DOSSI ET AUTRES c. ITALIE

DOSSI ET AUTRES c. ITALIE (CtEDO, 2010)

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 26053/07 prezentate de Alberto Carlo Dossi și alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 12 octombrie 2010 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișl Karakaș, Guido Raimondi, judecători; și a grefierului Stanley Naismith, având în vedere cererea menționată anterior formulată la 8 iunie 2007, având în vedere decizia de a trata cu prioritate cererea în temeiul articolului 41 din Regulamentul de procedură al Curții. Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce au intenționat, pronunță următoarea decizie în fața reclamanților, dl Alberto Carlo Dossi, dl. Rossella Maccani și domnul Antonio Giulio Dossi sunt cetățeni italieni, născuți în 1959, 1957 și 1993 și rezidenți în Trento. Primii doi reclamanți sunt părinții celui de-al treilea. Reclamanții sunt reprezentați în fața Curții de către Sergio De Carneri și Giuliana Vialli, avocați în Rovereto (Trento). Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de recurente, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Spitalizarea celei de-a doua reclamante în 1991, M Maccani (a doua reclamantă) a suferit eliminarea unei părți din uterul său și, în 1992, a făcut un avort spontan spontan. La 19 martie 1993, în a 26-a săptămână de sarcină, a fost spitalizată lângă spitalul Santa Chiara. În ziua următoare, medicii au observat o lipsă aproape totală de lichid amniotic, pierderi hematice și faptul că fetusul se prezenta prin asediu. Maccani a dat naștere prin cezariană de urgență a unui băiețel (al treilea reclamant). Cezariană a fost efectuată la două ore și douăzeci și unu de minute după descoperirea unor pierderi hematice majore. Copilul, care cântărea mai puțin de un kilogram la naștere, a fost afectat ulterior de o diplegie spastică și de o întârziere psihomotorie care i-a provocat un handicap estimat la 100%. (2) Procedura civilă în primă instanță La 18 iulie 1997, primii doi reclamanți, în numele lor și în numele fiului lor, au inițiat o procedură civilă în fața instanței din Trento (denumită în continuare " tribunalul") împotriva organismului provincial pentru serviciile sanitare (Azienda Provinciale per i Servizi Sanitari) ) de Trento, de la doi medici de gardă aflați la curent cu spitalizarea celei de-a doua reclamante, precum și de la două societăți de asigurări pentru a obține repararea daunelor pe care le considerau a fi suferite din cauza acțiunilor personalului medical în îngrijirea dlui Maccani și a legăturii acestora cu boala celui de-al treilea reclamant. Reclamanții s-au plâns de neimpunerea în fața celei de-a doua reclamante a unui regim de repaus absolut, ținând seama în special de istoricul medical al acesteia, de neexecutarea unui control cardiac continuu, de lipsa administrării de medicamente pentru oprirea scurgerilor de lichid amniotic și de întârzierea executării cezariană. La 25 iulie 2001, expertul numit din oficiu a prezentat un raport în care a indicat că handicapul copilului nu poate fi atribuit decât după nașterea sa prematură și a subliniat că monitorizarea cardiacă continuă a fost prevăzută doar începând cu a 27-a. Săptămâna de sarcină (înainte de această dată, au fost suficiente auto-testări simple ale pacientei). În plus, având în vedere că recurenta a fost în săptămâna 26 de sarcină, în conformitate cu principiile medicale în acest domeniu, s-a recomandat continuarea sarcinii cât mai mult posibil. Printr-o hotărâre pronunțată la 6 martie 2003, Tribunalul a respins cererea reclamanților care excludeau astfel orice răspundere a personalului medical în patologia al cărei copil fusese afectat. Potrivit instanței, handicapul acestuia a fost cauzat de nașterea prematură și, în conformitate cu jurisprudența constantă, sarcina probei privind legătura de cauzalitate dintre conducerea personalului spitalului și patologia copilului cântărea asupra părții solicitante. Tribunalul a reluat argumentele prezentate în expertiza medicală și a arătat că, potrivit mărturiei moașei care l-a examinat pe dl Maccani în seara de 20 martie 1993, cu această ocazie, bătăile inimii copilului nenăscut erau regulate. În ceea ce privește celeritatea cezariană, subliniind în același timp că în stadiul de gestație de specie era de dorit să se continue sarcina cât mai mult posibil, instanța a indicat că operația a fost efectuată în dimineața următoare, ca urmare a constatării unor grave pierderi hematice la pacientă. 