SOUDEK c. REPUBLIQUE TCHEQUE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable
SOUDEK c. REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2010)
SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 28071/06 prezentate de Ivan Soudek împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 28 septembrie 2010 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președintele Karel Jungwiert, Rait Maruste, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, Mirjana Lazarova Trajkovska, Ganna Yudkivska; Judecătorii și ai Claudiei Westerdiek, graffière de secțiune, având în vedere cererea formulată mai sus la 26 iunie 2006, după ce au intenționat acest lucru, pronunță următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Ivan Soudek, este un cetățean ceh, născut în 1956 și rezident la Praga. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. La 30 iunie 1997, reclamantul a intentat o acțiune care urmărea, printre altele, ca cooperativa de locuințe pârâte să fie obligată să transfere gratuit dreptul de proprietate asupra unui apartament pe care îl ocupase anterior, până la eliminarea sa ordonată de instanță. O primă judecată de primă instanță a fost anulată de Înalta Instanță (Vrchní soud) La 16 februarie 2004, Tribunalul Municipal din Praga (Městský soud) din Praga l-a exonerat pe reclamant de cererea sa pe motiv că legea nu permitea un astfel de transfer în favoarea unui membru al cooperativei care era, de asemenea, chiriaș al apartamentului în cauză, ceea ce nu era cazul reclamantului. Constatând, prin urmare, că reclamantul nu a demonstrat existența unui drept de închiriere sau, prin urmare, caracterul justificat al cererii sale de a fi transferat dreptul de proprietate asupra apartamentului, și că, în conformitate cu motivele deciziei Înaltei Instanțe din 29 octombrie 2003, tribunalul a respins acțiunea. Reclamantul a făcut apel și a solicitat instanței judecătorești din statul membru în cauză, în cazul în care ar confirma hotărârea contestată, să declare că un recurs în casație a fost admis în speță. Prin hotărârea din 1 În septembrie 2004, Curtea Supremă a confirmat hotărârea tribunalului municipal și a respins cererea instanței de trimitere a recursului în casare. În acest din urmă punct, Curtea a luat în considerare faptul că, de la amendamentul nr. 30/2000 la Codul de procedură civilă intrat în vigoare la 1 În ianuarie 2001, nu mai era autorizată să se pronunțe cu privire la eligibilitatea unui recurs. Această hotărâre a fost pronunțată în forță de lucru judecat la 13 octombrie 2004. La 13 decembrie 2004, reclamantul a formulat un recurs în casație pe care l-a întemeiat la art. 237 alin. (1) lit. (b) și (c) din Codul de procedură civilă în versiunea sa în vigoare după 1 1 ianuarie 2001. În sensul articolului 237 alineatul (1) litera (b) din Cod, Tribunalul a susținut că Hotărârea din 1 septembrie 2004 a confirmat hotărârea în care instanța municipală a decis pe fond diferit de hotărârea sa anterioară motivului că a fost obligat de avizul juridic exprimat de Curtea Supremă în decizia sa din 29 octombrie 2003. 237 alin. (1) din Cod, la mai puțin de 1 din Cod, Tribunalul a susținut că hotărârea contestată are o importanță juridică crucială, în special pentru că instanțele inferioare au formulat anumite întrebări în contradicție cu dreptul material și că aceste întrebări nu au fost soluționate în mod corespunzător în jurisprudența anterioară a Curții Supreme. La 27 iulie 2005, Curtea Supremă (Nejvyší soud) a respins recursul în casarea la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pe de o parte, Comisia a constatat că prima hotărâre pronunțată în cauza a fost anulată în recurs din cauza unui viciu de procedură, și nu din cauza unei aplicări incorecte a dreptului material, nu a existat nicio legătură de cauzalitate între hotărârea instanței judecătorești din 29 octombrie 2003 și noua hotărâre negativă pronunțată în primă instanță la 16 februarie 2004, așa cum impunea articolul. 237 alin. (1) lit. (b) din Codul de procedură civilă. Curtea apreciază, pe de altă parte, că hotărârea din 1 septembrie 2004 contestată de recurs nu avea o importanță juridică crucială în sensul art. 237 alin. (1) lit. (c) și 3 din Codul de procedură civilă. 1 (c) a fost o a doua definiție a chestiunii juridice care se presupune că are o importanță juridică crucială; o astfel de întrebare trebuie ridicată și indicată în mod corespunzător. În prezenta cauză, Curtea Supremă a considerat totuși că problema de o importanță juridică crucială nu a fost formulată în mod corespunzător de către solicitant. Potrivit acesteia, la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Domeniul de aplicare al recursului a fost limitat, în special în cazurile de eligibilitate a recursului întemeiat pe o importanță juridică crucială a deciziei atacate, numai prin întrebarea decisivă pentru această decizie și nu permitea, în principiu, să se ridice obiecții de natură procedurală. În ceea ce privește recursul în Casație, astfel cum a fost prezentat de solicitant, Curtea Supremă a arătat că numai două puncte ale recursului ar putea fi luate în considerare în scopul identificării aspectelor juridice relevante. Cu toate acestea, aceste puncte s-au referit la un număr mare de presupuse vicii comise de tribunalele inferioare, fără a fi posibil să se identifice într-un mod univoc problema juridică necesară. La 13 octombrie 2005, reclamantul a introdus o acțiune constituțională împotriva deciziilor menționate anterior ale Tribunalului Municipal, ale Înaltei Curți Supreme și ale Curții Supreme, care s-a plâns în special de încălcarea drepturilor sale la un proces echitabil și imparțial, la protecția domiciliului și la respectarea bunurilor, și a reproșat