AFFAIRE KARAPANAGIOTOU ET AUTRES c. GRÈCE

AFFAIRE KARAPANAGIOTOU ET AUTRES c. GRÈCE (CtEDO, 2010)

În cazul Karapanagiotou și alții, hotărârea a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din convenție. În cauza Karapanagiotou și alții, Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din Nina Vajić, președinte, Christos Rozakis, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători, și Søren Nielsen, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 7 octombrie 2010, Rend Hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată de procedură La originea cazului se găsește o cerere (n 1571/08) îndreptat împotriva Republicii Elene și dintre care trei resortisanți ai acestui stat, domnul Aspasia Karapanagiotou, domnul Angelos Moiras și domnul Nikolaos Moiras, ( V. Falaggarakis, avocat în Atena. Guvernul grec ( La 3 septembrie 2009, președinta primei secțiuni a decis să comunice obiecția formulată în art. 6 alin. (1) (acces la o instanță) și 14 combinate ale Convenției către guvern. După cum permite art. 29 alin. (1) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Reclamanții s-au născut în 1930, 1962 și 1967 și au locuit la Atena. Prin decizia ministerială comună din 2 iulie 1996 a miniștrilor de finanțe și de mediu, amenajării teritoriului și a lucrărilor publice, statul a efectuat exproprierea unui teren cu o suprafață de 34 682 m2 situat în comuna Magoula, în scopul de a construi o Bretelă de autostradă. Suprafața expropriată includea un teren de 4 586 M2 aparținând reclamanților. Potrivit acestora, terenul lor era situat într-un cartier în plină dezvoltare, deoarece, pe de o parte, se afla pe o axă rutieră importantă în apropierea zonelor industriale, a unui spital și a orașului și, pe de altă parte, era construit și deservit de transportul public. La 12 februarie 1997, statul a introdus o cerere la Tribunalul de Mare Instanță din Atena pentru stabilirea unei sume unitare provizorii de indemnizație pentru exproprierea terenului menționat anterior, inclusiv a reclamanților. Prin hotărârea din 19 iunie 1997, tribunalul de mari instanțe a stabilit suma unitară provizorie a indemnizației de expropriere pentru anumite terenuri - inclusiv pentru cele care au avut loc la 40 000 de drahme pe metru pătrat (117,40 EUR). La 31 iulie 1997, adică în termenul de șase luni prevăzut în art. 19 din Decretul 797/1971 privind exproprierile, reclamanții au sesizat Curtea de Apel cu o cerere de stabilire a unei sume unitare definitive a despăgubirii pe care o considerau la 80 000 drahme pe metru pătrat (234,80 EUR). 10. La 26 februarie 1998, statul a depus o cerere similară. 11. În timp ce termenul de șase luni menționat anterior expira la 19 decembrie 1997, Curtea de Apel a primit cererea statului pe motiv că termenul limită de depunere a cererii era suspendat în beneficiul statului în timpul vacanțelor judiciare, adică între 1 iulie și 15 septembrie al anului [art. 11 alineatul (2) din Codul procedurilor la care este parte statul]. În timpul dezbaterilor și în sprijinul afirmațiilor acestora, reclamanții s-au bazat pe mărturia unui expert și pe două hotărâri ale Curții de Apel din Atena pronunțate în cazuri similare și care le-au fost favorabile. 13. Curtea de Apel s-a bazat pe un raport de evaluare întocmit de serviciul funciar din Attica de Vest, pe o hotărâre a Tribunalului de Mare Instană din Atena de stabilire a cuantumului unitar provizoriu al indemnizaiei de expropriere de terenuri în aceeași regiune cu terenul în litigiu, precum și pe anumite hotărâri ale Curii de Apel din Atena 14. Prin hotărârea din 30 decembrie 1998, Curtea de Apel a considerat admisibilă cererea statului și a examinat-o în același mod ca și pe cea a reclamanților și a stabilit valoarea unitară definitivă a despăgubirii de expropriere la 32 000 drahme pe metru pătrat (93,91 EUR). La 10 iunie 1999, reclamanții s-au ocupat de casare. Ei reproșau Curții de Apel că nu au declarat cererea statului inadmisibil ca fiind tardivă, deoarece depusă la 26 februarie 1996, respectiv la opt luni și șapte zile de la pronunțarea hotărârii Tribunalului de Mare Instanță. 16. Prin hotărârea din 16 mai 2007, Curtea de Casație a respins recursul. Suspendarea termenului în favoarea statului, în măsura în care nu introduce un tratament privilegiat în beneficiul statului, ci îi privește și pe particularii expropriați, nu constituie o discriminare procedurală nejustificată împotriva acestora și, prin urmare, nu contravine art. 4 alin. (1) din Constituție și 6 alin. (1) din Convenție (...). Motivul de casare trebuie respins ca nefondat, deoarece din documentele (...) reiese că hotărârea Tribunalului de Mare Instanță 120/1997 a fost pronunțată la 19 iunie 1997 și cererea de stabilire a sumei unitare definitive a indemnizației a fost depusă la grefă la 26 februarie 1998, respectiv opt luni și șapte zile mai târziu. Cu toate acestea, de la 1 iulie la 15 septembrie 1997, a avut loc vacanța judiciară, perioadă în care termenul de șase luni a fost suspendat; prin urmare, după deducerea acestei perioade, termenul se reduce la cinci luni și douăzeci de zile, ceea ce este mai mic decât termenul de șase luni; prin urmare, Curtea de Apel a admis pe bună dreptate că cererea statului a fost depusă în acest termen. