SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 45312/07 prezentată de Ioannis și Elefterios TSOKOS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se înscrie la 14 octombrie 2010 într-o cameră compusă din Nina Vajić, președinte, Christos Rozakis, Elisabeth Steiner, Khanlar hagiev, Dean Spielmann, Giorgio Malinverni, George Nicolau, judecători; și de Søren Nielsen, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 8 august 2007, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamanții, domnii Ioannis și Elefterios Tsokos, sunt resortisanți greci, născuți în 1960 și, respectiv, 1962 și rezidenți în Chalkida. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul A. Tigas, avocat la Trikala. Guvernul grec (în mai multe limbi) a fost reprezentat de delegații agentului său, dl Apessos, consilier la Consiliul juridic al statului și dl Aposos. Z. Hadjipavlou, auditor la Consiliul juridic al statului. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 6 septembrie 1996, Compania National Union Fire Insurance Co. of Pittsburgh PA USA Pe de altă parte, la 20 noiembrie 1996, reclamanții au depus o cerere incidentă împotriva societății lor de asigurare. Prin care îi cereau suma pe care ar fi trebuit să o plătească în cazul unei condamnări în cadrul procedurii principale. Prin intermediul unei hotărâri anterioare a legii din 30 iunie 1997, tribunalul de mari instanțe a dispus o completare a probelor, în special audierea martorilor. La 11 februarie 1998, societatea La 26 mai 1998, părțile au făcut cunoscute identitatea martorilor: patru, doi pentru pârâti și doi pentru solicitanți mai și audierea acestora a fost amânată la 13 octombrie 1998, apoi la 12 ianuarie 1999 pentru alegeri municipale la 11 octombrie 1998. La 12 ianuarie 1999, la cererea avocaților părților, audierea martorilor a fost amânată la 27 aprilie 1999 și a fost continuată la 25 mai 1999, iar la 12 octombrie 1999, la 7 decembrie 1999, 29 februarie și 16 mai 2000, la cererea avocaților părților, iar ședința a fost continuată la 26 septembrie și 24 octombrie 2000, data la care s-a încheiat. Prin hotărârea din 16 noiembrie 2001, Tribunalul de Mare Instanță i-a condamnat pe reclamanți să plătească societății reclamante suma de 21 747,42 EUR (EUR). El a respins cererea incidentă a reclamanților. Hotărârea Tribunalului de Mare Instanță era executorie prin provizion pentru suma de 10 271,46 EUR. La 13 martie 2002, reclamanții au formulat o cerere împotriva acestei hotărâri în fața Curții de Apel din Atena. Ședința, stabilită inițial la 14 noiembrie 2002, a fost amânată la 29 mai 2003. La 29 ianuarie 2004, Curtea de Apel i-a costat pe reclamanți. La 17 mai 2004, reclamanții s-au ocupat de casare. Mai 2006, Curtea de Casație a declarat ședința inadmisibilă deoarece reclamanții nu erau reprezentați de un avocat mandatat în mod corespunzător. La 27 iunie 2006, părțile au solicitat o nouă dată a ședinței, care a fost stabilită la 4 decembrie 2006, data la care a avut loc ședința. Prin hotărârea din 22 ianuarie 2007, Curtea de Casație a respins recursul. Hotărârea a fost netă la 6 februarie 2007. Reclamantul nu ar fi avut cunoștință de hotărârea decât la 23 iunie 2007, atunci când partea pârâtă a inițiat o procedură de executare a hotărârii pentru recuperarea sumei de 57 941,50 EUR pe care au fost condamnați să o plătească, plus dobânda moratorială. A doua zi, reclamanții, care nu locuiau în Atena, au primit de la avocatul lor copie a hotărârii Curții de Casație. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de depășirea termenului rezonabil al procedurii. Reclamanții invocă, de asemenea, o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil, garantată prin art. 6 alineatul (1) din Convenție, din cauza motivelor prin care Curtea de Casație a respins unul dintre mijloacele lor de Casație. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În observațiile sale, guvernul se limitează la a contesta temeinicia cererii. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată cu o cauză decât în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive ( Walker c. Regatul Unit (dec.), 34979/97, 25 ianuarie 2000, EHR 2000-I). Pe de altă parte, în temeiul alineatului (4) din același articol, Comisia poate respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă prin aplicarea articolului menționat Întradevăr, Curtea amintește că această regulă, care reflectă dorința părților contractante de a nu fi puse în discuție deciziile anterioare după un termen indefinit, servește nu numai intereselor guvernului, ci și securității juridice ca valoare intrinsecă (a se vedea Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia, Hotărârea din 28 mai 1970, seria A n 29-30, § 50), deși răspunde și necesității de a acorda persoanei interesate suficient timp de reflecție pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea de a prezenta o cerere Curții și de a defini conținutul acesteia (Iordache c. România (dec.) 55092/00, 23 martie 2004; prin urmare, aceasta marchează limita temporală a controlului efectuat de Curte și indică atât particularilor, cât și autorităților perioada care depășește perioada în care acest control nu se mai exercită Kadićis c. Letonia 2) (dec.), nr 62393/00, 25 Septembrie 2003). Respectarea termenului de șase luni este una dintre condițiile de admisibilitate pe care Curtea este obligată să le examineze chiar și în tăcerea pârâtului. În decizia sa Walker c. Regatul Unit menționată anterior, Curtea s-a exprimat astfel cu privire la acest aspect. Această regulă [din șase luni], care reflectă dorința părților contractante de a nu fi puse la îndoială deciziile vechi după un termen indefinit, servește nu numai intereselor guvernului, ci și securității juridice ca valoare intrinsecă. Aceasta marchează limita temporală a controlului efectuat de organele Convenției și indică atât particularilor, cât și autorităților perioada de după care acest control nu se mai exercită (X c. Franța, cererea nr. 9587/81, Decizia Comisiei din 13 decembrie 1982, DR 29, p. 233-234, § 13 și 16 K. c. Irlanda, cererea nr. 10416/83, Decizia Comisiei din 17 mai 1984, DR Prin urmare, Curtea nu are posibilitatea de a nu aplica regula celor șase luni numai pe motiv că un guvern nu a formulat nicio excepție preliminară întemeiată pe aceasta. Curtea a statuat deja că, atunci când reclamantul are dreptul de a fi notificat din oficiu o copie a deciziei interne definitive, este mai conform cu obiectul acestei dispoziții să se considere că termenul de șase luni începe să curgă de la data notificării copiei deciziei (a se vedea, în special, Worm c. Austria, Hotărârea din 29 august 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor În cazul în care notificarea nu este prevăzută în dreptul intern, ca în cazul de față, trebuie să se ia în considerare data la care decizia a fost pusă la dispoziția publicului, data de la care părțile pot lua efectiv cunoștință de conținutul său (Păpușii c. Grecia [GC], nr. 31423/96, § 30, CEDO 1999 II). Or, Curtea constată că hotărârea Curții de Casație, pronunțată la 22 ianuarie 2007, a fost netă la 6 februarie 2007, reclamanții susțin că nu ar fi avut cunoștință de hotărâre decât la 23 iunie 2007, atunci când partea pârâtă a inițiat o procedură de executare a hotărârii pentru recuperarea sumei pe care au fost condamnați să o plătească. În ziua următoare, reclamanții, care nu locuiau în Atena, ar fi primit de la avocatul lor o copie a hotărârii Curții de Casație. Cu toate acestea, Curtea consideră că termenul de mai mult de patru luni între data la care reclamanții puteau obține o copie a hotărârii în cauză și data la care au luat cunoștință de aceasta, pregătit să fie critic și că această perioadă, în cursul căreia reclamanții au rămas inactivi, este relativ lungă ( Haralambidis c. Grecia, n 36706/97, § 39, 29 martie 2001 și Cheilas c. Grecia, n 9693/03, 12 mai 2005 contraro, Sotirios și Nikos Koutras ATTEE c. Grecia , n 39442/98 , § 11, CEDO 2000-XII, Kokkini c. Grecia , n 33194/02, § 20, 17 februarie 2005). Este adevărat, Curtea a considerat deja că nu se poate cere ca justițiabilul să vină să se informeze zi de zi cu privire la existența unei hotărâri care nu i-a fost notificată (Papăgeorgiou c. Grecia , Hotărârea din 22 octombrie 1997, Repertoriul hotărârilor și deciziilor 1997-VI, p. 2287, § 32. Cu toate acestea, din motive de securitate juridică, Curtea nu poate accepta că acest termen ar fi putut scuti reclamanții și, în special, avocatul acestora, care i-a fost stabilit la Atena, de obligația de a se informa periodic cu privire la soarta cauzei lor și de a o sesiza în termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, cererea este întârziată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.