Curții Supreme că i-a refuzat protecția legală. Prin decizia din 15 decembrie 2005, notificată avocatului reclamantului la 27 decembrie 2005, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a respins acțiunea pentru neatenție vădită de temei față de decizia Curții Supreme din 27 iulie 2005 și pentru întârzierea cu privire la deciziile rămase. În ceea ce privește hotărârea Curții Supreme, Curtea Constituțională a făcut trimitere la concluziile instanței în cauză referitoare la inadmisibilitatea recursului la care subscrie. În ceea ce privește hotărârile Tribunalului Municipal și ale Înaltei Curți, Curtea Constituțională consideră că acestea ar fi trebuit să fie contestate în fața sa în termen de 60 de zile de la pronunțarea hotărârii Curții Supreme. Potrivit acesteia, recursul în cassation nu se satisfăcea în speță într-o acțiune extraordinară pe care legea o oferea reclamantului pentru a-și apăra drepturile, deoarece neeligibilitatea acestui recurs nu se referea în mod specific la puterea discreționară a Curții Supreme, ci se baza pe nerespectarea condițiilor prevăzute la art. 237 alineatul (3) din Codul de procedură civilă. Dreptul și practica internă relevante L. În esență, dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Adamíček c. Republica Cehă 35836/05, §§ 12-31, 12 octombrie 2010, nefinalizate. GRIFS 1. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție (și, de asemenea, referindu-se la procedura care a stat la baza cererii sale anterioare n 56526/00), conform căruia instanțele inferioare nu au examinat cazul său în mod echitabil și imparțial, în special pentru că s-au bazat pe o procedură anterioară care nu ar fi trebuit să aibă loc în opinia sa. (2) Pe teren de la art. 6 alineatul (1) din Convenție, Comisia se plânge că Curtea Supremă și Curtea Constituțională au refuzat să își examineze obiecțiile care decurg din conduita instanțelor inferioare, deși a îndeplinit toate cerințele legale pentru a le sesiza. 3. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge că situația criticată de Curte în hotărârea în cauză Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă 46129/99, CEDO 2002 IX) persistă. Într-adevăr, în momentul în care reclamanții iau cunoștință de raționamentul Curții Supreme cu privire la eligibilitatea recursului lor în casation, termenul pentru a sesiza Curtea Constituțională a expirat deja. Reclamantul formulează mai multe obiecții pe teren la art. 6 alin. (1) și, respectiv, la art. 13 din Convenție, exprimate după cum urmează Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) imparțială (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. În ceea ce privește litigiul întemeiat pe lipsa de echitate și de imparțialitate a procedurii desfășurate în fața instanțelor inferioare, Curtea constată că reclamantul nu precizează afirmațiile sale de încălcare a convenției și se limitează la a face trimitere la acțiunile pe care le-a prezentat instanțelor naționale. În măsura în care afirmațiile reclamantului tind, prin urmare, în esență, să conteste fondul hotărârilor pronunțate în cauză, Curtea amintește că art. 6 alineatul (1) din convenție nu garantează pledanților un rezultat favorabil (Andronicou și Constantinou c. Cipru, Hotărârea din 9 octombrie 1997, Rec., 1997 VI, punctul 201). Hotărârile pronunțate în speță de tribunalul municipal și de Curtea Supremă, cel puțin cele care sunt la dispoziția Curții, nu dezvăluie nicio aparență arbitrară. Aceste instanțe au decis din cauza cauzei pe baza dreptului intern și în land de o procedură contradictorie în cursul căreia reclamantul a avut ocazia să își prezinte argumentele și să își apere teza. Prin urmare, nu există niciun indiciu că garanțiile procedurale prevăzute la art. 6 1 au fost ignorate. Prin urmare, acest aspect trebuie respins pentru neatenție vădită de temei, în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din convenție. (2) Reclamantul se plânge ulterior că Curtea Supremă și-a respins recursul în Casație ca fiind inadmisibilă fără a fi examinat în fond. Curtea constată că este de competența exclusivă a Curții Supreme să decidă dacă un recurs în cassation este eligibil în temeiul unui motiv prevăzut la art. 237 din Codul de procedură civilă (în versiunea sa după 1 1 ianuarie 2001) și, în cadrul acestei examinări, Curtea Supremă are uneori sarcina de a aprecia dacă decizia atacată are o importanță juridică esențială în sensul art. 237 alin. (1) lit. (c) și 3 din Cod. Este vorba despre o noțiune explicată de jurisprudența Curții Supreme, care stabilește, prin urmare, în mod pretorian, anumite norme referitoare, de asemenea, la formularea problemei de importanță juridică crucială. Curtea admite că această regulă respectă cerințele de securitate juridică și de bună administrare a justiției și că aceasta concordă cu specificitatea rolului jucat de Curtea Supremă, al cărei control este limitat la respectarea dreptului. În prezenta cauză, Curtea Supremă a fost chemată să examineze dacă recursul în casarea reclamantului era eligibil fie în temeiul literei (b) de la art. 237 alineatul (1), fie în temeiul literei (c) a articolului menționat. Într-o decizie suficient de motivată și fără arbitrală, aceasta a concluzionat că acesta nu era cazul și că recursul la Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea nu poate înlocui această apreciere. În consecință, acest motiv trebuie respins pentru neatenție vădită de temei, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. (3) Pe teren de la art. 6 alin. (1) și (13), reclamantul contestă faptul că Curtea Constituțională nu a examinat pe fond o parte din acțiunea sa constituțională pe care a considerat-o tardivă. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Modulul Președinte