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 17. În conformitate cu art. 19 alineatul (2) din Decretul 797/1971 privind exproprierile, termenul de șase luni pentru depunerea unei cereri de fixare a sumei unitare definitive a unei indemnizații de expropriere este scurt de la pronunțarea hotărârii Tribunalului de Mare Instanță de stabilire a sumei unitare provizorii a despăgubirii. În cazul în care, în cursul acestui termen, nu a fost introdusă nicio acțiune, indemnizația stabilită provizoriu devine definitivă [art. 19 alineatul (6) din decret]. 18. art. 11 alineatul (2) din Codul procedurilor la care este parte statul prevede că acest termen se suspendă în ceea ce privește statul respectiv în perioada de vacanță judiciară, sau 1 în iulie-15 septembrie în fiecare an. Termenele care au început să curgă sunt, de asemenea, suspendate. 19. Timp îndelungat, instanțele interne au aplicat această dispoziție în mod constant în beneficiul statului. Reclamanții indică, de exemplu, Hotărârile 792/1990, 1386/1994, 62/1995, 4743/1997, 3031/1998, 849/1999, 401/2000, 2171/2000 și 2150/2001 ale Consiliului de Stat. Prin două hotărâri 3443/1998 și 3434/1998, această instanță, care se află în sesiune plenară, a considerat că suspendarea termenului nu constituia o discriminare nejustificată față de particulari și era justificată de considerații specifice organizării statului. 20. Prin o hotărâre n 12/2002, din 18 aprilie 2002, Curtea de Casație, care se află în sesiune plenară, a admis că suspendarea termenelor în favoarea statului în timpul vacanțelor judiciare, prevăzută în art. 11, introducea un tratament favorabil contrar art. 4 alin. (1) din Constituție și 6 alin. (1) din Convenție. Pentru a remedia această discriminare, a fost necesară extinderea acestei măsuri în favoarea particularilor părți la o procedură judiciară împotriva statului. Curtea de Casație a confirmat hotărârea Curții de Apel atacată care a determinat suspendarea termenului în favoarea particularilor. Această hotărâre a fost pronunțată ca urmare a hotărârii Curții în cauza Platakou c. Grecia, 38460/97, EHR 2001 a fost adoptată de Consiliul de Stat în Hotărârea 1781/2006 din 14 iunie 2006. art. 12 din Legea 3514/2006, de modificare a Codului de organizare a instanțelor și de vacanță judiciară în cadrul procedurilor la care este parte statul, a modificat art. 11 menționat anterior. art. 12 prevede că, în perioada de vacanță judiciară, nu se suspendă niciun termen împotriva statului sau împotriva celorlalte părți la procedură și că se suspendă orice termen care a început să curgă înainte de vacanță, precum și examinarea martorilor. Reclamanții se plâng de aplicarea, de către Curtea de Apel, a unei dispoziții speciale, care acordă statului un privilegiu în ceea ce privește termenul de depunere a unei cereri de fixare a unei sume unitare definitive a unei indemnizații de expropriere. Ele invocă o încălcare a principiului egalității de arme, garantat prin art. 6 alineatul (1) coroborat cu art. 14 din convenție. 24. Art. 6 alin. (1) și 14 sunt astfel formulate Art. 6 alin. (1) Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Art. 14 Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să se bucure, fără a se face vreo distincție, de exemplu pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau a altor opinii, originii naționale sau sociale, apartenenței la o minoritate națională, averii, nașterii sau oricărei alte situații. În primul rând, guvernul atrage atenția asupra faptului că nu există nicio încălcare a drepturilor care decurg din convenție, în special a dreptului la un proces echitabil. Curtea amintește că regula epuizării căilor de atac interne trebuie să se aplice cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv, însă aceasta nu impune numai sesizarea instanțelor naționale competente și exercitarea unei căi de atac destinate combaterii unei decizii în litigiu deja pronunțată care încalcă presupusul drept garantat de convenție și, în principiu, obligă la ridicarea în fața acestor instanțe, cel puțin în esență și în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, a obiecțiunilor care urmează să fie formulate la nivel internațional (a se vedea, printre altele, Fressoz și Roire c. Franța [GC], n 29183/95, § 37, CEDO 1999-I Azinas c. Cipru [GC], n 56679/00, § 38, CEDO 2004 III. 28. Curtea constată că, în recursul lor în casare, reclamanții reproșau hotărârii atacate că nu au declarat inadmisibilă cererea statului ca fiind tardivă, deoarece depusă după opt luni și șapte zile, în timp ce acest termen ar fi trebuit să fie de șase luni, în conformitate cu art. 19 din Decretul 797/1971. De altfel, pentru a respinge recursul, Curtea de Casație s-a întemeiat pe art. 4 alin. (1) (egalitate în fața legii) din Constituție și 6 alin. (1) din Convenție. 