de la requête n
o
45312/07
présentée par Ioannis et Elefterios TSOKOS
contre la Grèce
La Cour européenne des droits de l'homme (première section), siégeant le 14 octobre 2010 en une chambre composée de
:
Nina Vajić,
présidente,
Christos Rozakis,
Elisabeth Steiner,
Khanlar Hajiyev,
Dean Spielmann,
Giorgio Malinverni,
George Nicolaou,
juges,
et de Søren Nielsen,
greffier de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 8 août 2007,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, MM. Ioannis et Elefterios Tsokos, sont des ressortissants grecs, nés respectivement en 1960 et 1962 et résidant à Chalkida. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par les délégués de son agent, M. Apessos, conseiller auprès du Conseil juridique de l'Etat, et M
me
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 6 septembre 1996, la société «
National Union Fire Insurance Co. of Pittsburgh PA USA
» saisit le tribunal de grande instance d'Athènes d'une action contre la société «
Nedlloyd Road Cargo
» et les requérants, propriétaires d'une autre société de transport, pour le dommage subi suite à la destruction de certaines marchandises survenue lors de leur transport en Grèce. De leur côté, les requérants introduisirent, le 20 novembre 1996, une demande incidente contre leur société d'assurance «
Commercial Value
», par laquelle ils lui réclamaient la somme qu'ils seraient appelés à verser en cas de condamnation dans la procédure principale.
Par une décision avant-dire droit du 30 juin 1997, le tribunal de grande instance ordonna un complément de preuves, notamment l'audition des témoins.
Le 11 février 1998, la société «
National Union Fire Insurance Co. of Pittsburgh PA USA
» invita le tribunal à fixer une date pour l'audition des témoins. Le 26 mai 1998, les parties firent connaître l'identité des témoins – au nombre de quatre, deux pour les défendeurs et deux pour les demandeurs – et l'audition de ceux-ci fut reportée au 13 octobre 1998, puis au 12 janvier 1999 pour cause d'élections municipales le 11 octobre 1998. Le 12 janvier 1999, à la demande des avocats des parties, l'audition des témoins fut ajournée au 27 avril 1999. Elle fut poursuivie le 25 mai 1999, puis ajourné au 12 octobre 1999, et encore aux 7 décembre 1999, 29 février et 16
mai 2000, à la demande des avocats des parties. L'audition fut poursuivie le 26
septembre et le 24 octobre 2000, date à laquelle elle prit fin.
Par un jugement du 16 novembre 2001, le tribunal de grande instance condamna les requérants à verser à la société demanderesse la somme de 21
747,42 euros (EUR). Il rejeta la demande incidente des requérants. Le jugement du tribunal de grande instance était exécutoire par provision pour la somme de 10
Le 13 mars 2002, les requérants formèrent appel contre ce jugement devant la cour d'appel d'Athènes.
L'audience, initialement fixée au 14 novembre 2002, fut ajournée au 29
mai 2003. Le 29 janvier 2004, la cour d'appel débouta les requérants.
Le 17 mai 2004, les requérants se pourvurent en cassation. Le 3
mai 2006, la Cour de cassation déclara l'audience irrecevable car les requérants n'étaient pas représentés par un avocat dûment mandaté. Le 27 juin 2006, les parties demandèrent une nouvelle date d'audience, qui fut fixée au 4
décembre 2006, date à laquelle elle eut lieu. Par un arrêt du 22 janvier 2007, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. L'arrêt fut mis au net le 6
février 2007.
Le requérants n'auraient eu connaissance de l'arrêt que le 23 juin 2007, lorsque la partie adverse fit engager une procédure d'exécution de l'arrêt pour récupérer la somme de 57
941,50 EUR qu'ils avaient été condamnés à payer, augmentée des intérêts moratoires. Le lendemain, les requérants, qui n'habitaient pas Athènes, reçurent de leur avocat copie de l'arrêt de la Cour de cassation.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent du dépassement du délai raisonnable de la procédure.
Les requérants allèguent aussi une violation de leur droit à un procès équitable, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention, en raison des motifs par lesquels la Cour de cassation a rejeté l'un de leurs moyens de cassation.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
», tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Dans ses observations, le Gouvernement se limite à contester le bien-fondé de la requête.
La Cour rappelle qu'en vertu de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie d'une affaire que «
dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive
» (
Walker c. Royaume-Uni
(déc.), n
o
34979/97, 25 janvier 2000, ECHR 2000-I). Par ailleurs, aux termes du paragraphe 4 du même article, elle peut rejeter toute requête qu'elle considère comme irrecevable par application dudit article «
à tout stade de la procédure
».