3. La 5 iunie 2003, reclamanții au făcut apel la Curtea de Apel din Trento. La 28 februarie 2005, expertul numit din oficiu a prezentat un raport în care a subliniat inutilitatea amniotransfuziei în speță și a indicat că, în situația celei de a doua recurente, ridicarea pentru a-și satisface nevoile fiziologice nu era incompatibilă cu necesitatea de odihnă absolută. În plus, monitorizarea continuă a inimii, efectuată în general la locul de muncă, nu a fost necesară într-o perioadă îndepărtată de la naștere. Potrivit expertului, examinarea efectuată pentru a evalua sănătatea copilului la naștere (așa-numita scor Apgar) a fost satisfăcătoare. De asemenea, acesta a arătat că perioada de aproximativ două ore dintre pierderile hematice și cezariană nu a dus în sine la o neglijență din partea personalului medical; expertul va reitera faptul că nu a putut fi identificată nicio legătură cauzală între comportamentul personalului și patologia celui de-al treilea reclamant, atribuibilă numai condiției sale de prematuritate. La 15 aprilie 2005, expertul pârâtului a prezentat un raport care contesta expertiza și a indicat un studiu privind leucomalacia citică (paraliză cerebrală la copiii născuți în greutate) conform căruia această boală se poate declanșa fie din cauza supremației, fie din cauza unei suferințe fetale a copilului. Cu toate acestea, în opinia expertului, în cazul de față, a doua cauză nu putea fi exclusă în măsura în care examinările cardiologice nu au fost efectuate înainte de naștere. Prin hotărârea depusă la 2 decembrie 2005, Curtea de Apel a respins cererea reclamanților și a reamintit în primul rând că, potrivit jurisprudenței Curții de Casație, legătura de cauzalitate dintre comportamentul personalului medical și prejudiciul (evento dannoso) este întreruptă atunci când apar noi fapte, care implică ele însele verificarea prejudiciului respectiv. În opinia Curții de Apel, în cazul de față, a avut loc un nou fapt care a dus la boala celui de-al treilea reclamant, și anume nașterea prematură a acestuia. Această supremație fiind, în sine, capabilă să provoace boala celui de-al treilea reclamant, a fost la cererea părții solicitante să furnizeze dovada faptului că nașterea prematură a copilului nu a avut nici un efect asupra declanșării bolii sale. Curtea de apel a analizat apoi cele trei comportamente ale personalului sanitar de care se plâng reclamanții, și anume: : neexecutarea amnio-transfuziei, neimpunerea unui regim de repaus absolut și lipsa de celeritate în executarea cezariană. Pe baza expertizei pentru a concluziona că examinarea amnio-transfuziei nu este utilă, în ceea ce privește neimpunerea unui regim de repaus absolut, Curtea a arătat că, potrivit declarațiilor soacrei lui M. Maccani, aceasta din urmă a rămas în pat tot timpul, cel puțin în cunoștință de vizita sa, așa că nu a existat nici o dovadă că prescripția de odihnă absolută a fost încălcată. Curtea de Apel a considerat în al treilea rând că nu a existat nici o întârziere în executarea cezariană și că indicele Apgar În opinia Curții, nu s-a constatat nici o durere fetală la fătul nenăscut, suferința respiratorie, cauzată de boala celui de-al treilea reclamant, fiind cauzată de o afecțiune care atacă plămânii (legume hialine) tipică la marile supremații. În cele din urmă, instanța a afirmat că condițiile fetusului în momentul intrării în spital erau singurele capabile să determine boala gravă a copilului afectat. 4. Procedura în fața Curții de Casație La 15 februarie și 14 decembrie 2006, reclamanții s-au ocupat de casare și au subliniat că nu i s-a dat nici un ordin de odihnă absolută celei de-a doua reclamante și că, potrivit expertizei pe care au furnizat-o, faptul că aceasta s-a putut ridica din pat a implicat o pierdere de lichid amniotic ca urmare a căreia placenta s-a detașat. Maccani s-a ridicat din pat și a arătat clar că, în trei zile de spitalizare, ea ar fi trebuit, cu siguranță, să-și îndeplinească cerințele naturale și, în plus, au contestat sarcina probei impuse acestora și s-au plâns că nu s-a efectuat nici un control cardiac asupra celui de-al doilea reclamant. Acest lucru ar fi împiedicat detectarea în timp util a stării de suferință fetală a copilului. Prin hotărârea depusă la 19 ianuarie 2007, Curtea de Casație i-a dezamagit pe reclamanți. În ceea ce privește prescrierea repausului absolut, Curtea a fost în primul rând responsabilă, în cadrul controlului său asupra coerenței logice a motivării hotărârii Curții de Apel, că patologia celui de-al treilea reclamant ar fi apărut În acest context, nu era necesar să se stabilească dacă avertismentele personalului sanitar au fost suficiente și dacă și de câte ori reclamanta s-a ridicat efectiv În al doilea rând, Curtea a subliniat, deși nu împărtășește nicio afirmație a Curții de Apel potrivit căreia reclamanții ar fi trebuit să demonstreze că boala celui de-al treilea reclamant era independentă de supremația sa, că Curtea de Apel și-a motivat în mod corespunzător și rațional decizia, indicând că reclamanții nu au demonstrat că există o legătură cauzală între comportamentul personalului sanitar și boala celui de-al treilea reclamant. În ceea ce privește art. 6 alineatul (1) și art. 8 din convenție, reclamanții se plâng de lipsa de echitate a procedurii și de încălcarea dreptului la sănătate al celui de-al treilea