29. Reclamanții au făcut astfel marea instanță atentă la imperativele de acces la o instanță și de nediscriminare care se reflectă și în Convenție. Fără a se baza în mod expres pe aceasta din urmă, aceștia au invocat în dreptul intern argumente care echivalau cu denunțarea, în esență, a unei încălcări a drepturilor garantate prin articolele 6 și 14. Ei au oferit Curții de Casație posibilitatea de a evita sau de a corecta presupusele încălcări, în conformitate cu scopul articolului 35 alineatul (1). 31. Curtea constată, de asemenea, că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Pe fond 32. Guvernul susține că nu a existat nicio încălcare a articolului 6 alineatul (2). 1 și 14 din convenție, întrucât art. 11 din Codul de procedură ar fi fost aplicat și în favoarea reclamanților dacă ar fi formulat o cerere la aceeași dată ca statul în speță. Reclamanții au avut acces la o instanță pentru a stabili suma unitară definitivă a unei indemnizații și cererea lor a fost examinată în același timp cu cea a statului. 33. Reclamanții susțin că, atunci când Curtea de Apel a pronunțat hotărârea, era o jurisprudență constantă că dispozițiile în litigiu, recunoscând un privilegiu în favoarea statului, nu erau contrare Constituției sau Convenției. Jurisprudența era ostilă și extinderii acestui privilegiu la particulari. Potrivit reclamanților, măsura cea mai adecvată pentru restabilirea condițiilor de egalitate în fața legii nu ar fi recunoașterea acestui privilegiu particularilor, ci eliminarea sa totală. În plus, aceștia susțin că art. 12 din Legea 3514/2006 nu putea fi aplicat în cazul de față, deoarece nu avea efect retroactiv. 34. Curtea amintește că, în hotărârea sa, Platakou c. Grecia (citată la punctul 48), a ajuns la o încălcare a principiului egalității armelor din cauza suspendării tuturor termenelor judiciare în beneficiul statului în perioada de vacanță judiciară. Curtea a observat că, în cazul în care recurenta ar fi putut beneficia și ea de această suspendare a termenului, cererea sa de a obține stabilirea unei sume unitare definitive de despăgubire nu ar fi fost considerată ca fiind depusă în afara termenului prevăzut de lege. Prin urmare, Curtea a considerat că recurenta a fost plasată într-o situație de dezavantaj net față de stat. 35. Curtea arată că, pentru a se conforma hotărârii Platakou Curtea de Casație a pronunțat o hotărâre 12/2002 prin care considera că privilegiul instituit prin art. 11 alin. (2) din Codul procedurilor la care statul este parte se confrunta cu art. 14 alin. (1) din Constituție și cu art. 6 alin. (1) din Convenție. Aceeași poziție a fost adoptată, în ceea ce privește același articol, de către Consiliul de Stat în Hotărârea 1781/2006. 36. Ulterior, în 2006, legiuitorul elen a adoptat o lege 3514/2006, al cărei articol 12 prevede că, în perioada de vacanță judiciară, nu există niciun termen împotriva statului sau împotriva celorlalte părți la procedură și că orice termen care a început să curgă înainte de vacanță, precum și examinarea martorilor, este suspendat. 37. În cazul de față, reclamanții au sesizat Curtea de Apel la 31 iulie 1997, fie în termenul de șase luni prevăzut la art. 19 din Decretul 797/1971. La rândul său, statul a depus o cerere similară la 26 februarie 1998, în timp ce termenul de șase luni menționat anterior expirase la 19 Decembrie 1997. Curtea de Apel a primit cererea statului pe motiv că termenul limită de depunere a cererii a fost suspendat în beneficiul statului în timpul vacanțelor judiciare. 38. Curtea nu pierde din vedere faptul că, în momentul în care Curtea de Apel a hotărât, în 1998, jurisprudența instanțelor naționale considera suspendarea termenului ca fiind un privilegiu acordat numai statului. Hotărârea Curții de Casație a fost pronunțată la 16 mai 2007, așadar ulterior revigorării sale jurispudențiale, pentru a se conforma hotărârii Platakou Curtea de Casație a hotărât că nu există un tratament privilegiat în beneficiul statului și, prin urmare, nu există discriminare procedurală nejustificată, deoarece suspendarea termenului se aplica și particularilor 39. Curtea nu poate decât să sublinieze că examinarea Curții de Casație trebuia să se refere la o situație care datează din 1998 și la hotărârea Curții de Apel care se pronunțase pe baza dreptului existent la acea dată și care era mai puțin favorabilă reclamanților, întrucât îi punea într-o situație de dezavantaj net față de stat. Declarand că suspendarea termenului prevăzut la art. 11 alineatul (2) se referă și la particularii expropriați, Curtea de Casație nu făcea decât să constate statul de drept la data hotărârii sale, dar nu tragea concluzii cu privire la legislația aplicabilă în momentul în care reclamanții și statul au sesizat Curtea de Apel. 40. În aceste condiții, Curtea consideră că statul a beneficiat de un tratament preferențial în ceea ce privește termenul de depunere a cererii în vederea stabilirii sumei unitare definitive a despăgubirii de expropriere și reclamanții au fost plasați într-o situație de dezavantaj net față de stat. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 din convenție. 41. Având în vedere constatarea de la alineatul anterior, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe asupra motivului întemeiat pe art. 14 din Convenție. II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 42. În ceea ce privește art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plâng, de asemenea, de faptul că Curtea de Apel nu a luat în considerare elementele de probă depuse în sprijinul afirmațiilor lor cu privire la valoarea terenului lor, dar s-a bazat pe precedentele în care terenurile expropriate nu erau comparabile cu ale lor. 43. Curtea amintește de la început că nu intră în atribuțiile sale de a înlocui propria sa apreciere a faptelor și a probelor cu cea a instanțelor interne, căreia îi revine, în principiu, sarcina de a cântări elementele colectate de acestea. Sarcina Curții este de a verifica dacă procedura în litigiu, considerată ca un întreg, inclusiv modul de administrare a probelor, a avut un caracter echitabil Mantovanelli c. Franța, 18 martie 1997, § 34, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-II și G.B. Franța, 4406/98, § 59, CEDO 2001-X). În speță, Curtea nu identifică niciun indiciu de arbitraritate în desfășurarea procedurii, care a respectat pe deplin drepturile reclamanților. 44. În concluzie, Curtea consideră că, în ansamblul său, procedura în litigiu a avut un caracter echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. 45. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenția nr. 46. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng că tratamentul preferențial al statului în ceea ce privește termenele de depunere a unei cereri de stabilire a sumei unitare definitive a unei indemnizații de expropriere le-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor. Acestea arată că, în cazul în care Curtea de Apel ar fi declarat cu întârziere cererea statului, indemnizația care a fost stabilită provizoriu ar fi devenit definitivă în ceea ce o privește. 47. Curtea consideră că, din punctul de vedere al articolului 1 din Protocolul nr. 1, cauza pare prima pentru a ridica o problemă similară celei examinate de Curte în Hotărârea Zouboulidis c. Grecia (n, n 36963/06, 25 iunie 2009. În această cauză era în discuție tratamentul preferențial al statului în ceea ce privește stabilirea termenelor de prescripție și punctul de plecare al stabilirii dobânzilor moratorii într-o cauză care îl opoza, în fața instanțelor civile, pe unul dintre agenții săi contractuali. Curtea a constatat o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor pe teren a dispozițiilor speciale care conferă statului privilegii în ceea ce privește termenul de prescripție. 48. Cu toate acestea, Curtea consideră că prezenta cerere ar trebui să fie separată de cauza Zubulidis . Într-adevăr, având în vedere caracterul special al procedurii de stabilire a unei indemnizații de expropriere, este dificil să se susțină faptul că reclamanții dispuneau de un "bine" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. Ceea ce s-a stabilit în momentul în care Curtea de Apel a pus în joc privilegiul statului în ceea ce privește termenul limită, a fost suma unitară provizorie a unei despăgubiri, nu suma definitivă a acesteia. De îndată ce una dintre părți (statul sau persoana expropriată) solicită stabilirea sumei unitare definitive, Curtea de Apel este liberă să aprecieze elementele de probă și să stabilească o valoare definitivă superioară, dar și inferioară sumei provizorii, contrar celor afirmate de reclamanți. 49. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 50. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 788,32 EUR (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit și care ar corespunde diferenței dintre indemnizația care le-a fost acordată și cea pe care ar fi primit-o și care reflectă valoarea reală a bunurilor lor. 52. Guvernul consideră că reclamanții nu au dreptul la niciun prejudiciu material, deoarece nu este posibil pentru Curte să pună în discuție autoritatea lucrului judecat care există în ordinea juridică greacă în ceea ce privește stabilirea despăgubirii. 53. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și, prin urmare, respinge această cerere. În cazul reclamanților care nu prezintă pretenții privind cheltuielile și cheltuielile de judecată, Curtea nu consideră că trebuie să acorde nicio sumă în acest sens. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) (dreptul de acces la o instanță), coroborat cu art. 14 din convenție, și inadmisibilă pentru surplusul menționat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că nu este necesar să se pronunțe cu privire la motivul întemeiat pe art. 14 din convenție. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 28 octombrie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Nina Vajić Președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

