CASE OF STOIAN v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 12.221/06) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, domnul Theodor Stoian (

Reclamantul este reprezentat de domnul Ionel Olteanu, avocat în București. Guvernul român (

La data de 5 martie 2008, președintele Secției a treia a hotărât să îi comunice cererea Guvernului. Așa cum permitea art. 29 § 3 din Convenție, acesta a mai hotărât să se analizeze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. În aplicarea Protocolului nr. 14, cererea a fost atribuită unui comitet.

Reclamantul s-a născut în anul 1934 și locuiește în București.

Reclamantul, S.D.G., S.M., B.E., N.I. și S.E. sunt coproprietari, cu cote-părți diferite, ai unui bun imobiliar situat în București, din str. Virgil Pleșoianu nr. 120. Reclamantul și familia sa locuiau în imobil din anul 1954.

La data de 30 noiembrie 1992, S.D.G. și S.M. au sesizat Judecătoria Sectorului 1 București cu o acțiune îndreptată împotriva reclamantului, a lui B.E., N.I. și S.E., în vederea ieșirii din indiviziune cu privire la imobilul menționat mai sus. Prin Sentința din data de 23 martie 1995, Judecătoria Sectorului 1 București le-a atribuit imobilul lui S.D.G. și lui S.M., cu condiția plății unei sulte fiecăruia dintre pârâți, printre care se număra și reclamantul.

Apelul reclamantului a fost admis de Tribunalul București prin Decizia din data de 20 decembrie 1996, care i-a atribuit astfel imobilul și l-a obligat să le plătească o sultă celorlalte părți. Decizia a rămas definitivă la data de 11 noiembrie 1997, printr-o decizie pronunțată de Curtea de Apel București care a respins recursul formulat de S.D.G. și S.M.

La o dată neprecizată, B.E. i-a donat partea sa de imobil lui S.D.G. La data de 19 decembrie 1997, reclamantul a plătit sultele stabilite prin Decizia din 20 decembrie 1996 în favoarea lui S.D.G. și S.M. S.E. și N.I. i-au cedat drepturile lor reclamantului.

La data de 15 decembrie 1997, S.D.G. a sesizat Tribunalul București cu o cerere de revizuire a Deciziei din data de 11 noiembrie 1997. Prin Decizia din data de 2 martie 1998, tribunalul i-a respins cererea pe motivul că documentul invocat de S.D.G. nu constituia „un act nou“ în sensul prevederilor legale pentru a putea justifica o cerere de revizuire.

S.D.G. a formulat recurs în fața Curții de Apel București.

La data de 3 mai 1999, reclamantul a solicitat strămutarea cauzei. Cauza a fost strămutată la Curtea de Apel Pitești, care a admis cererea de revizuire introdusă de S.D.G. prin Hotărârea rămasă definitivă din data de 29 octombrie 1999. După ce a apreciat că cererea de revizuire era justificată, Curtea de Apel Pitești a analizat fondul cauzei, a anulat Decizia din 11 noiembrie 1997 și a menținut Hotărârea din 28 martie 1995 a Judecătoriei Sectorului 1 București prin care imobilul le era atribuit lui S.D.G. și lui S.M.

La data de 19 decembrie 2000, reclamantul a sesizat Curtea de Apel Pitești cu o contestație în anulare împotriva Deciziei definitive pronunțate de aceeași instanță la data de 29 octombrie 1999.

Prin Decizia rămasă definitivă din data de 16 iulie 2001, Curtea de Apel Pitești a admis contestația în anulare și, pe fond, a respins recursul lui S.D.G. împotriva Deciziei din 2 martie 1998 a Tribunalului București. Decizia Curții de Apel București din 11 noiembrie 1997, prin care imobilul îi era atribuit reclamantului, a fost menținută.

La o dată neprecizată, S.D.G. a decedat, iar S.L. și S.M. au fost recunoscute ca fiind moștenitoarele sale.

