AFFAIRE DRAKOS c. GRECE

La originea cauzei se află o cerere (n o 48289/07) împotriva Republicii Elene și pe care un cetățean al acestui stat, D. Kyriakos Drakos (« reclamantul »), a sesizat Curtea la 18 octombrie 2007 în virtutea articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat de D ne V. Chirdaris și N. Dimitratos, avocați la baroul din Atena. Guvernul grecesc (« Guvernul ») este reprezentat de delegații agentului, D. K. Georgiadis, asasor la Consiliul Juridic al Statului, și D na Z. Hatzipavlou, auditoră la Consiliul Juridic al Statului.

Reclamantul susține o încălcare a drepturilor sale garantate de articolele 6 § 1 și 13 din Convenție.

La 8 iunie 2009, președintele primei secții a hotărât să comunice cererea Guvernului. După cum permite art. 29 § 1 din Convenție, a fost, de asemenea, hotărât că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și pe fond. PE FOND I.

Acesta este instructor într-o școală de conducere. La 13 decembrie 1996, a avut un accident de circulație rutieră care a determinat rănirea a doi motocicliști.

La 29 ianuarie 1997, s-a prezentat la postul de poliție rutieră din Aghia Paraskevi pentru a răspunde la acuzațiile aduse împotriva sa privind răniri corporale prin neglijență și încălcarea Codului Rutier. A declarat că locuiește la 108, strada Dodekanissou în N. Ionia (regiunea Atticii). În procesul verbal se menționa că « organul de poliție care a condus procedura preliminară a informat reclamantul de drepturile sale care rezultă din articolele 100-105 și 273 din codul de procedură penală ».

La 2 decembrie 1997, reclamantul a fost trimis în judecată.

În mai 1999, reclamantul s-a mutat în alt cartier din Atena. Susține că și-a comunicat noua adresă poliției, administrației fiscale, precum și instituțiilor de utilitate publică, cum ar fi compania de electricitate ( ΔΕΗ ), telefonie ( ΟΤΕ ) și apă ( ΕΥΔΑΠ ).

La 17 februarie 2001, tribunalul corectional din Atena a declarat ședința cauzei inadmisibilă, din lipsă de notificare legală a citației de prezență reclamantului.

La 12 septembrie 2001, citația de prezență devant tribunalul corectional din Atena pentru 24 octombrie 2001 a fost notificată reclamantului ca persoane de « domiciliu necunoscut ». În special, executorul judecătoresc s-a prezentat la adresa declarată de reclamant la prezentarea sa la postul de poliție la 29 ianuarie 1997, unde a fost informat de un rezident că acesta s-a mutat la o adresă necunoscută. În conformitate cu art. 156 al codului de procedură penală, citația a fost remisă primariei din N. Ionia. Reclamantul nu a luat cunoștință de aceasta.

La 24 octombrie 2001, reclamantul a fost condamnat de tribunalul corectional din Atena in absentia la șapte luni de închisoare pentru răniri corporale prin neglijență, pedeapsă convertibilă în amendă (hotărâre n o 86804/2001).

La 6 iunie 2003, hotărârea a fost notificată de poliție reclamantului ca persoane de « domiciliu necunoscut », și anume cu remisie la primăria N. Ionia. Executorul judecătoresc a certificat că s-a prezentat la adresa 108, strada Dodekanissou, unde a constatat că reclamantul era absent și cu domiciliu necunoscut și că niciuna din persoanele enumerate la art. 156 al codului de procedură penală nu era prezentă pentru a-i notifica hotărârea.

La 23 februarie 2005, reclamantul a fost informat de poliție de hotărârea condamnatorie.

La 24 februarie 2005, a atacat hotărârea n o 86804/2001 cu o cerere de suspendare a executării.

La 7 martie 2005, curtea de apel din Atena a admis cererea reclamantului și a ordonat suspendarea executării hotărârii n o 86804/2001. Ea a acceptat că executarea pedepsei impuse reclamantului ar avea repercusiuni grave asupra activității sale profesionale, deoarece ar împiedica reînnoirea permisului de exploatare a școlii sale de conducere (hotărâre n o 2877/2005).

La 9 mai 2005, curtea de apel din Atena a judecat apelul pe fond și l-a respins ca fiind tardiv. Respectiva jurisdicție a acceptat următoarele : « Hotărârea [n o 86804/2001] a fost notificată la 6 iunie 2003, după cum rezultă din chitanța de notificare a polițistului V.M. Reclamantul a atacat la 24 februarie 2005, și anume după expirarea termenului alocat fără a invoca în recurul său niciun caz de forță majoră care ar fi putut justifica caracterul tardiv ».

Curtea de apel a acceptat, de asemenea, că niciun element din dosar nu ar putea justifica caracterul tardiv al apelului (hotărâre n o 5070/2005).

