AFFAIRE STOIAN c. ROUMANIE

La origine a acestei cauze se află o cerere (nr. 12221/06) dirigită împotriva României și introdusă la Curt de către un cetățean al acestui stat, dl. Theodor Stoian ("reclamantul"), la 17 martie 2006, în conformitate cu art. 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de doamna avocat Ionel Olteanu, avocat la București. Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, dl. Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Străine.

La 5 martie 2008, președintele secțiunii a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. Cum permitea art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, că Curtea se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului. În aplicarea Protocolului nr. 14, cererea a fost atribuită unui Comitet. ÎN FAPT

Reclamantul, S.D.G., S.M., B.E., N.I. și S.E. sunt coproprietari, cu cote-părți diferite, ai unui bun imobil situat la București, la nr. 120, strada Virgil Pleșoianu. Reclamantul și familia sa locuiau în clădire din 1954.

La 30 noiembrie 1992, S.D.G. și S.M. au sesizat tribunalul de primă instanță din București cu o acțiune împotriva reclamantului, B.E., N.I. și S.E., în privirea parcelării indiviziunii asupra bunului imobil sus-menționat. Prin sentință din 23 martie 1995, tribunalul de primă instanță din București a atribuit bunul imobil lui S.D.G. și S.M., cu plata unui echivalent în bani fiecăruia din apărători, inclusiv reclamantul.

Apelul reclamantului a fost admis de tribunalul județean din București prin hotărâre din 20 decembrie 1996, care i-a atribuit bunul imobil și l-a obligat să plătească un echivalent în bani celorlalte părți. Decizia a devenit definitivă pe 11 noiembrie 1997, prin hotărâre pronunțată de curtea de apel din București, respingând recursul lui S.D.G. și S.M.

La o dată nespecificată, B.E. a cedat cota sa de bunul imobil către S.D.G. La 19 decembrie 1997, reclamantul a constituit echivalentele în bani stabilite prin hotărârea din 20 decembrie 1996 în favoarea lui S.D.G. și S.M. S.E. și N.I. și-au cedat drepturile către reclamant.

La 15 decembrie 1997, S.D.G. a sesizat tribunalul județean din București cu o cerere de revizuire a hotărârii din 11 noiembrie 1997. Prin sentință din 2 martie 1998, tribunalul județean a respins cererea sa, cu motivul că documentul invocat de S.D.G. nu constituia "un act nou" în sensul dispozițiilor legale pentru a justifica o cerere de revizuire.

S.D.G. a formulat recurs în fața curții de apel din București.

La 3 mai 1999, reclamantul a cerut transferul cauzei în fața altei instanțe judiciare. Cauza a fost transferată curții de apel din Pitești care a admis cererea de revizuire introdusă de S.D.G. prin hotărâre definitivă din 29 octombrie 1999. După ce a judecat justificată cererea de revizuire, curtea de apel din Pitești a examinat fondul cauzei, a anulat hotărârea din 11 noiembrie 1997 și a menținut decizia din 28 martie 1995 a tribunalului de primă instanță din București atribuind bunul imobil lui S.D.G. și S.M.

La 19 decembrie 2000, reclamantul a sesizat curtea de apel din Pitești cu o contestație în anulare împotriva hotărârii definitive pronunțate de aceeași instanță pe 29 octombrie 1999.

Prin hotărâre definitivă din 16 iulie 2001, curtea de apel din Pitești a admis contestația în anulare, și pe fond, a respins recursul lui S.D.G. împotriva sentinței din 2 martie 1998 a tribunalului județean din București. Hotărârea curții de apel din București din 11 noiembrie 1997, atribuind bunul imobil reclamantului, a fost menținută.

La o dată nespecificată, S.D.G. a decedat iar S.L. și S.M. au fost recunoscute ca fiind moștenitoare ale acestuia.

S.L. a formulat o contestație în anulare împotriva hotărârii din 16 iulie 2001. Sesizată cu cauza, curtea de apel din Pitești a constatat că dosarul cauzei a dispărut. Prin sentință înainte de soluționare din 18 aprilie 2002, curtea de apel a suspendat examinarea cauzei până la reconstituirea integrală a dosarului.

La 16 iulie 2002, procurorul general lângă Curtea Supremă de Justiție a formulat un recurs în anulare împotriva deciziei din 16 iulie 2001 a curții de apel din Pitești.

Prin hotărâre din 20 septembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție (fosta Curte Supremă de Justiție) a admis recursul în anulare formulat de procurorul general și a anulat decizia din 16 iulie 2001 a curții de apel din Pitești, pentru eroare în aplicarea legii.

Reclamantul locuiește în continuare în bunul imobil litigios, fiind în curs o procedură de expulzare forțată împotriva lui.