reclamant. Maccani are un regim de odihnă absolut pentru a-l împiedica să se ridice din pat, ținând cont în special de interesul de a prelungi cât mai mult posibil sarcina reclamantei și de a evita astfel o naștere prematură; reclamanții se plâng, de asemenea, de o răsturnare nelegitimă a sarcinii probei. Acestea denunță faptul că Curtea de Casație, deși nu împărtășește concluziile Curții de Apel de la Trento potrivit cărora era de competența reclamanților să demonstreze absența unei legături între patologia copilului și nașterea prematură a acestuia, nu a tras din acest raționament neeligibilitatea hotărârii de a doua instanță, care se baza, cel puțin parțial, pe acest argument. (2) Reclamanții denunță apoi încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, în ceea ce privește principiul egalității de arme, și 8 din Convenție, din punctul de vedere al dreptului la respectarea vieții private și de familie a acestora. Ei contestă faptul că timpul (două ore și douăzeci și unu de minute) s-a scurs între pierderile hematice ale celei de-a doua reclamante și intervenția prin cezariană nu a fost încheiat. reclamantul se plânge că instanța de apel nu a reținut studiul indicat în experiența depusă la 15 aprilie 2005 privind leucomalacia citică și că a considerat că indicele Apgar al copilului este suficient. (3) Invocând art. 6, din punctul de vedere al principiului egalității de arme și 8 din Convenție, în ceea ce privește dreptul la integritate fizică și dreptul la respectarea vieții private și de familie, reclamanții se plâng că examinările cardiologice nu au fost efectuate și evocă posibilitatea ca rezultatele examinării sale să fi fost ascunse. (4) În sfârșit, reclamanții denunță încălcarea interdicției privind abuzul de drept protejată prin art. 17 din Convenție. ÎN DREPT, Curtea consideră că plângerile ridicate de reclamanți pot fi examinate, în ansamblul lor, în ordinea următoare. (1) Reclamanții invocă art. 6 alin. (1) din Convenție (atât din punctul de vedere al echității procedurii, cât și al principiului egalității armelor), referindu-se în special la patru întrebări: (a) neimpunerea unui regim de repaus absolut la cea de-a doua reclamantă (b) atribuirea sarcinii probei reclamanților în ceea ce privește lipsa unei legături de cauzalitate între nașterea prematură a copilului și patologia acestuia; ; (d) oportunitatea și executarea efectivă a anumitor examene medicale (în special examenele cardiologice) și neluarea în considerare a indicațiilor expertului privind leucomalacia citică. art. 6 din Convenție prevede astfel în părțile sale relevante Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea amintește de la început că nu îi revine sarcina de a înlocui instanțele naționale, cărora le revine în primul rând sarcina de a evalua dovezile și de a aplica dreptul intern, rolul său principal fiind acela de a se asigura că deciziile lor nu sunt afectate de arbitrare sau de iraționalitate vădită (a se vedea Erikson c. Italia, cererea nr 37900/97, cauza 26 octombrie 1999 Pascal și Celine Lopez, cererea nr. 45325/06, dec. 2 februarie 2010 și Kalender c. Turcia, n 4314/02, §§ 59-61, 15 decembrie 2009). Totuși, acest lucru nu este cazul în cazul de față, organismele interne care și-au sprijinit deciziile pe expertiză medicală. În plus, faptul că lipsa de impozitare a unui regim de repaus absolut și lipsa de celeritate în executarea cezariană, ale cărei reclamanți se plâng, au condus în mod direct, dincolo de orice îndoială, la patologia al treilea reclamant nu a fost demonstrată în speță. Pe de altă parte, Curtea nu poate înlocui instanțele interne cu privire la evaluarea posibilității anumitor examene medicale și la luarea în considerare a anumitor date medicale. În ceea ce privește atribuirea sarcinii probei reclamanților cu privire la lipsa unei legături de cauzalitate între nașterea prematură a copilului și patologia sa, Curtea arată că, prin hotărârea sa depusă la 19 În ianuarie 2007, Curtea de Casație a revenit asupra afirmațiilor Curții de Apel de la Trento cu privire la acest subiect, concluzionând că aceasta din urmă și-a motivat în mod corespunzător decizia pe baza constatării că reclamanții nu au dovedit existența unei legături de cauzalitate între comportamentul personalului medical și boala celui de-al treilea reclamant. În opinia Curții, această parte a cererii este, prin urmare, în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. 2. Pe baza acelorași argumente invocate în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții denunță, de asemenea, încălcarea articolului 8 din convenție care se plâng atât în ceea ce privește limitarea dreptul la sănătate al celui de-al treilea reclamant, dreptul la integritate fizică și dreptul reclamanților la respectarea vieții lor private și de familie. Astfel, articolul în cauză este exprimat în părțile relevante ale acestuia Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie (...). O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, binele să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora. Curtea remarcă în primul rând că dreptul la sănătate Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru incompatibilitatea rațională a materialului cu drepturile garantate de Convenție. Curtea arată apoi că reclamanții au omis să susțină argumentul referitor la încălcarea dreptului lor la respectarea vieții de familie. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru lipsa evidentă a temeiului, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. În ceea ce privește restul acestei părți a cererii, presupunând chiar că reclamanții au invocat în esență art. 8 din Convenție în fața instanțelor interne, Curtea consideră următoarele: de la bun început, aceasta amintește că intră în domeniul de aplicare al articolului 8 din Convenție chestiunile legate de integritatea morală și fizică a persoanelor (a se vedea, de exemplu, mutatis mutandis, Hotărârea Raninen c. Finlanda din 16 decembrie 1997, § 63, Botta c. Italia , din 24 februarie 1998, § 32, Y.F. c. Turcia , nr 24209/94, 22 iulie 2003, § 33 și M.C. c. Bulgaria , nr 39272/98, 4 decembrie 2003, la participarea acestora la alegerea actelor medicale care le sunt acordate și la consimțământul lor în această privință (a se vedea în special hotărârile mutatis mutandis . Herczegfalvy c. Austria, din 24 septembrie 1992, seria A 244, § 86 și §§ 82-83 Pretty c. Regatul Unit, n 2346/02, din 29 aprilie 2002, CEDO 2002-III, § 63 și Y.F. , citată anterior, aceleași referințe), și accesul la informații care să le permită să evalueze riscurile sanitare la care sunt expuși (a se vedea în special mutatis mutandis, Hotărârile Guerra și alții, Italia din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, §60 și Rochec. Regatul Unit [GC], din 19 octombrie 2005, n 32555/96, CEDO 2005-X, § 155. Curtea arată apoi că angajamentele mai degrabă negative prevăzute la art. 8, precum și în alte dispoziții ale convenției, pot adăuga obligații pozitive inerente respectării efective a drepturilor garantate (a se vedea Rochec. Regatul Unit [GC], n 32555/96, § 157, CEDO 2005 Trocellier c. Franța (dec.), n 757/72/01, 5 octombrie 2006 și Yard Astfel, Curtea a statuat că obligațiile statelor părți, existente pe teren al dreptului la viață, constând, pe de o parte, în instituirea unui sistem judiciar eficace și independent care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ aflat sub responsabilitatea profesioniștilor din domeniul sănătății și, pe de altă parte, în instituirea unui cadru de reglementare care să impună spitalelor adoptarea unor măsuri adecvate pentru a asigura protecția vieții bolnavilor lor valorează, fără îndoială, și în același context, în ceea ce privește prejudicii grave ale integrității fizice care intră în domeniul de aplicare a articolului 8 din Convenție (a se vedea Trocellier c. Franța, menționată anterior). Or, în acest caz, Curtea arată că reclamanții au avut acces la o procedură care permite judecarea responsabilității personalului medical care a preluat M În plus, având în vedere considerațiile dezvoltate în temeiul articolului 6 din convenție, Curtea constată că, în cazul de față, hotărârile referitoare la acestea nu au fost afectate de un arbitrar sau de o iraționalitate vădită. În plus, în măsura în care reclamanții denunță că au fost comise erori de apreciere și de acțiune de către echipa medicală, în special în ceea ce privește impunerea unui regim de repaus absolut, celeritatea în executarea cezariană și evaluarea posibilității anumitor examinări medicale și luarea în considerare a anumitor date medicale, Curtea constată că diferitele expertize, precum și concluziile instanțelor interne au exclus orice abatere sau neglijență medicală. Or, nu este de competența Curții să repună în discuție aceste concluzii și nici să se dedice unor presupuneri pe baza informațiilor medicale de care dispune cu privire la caracterul corect al concluziilor experților (a se vedea Yard mai sus, § 59 și Tysiąc c. Polonia, nr. 5410/03, § 119, CEDO 2007 IV). Prin urmare, Curtea arată că această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. (3) În sfârșit, reclamanții denunță încălcarea interdicției privind abuzul de drept protejată prin art. 17 din convenție. Nici una dintre dispozițiile (...) Convenției nu poate fi interpretată ca implicând un stat, un grup sau un individ, orice drept de a se angaja într-o activitate sau de a realiza un act de distrugere a drepturilor sau libertăților recunoscute în (...) convenție sau limitări mai ample ale acestor drepturi și libertăți decât cele prevăzute în Convenție. Curtea arată că reclamanții au omis să susțină acest motiv, care, prin urmare, trebuie respins pentru nefondare vădită în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Françoise Tulkens Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

