § 55). En l'espèce, la Cour observe que l'ordonnance rendue par le juge des référés du tribunal de grande instance de Paris n'a pas reçu exécution jusqu'à l'évacuation du bâtiment litigieux pour raisons de sécurité, soit pendant plus de sept années. Certes, elle note que la requérante a été indemnisée pour responsabilité de l'Etat du fait du refus de prêter son concours à l'exécution de cette ordonnance, au titre d'une partie de la période en question. Néanmoins, cette indemnisation ne saurait, en tout état de cause, constituer une exécution ad litteram de la décision litigieuse, de nature à permettre à la requérante de recouvrer la jouissance de son bien ( Matheus , précité, § 58). Pour autant, la Cour estime qu'il y a lieu de prendre en considération les circonstances particulières de l'affaire. Ainsi, elle observe que le refus des autorités de procéder à l'exécution de la décision ne résultait pas d'une carence de leur part. A la différence de l'affaire Matheus précitée, les juridictions administratives n'ont d'ailleurs retenu aucune faute à l'encontre de l'administration. Il apparaît au contraire qu'un tel refus répondait au souci de pallier les risques sérieux de troubles à l'ordre public liés à l'expulsion de plusieurs familles, parmi lesquelles se trouvaient majoritairement des enfants, et ce d'autant que cette occupation s'inscrivait dans le cadre d'une action militante à visée médiatique. De surcroît, les occupants se trouvaient en situation de précarité et fragilité, et apparaissaient mériter, à ce titre, une protection renforcée (voir, a contrario , Immobiliare Saffi , précité, § 58, et Matheus , précité, § 59). La Cour note également que les refus successifs opposés à la requérante ont été soumis à un contrôle juridictionnel, en l'occurrence celui du juge administratif (voir, a contrario , Immobiliare Saffi , précité, § 72), lequel a rejeté à trois reprises ses recours. Quant au fait que l'attitude de l'administration a perduré dans le temps, la Cour considère, tout en rappelant que l'absence de logements de substitution ne saurait justifier un tel comportement ( Prodan c. Moldova , n o 49806/99, § 53, CEDH 2004-III (extraits)), que les autorités ne sont pas restées inertes pour trouver une solution au problème posé. Dans ce contexte, la Cour rappelle également qu'une certaine marge d'appréciation est reconnue aux autorités nationales dans l'application des lois relevant de la politique sociale et économique, plus particulièrement dans le domaine du logement ou de l'accompagnement social de locataires en difficulté (voir, a contrario , Matheus , précité, § 68, et R.P. c. France , n o 10271/02, § 36, 21 janvier 2010). Il y a lieu de prendre en compte, à cet égard, les délais qui auraient, en tout état de cause, été nécessaires au relogement de soixante-deux personnes, soit seize familles. La Cour note que les autorités municipales ont exercé leur droit de préemption lorsque la requérante a mis en vente l'immeuble en 2001, puis qu'une procédure d'expropriation, certes contestée par la requérante et encore pendante de ce fait, a été ensuite mise en oeuvre par l'Etat. La Cour estime enfin devoir tenir compte de l'atteinte portée aux intérêts de la requérante. Elle note à cet égard que la société Kentucky, aux droits de laquelle vient la requérante, qui n'a fait état d'aucun projet de viabilisation des lieux dans le délai de deux ans antérieur à leur occupation, a par ailleurs tardé à contester le premier refus qui lui a été opposé, comme l'a noté le juge administratif dans son ordonnance du 1 er juin 2002. Cette société a ensuite mis en vente l'immeuble, afin d'obtenir le bénéfice d'une disposition fiscale, avant de se rétracter, alors que la ville de Paris avait exercé son droit de préemption. Enfin, il apparaît qu'après le rejet, le 10 octobre 2003, de sa requête en référé au motif de l'exercice de ce droit, la société Kentucky, puis la requérante, bien qu'ayant ensuite renoncé à la vente, n'ont pas renouvelé de demande directe d'exécution de la décision du 22 mars 2000. Dans ces conditions, si elle retient que la requérante a indéniablement subi une atteinte à ses intérêts, la Cour n'estime pas devoir qualifier celle-ci de disproportionnée au regard des considérations sérieuses d'ordre public et social ayant motivé le refus qui lui a été opposé, dans les circonstances exceptionnelles de l'espèce, par l'administration. Au vu de ce qui précède, la Cour estime que le refus des autorités françaises de prêter leur concours à l'exécution de l'ordonnance du juge des référés du 22 mars 2000 n'a pas eu pour effet de porter atteinte à la substance du droit à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention. Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. La requérante se plaint également, du fait du défaut d'octroi de la force publique, d'avoir subi une atteinte au droit au respect de ses biens, tel que reconnu à l'article 1 du Protocole n o 1, qui dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » Le Gouvernement affirme à titre principal que la requérante ne peut plus prétendre être victime d'une atteinte au respect de ses biens. En effet, pour le Gouvernement, le juge administratif a reconnu le préjudice subi par la requérante du fait de l'inexécution d'une décision de justice, constitutive de l'atteinte litigieuse, et a procédé, par une décision dont le Gouvernement rappelle les motifs, à une réparation appropriée en lui allouant une indemnité. En outre, pour le Gouvernement, la réparation du préjudice est totale du fait de l'évacuation de l'immeuble en 2007, le grief étant par ailleurs prématuré pour la période courant à compter du 29 juin 2005. Le Gouvernement estime subsidiairement que l'existence d'un préjudice tiré d'une perte de loyers n'est pas avérée. Se référant à l'arrêt rendu par la cour administrative d'appel de Paris, il fait valoir que la requérante n'avait pas l'intention de se comporter en bailleur. Il fait à nouveau remarquer que la requérante n'aurait pas formé le recours approprié pour recouvrer l'usage de son bien. De surcroît, le Gouvernement avance que le refus du concours de la force publique résulte d'impératifs d'ordre public et social et non d'une carence des autorités, qui auraient au contraire cherché à reloger les occupants de l'immeuble. D'ailleurs, selon le Gouvernement, le juge administratif aurait reconnu la légitimité de la position de l'administration en allouant à la requérante des indemnités sur le fondement de la responsabilité sans faute. Le Gouvernement en conclut que ces indemnités, même réduites en appel, ont permis de maintenir un juste équilibre entre l'intérêt général et les intérêts de la requérante. La requérante se plaint en revanche de ne pas avoir obtenu de réparation adéquate. Elle considère que la juridiction administrative a procédé, sans recourir à une méthode d'évaluation du préjudice, à une indemnisation incomplète, ignorant les pertes de loyers, les charges liées à l'occupation et les dégradations commises par les occupants, alors même que la requérante aurait été empêchée de rénover l'immeuble du fait de son occupation. Elle ajoute qu'il lui a été impossible de reprendre possession du bien, du fait de l'arrêté préfectoral d'interdiction d'occuper l'immeuble, puis de l'expropriation. La Cour observe que le grief soulevé par la requérante sous l'angle de l'article 1 du Protocole n o 1 se confond dans une large mesure avec celui tiré de l'article 6 de la Convention. Compte tenu des conclusions auxquelles elle est parvenue au regard de ce dernier article, et sans qu'il soit besoin d'examiner les exceptions d'irrecevabilité soulevées par le Gouvernement, la Cour estime qu'aucune question distincte ne se pose au regard de l'article 1 du Protocole n o 1 (voir, a contrario , Matheus , précité, § 72). En particulier, à supposer même que la question de la qualité de victime de la requérante puisse se poser, compte tenu de la décision interne d'indemnisation, son examen distinct n'est pas justifié, étant donné la réponse précédemment apportée par la Cour sous l'angle de la proportionnalité de l'action des autorités. Partant, le grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. La requérante se plaint enfin de la durée excessive de la procédure ayant fait suite à l'occupation de son immeuble. Elle y voit une violation de l'article 6 § 1 de la Convention. La requérante, qui situe en 2000 le début de la procédure, affirme avoir invoqué devant la cour administrative d'appel l'article 6 § 1, et partant, avoir soulevé en substance le grief tiré de la durée excessive de la procédure. Le Gouvernement, qui estime que la procédure n'a réellement débuté qu'en 2003, avec le dépôt d'un recours en indemnisation, considère en tout état de cause que la requérante s'est abstenue de saisir le juge administratif d'une action en responsabilité de l'Etat pour durée excessive de la procédure. La Cour, qui note que le grief porte en réalité sur la durée de la procédure devant le juge administratif, observe que la présente requête a été introduite le 9 mai 2008. Or, tout grief tiré de la durée d'une procédure devant les juridictions administratives introduit devant elle le 1 er janvier 2003, ou après cette date, sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d'un recours en responsabilité de l'Etat pour fonctionnement défectueux du service public de la justice, est irrecevable quel que soit l'état de la procédure au plan interne ( Broca et Texier-Micault c. France , n o 27928/02 et 31694/02, § 22, 21 octobre 2003). Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare la requête irrecevable. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président