Printr-o ordonanță de urgență a Guvernului, nr. 58 din 25 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 460 din 28 iunie 2003, articolele 330-3304 din codul de procedură civilă care reglementau recursul în anulare au fost abrogate. În virtutea dispozițiilor tranzitorii, deciziile de justiție pronunțate până la data intrării în vigoare a ordonanței erau supuse căilor de atac existente la data pronunțării deciziilor. ÎN DREPT

Curtea constată că aceste grievuri nu sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă, de asemenea, că nu se lovesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarate admisibile. B. Privind fondul 1. Privind securitatea raporturilor juridice

Citând jurisprudența Curții în materie, reclamantul estimează că prin admiterea recursului în anulare, cale extraordinară de atac, și anularea unei decizii interne definitive, Înalta Curte de Casație și Justiție a prejudiciat principiul securității raporturilor juridice.

Guvernul admite că faptul de a pune în discuție, prin cale extraordinară de atac la dispoziția procurorului general, o decizie de justiție definitivă, constituie o nerespectare a principiului securității raporturilor juridice, dar observă că această cale de atac a fost abrogată de atunci.

Curtea a tratat de mai multe ori cauze care ridică probleme similare celeia din speță, în care a concluzionat cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție din cauza punerii în discuție, în urma unui recurs în anulare formulat de procurorul general, a soluției date în mod definitiv unui litigiu (vezi, printre altele, Brumărescu, precitat, §§ 61-65, SC Mașinexportimport Industrial Group SA, precitat, § 32; și SC Editura Orizonturi S.R.L. c. România, nr. 15872/03, §§ 59-63, 13 mai 2008).

După ce a examinat prezenta cauză, Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat niciun argument convingător putând duce la o concluzie diferită (a se vedea și Mureșan c. România, nr. 8015/05, § 19, 26 mai 2009). Prin urmare, Curtea estimează că aplicând în acest mod dispozițiile articolului 330 din Codul de Procedură Civilă care reglementează recursul în anulare, Înalta Curte de Casație și Justiție a nerespectat prin decizia sa din 20 septembrie 2005 principiul securității raporturilor juridice și prin aceasta, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

Prin urmare, a existat încălcare a articolului 6 § 1 pe acest punct. 2. Privind durata procedurii civile

Reclamantul susține că durata procedurii care a început pe 30 noiembrie 1992 a nerespectat principiul "termenului rezonabil" cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție. Potrivit acestuia, procedura s-a încheiat pe 20 septembrie 2005, durând astfel unsprezece ani, ținând seama de data intrării în vigoare a Convenției în raport cu România. El estimează că perioada anterioară acceptării recursului în anulare, precum și acelea în care cauza nu era pendantă în fața unei instanțe judiciare trebuie luate în considerare, deoarece cauza ar fi trebuit examinată în ansamblu într-un termen rezonabil, în raport cu toate fazele sale procedurale și căile de atac deschise reclamantului.

Reclamantul consideră că durata procedurii, al cărui obiect prezintă o complexitate redusă, este în întregime atribuibilă autorităților. El observă că în mai multe rânduri cauza a fost amânată pentru lipsa citării părților și pentru examinarea unei cereri de transfer. El subliniază că curtea de apel din Pitești a suspendat examinarea cauzei pentru a permite reconstituirea dosarului pierdut din cauza neglijenței autorităților. La aceasta se adaugă întârzierile în transferul dosarului dintr-o instanță în alta, în special în cadrul recursului în anulare.

Guvernul se opune acestei teze. El admite că procedura a început pe 30 noiembrie 1992 și s-a încheiat pe 20 septembrie 2005. Cu toate acestea, observă că trebuie dedusă perioada care s-a derulat înainte de intrarea în vigoare a Convenției în raport cu România, precum și perioada anterioară acceptării recursului în anulare în care cauza nu era efectiv pendantă pe fond în fața unei instanțe naționale.

Guvernul estimează că cauza prezintă o anumită complexitate, că nu au existat perioade lungi de inactivitate atribuibile autorităților și că reclamantul, care a făcut uz de toate căile de atac disponibile la nivel intern, a contribuit și el la prelungirea duratei procedurii. a) Perioada de luat în considerare

Curtea reamintește că trebuie luate în considerare, pentru calcularea duratei procedurii, toți recursii, inclusiv cei de caracter extraordinar, în măsura în care procedura intentată după introducerea lor era determinantă pentru drepturile și obligațiile de caracter civil ale reclamantului (a se vedea Poiss c. Austria, 23 aprilie 1987, seria A nr. 117, § 50, și Zwierzyński c. Polonia, nr. 34049/96, § 39, CEDH 2001-VI).

Cu toate acestea, se vor lua în considerare doar perioadele în care cauza a fost efectiv pendantă în fața instanțelor, excludând deci perioadele dintre adoptarea unei decizii definitive și anularea acesteia în urma unui recurs extraordinar (Seregina c. Rusia, nr. 12793/02, § 92, 30 noiembrie 2006 și Cerăceanu c. România (nr. 1), nr. 31250/02, § 47, 4 martie 2008).