26053/07

présentée par Alberto Carlo DOSSI et autres

contre l'Italie

La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant le 12 octobre 2010 en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Ireneu Cabral Barreto,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Ișıl Karakaș,

Guido Raimondi,

juges,

et de Stanley Naismith,

greffier,

Vu la requête susmentionnée introduite le 8 juin 2007,

Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l'article 41 du règlement de la Cour.

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, M. Alberto Carlo Dossi, M

me

Rossella Maccani et M. Antonio Giulio Dossi, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1959, 1957 et 1993 et résidant à Trento. Les deux premiers requérants sont les parents du troisième. Les requérants sont représentés devant la Cour par M

es

Sergio De Carneri et Giuliana Vialli, avocats à Rovereto (Trento).

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

En 1991, M

me

Maccani (deuxième requérante) subit l'ablation d'une partie de son utérus et, en 1992, elle fit une fausse couche spontanée.

Le 19 mars 1993, à la 26

ème

semaine de grossesse, elle fut hospitalisée près l'hôpital «

Santa Chiara

» de Trento en raison de la rupture prématurée du sac amniotique. Le jour suivant, les médecins constatèrent une absence presque totale de liquide amniotique, des pertes hématiques et le fait que le fœtus se présentait par le siège.

Le 21 mars 1993, M

me

Maccani accoucha par césarienne d'urgence d'un petit garçon (le troisième requérant). La césarienne fut pratiquée deux heures et vingt et une minutes après le constat de pertes hématiques importantes. L'enfant, qui pesait moins d'un kilo à la naissance, fut par la suite affecté d'une diplégie spastique et d'un retard psychomoteur lui provoquant un handicap estimé à 100 %.

Le 18 juillet 1997, les deux premiers requérants, en leurs noms et pour le compte de leur fils, entamèrent une procédure civile devant le tribunal de Trento (ci-après «

le tribunal

») à l'encontre de l'organisme provincial pour les services sanitaires (

Azienda Provinciale per i Servizi Sanitari

) de Trento, de deux médecins de garde au courant de l'hospitalisation de la deuxième requérante ainsi que de deux compagnies d'assurance afin d'obtenir la réparation des dommages qu'ils estimaient avoir subis en raison des agissements du personnel médical dans la prise en charge de M

me

Maccani et de leur lien avec la maladie du troisième requérant. Les requérants se plaignirent de la non-imposition à la deuxième requérante d'un régime de repos absolu, compte tenu notamment des antécédents médicaux de celle-ci, de la non-exécution d'un monitoring cardiaque continuel, du manque d'administration de médicaments visant à arrêter les fuites de liquide amniotique et d'un retard dans l'exécution de la césarienne.

Le 25 juillet 2001, l'expert nommé d'office déposa un rapport dans lequel il indiqua que le handicap de l'enfant n'était attribuable qu'à sa naissance prématurée et souligna que le monitoring cardiaque continuel n'était prévu qu'à partir de la 27

ème

semaine de grossesse (avant cette date, des simples auscultations de la patiente étant suffisantes). De plus, compte tenu de ce que la requérante était à la 26

ème

semaine de grossesse, en application des principes médicaux en la matière, il était conseillé de poursuivre la grossesse aussi longtemps que possible.

Par un jugement déposé le 6 mars 2003, le tribunal rejeta la demande des requérants excluant ainsi toute responsabilité du personnel médical dans la pathologie dont l'enfant avait été affecté. Selon le tribunal, le handicap de celui-ci était dû à sa naissance prématurée et, en application de la jurisprudence constante, la charge de la preuve portant sur le lien de causalité entre la conduite tenue par le personnel de l'hôpital et la pathologie de l'enfant pesait sur la partie demanderesse. Le tribunal reprit les arguments présentés dans l'expertise médicale et releva que, d'après le témoignage de la sage-femme ayant ausculté M

me

Maccani le soir du 20

mars 1993, à cette occasion, les battements cardiaques du bébé à naître étaient réguliers. Quant à la célérité de la césarienne, tout en soulignant qu'au stade de la gestation d'espèce il était souhaitable de poursuivre la grossesse le plus longtemps possible, le tribunal indiqua que l'opération avait été effectuée le matin suivant, suite au constat d'importantes pertes hématiques chez la patiente.

Le 5 juin 2003, les requérants interjetèrent appel devant la cour d'appel de Trento.

Le 28 février 2005, l'expert nommé d'office déposa un rapport dans lequel il souligna l'inutilité de l'amnio-transfusion en l'espèce et indiqua que, dans la situation de la deuxième requérante, le fait de se lever pour satisfaire ses besoins physiologiques n'était pas incompatible avec la nécessité de repos absolu. En outre, le monitoring cardiaque continuel, pratiqué en règle générale au courant du travail, n'était pas nécessaire dans une période lointaine de l'accouchement. De l'avis de l'expert, l'examen effectué pour évaluer la santé de l'enfant à sa naissance (score dit d'

«

Apgar

»

) était satisfaisant. Il indiqua également que le temps d'environ deux heures s'étant écoulé entre les pertes hématiques et la césarienne n'entraînait pas en soi une négligence de la part du personnel médical. L'expert réitéra qu'aucun lien de causalité ne pouvait être décelé entre le comportement du personnel et la pathologie du troisième requérant, attribuable celle-ci uniquement à sa condition de grand prématuré.