KARAPANAGIOTOU ET AUTRES c. GRÈCE

(Requête n

o

1571/08)

ARRÊT

STRASBOURG

28 octobre 2010

DÉFINITIF

28/01/2011

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Karapanagiotou et autres c. Grèce,

La Cour européenne des droits de l'homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

Nina Vajić,

présidente,

Christos Rozakis,

Anatoly Kovler,

Elisabeth Steiner,

Khanlar Hajiyev,

Giorgio Malinverni,

George Nicolaou,

juges,

et de Søren Nielsen,

greffier de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 octobre 2010,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

1571/08) dirigée contre la République hellénique et dont trois ressortissants de cet Etat, M

me

Aspasia Karapanagiotou, M. Angelos Moiras et M. Nikolaos Moiras, («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 19 décembre 2007 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

V. Falaggarakis, avocat à Athènes. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») a été représenté par les délégués de son agent, M.C. Georgiadis, assesseur auprès du Conseil juridique de l'Etat, et M

me

M. Yermani, auditrice auprès du Conseil juridique de l'Etat.

3.

Les requérants allèguent en particulier une violation de leur droit d'accès à un tribunal, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention.

4.

Le 3 septembre 2009, la présidente de la première section a décidé de communiquer le grief tiré des articles 6 § 1 (accès à un tribunal) et 14 combinés de la Convention au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5.

Les requérants sont nés respectivement en 1930, 1962 et 1967 et résident à Athènes.

6.

Par une décision ministérielle commune du 2 juillet 1996 des ministres des Finances et de l'Environnement, de l'Aménagement du territoire et des Travaux publics, l'Etat procéda à l'expropriation d'un terrain d'une superficie de 34

682

m² situé dans la commune de Magoula, aux fins de construction d'une bretelle d'autoroute. La surface expropriée comprenait un terrain de 4

586

m² appartenant aux requérants. Selon eux, leur terrain était situé dans un quartier en plein développement car, d'une part, il se trouvait sur un axe routier important à proximité de zones industrielles, d'un hôpital et de la ville et, d'autre part, il était constructible et desservi par les transports publics.

7.

Le 12 février 1997, l'Etat introduisit devant le tribunal de grande instance d'Athènes une requête en vue de fixer un montant unitaire provisoire d'indemnité pour l'expropriation dudit terrain, dont celui des requérants.

8.

Par un jugement du 19 juin 1997, le tribunal de grande instance fixa le montant unitaire provisoire de l'indemnité d'expropriation pour certains terrains - dont celui des requérants – à 40

000 drachmes le mètre carré (117,40

euros).

9.

Le 31 juillet 1997, soit dans le délai de six mois prévu par l'article

19 du décret 797/1971 relatif aux expropriations, les requérants saisirent la cour d'appel d'une demande visant la fixation d'un montant unitaire définitif de l'indemnité qu'ils estimaient à 80

000 drachmes le mètre carré (234,80

euros).

10.

Le 26 février 1998, l'Etat déposa de son côté une demande similaire.

11.

Alors que le délai de six mois précité expirait le 19 décembre 1997, la cour d'appel accueillit la demande de l'Etat au motif que le délai d'introduction de la demande était suspendu au profit de l'Etat pendant les vacances judiciaires, soit entre le 1

er

juillet et le 15 septembre de l'année (article

11 § 2 du code des procédures auxquelles l'Etat est partie).

12.

Pendant les débats et à l'appui de leurs allégations, les requérants se fondèrent sur le témoignage d'un expert et sur deux arrêts de la cour d'appel d'Athènes rendus dans des affaires similaires et qui leur étaient favorables.

13.

La cour d'appel se fonda sur un rapport d'évaluation rédigé par le service foncier de l'Attique de l'Ouest, sur un jugement du tribunal de grande instance d'Athènes fixant le montant unitaire provisoire de l'indemnité d'expropriation de terrains dans la même région que le terrain litigieux, ainsi que sur certains arrêts de la cour d'appel d'Athènes.

14.

Par un arrêt du 30 décembre 1998, la cour d'appel jugea recevable la demande de l'Etat et l'examina au même titre que celle des requérants. Elle fixa le montant unitaire définitif de l'indemnité d'expropriation à 32

000

drachmes le mètre carré (93,91 euros).

15.

Le 10 juin 1999, les requérants se pourvurent en cassation. Ils reprochaient à la cour d'appel de n'avoir pas déclaré la requête de l'Etat irrecevable comme tardive car déposée le 26 février 1996, soit huit mois et sept

jours après le prononcé du jugement du tribunal de grande instance.

16.

Par un arrêt du 16 mai 2007, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. Elle s'exprima ainsi

:

«

La suspension du délai en faveur de l'Etat, dans la mesure où elle n'introduit pas un traitement privilégié au profit de l'Etat, mais concerne aussi les particuliers expropriés, ne constitue pas une discrimination procédurale injustifiée contre ces derniers et n'est donc pas contraire aux articles 4 § 1 de la Constitution et 6 § 1 de la Convention (...).