Prin urmare, Curtea observă că perioada de considerat a început cu intrarea în vigoare a Convenției în raport cu România, pe 20 iunie 1994. Pentru a aprecia caracterul rezonabil al termenelor de la acea dată, trebuie ținut seama de starea în care se afla cauza atunci, și anume în fața tribunalului de primă instanță din București, sesizat al acțiunii în primă instanță.

Prima perioadă de luat în considerare s-a încheiat pe 11 noiembrie 1997, prin hotărârea definitivă a curții de apel din București. Această parte a procedurii s-a deci extins pe trei ani, patru luni și douăzeci și doi de zile pentru trei grade de jurisdicție.

Ulterior, o cerere de revizuire și o contestație în anulare, cai extraordinare de atac, au fost formulate de părți. Ele au dat naștere unor decizii pronunțate după examinări pe fond ale cauzei (paragrafele 11 in fine și 13 mai sus). Deoarece în urma recursului în anulare formulat împotriva hotărârii definitive din 16 iulie 2001, procedura a fost redeschisă, cu repercusiuni importante asupra drepturilor civile ale reclamantului, trebuie considerat că s-a încheiat pe 20 septembrie 2005, prin hotărârea definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în anulare.

Curtea observă, cu toate acestea, că perioadele care s-au scurs între, pe de o parte, cererile de revizuire și contestația în anulare, și pe de altă parte, admiterea lor de instanțele naționale nu pot fi luate în considerare, deoarece temeinicul cauzei nu era redeschis înainte de admiterea cererilor sus-menționate (mutatis mutandis Cerăceanu c. România (nr. 1) precitat, § 51). În mod similar, perioada care a început pe 16 iulie 2002, când procurorul general a cerut redeschiderea procedurii prin intermediul unui recurs în anulare, și pe 20 septembrie 2005, data în care recursul în anulare a fost admis, nu poate fi luată în considerare nici ea, din același motive, în calcularea duratei globale a procedurii. Curtea constată în această privință că cei trei recursi extraordinari sus-menționați au fost admișii fiecare dată prin hotărâri care, în același timp, au admis recursurile și au soluționat acțiunea pe fond, de sorte că perioada de luat în considerare nu a fost prelungită decât cu o zi pentru fiecare din recursurile în cauză.

În consecință, durata de examinat se ridică la trei ani, patru luni și douăzeci și cinci de zile. b) Caracterul rezonabil al procedurii

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și enjeu-ul litigiului pentru interesații (a se vedea, printre mulți alții, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). Ea reamintește, de asemenea, că doar întârzierile atribuibile statului pot duce la concluzia cu privire la nerespectarea "termenului rezonabil" (Proszak c. Polonia, 16 decembrie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, § 40).

După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în condițiile particulare ale spețe, durata procedurii litigioase cum a fost determinată mai sus, nu este excesivă.

Prin urmare, nu a existat încălcare a articolului 6 § 1 în această privință. II. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE

Reclamantul se plânge de faptul că hotărârea din 20 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a avut ca efect să prejudicieze dreptul său la respectarea bunurilor sale, cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat în felul următor: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care-l posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor." A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că acest griev nu este în mod evident nefundat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Privind fondul

Reclamantul estimează că prin dreapta la recursul în anulare introduit de procurorul general, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin hotărârea sa din 20 septembrie 2005, l-a privat de bunul imobil care i fusese atribuit de o decizie judiciară definitivă. Această ingerință în dreptul său de proprietate este, potrivit acestuia, arbitrară și nu asigură un echilibru just între interesele în joc.

Guvernul consideră că hotărârea din 20 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului imobil în cauză, în măsura în care hotărârea contestată nu a modificat cota-părți ale moșteniurilor, ci doar viza atribuirea bunului. În subsidiar, presupunând că hotărârea în cauză constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului, Guvernul consideră că era prevăzută de lege și urmarea unui interes legitim, și anume respectarea dispozițiilor legale în vigoare.

Curtea reamintește că printr-o hotărâre definitivă din 16 iulie 2001, curtea de apel din Pitești a confirmat dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului imobil litigios în schimbul unui echivalent în bani și observă că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Reclamantul avea deci un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Savu c. România, nr. 19982/04, § 22, 4 noiembrie 2008).

Curtea a tratat de mai multe ori cauze care ridică probleme similare celeia din prezenta speță, în care a concluzionat cu privire la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, din cauza punerii în discuție a soluției date în mod definitiv unui litigiu și a privării reclamariților din bunurile de care beneficiau la sfârșitul procedurii, consecutive unui recurs în anulare (a se vedea, printre altele, Brumărescu, precitat, §§ 61, 77 și 80, SC Mașinexportimport Industrial Group SA, precitat, §§ 32 și 46-47, și Piata Bazar Dorobanti SRL c. România, nr. 37513/03, §§ 23 și 33, 4 octombrie 2007).