Le 15 avril 2005, l'expert de la partie défenderesse déposa un rapport contestant l'expertise et indiquant une étude concernant la leucomalacie cystique (paralyse cérébrale chez les enfants nés en sous poids) selon laquelle cette pathologie peut se déclencher en raison soit de la prématurité soit d'une souffrance fœtal de l'enfant. Or, de l'avis de l'expert, dans le cas d'espèce, la deuxième cause ne pouvait pas être écartée dans la mesure où les examens cardiologiques n'avaient pas été effectués avant l'accouchement.

Par un arrêt déposé le 2 décembre 2005, la cour d'appel rejeta la demande des requérants. Elle rappela d'abord que, selon la jurisprudence de la Cour de cassation, le lien de causalité entre le comportement du personnel médical et le dommage (

evento dannoso

) est interrompu lorsque de nouveaux faits, comportant par eux-mêmes la vérification dudit dommage, surgissent.

De l'avis de la cour d'appel, dans le cas d'espèce, un nouveau fait entraînant la maladie du troisième requérant avait eu lieu, à savoir, sa naissance prématurée. Cette prématurité étant, à elle seule, capable de provoquer la maladie du troisième requérant, il était à la partie demanderesse de fournir la preuve de ce que la naissance prématurée de l'enfant n'avait eu aucune incidence dans le déclanchement de sa maladie.

La cour d'appel analysa ensuite les trois comportements du personnel sanitaire dont les requérants se plaignent, à savoir

: la non-exécution de l'amnio-transfusion, la non-imposition d'un régime de repos absolu et le manque de célérité dans l'exécution de la césarienne.

S'appuyant sur l'expertise pour conclure à l'inutilité de l'examen d'amnio-transfusion, quant à la non-imposition d'un régime de repos absolu, la cour releva que, selon les déclarations de la belle-mère de M

me

Maccani, cette dernière était restée en permanence au lit, du moins, au courant de sa visite. Il n'y avait donc pas la preuve que la prescription du repos absolu avait été violée.

La cour d'appel considéra troisièmement qu'il n'y avait pas eu de retard dans l'exécution de la césarienne et que l'indice d'

Apgar

était suffisant. De l'avis de la cour, aucune souffrance fœtale n'avait été décelée chez le bébé à naître, la souffrance respiratoire, cause de la maladie du troisième requérant, ayant été entraînée par une pathologie attaquant les poumons (les «

membranes hyalines

») typique chez les grands-prématurés.

Enfin, la cour affirma que les conditions du fœtus au moment de l'entrée à l'hôpital étaient, à elles seules, capables d'entraîner la grave maladie dont l'enfant avait été affecté.

Les 15 février et 14 décembre 2006, les requérants se pourvurent en cassation. Ils soulignèrent qu'aucune consigne de repos absolu n'avait été donnée à la deuxième requérante et que, d'après l'expertise qu'ils avaient fournie le fait que celle-ci ait pu se lever du lit avait comporté une perte de liquide amniotique suite à laquelle le placenta s'était détaché. En tout cas, le fait que M

me

Maccani s'était levée du lit ressortait clairement du fait que, au courant de trois jours d'hospitalisation, elle aurait dû certainement satisfaire ses exigences naturelles. Ils contestèrent en outre la charge de la preuve que leur était imposée et se plaignirent du fait qu'aucun monitoring cardiaque n'avait été effectué sur la deuxième requérante. Ceci aurait empêché de détecter en temps utile l'état de souffrance fœtal du bébé.

Par un arrêt déposé le 19

janvier 2007, la Cour de cassation débouta les requérants.

Quant à la prescription du repos absolu, la Cour releva d'abord, dans le cadre de son contrôle sur la cohérence logique de la motivation de l'arrêt de la cour d'appel, que la pathologie du troisième requérant serait survenue «

même si la patiente n'avait jamais abandonné le lit

». Dans ce contexte, «

il était inutile d'établir si les avertissements du personnel sanitaire avaient été suffisants et si, et combien de fois, la requérante s'était effectivement levée

».

Deuxièmement, la Cour releva, tout en ne partageant aucunement l'affirmation de la cour d'appel selon laquelle les requérants auraient dû prouver que la maladie du troisième requérant était indépendante de sa prématurité, que la cour d'appel avait tout de même motivé de façon adéquate et rationnelle sa décision en indiquant que les requérants n'avaient pas prouvé qu'il y avait un lien de causalité entre le comportement du personnel sanitaire et la maladie du troisième requérant.