Le moyen de cassation doit être rejeté comme non fondé car il ressort des documents (...) que le jugement 120/1997 du tribunal de grande instance a été rendu le 19 juin 1997 et la requête pour la fixation du montant unitaire définitif de l'indemnité a été déposée au greffe le 26 février 1998, soit huit mois et sept jours plus tard. Toutefois, du 1er juillet au 15 septembre 1997, il y a eu les vacances judiciaires, période pendant laquelle le délai de six mois a été suspendu. Par conséquent, après déduction de cette période, le délai se résume à cinq mois et vingt jours, ce qui est inférieur au délai de six mois. La cour d'appel a donc à juste titre admis que la requête de l'Etat a été introduite dans ce délai.

»

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

17.

Conformément à l'article 19 § 2 du décret 797/1971 relatif aux expropriations, le délai de six mois pour l'introduction d'une requête en fixation du montant unitaire définitif d'une indemnité d'expropriation court à partir du prononcé du jugement du tribunal de grande instance fixant le montant unitaire provisoire de l'indemnité. Si pendant ce délai aucune action n'a été introduite, l'indemnité fixée provisoirement devient définitive (article 19 § 6 du décret).

18.

L'article 11 § 2 du code des procédures auxquelles l'Etat est partie prévoit que ce délai est suspendu à l'égard de celui-ci pendant la période des vacances judiciaires, soit du 1

er

juillet au 15 septembre de chaque année. Les délais qui avaient commencé à courir sont également suspendus.

19.

Pendant longtemps, les juridictions internes ont appliqué cette disposition de manière constante au profit de l'Etat. Les requérants indiquent, à titre d'exemple, les arrêts 792/1990, 1386/1994, 62/1995, 4743/1997, 3031/1998, 849/1999, 41/2000, 2171/2000 et 2150/2001 du Conseil d'Etat. Par deux arrêts 3433/1998 et 3434/1998, cette juridiction, siégeant en formation plénière, a jugé que la suspension du délai ne constituait pas une discrimination injustifiée par rapport aux particuliers et était justifiée par des considérations particulières propres à l'organisation de l'Etat.

20.

Par un arrêt n

o

12/2002, du 18 avril 2002, la Cour de cassation, siégeant en formation plénière, a admis que la suspension des délais en faveur de l'Etat pendant les vacances judiciaires, prévue par l'article 11, introduisait un traitement de faveur contraire aux articles 4 § 1 de la Constitution et 6 § 1 de la Convention. Pour remédier à cette discrimination, il fallait étendre cette mesure en faveur des particuliers parties à une procédure judiciaire contre l'Etat. La Cour de cassation a confirmé l'arrêt de la cour d'appel attaqué qui avait fait jouer en faveur des particuliers la suspension du délai. Cet arrêt a été rendu suite à l'arrêt de la Cour dans l'affaire

Platakou c. Grèce

, n

o

38460/97, ECHR 2001–I, afin de mettre en conformité avec la Convention la législation grecque en la matière.

21.

La même approche a été adoptée par le Conseil d'Etat dans son arrêt 1781/2006 du 14 juin 2006.

22.

L'article 12 de la loi 3514/2006, portant modification du code d'organisation des tribunaux et des vacances judiciaires dans les procédures auxquelles l'Etat est partie, a amendé l'article 11 précité. L'article 12 dispose que, pendant la période des vacances judiciaires, aucun délai ne court à l'encontre de l'Etat ou à l'encontre des autres parties à la procédure et que tout délai qui avait commencé à courir avant les vacances, ainsi que l'examen de témoins, est suspendu.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 COMBINE AVEC L'ARTICLE 14 DE LA CONVENTION

23.

Les requérants se plaignent de l'application, par la cour d'appel, d'une disposition spéciale, accordant à l'Etat un privilège en matière de délai pour l'introduction d'une demande de fixation de montant unitaire définitif d'une indemnité d'expropriation. Ils allèguent une violation du principe d'égalité des armes, garanti par l'article 6 § 1, combiné avec l'article 14 de la Convention.

24.

Les articles 6 § 1 et 14 sont ainsi libellés

:

Article 6 § 1

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Article 14

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

A.

Sur la recevabilité

25.

En premier lieu, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il souligne que dans leur pourvoi en cassation, les requérants n'ont invoqué aucune violation des droits découlant de la Convention, notamment de leur droit à un procès équitable.

26.

Les requérants soulignent qu'ils ont invoqué en substance dans leur pourvoi l'atteinte à leur droit à un procès équitable.

27.

La Cour rappelle que la règle de l'épuisement des voies de recours internes doit s'appliquer avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif, mais elle n'exige pas seulement la saisine des juridictions nationales compétentes et l'exercice de recours destinés à combattre une décision litigieuse

déjà rendue qui viole prétendument un droit garanti par la Convention. Elle oblige aussi, en principe, à soulever devant ces mêmes juridictions, au moins en substance et dans les formes et délais prescrits par le droit interne, les griefs que l'on entend formuler par la suite au niveau international (voir, parmi beaucoup d'autres,

Fressoz et Roire c. France

[GC], n

o

29183/95, § 37, CEDH 1999-I

;

Azinas c. Chypre

[GC], n

o

56679/00, § 38, CEDH 2004

‑

III).