După ce a examinat prezenta cauză, Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător putând duce la o concluzie diferită. În consecință, Curtea estimează că, în ciuda marginii de apreciere de care dispune statul în materie, presupusa eroare în aplicarea legii nu poate fi suficientă pentru a legitima privarea unui bun achiziționat în toată legalitatea în urma unui litigiu civil definitiv soluționat (a se vedea hotărârile Blidaru c. România, nr. 8695/02, § 55, 8 noiembrie 2007 și SC Mașinexportimport Industrial Group SA, precitat, § 46).

Prin urmare, a existat încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Reclamantul cere, pe baza unui raport de expertiză, 477.000 de euro (EUR) pentru prejudiciul material reprezentând valoarea bunului imobil în litigiu. Cere, de asemenea, 15.000 EUR pentru prejudiciul moral pe care susține că l-a suferit.

Guvernul observă că reclamantul nu a fost privat de dreptul său de proprietate asupra cotei sale din bunul imobil. Furnizează un raport de expertiză din decembrie 2008, potrivit căruia valoarea bunului imobil în litigiu este de 326.334 EUR. Consideră că legătura de cauzalitate între presupusele încălcări ale Convenției și prejudiciul moral invocat nu a fost dovedită și că suma solicitată în acest sens este excesivă în raport cu jurisprudența Curții în materie.

Curtea reamintește jurisprudența sa bine stabilită potrivit căreia o hotărâre constatând o încălcare atrage pentru statul pârât obligația juridică în raport cu Convenția de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia în măsură să readucă, în cât este posibil, situația anterioară acesteia. Statele contractante sunt în principiu libere să aleagă mijloacele pe care le vor folosi pentru a se conforma unei hotărâri de încălcare, pronunțată într-o cauză în care au fost parte. Dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum, statul pârât trebuie să o realizeze. Dacă, pe de altă parte, dreptul național nu permite sau nu permite decât incomplet ștergerea consecințelor încălcării, art. 41 autorizează Curtea să acorde, atunci când este cazul, părții vătămate satisfacția care i se pare potrivită (Brumărescu c. România (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 28342/95, § 21, CEDH 2001-I).

Curtea consideră că singura bază de reținut pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în speță în constatarea încălcării articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 din cauza anulării, pe 20 septembrie 2005, a hotărârii definitive din 16 iulie 2001 a curții de apel din Pitești. Această hotărâre fusese confirmat parcelarea bunului imobil litigios cum fusese stabilită prin hotărârea definitivă din 11 noiembrie 1997, și anume prin atribuirea bunului imobil reclamantului, cu obligația pentru acesta de a plăti echivalente în bani în favoarea celorlalte părți litigioase. Trimitând la termenii hotărârii definitive din 16 iulie 2001, Curtea estimează că incumbă autorităților să adopte măsuri necesare pentru a plasa reclamantul într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi găsit dacă exigențele articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost nerespectate din cauza pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărârii pronunțate în recurs în anulare (Savu precitat, § 30). Curtea observă, de altfel, că reclamantul locuiește încă bunul imobil în cauză.

De altfel, Curtea consideră că anularea hotărârii definitive din 16 iulie 2001 de către Înalta Curte de Casație și Justiție a determinat o atingere gravă drepturilor reclamantului la un proces echitabil în conformitate cu principiul securității raporturilor juridice și la respectarea bunurilor sale, atingere constitutivă a unui prejudiciu moral. Ținând seama de ansamblul elementelor din posesia sa și statuând în echitate, cum cere art. 41 din Convenție, ea acordă reclamantului 5.000 EUR pentru daunele morale. B. Frais et dépens

Reclamantul cere, cu justificative, 7.000 EUR pentru cheltuielile și taxele angajate în fața instanțelor interne și Curții.

Guvernul consideră că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a recupera cheltuielile angajate în procedurile interne în fața instanțelor naționale în cadrul procedurii. Observă, de asemenea, că contractele de asistență judiciară prezentate nu sunt detaliate și că doar o parte a justificativelor conține elemente suficiente pentru a stabili în mod cert legătura cu prezenta cauză.