GRIEFS

droit à la santé

» du troisième requérant.

Sous l'angle de ces articles, ils dénoncent le fait que le personnel sanitaire n'ait pas imposée à M

me

Maccani un régime de repos absolu de manière à l'empêcher catégoriquement de se lever du lit, compte tenu notamment de l'intérêt de prolonger le plus possible la grossesse de la requérante et d'éviter ainsi un accouchement prématuré.

Les requérants se plaignent aussi d'un renversement illégitime de la charge de la preuve. Ils dénoncent le fait que la Cour de cassation, toute en ne partageant pas les conclusions de la cour d'appel de Trento selon lesquelles il appartenait aux requérants de démontrer l'absence de lien entre la pathologie de l'enfant et sa naissance prématurée, n'ait pas tiré de ce raisonnement l'inadmissibilité du jugement de deuxième instance, lequel se fondait, du moins en partie, sur cet argument.

Ils contestent que le temps (deux heures et vingt et une minutes) s'étant écoulé entre les pertes hématiques de la deuxième requérante et l'intervention par césarienne ne soit «

pas indicatif d'un comportement négligent

» du personnel médical, tel qu'indiqué dans l'arrêt de la Cour de cassation.

Les requérants se plaignent du fait que la cour d'appel n'ait pas retenu l'étude indiquée dans l'expertise déposée le 15 avril 2005 concernant la leucomalacie cystique et qu'elle ait estimé l'indice d'

Apgar

de l'enfant comme étant suffisant.

droit à l'intégrité physique

» et à celui au respect de la vie privée et familiale, les requérants se plaignent du fait que les examens cardiologiques n'ont pas été effectués et ils évoquent la possibilité que les résultats de ses examen aient été cachés.

EN DROIT

La Cour estime que les doléances soulevées par les requérants peuvent être examinées, dans leur ensemble, dans l'ordre qui suit.

: a) la non imposition d'un régime de repos absolu chez la deuxième requérante

; b) l'attribution de la charge de la preuve aux requérants quant au manque d'un lien de causalité entre la naissance prématurée de l'enfant et sa pathologie

; c) la promptitude dans l'exécution de la césarienne

; d) l'opportunité et l'exécution effective de certains examens médicaux (notamment les examens cardiologiques) et la non prise en compte des indications de l'expert concernant la leucomalacie cystique.

L'article article 6 de la Convention dispose ainsi dans ses parties pertinentes

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

La Cour rappelle d'emblée qu'il ne lui appartient pas de se substituer aux tribunaux nationaux, auxquels il incombe au premier chef d'apprécier les preuves et d'appliquer le droit interne, son rôle consistant surtout à s'assurer que leurs décisions ne sont pas entachées d'arbitraire ou d'irrationalité manifeste (voir

Erikson c. Italie

, requête n

o

37900/97, déc. 26, octobre 1999

;

Pascal et Céline Lopez

, requête n

o

45325/06, déc. 2 février 2010 et

Kalender c. Turquie

, n

o

4314/02, §§ 59-61, 15 décembre 2009). Or tel n'est pas le cas en l'espèce, les instances internes ayant appuyé leurs décisions sur des expertises médicales. De plus, le fait que le manque d'imposition d'un régime de repos absolu et le défaut de célérité dans l'exécution de la césarienne, dont les requérants se plaignent, aient directement entraîné, au-delà de tout doute, la pathologie dont le troisième requérant est affecté, n'a pas été démontré en l'espèce. Par ailleurs, la Cour ne saurait se substituer aux instances internes quant à l'évaluation de l'opportunité de certains examens médicaux et de la prise en compte de certaines données médicales.

En ce qui concerne l'attribution de la charge de la preuve aux requérants quant au manque d'un lien de causalité entre la naissance prématurée de l'enfant et sa pathologie, la Cour relève que, par son arrêt déposé le 19

janvier 2007, la Cour de cassation est revenue sur les affirmations de la cour d'appel de Trento à ce sujet, concluant que cette dernière avait tout de même dûment motivé sa décision s'appuyant sur le constat que les requérants n'avaient pas prouvé l'existence d'un lien de causalité entre le comportement du personnel médical et la maladie du troisième requérants.

De l'avis de la Cour, cette partie de la requête est donc manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

droit à la santé

» du troisième requérant, de son droit à «

l'intégrité physique

» et du droit des requérants au respect de leur vie privée et familiale.

L'article en question est ainsi libellé dans ses parties pertinentes

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...).

2.

Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l'ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d'autrui.

»

La Cour note d'emblée que le «

droit à la santé

» ne rentre pas en tant que tel dans ceux garantis par la Convention et ses Protocoles (voir, parmi beaucoup d'autres,

Fiorenza c.

Italie

, déc., n

o

44393/98, 28

novembre 2000). Cette partie de la requête doit donc être rejetée pour incompatibilité

ratione materiae

avec les droits garantis par la Convention.