28.

La Cour note que, dans leur pourvoi en cassation, les requérants reprochaient à l'arrêt attaqué de ne pas avoir déclaré irrecevable la demande de l'Etat comme tardive, puisque déposée après dans un délai de huit mois et sept jours alors que ce délai aurait dû être de six mois, conformément à l'article 19 du décret 797/1971. Du reste, pour rejeter le pourvoi, la Cour de cassation s'est fondée sur les articles 4 § 1 (égalité devant la loi) de la Constitution et 6 § 1 de la Convention.

29.

Les requérants ont rendu ainsi la haute juridiction attentive à des impératifs d'accès à un tribunal et de non-discrimination qui se reflètent aussi dans la Convention. Sans s'appuyer en termes exprès sur cette dernière, ils ont puisé dans le droit interne des arguments qui équivalaient à dénoncer, en substance, une atteinte aux droits garantis par les articles 6 et 14. Ils ont donné à la Cour de cassation l'occasion d'éviter ou de redresser les violations alléguées, conformément à la finalité de l'article 35 § 1.

30.

Partant, il convient de rejeter l'objection.

31.

La Cour constate, en outre, que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

32.

Le Gouvernement soutient qu'il n'y a pas eu violation des articles 6 §

1 et 14 de la Convention car l'article 11 du code des procédures aurait également été appliqué en faveur des requérants s'ils avaient formé une demande à la même date que l'Etat en l'espèce. Les requérants ont eu accès à un tribunal pour faire fixer le montant unitaire définitif d'une indemnité et leur demande a été examinée en même temps que celle de l'Etat.

33.

Les requérants rétorquent que lorsque la cour d'appel a statué, il était de jurisprudence constante que les dispositions litigieuses, reconnaissant un privilège en faveur de l'Etat, n'étaient pas contraires à la Constitution ou à la Convention. La jurisprudence était hostile à étendre également ce privilège aux particuliers. Selon les requérants, la mesure la plus appropriée pour rétablir les conditions d'égalité devant la loi serait non pas la reconnaissance de ce privilège aux particuliers, mais sa suppression totale. Ils soutiennent, en outre, que l'article 12 de la loi 3514/2006 ne pouvait pas être d'application au cas d'espèce car il n'avait pas d'effet rétroactif.

34.

La Cour rappelle que dans l'arrêt

Platakou c. Grèce

(précité, § 48), elle a conclu à une violation du principe de l'égalité des armes en raison de la suspension de tout délai judiciaire au profit de l'Etat pendant la période des vacances judiciaires. La Cour a observé que, si la requérante avait pu elle aussi profiter de cette suspension de délai, sa demande tendant à obtenir la fixation d'un montant unitaire définitif d'indemnisation n'aurait pas été considérée comme ayant été déposée hors du délai prévu par la loi. Dès lors, la Cour a estimé que la requérante avait été placée dans une situation de net désavantage par rapport à l'Etat.

35.

La Cour relève que pour se conformer à l'arrêt

Platakou

précité, la Cour de cassation a rendu un arrêt 12/2002, par lequel elle considérait que le privilège institué par l'article 11 § 2 du code des procédures auxquelles l'Etat est partie se heurtait à l'article 14 § 1 de la Constitution et à l'article 6 § 1 de la Convention. La même position a été adoptée, concernant ce même article, par le Conseil d'Etat dans son arrêt 1781/2006.

36.

Par la suite, en 2006 le législateur grec a adopté une loi 3514/2006 dont l'article 12 dispose que, pendant la période des vacances judiciaires, aucun délai ne court à l'encontre de l'Etat ou à l'encontre des autres parties à la procédure et que tout délai qui avait commencé à courir avant les vacances, ainsi que l'examen de témoins, est suspendu.

37.

En l'espèce, les requérants ont saisi la cour d'appel le 31 juillet 1997, soit dans le délai de six mois prévu par l'article 19 du décret

797/1971. De son côté, l'Etat a déposé une demande similaire le 26

février 1998, alors que le délai de six mois précité avait expiré le 19

décembre 1997. La cour d'appel a accueilli la demande de l'Etat au motif que le délai d'introduction de la demande était suspendu au profit de l'Etat pendant les vacances judiciaires.

38.

La Cour ne perd pas de vue qu'à l'époque où la cour d'appel a statué, en 1998, la jurisprudence des tribunaux nationaux considérait que la suspension du délai constituait un privilège accordé au seul Etat. L'arrêt de la Cour de cassation a été rendu le 16 mai 2007, donc postérieurement à son revirement jurisprudentiel, pour se conformer à l'arrêt

Platakou

précité et à la réforme législative de 2006. La Cour de cassation a jugé qu'il n'y avait pas de traitement privilégié au profit de l'Etat et donc pas de discrimination procédurale injustifiée, car la suspension de délai s'appliquait aussi aux particuliers.