Ținând seama de documentele din posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea estimează rezonabilă suma de 4.000 EUR pentru toți taxii incluși și o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră că este potrivit să raporteze rata dobânzilor moratoare la rata dobânzii facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, din cauza acceptării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a recursului în anulare; 3. Constată că nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, din cauza duratei procedurii; 4. Constată că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 5. Decide a) că statul pârât trebuie să adopte, în trei luni, măsuri necesare pentru a plasa reclamantul într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi găsit în absența anulării hotărârii definitive din 16 iulie 2001 a curții de apel din Pitești; b) că statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în același termen, următoarele sume, de convertit în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data soluționării: i. 5.000 EUR (cinci mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daunele morale; ii. 4.000 EUR (patru mii de euro) pentru cheltuielile și taxele, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamant; c) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Intocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 12 octombrie 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Elisabeth Fura Grefier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 12221/06) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Theodor Stoian (« le requérant »), a saisi la Cour le 17 mars 2006 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Ionel Olteanu, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 5 mars 2008, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permettait l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la Cour se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. En application du Protocole N o 14, la requête a été attribuée à un Comité. EN FAIT I.

Le requérant, S.D.G., S.M., B.E., N.I. et S.E. sont copropriétaires, avec des quotes-parts différentes, d'un bien immobilier sis à Bucarest, au n o 120, rue Virgil Pleșoianu. Le requérant et sa famille habitaient l'immeuble depuis 1954.

Le 30 novembre 1992, S.D.G. et S.M. saisirent le tribunal de première instance de Bucarest d'une action contre le requérant, B.E., N.I. et S.E., en partage de l'indivision sur l'immeuble susmentionné. Par un jugement du 23 mars 1995, le tribunal de première instance de Bucarest attribua l'immeuble à S.D.G. et S.M., moyennant le paiement d'une soulte à chacun des défenseurs, dont le requérant.

L'appel du requérant fut accueilli par le tribunal départemental de Bucarest par un arrêt du 20 décembre 1996, qui lui attribua ainsi l'immeuble et l'obligea à payer une soulte aux autres parties. La décision devint définitive le 11 novembre 1997, par un arrêt rendu par la cour d'appel de Bucarest, rejetant le recours de S.D.G. et S.M.

A une date non précisée, B.E. donna sa partie de l'immeuble à S.D.G. Le 19 décembre 1997, le requérant consigna les soultes établies par l'arrêt du 20 décembre 1996 en faveur de S.D.G. et S.M. S.E. et N.I. cédèrent leurs droits au requérants.

Le 15 décembre 1997, S.D.G. saisit le tribunal départemental de Bucarest d'une demande de révision de l'arrêt du 11 novembre 1997. Par un jugement du 2 mars 1998, le tribunal départemental rejeta sa demande, au motif que le document invoqué par S.D.G. ne constituait pas « un acte nouveau » au sens des dispositions légales afin de justifier une demande de révision.

S.D.G. forma recours devant la cour d'appel de Bucarest.

Le 3 mai 1999, le requérant demanda le transfert de l'affaire devant une autre juridiction. L'affaire fut transférée devant la cour d'appel de Pitești qui accueillit la demande de révision introduite par S.D.G. par un arrêt définitif du 29 octobre 1999. Après avoir jugé justifiée la demande de révision, la cour d'appel de Pitesti examina le fond de l'affaire, annula l'arrêt du 11 novembre 1997 et maintint la décision du 28 mars 1995 du tribunal de première instance de Bucarest attribuant l'immeuble à S.D.G. et à S.M.

Le 19 décembre 2000, le requérant saisit la cour d'appel de Pitești d'une contestation en annulation contre l'arrêt définitif rendu par la même juridiction le 29 octobre 1999.

Par un arrêt définitif du 16 juillet 2001, la cour d'appel de Pitești accueillit la contestation en annulation, et sur le fond, rejeta le recours de S.D.G. contre le jugement du 2 mars 1998 du tribunal départemental de Bucarest. L'arrêt de la cour d'appel de Bucarest du 11 novembre 1997, attribuant l'immeuble au requérant, fut maintenu.

A une date non précisée, S.D.G. décéda et S.L. et S.M. furent reconnues comme étant ses héritières.

S.L. forma une contestation en annulation contre l'arrêt du 16 juillet 2001. Saisie de l'affaire, la cour d'appel de Pitești constata que le dossier de l'affaire avait disparu. Par un jugement avant dire droit du 18 avril 2002, la cour d'appel sursit à l'examen de l'affaire jusqu'à la reconstitution intégrale du dossier.

Le 16 juillet 2002, le procureur général près la Cour suprême de justice forma un recours en annulation contre la décision du 16 juillet 2001 de la cour d'appel de Pitești.

Par un arrêt du 20 septembre 2005, la Haute Cour de cassation et de justice (l'ancienne Cour suprême de justice) accueillit le recours en annulation formé par le procureur général et annula la décision du 16 juillet 2001 de la cour d'appel de Pitești, pour erreur dans l'application de la loi.

Le requérant habite toujours dans l'immeuble litigieux, une procédure d'expulsion forcée étant en cours contre lui. II.