S.L. a formulat o contestație în anulare împotriva deciziei din data de 16 iulie 2001. Sesizată cu cauza, Curtea de Apel Pitești a constatat că dosarul cauzei dispăruse. Prin Încheierea de ședință din data de 18 aprilie 2002, curtea de apel a amânat judecarea cauzei până la reconstituirea integrală a dosarului.

La data de 16 iulie 2002, procurorul general de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a formulat un recurs în anulare împotriva Deciziei din 16 iulie 2001 a Curții de Apel Pitești.

Prin Decizia din data de 20 septembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție (fosta Curte Supremă de Justiție) a admis recursul în anulare formulat de procurorul general și a anulat Decizia din data de 16 iulie 2001 a Curții de Apel Pitești pentru aplicarea greșită a legii.

Reclamantul locuiește încă în imobilul aflat în litigiu, împotriva sa fiind în derulare o procedură de evacuare forțată.

Prevederile legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârile

Prin

Reclamantul se plânge de faptul că anularea deciziei rămase definitivă a Curții de Apel Pitești din 16 iulie 2001 prin Decizia din 20 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a încălcat principiul securității raporturilor juridice. Acesta se plânge și de durata procedurii, pe care o consideră exagerată. El invocă art. 6 § 1 din Convenție, care prevede următoarele:

Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt vădit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Pe de altă parte, aceasta constată că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ele trebuie declarate admisibile.

Asupra securității raporturilor juridice

Citând jurisprudența Curții în materie, reclamantul consideră că prin admiterea recursului în anulare, cale extraordinară de atac, și anularea unei hotărâri interne definitive, Înalta Curte de Casație și Justiție a încălcat principiul securității raporturilor juridice.

Guvernul admite că faptul de a repune în discuție, pe calea unui recurs extraordinar aflat la dispoziția procurorului general, o hotărâre judecătorească definitivă, constituie o încălcare a principiului securității raporturilor juridice, însă atrage atenția asupra faptului că această cale de atac a fost abrogată între timp.

Curtea a avut de-a face în mai multe rânduri cu cauze ce ridică probleme similare cu cea de față, în care a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție din cauza repunerii în discuție, ca urmare a unui recurs în anulare formulat de procurorul general, a soluției date în mod definitiv unui litigiu (vezi, printre altele,

După ce a analizat cauza de față, Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat niciun argument convingător care să poată conduce la o concluzie diferită (vezi și

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din acest punct de vedere.

Asupra duratei procedurii civile

Reclamantul susține că durata procedurii care a început la data de 30 noiembrie 1992 a încălcat principiul „termenului rezonabil“, astfel cum este acesta prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție. Conform afirmațiilor sale, procedura s-a încheiat la data de 20 septembrie 2005, durând astfel 11 ani, ținând cont de data intrării în vigoare a Convenției în privința României. Acesta consideră că atât perioada care a precedat admiterea recursului în anulare, cât și perioadele în care cauza nu s-a aflat pe rolul unei instanțe de judecată trebuie luate în considerare, având în vedere că această cauză ar fi trebuit să fie analizată, în ansamblul său, într-un termen rezonabil, ținând cont de toate fazele sale procedurale și de căile de atac aflate la dispoziția reclamantului.

Reclamantul consideră că durata procedurii, al cărei obiect este de o complexitate redusă, le este imputabilă integral autorităților. El menționează că de mai multe ori cauza a fost amânată din cauza neîndeplinirii procedurii de citare a părților și pentru analizarea unei cereri de strămutare. Acesta subliniază că Curtea de Apel Pitești a amânat judecarea cauzei pentru a permite reconstituirea dosarului pierdut din cauza neglijenței autorităților. La acest lucru se adaugă întârzierile înregistrate în trimiterea dosarului de la o instanță la alta, în special cu ocazia recursului în anulare.