39.

La Cour ne peut que relever que l'examen de la Cour de cassation devait porter sur une situation qui remontait à 1998 et sur l'arrêt de la cour d'appel qui avait statué sur la base du droit existant à l'époque et qui était moins favorable aux requérants, car elle les mettait dans une situation de net désavantage par rapport à l'Etat. En déclarant que la suspension du délai prévu à l'article 11 § 2 concernait aussi les particuliers expropriés, la Cour de cassation ne faisait que constater l'état du droit à la date de son arrêt, mais ne tirait pas des conclusions quant à la législation applicable au moment où les requérants et l'Etat avaient saisi la cour d'appel.

40.

Dans ces conditions, la Cour estime que l'Etat a bénéficié d'un traitement préférentiel quant au délai d'introduction de la demande en vue de la fixation du montant unitaire définitif de l'indemnité d'expropriation et les requérants ont été placés dans une situation de net désavantage par rapport à l'Etat. Partant, il y a eu violation de l'article 6 de la Convention.

41.

Eu égard au constat figurant au paragraphe précédant, la Cour estime qu'il ne s'impose pas de statuer sur le grief tiré de l'article 14 de la Convention.

II.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

42.

Sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent aussi du fait que la cour d'appel n'a pas tenu compte des éléments de preuve déposés à l'appui de leurs allégations concernant la valeur de leur terrain, mais s'est fondée sur des précédents dans lesquels les terrains expropriés n'étaient pas comparables au leur.

43.

La Cour rappelle d'emblée qu'il n'entre pas dans ses attributions de substituer sa propre appréciation des faits et des preuves à celle des juridictions internes, à qui il revient en principe de peser les éléments recueillis par elles. La tâche de la Cour consiste à rechercher si la procédure litigieuse, envisagée comme un tout, y compris le mode d'administration des preuves, a revêtu un caractère équitable

(

Mantovanelli c. France

, 18

mars 1997, § 34,

Recueil des arrêts et décisions

1997-II, et

G.B.

c.

France

, n

o

44069/98, § 59, CEDH 2001-X). En l'espèce, la Cour ne décèle aucun indice d'arbitraire dans le déroulement de la procédure, qui a pleinement respecté les droits des requérants.

44.

En conclusion, la Cour estime que, considérée dans son ensemble, la procédure litigieuse a revêtu un caractère équitable, au sens de l'article

6 §

1 de la Convention.

45.

Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

46.

Invoquant l'article 1 du Protocole n

o

1, les requérants se plaignent de ce que le traitement préférentiel de l'Etat quant aux délais d'introduction d'une requête en fixation du montant unitaire définitif d'une indemnité d'expropriation a porté atteinte à leur droit au respect des biens. Ils exposent que si la cour d'appel avait déclaré tardive la requête de l'Etat, l'indemnité qui avait été fixée provisoirement serait devenue définitive à son égard.

47.

La Cour estime que, sous l'angle de l'article 1 du Protocole n

o

1, le grief semble à première vue soulever un problème analogue à celui examiné par la Cour dans l'arrêt

Zouboulidis c. Grèce (n

o

2)

, n

o

36963/06, 25 juin 2009. Dans cette affaire était en cause le traitement préférentiel de l'Etat quant à la fixation des délais de prescription et quant au point de départ de la fixation des intérêts moratoires dans une affaire l'opposant, devant les juridictions civiles, à l'un de ses agents contractuels. La Cour a constaté une atteinte au droit au respect des biens sur le terrain des dispositions spéciales accordant à l'Etat des privilèges en matière de délai de prescription.

48.

Toutefois, la Cour estime qu'il convient de distinguer la présente requête de l'affaire

Zouboulidis

. En effet, compte tenu de la particularité de la procédure de fixation d'une indemnité d'expropriation, on peut difficilement soutenir que les requérants disposaient d'un «

bien

» au sens de l'article 1 du Protocole n

o

49.

Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

III.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

50.

Aux termes de l'article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

51.

Les requérants réclament 839

788,32 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu'ils auraient subi et qui correspondrait à la différence entre l'indemnité qui leur a été accordée et celle qu'ils auraient reçue et qui reflète la valeur réelle de leur bien.

52.

Le Gouvernement estime que les requérants n'ont droit à aucun dommage matériel, car il n'est pas possible pour la Cour de mettre en cause l'autorité de la chose jugée qui existe dans l'ordre juridique grec quant à la fixation de l'indemnité.

53.

La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette donc cette demande.

B.

Frais et dépens

54.

Les requérants ne présentant pas des prétentions relatives à leurs frais et dépens, la Cour n'estime devoir accorder aucune somme à ce titre.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de l'article 6 § 1 (droit d'accès à un tribunal), combiné avec l'article 14 de la Convention, et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

qu'il ne s'impose pas de statuer sur le grief tiré de l'article 14 de la Convention.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 octobre 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Søren Nielsen

Nina Vajić

Greffier

Présidente