Par un règlement d'urgence ( ordonanța de urgență ) du Gouvernement, n o 58 du 25 juin 2003, publié au Journal Officiel n o 460 du 28 juin 2003, les articles 330-330 4 du code de procédure civile régissant le pourvoi en annulation ont été abrogés. En vertu des dispositions transitoires, les décisions de justice rendues jusqu'à la date de l'entrée en vigueur du règlement étaient soumises aux voies de recours existant à la date à laquelle les décisions avaient été rendues. EN DROIT I.

La Cour constate que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'ils ne se heurtent à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. B. Sur le fond 1. Sur la sécurité des rapports juridiques

Citant la jurisprudence de la Cour en la matière, le requérant estime que par l'admission du recours en annulation, voie extraordinaire de recours, et l'annulation d'une décision interne définitive, la Haute Cour de cassation et de justice a porté atteinte au principe de sécurité des rapports juridiques.

Le Gouvernement admet que le fait de remettre en cause, par la voie d'un pourvoi extraordinaire à la disposition du procureur général, une décision de justice définitive, constitue une méconnaissance du principe de la sécurité des rapports juridiques, mais fait observer que cette voie de recours a été abrogée depuis lors.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle-ci, dans lesquelles elle a conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison de la remise en cause, à la suite d'un recours en annulation formé par le procureur général, de la solution donnée de manière définitive à un litige (voir, entre autres, Brumărescu , précité, §§ 61-65, SC Mașinexportimport Industrial Group SA , précité, § 32 ; et SC Editura Orizonturi S.R.L. c. Roumanie , n o 15872/03, §§ 59-63, 13 mai 2008).

Ayant examiné la présente affaire, la Cour considère que le Gouvernement n'a fourni aucun argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente (voir aussi Mureșan c. Roumanie , n o 8015/05, § 19, 26 mai 2009). Dès lors, la Cour estime qu'en appliquant de la sorte les dispositions de l'article 330 du Code de procédure civile régissant le recours en annulation, la Haute Cour de cassation et de justice a méconnu par sa décision du 20 septembre 2005 le principe de la sécurité des rapports juridiques et par là même, le droit du requérant à un procès équitable au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 sur ce point. 2. Sur la durée de la procédure civile

Le requérant allègue que la durée de la procédure débutant le 30 novembre 1992 a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention. Selon lui, la procédure a pris fin le 20 septembre 2005, durant ainsi onze ans, compte tenu de la date d'entrée en vigueur de la Convention à l'égard de la Roumanie. Il estime que la période précédant l'acceptation du recours en annulation, ainsi que celles pendant lesquelles l'affaire n'était pas pendante devant une instance judiciaire doivent être prises en compte, étant donné que l'affaire aurait dû être examinée dans son ensemble dans un délai raisonnable, par rapport à toutes ses phases procédurales et aux voies de recours ouvertes au requérant.

Le requérant considère que la durée de la procédure, dont l'objet est d'une complexité réduite, est entièrement imputable aux autorités. Il note qu'à plusieurs reprises l'affaire a été ajournée pour défaut de citation des parties et pour l'examen d'une demande de transfert. Il souligne que la cour d'appel de Pitești a sursis à l'examen de l'affaire afin de permettre la reconstitution du dossier perdu en raison de la négligence des autorités. A cela s'ajoutent les retards dans le transfert du dossier d'une juridiction à l'autre, plus particulièrement lors du recours en annulation.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. Il admet que la procédure a débuté le 30 novembre 1992 et qu'elle a pris fin le 20 septembre 2005. Toutefois, il relève qu'il faut en déduire la période qui s'est déroulée avant l'entrée en vigueur de la Convention à l'égard de la Roumanie, ainsi que la période antérieure à l'accueil du recours en annulation pendant laquelle l'affaire n'a pas été effectivement pendante au fond devant une juridiction nationale.

Le Gouvernement estime que l'affaire revêt une certaine complexité, qu'il n'y a pas eu de longues périodes d'inactivité imputables aux autorités et que le requérant, qui a fait usage de toutes les voies de recours disponibles au niveau interne, a contribué également au prolongement de la durée de la procédure. a) La période à prendre en considération

La Cour rappelle qu'il convient de prendre en compte, pour le calcul de la durée de la procédure, tous les recours, y compris ceux de caractère extraordinaire, dans la mesure où la procédure engagée après leur introduction était déterminante pour les droits et obligations de caractère civil du requérant (voir Poiss c. Autriche , 23 avril 1987, série A n o 117, § 50, et Zwierzyński c. Pologne , n o 34049/96, § 39, CEDH 2001-VI).

Toutefois, seules les périodes pendant lesquelles l'affaire a été effectivement pendante devant les tribunaux seront prises en compte, en excluant donc les périodes entre l'adoption d'une décision définitive et son annulation à la suite d'un recours extraordinaire ( Seregina c. Russie , n o 12793/02, § 92, 30 novembre 2006 et Cerăceanu c. Roumanie (n o 1) , n o 31250/02, § 47, 4 mars 2008).