Guvernul se opune acestui argument. Acesta admite că procedura a început la data de 30 noiembrie 1992 și că s-a încheiat la data de 20 septembrie 2005. Totuși, el consideră că trebuie dedusă perioada scursă înainte de intrarea în vigoare a Convenției în privința României, precum și perioada anterioară admiterii recursului în anulare în care cauza nu s-a aflat efectiv pe rol pe fond în fața unei instanțe naționale.

Guvernul consideră că această cauză are o anumită complexitate, că nu au existat perioade lungi de inactivitate imputabile autorităților și că reclamantul, care a făcut uz de toate căile de atac disponibile la nivel intern, a contribuit și el la prelungirea duratei procedurii.

Curtea reamintește că, pentru calcularea duratei procedurii, trebuie luate în considerare toate căile de atac, inclusiv cele cu caracter extraordinar, în măsura în care procedura începută după introducerea lor era hotărâtoare pentru drepturile și obligațiile cu caracter civil ale reclamantului (a se vedea

Cu toate acestea, numai perioadele în care cauza s-a aflat efectiv pe rolul instanțelor vor fi luate în considerare, excluzând așadar perioadele dintre adoptarea unei hotărâri definitive și anularea sa ca urmare a unui recurs extraordinar (

Prin urmare, Curtea observă că perioada ce urmează a fi avută în vedere a început la data de 20 iunie 1994, prin intrarea în vigoare a Convenției în privința României. Pentru a aprecia caracterul rezonabil al perioadelor scurse începând cu această dată, trebuie ținut cont de stadiul în care se afla cauza în acel moment, și anume în fața Judecătoriei Sectorului 1 București, sesizată cu acțiunea în primă instanță.

Prima perioadă ce urmează a fi avută în vedere s-a încheiat la data de 11 noiembrie 1997, prin decizia definitivă a Curții de Apel București. Această parte a procedurii s-a derulat, așadar, pe parcursul a 3 ani, 4 luni și 22 de zile, pentru 3 grade de jurisdicție.

Ulterior, părțile au formulat o cerere de revizuire și o contestație în anulare, căi de atac extraordinare. Ele au dus la hotărâri pronunțate după analizarea fondului cauzei (paragrafele 11 in fine și 13 de mai sus). Întrucât în urma recursului în anulare formulat împotriva Deciziei definitive din data de 16 iulie 2001 procedura a fost redeschisă, cu urmări importante asupra

Curtea observă totuși că perioadele care s-au scurs între cererea de revizuire și contestația în anulare, pe de o parte, și admiterea lor de către instanțele naționale, pe de altă parte, nu pot fi luate în considerare, dat fiind faptul că fondul cauzei nu a fost repus în discuție înainte de admiterea cererilor menționate mai sus (

Prin urmare, durata ce trebuie analizată este de 3 ani, 4 luni și 25 de zile.

Curtea reamintește că pentru aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri trebuie ținut cont de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantului și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre multe altele,

După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenției, ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea apreciază că, față de circumstanțele speciale ale cauzei, durata procedurii descrise mai sus nu este excesivă.

Prin urmare, nu a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din acest punct de vedere.

Reclamantul se plânge de faptul că Decizia din 20 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum este acesta recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Aceasta constată că el nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

Reclamantul consideră că, admițând recursul în anulare introdus de procurorul general, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia sa din 20 septembrie 2005, l-a privat de imobilul ce îi fusese atribuit printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Această ingerință în dreptul său de proprietate este, după părerea sa, arbitrară și nu asigură un just echilibru între interesele în cauză.

Guvernul consideră că Decizia din 20 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în cauză, în măsura în care decizia contestată nu a modificat cotele-părți ale moștenitorilor, ci a vizat doar atribuirea bunului. În subsidiar, presupunând că decizia în cauză constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului, Guvernul consideră că ea era prevăzută de lege și urmărea un interes legitim, și anume respectarea prevederilor legale în vigoare.