La Cour rappelle en effet que cette règle, qui reflète le souhait des Parties contractantes de ne pas voir remettre en cause des décisions anciennes après un délai indéfini, sert les intérêts non seulement du Gouvernement, mais aussi de la sécurité juridique en tant que valeur intrinsèque (voir
De
Wilde,
Ooms et Versyp c. Belgique
, arrêt du 28 mai 1970, série A n
o
12, pp. 29-30, § 50), tout en répondant également au besoin de laisser à l'intéressé un délai de réflexion suffisant pour lui permettre d'apprécier l'opportunité de présenter une requête à la Cour et pour en définir le contenu (
Iordache c. Roumanie
(déc.)
,
n
o
55092/00, 23 mars 2004). Elle marque ainsi la limite temporelle du contrôle effectué par la Cour et indique aux particuliers comme aux autorités la période au-delà de laquelle ce contrôle ne s'exerce plus
(
Kadiķis c. Lettonie
(n
o
2) (déc.), n
o
62393/00, 25
septembre 2003). Le respect du délai de six mois est l'une des conditions de recevabilité que la Cour est tenue d'examiner même dans le silence de la partie défenderesse. Dans sa décision
Walker c. Royaume-Uni
précitée, la Cour s'est ainsi exprimée sur ce point
:
«
(...) cette règle [des six mois], qui reflète le souhait des Parties contractantes de ne pas voir remettre en cause des décisions anciennes après un délai indéfini, sert les intérêts non seulement du Gouvernement mais aussi de la sécurité juridique en tant que valeur intrinsèque. Elle marque la limite temporelle du contrôle effectué par les organes de la Convention et indique aux particuliers comme aux autorités la période au-delà de laquelle ce contrôle ne s'exerce plus (
X c. France
, requête n
o
9587/81, décision de la Commission du 13 décembre 1982, DR 29, pp. 233-234, §§ 13 et 16
;
K. c. Irlande
, requête n
o
10416/83, décision de la Commission du 17 mai 1984, DR
38, p. 162, § 6).
La Cour n'a donc pas la possibilité de ne pas appliquer la règle des six mois au seul motif qu'un Gouvernement n'a pas formulé d'exception préliminaire fondée sur elle.
»
La Cour a déjà jugé que lorsque le requérant est en droit de se voir notifier d'office une copie de la décision interne définitive, il est plus conforme à l'objet de cette disposition de considérer que le délai de six mois commence à courir à compter de la date de la notification de la copie de la décision (voir, notamment,
Worm c. Autriche
, arrêt du 29 août 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-V, p.
1547, § 33) et que lorsque la notification n'est pas prévue en droit interne, comme en l'espèce, il convient de prendre en considération la date de la mise au net de la décision, date à partir de laquelle les parties peuvent réellement prendre connaissance de son contenu (
Papachelas c. Grèce
[GC], n
o
1999
‑
II).
Or, la Cour constate que l'arrêt de la Cour de cassation, rendu le 22
janvier 2007, fut mis au net le 6 février 2007. Les requérants prétendent qu'ils n'auraient eu connaissance de l'arrêt que le 23 juin 2007, lorsque la partie adverse a fait engager une procédure d'exécution de l'arrêt pour récupérer la somme qu'ils avaient été condamnés à payer. Le lendemain, les requérants, qui n'habitaient pas Athènes, auraient reçu de leur avocat copie de l'arrêt de la Cour de cassation.
La Cour estime toutefois que le délai de plus de quatre mois entre la date à laquelle les requérants pouvaient obtenir copie de l'arrêt en question et la date à laquelle ils en ont pris connaissance, prête à critique et que cette période, pendant laquelle les requérants sont restés inactif, est relativement longue (
Haralambidis c. Grèce
, n
o
36706/97, § 39, 29 mars 2001 et
Cheilas c. Grèce
, n
o
9693/03, 12 mai 2005
;
a
contrario,
Sotirios et Nikos Koutras ATTEE c. Grèce
, n
o
Kokkini c. Grèce
, n
o
33194/02, § 20, 17 février 2005). Certes, la Cour a déjà jugé que l'on ne peut exiger du justiciable qu'il vienne s'informer jour après jour de l'existence d'un arrêt qui ne lui a jamais été notifié (
Papageorgiou c. Grèce
, arrêt du 22 octobre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VI, p. 2287, §
32). Toutefois, dans un souci de sécurité juridique, la Cour ne saurait pour autant accepter que ce délai ait pu dispenser les requérants et surtout leur avocat, qui lui était installé à Athènes, de l'obligation de se renseigner régulièrement sur le sort de leur affaire et de la saisir dans le délai de six mois prévu par l'article 35 § 1 de la Convention.
Il s'ensuit que la requête est tardive doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Søren Nielsen
Nina Vajić
Greffier
Présidente