Dès lors, la Cour observe que la période à considérer a commencé avec l'entrée en vigueur de la Convention à l'égard de la Roumanie, le 20 juin 1994. Pour apprécier le caractère raisonnable des délais à partir de cette date, il faut tenir compte de l'état où l'affaire se trouvait alors, à savoir devant le tribunal de première instance de Bucarest, saisi de l'action en première instance.

La première période à prendre en considération s'est terminée le 11 novembre 1997, par l'arrêt définitif de la cour d'appel de Bucarest. Cette partie de la procédure s'est donc étalée sur trois ans, quatre mois et vingt-deux jours pour trois degrés de juridiction.

Ultérieurement, une demande de révision et une contestation en annulation, voies extraordinaires de recours, ont été formées par les parties. Elles ont donné lieu à des décisions rendues après des examens au fond de l'affaire (paragraphes 11 in fine et 13 ci-dessus). Puisqu'à la suite du recours en annulation formé contre l'arrêt définitif du 16 juillet 2001, la procédure a été rouverte, avec des répercussions importantes sur les droits civils du requérant, il convient de considérer qu'elle s'est terminée le 20 septembre 2005, par l'arrêt définitif de la Haute Cour de cassation et de justice, accueillant le recours en annulation.

La Cour note toutefois que les périodes qui se sont écoulées entre, d'une part, les demandes de révision et de contestation en annulation, et, d'autre part, leur accueil par les juridictions nationales ne sauraient être prises en compte, étant donné que le bien fondé de l'affaire n'était pas rouvert avant l'accueil des demandes susmentionnées ( mutatis mutandis Cerăceanu c. Roumanie (n o 1) précité, § 51). De manière similaire, la période qui a débuté le 16 juillet 2002, lorsque le procureur général a demandé la réouverture de la procédure par le biais d'un recours en annulation, et le 20 septembre 2005, date à laquelle le recours en annulation a été accueilli, ne peut pas être prise en compte non plus, pour les mêmes raisons, dans le calcul de la durée globale de la procédure. La Cour constate à cet égard que les trois recours extraordinaires précités ont été admis chaque fois par des arrêts lesquels, en même temps, ont accueilli les recours et ont tranché l'action sur le fond, de sorte que la période à prendre en considération n'a été prolongée que d'un jour pour chacun des recours en cause.

Par conséquent, la durée à examiner s'élève à trois ans, quatre mois et vingt-cinq jours. b) Le caractère raisonnable de la procédure

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). Elle rappelle aussi que seuls les retards imputables à l'État peuvent amener à conclure à l'inobservation du « délai raisonnable » ( Proszak c. Pologne , 16 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, § 40).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, eu égard à sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que dans les conditions particulières de l'espèce, la durée de la procédure litigieuse telle que déterminée ci-dessus, n'est pas excessive.

Partant, il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 à cet égard. II.

La Cour constate ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le requérant estime qu'en faisant droit au recours en annulation introduit par le procureur général, la Haute Cour de cassation et de justice, par son arrêt du 20 septembre 2005, l'a privé de l'immeuble qui lui avait été attribué par une décision judiciaire définitive. Cette ingérence dans son droit de propriété est, selon lui, arbitraire et n'assure pas un juste équilibre entre les intérêts en cause.

Le Gouvernement considère que l'arrêt du 20 septembre 2005 de la Haute Cour de cassation et de justice ne constitue pas une ingérence dans le droit de propriété du requérant sur l'immeuble en cause, dans la mesure où l'arrêt contesté n'a pas modifié les quotes-parts des héritiers, mais a seulement visé l'attribution du bien. Subsidiairement, à supposer que l'arrêt en cause constitue une ingérence dans le droit de propriété du requérant, le Gouvernement considère qu'elle était prévue par la loi et poursuivait un intérêt légitime, à savoir le respect des dispositions légales en vigueur.

La Cour rappelle que par un arrêt définitif du 16 juillet 2001, la cour d'appel de Pitești a confirmé le droit de propriété du requérant sur l'immeuble litigieux en échange d'une soulte et relève que le droit ainsi reconnu n'était pas révocable. Le requérant avait donc un bien au sens de l'article 1 du Protocole n o 1 ( Savu c. Roumanie , n o 19982/04, § 22, 4 novembre 2008).

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle de la présente espèce, dans lesquelles elle a conclu à la violation de l'article 1 du Protocole n o 1, en raison de la remise en cause de la solution donnée de manière définitive à un litige et de la privation des requérants des biens dont ils bénéficiaient à l'issue de la procédure, consécutives à un recours en annulation (voir, entre autres, Brumărescu , précité, §§ 61, 77 et 80, SC Mașinexportimport Industrial Group SA , précité, §§ 32 et 46-47, et Piata Bazar Dorobanti SRL c. Roumanie , n o 37513/03, §§ 23 et 33, 4 octobre 2007).