La Cour relève ensuite que les requérants ont omis d'étayer le grief portant sur la violation de leur droit au respect de la vie familiale. Cette partie de la requête doit donc être rejetée pour défaut manifeste de fondement, selon l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Quant au restant de cette partie de la requête, à supposer même que les requérants aient soulevé en substance l'article 8 de la Convention devant les juridictions internes, la Cour considère ce qui suit.

Elle rappelle d'emblée qu'entrent dans le champ d'application de l'article 8 de la Convention les questions liées à l'intégrité morale et physique des individus (voir, par exemple,

mutatis mutandis

, les arrêts

Raninen c.

Finlande

, du 16 décembre 1997, § 63,

Botta c. Italie

, du 24 février 1998, §

32,

Y.F. c. Turquie

, n

o

24209/94, 22 juillet 2003, § 33 et

M.C. c. Bulgarie

, n

o

39272/98, du 4 décembre 2003), à leur participation au choix des actes médicaux qui leur sont prodigués ainsi qu'à leur consentement à cet égard (voir notamment,

mutatis mutandis

, les arrêts

Herczegfalvy c. Autriche

, du 24 septembre 1992, série A

o

244, § 86 et §§

82-83

;

Pretty c. Royaume-Uni

, n

o

2346/02, du 29 avril 2002, CEDH 2002-III, § 63, et

Y.F.

, précité, mêmes références), et à l'accès à des informations leur permettant d'évaluer les risques sanitaires auxquels ils sont exposés (voir en particulier,

mutatis mutandis

, les arrêts

Guerra et autres c. Italie

, du 19 février 1998,

Recueil des arrêt et décisions

1998-I, §60, et

Roche c. Royaume-Uni

[GC], du 19

octobre 2005, n

o

32555/96, CEDH 2005-X, § 155).

La Cour relève ensuite qu'aux engagements plutôt négatifs contenus dans l'article 8, comme dans d'autres dispositions de la Convention, peuvent s'ajouter des obligations positives inhérentes à un respect effectif des droits garantis (voir

Roche c. Royaume-Uni

[GC], n

o

32555/96, § 157, CEDH 2005

‑

X

;

Trocellier c. France

(déc.), n

o

75725/01, 5 octobre 2006 et

Yardımcı c. Turquie

, n

o

25266/05, § 55, 5 janvier 2010).

Ainsi, la Cour a jugé que les obligations des Etats parties, existant sur le terrain du droit à la vie, consistant d'une part à instaurer un système judiciaire efficace et indépendant permettant d'établir la cause du décès d'un individu se trouvant sous la responsabilité de professionnels de la santé et, d'autre part, à mettre en place un cadre réglementaire imposant aux hôpitaux l'adoption de mesures propres à assurer la protection de la vie de leurs malades valent sans aucun doute également s'agissant, dans le même contexte, d'atteintes graves à l'intégrité physique entrant dans le champ d'application de l'article

8 de la Convention (voir

Trocellier c. France

, précitée).

Or, dans le cas présent, la Cour relève que les requérants ont eu accès à une procédure permettant de juger la responsabilité de l'équipe médicale ayant pris en charge M

me

Maccani et que les juridictions internes ont conclu à l'absence de toute responsabilité. Par ailleurs, compte tenu des considérations développées dans le cadre de l'article 6 de la Convention, la Cour note que, en l'espèce, les décisions y relatives n'ont pas été entachées d'arbitraire ou d'irrationalité manifeste.

En outre, dans la mesure où les requérants dénoncent que des erreurs d'appréciation et d'agissement ont été commises par l'équipe médicale, concernant notamment l'imposition d'un régime de repos absolu, la célérité dans l'exécution de la césarienne et l'évaluation de l'opportunité de certains examens médicaux et de la prise en compte de certaines données médicales, la Cour constate que les différentes expertises de même que les conclusions des juridictions internes ont exclu toute faute ou négligence médicale. Or, il n'appartient pas à la Cour de remettre en cause ces conclusions ni de se livrer à des conjectures à partir des renseignements médicaux dont elle dispose sur le caractère correct des conclusions des experts (voir

Yardımcı c. Turquie

, précité, § 59 et

Tysiąc c. Pologne

, n

o

5410/03, § 119, CEDH 2007

‑

IV).

Partant, la Cour relève que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée selon l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

:

«

Aucune des dispositions de la (...) Convention ne peut être interprétée comme impliquant pour un Etat, un groupement ou un individu, un droit quelconque de se livrer à une activité ou d'accomplir un acte visant à la destruction des droits ou libertés reconnus dans la (...) Convention ou à des limitations plus amples de ces droits et libertés que celles prévues à [la] Convention.

»

La Cour relève que les requérants ont omis d'étayer ce grief, lequel doit donc être rejeté pour défaut manifeste de fondement selon l'article 35 §§ 3

et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Stanley Naismith

Françoise Tulkens

Greffier

Président