Curtea reamintește că prin Hotărârea definitivă din 16 iulie 2001 Curtea de Apel Pitești a confirmat dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în cauză în schimbul unei sulte și constată că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Reclamantul avea, așadar, un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (

Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cea din cauza de față, în care a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza repunerii în discuție a soluției date în mod definitiv unui litigiu și din cauza privării reclamanților de bunurile de care beneficiau la finalul procedurii, în urma unui recurs în anulare (a se vedea, printre altele,

După ce a analizat cauza de față, Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să poată conduce la o concluzie diferită. Prin urmare, Curtea apreciază că, în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, pretinsa eroare în aplicarea legii nu poate fi de ajuns pentru a legitima privarea de un bun dobândit în mod legal în urma unui litigiu civil soluționat definitiv (a se vedea hotărârile

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

Conform art. 41 din Convenție,

Reclamantul solicită, depunând un raport de expertiză, suma de 477.000 euro (EUR) pentru prejudiciul material reprezentând valoarea imobilului în cauză. De asemenea, el solicită suma de 15.000 EUR pentru prejudiciul moral pe care susține că l-a suferit.

Guvernul observă că reclamantul nu a fost privat de dreptul său de proprietate asupra părții sale de imobil. Acesta furnizează un raport de expertiză întocmit în luna decembrie 2008, conform căruia valoarea imobilului în litigiu este de 326.334 EUR. El consideră că legătura de cauzalitate dintre pretinsele încălcări ale Convenției și prejudiciul moral invocat nu a fost dovedită și că suma solicitată în acest sens este excesivă în raport cu jurisprudența Curții în materie.

Curtea reamintește jurisprudența sa bine stabilită conform căreia o hotărâre prin care se constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligația juridică față de Convenție de a pune capăt încălcării și de a-i înlătura consecințele astfel încât să restabilească, pe cât posibil, situația anterioară acesteia. Statele contractante sunt, în principiu, libere să aleagă mijloacele pe care le vor utiliza pentru a se conforma unei hotărâri care constată o încălcare, pronunțată într-o cauză în

Curtea consideră că singura bază ce trebuie reținută pentru acordarea unei reparații echitabile constă, în speță, în constatarea încălcării art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza anulării, la data de 20 septembrie 2005, a Deciziei definitive din 16 iulie 2001 a Curții de Apel Pitești. Această decizie confirmase partajul imobilului în litigiu astfel cum fusese stabilit prin Decizia definitivă din 11 noiembrie 1997, și anume atribuindu-i reclamantului imobilul, cu condiția să le plătească sulte celorlalte părți din litigiu. Făcând trimitere la Hotărârea definitivă din 16 iulie 2001, Curtea apreciază că autorităților le revine obligația de a lua măsurile necesare pentru a-l pune pe reclamant într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate din cauza pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei date în urma recursului în anulare (

De altfel, Curtea consideră că anularea Deciziei definitive din 16 iulie 2001 de către Înalta Curte de Casație și Justiție a determinat o gravă încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil conform principiului securității raporturilor juridice și la respectarea bunurilor sale, încălcare ce constituie un prejudiciu moral. Ținând cont de totalitatea elementelor aflate în posesia sa și statuând în echitate, așa cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea îi acordă reclamantului 5.000 EUR pentru prejudiciul moral.

Reclamantul solicită, cu documente justificative, suma de 7.000 EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în fața instanțelor interne și în fața Curții.

Guvernul consideră că reclamantul ar fi avut posibilitatea să își recupereze cheltuielile angajate în procedurile interne în fața instanțelor naționale. De asemenea, acesta observă că contractele de asistență judiciară prezentate nu sunt detaliate și că numai o parte din documentele justificative conține elemente suficiente pentru a stabili într-un mod cert legătura cu cauza de față.

Ținând cont de documentele aflate în posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 4.000 EUR pentru toate cheltuielile și i-o acordă reclamantului.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

declară cererea admisibilă;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție, ca urmare a admiterii de către Înalta Curte de Casație și Justiție a recursului în anulare;

hotărăște că nu a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție, sub aspectul duratei procedurii;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;

hotărăște:

respinge cererea de reparație echitabilă în rest.