Ayant examiné la présente affaire, la Cour considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente. En conséquence, la Cour estime que, malgré la marge d'appréciation dont dispose l'État en la matière, la prétendue erreur dans l'application de la loi ne saurait suffire pour légitimer la privation d'un bien acquis en toute légalité à la suite d'un litige civil définitivement tranché (voir les arrêts Blidaru c. Roumanie , n o 8695/02, § 55, 8 novembre 2007 et SC Mașinexportimport Industrial Group SA ., précité, § 46)

Partant, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. III.

Le requérant réclame, rapport d'expertise à l'appui, 477 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel représentant la valeur de l'immeuble en litige. Il demande également 15 000 EUR au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.

Le Gouvernement note que le requérant n'a pas été privé de son droit de propriété sur sa partie de l'immeuble. Il fournit un rapport d'expertise de décembre 2008, selon laquelle la valeur de l'immeuble en litige est de 326 334 EUR. Il considère que le lien de causalité entre les prétendues violations de la Convention et le préjudice moral invoqué n'a pas été prouvé et que le montant sollicité à ce titre est excessif par rapport à la jurisprudence de la Cour en la matière.

La Cour rappelle sa jurisprudence bien établie selon laquelle un arrêt constatant une violation entraîne pour l'État défendeur l'obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences de manière à rétablir, autant que faire se peut, la situation antérieure à celle-ci. Les États contractants sont en principe libres de choisir les moyens dont ils useront pour se conformer à un arrêt de violation, rendu dans une affaire dans laquelle ils étaient partie. Si la nature de la violation permet une restitutio in integrum , il incombe à l'État défendeur de la réaliser. Si, en revanche, le droit national ne permet pas ou ne permet qu'imparfaitement d'effacer les conséquences de la violation, l'article 41 habilite la Cour à accorder, s'il y a lieu, à la partie lésée la satisfaction qui lui semble appropriée ( Brumărescu c. Roumanie (satisfaction équitable) [GC], n o 28342/95, § 21, CEDH 2001 ‑ I).

La Cour considère que la seule base à retenir pour l'octroi d'une satisfaction équitable réside en l'espèce dans le constat de violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 en raison de l'annulation, le 20 septembre 2005, de l'arrêt définitif du 16 juillet 2001 de la cour d'appel de Pitesti. Cet arrêt avait confirmé le partage de l'immeuble litigieux tel qu'établi par l'arrêt définitif du 11 novembre 1997, à savoir en attribuant au requérant l'immeuble, à charge pour lui de payer des soultes en faveur des autres parties en litige. Renvoyant aux termes de l'arrêt définitif du 16 juillet 2001, la Cour estime qu'il incombe aux autorités de prendre les mesures nécessaires afin de placer le requérant dans une situation équivalant à celle où il se trouverait si les exigences des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues du fait du prononcé par la Haute Cour de cassation et de justice de l'arrêt rendu en recours en annulation ( Savu précité, § 30). La Cour note par ailleurs que le requérant habite toujours l'immeuble en cause.

Par ailleurs, la Cour considère que l'annulation de l'arrêt définitif du 16 juillet 2001 par la Haute Cour de cassation et de justice a entraîné une atteinte grave aux droits du requérant à un procès équitable conforme au principe de la sécurité des rapports juridiques et au respect de ses biens, atteinte constitutive d'un préjudice moral. Eu égard à l'ensemble des éléments en sa possession et statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, elle alloue au requérant 5 000 EUR au titre du dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande, justificatifs à l'appui, 7 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et la Cour.

Le Gouvernement considère que le requérant aurait eu la possibilité de récupérer ses frais engagés dans les procédures internes devant les juridictions nationales dans le cadre de la procédure. Il remarque également que les contrats d'assistance judiciaire présentés ne sont pas détaillés et que seule une partie des justificatifs contient des éléments suffisants pour établir d'une manière certaine le lien avec la présente affaire.

Compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 4 000 EUR tous frais confondus et l'accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention, en raison de l'accueil par la Haute Cour de cassation et de justice du recours en annulation ; 3. Dit qu'il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention, en raison de la durée de la procédure ; 4. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 5. Dit a) que l'État défendeur doit prendre, dans les trois mois, les mesures nécessaires afin de placer le requérant dans une situation équivalant à celle où il se trouverait en l'absence de l'annulation de l'arrêt définitif du 16 juillet 2001 de la cour d'appel de Pitești ; b) que l'État défendeur doit verser au requérant, dans le même délai, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l'État défendeur au taux applicable à la date du règlement : i. 5 000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, pour dommage moral ; ii. 4 000 EUR (quatre mille euros) pour frais et dépens , plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par le requérant ; c) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 octobre 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Elisabeth Fura Greffier Présidente