La 6 septembrie 2005, reclamantul a depus o plângere de casare.

La 18 aprilie 2007, Curtea de Casație a respins recursul. Înalta jurisdicție civă a remarcat că reclamantul contesta legalitatea notificării hotărârii n o 86804/2001, care i-a fost semnificată ca persoană de « domiciliu necunoscut », deoarece locuia de șase ani la o « adresă cunoscută ». Ea a judecat că reclamantul nu a raportat în recursul său că informase Biroul Procurorului, după cum prescrie codul de procedură penală, de noua adresă și că hotărârea atacată conținea elementele necesare pentru respingerea apelului ca tardiv (hotărâre n o 787/2007).

Respectiva hotărâre a fost pusă la curat și certificată ca conformă la 14 iunie 2007. II.

Este considerată ca având « domiciliu necunoscut » orice persoană care, în momentul notificării, este absent din domiciliu, necunoscut autorității judiciare care ordoneaza notificarea unui document (Curte de Casație 436/1995, Poinika Hronika 1995, 756, Curte de Casație 167/1998, Poinika Hronika 1998, 792, Curte de Casație 169/1998, Poiniki Dikonomia 1998, 652). Notificarea unei citații de prezență sau a unei decizii judiciare la primărie, privind o persoană cu domiciliu necunoscut, incur nulitate dacă acuzatul nu a fost căutat la domiciliu și dacă notificarea i-a fost făcută ca fiind o persoană cu domiciliu necunoscut (Curte de Casație 941/1987, Poinika Hronika 1997, 785). PE DREPT I.

Curtea constată că acest grief nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să îl declare admisibil. 2. Cu privire la meritul a) Perioada de luat în considerare

Perioada de luat în considerare a început la 29 ianuarie 1997, când reclamantul se prezentă la postul de poliție rutieră din Aghia Paraskevi pentru a răspunde la acuzațiile aduse împotriva sa și s-a încheiat la 14 iunie 2007, data la care hotărârea n o 787/2007 a Curții de Casație a fost pusă la curat și certificată ca conformă. Ea s-a deci extins pe zece ani și mai mult de patru luni pentru trei grade de jurisdicție. b) Caracterul rezonabil al duratei procedurii

Guvernul procedează la o analiză cronologică a procedurii și susține că aceasta a cunoscut o durată rezonabilă. După părerea sa, întârzierile observate devant curtea de apel nu pot fi imputate autorităților naționale, în special perioada între hotărârea n o 86804/2001 a tribunalului corectional și sesizarea curții de apel din Atena.

Reclamantul contestă această teză.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază după circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (vezi, printre multe altele, Pélissier și Sassi c. Franța [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

Curtea a tratat de nombrease ori cauze ridând întrebări similare cu cea a cazului de față și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (vezi Pélissier și Sassi, sus-citat).

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cauza de față. În special, chiar și dacă se presupune că intervalul dintre pronunțarea hotărârii n o 86804/2001 și sesizarea de către reclamant a curții de apel din Atena nu să fie imputat autorităților interne, durata rămasă a procedurii în cauză nu ar putea totuși să fie considerată rezonabilă. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în speță durata procedurii litigioase a fost excesivă și nu a răspuns cererii de « termen rezonabil ». Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 privind durata procedurii. B. Cu privire la grief tirat din dreptul de acces la o curte Cu privire la admisibilitate a) Tezele părților

Guvernul susține că dreptul de acces la o curte nu a fost încălcat în speță : apelul reclamantului a fost examinat de curtea de apel din Atena în conformitate cu cerințele unui proces echitabil, ceea ce a fost apoi confirmat de hotărârea n o 787/2007. În special, Guvernul consideră că, la prezentarea sa la postul de poliție rutieră din Aghia Paraskevi, la 29 ianuarie 1997, pentru a răspunde acuzațiilor aduse împotriva sa, reclamantul informase autoritatea competentă de adresa sa de la acea vreme, și anume 108, strada Dodekanissou. Din aceasta, era rezonabil ca executorul judecătoresc să se prezinte la această adresă pentru a notifica citația de prezență. Informato că se mutase între timp la o adresă necunoscută, executorul judecătoresc a procedat în mod legitim la notificarea citației de prezență conform articolului 156 al codului de procedură penală. Guvernul observă, în special, că curtea de apel din Atena a respins în mod just recursul reclamantului pentru tardivitate, deoarece acesta nu a invocat niciun caz de forță majoră care ar fi putut să-l împiedice să sesizeze respectiva jurisdicție în termenul prevăzut. Cât privește notificarea reclamantului a hotărârii n o 86804/2001 a tribunalului corectional din Atena ca persoană de « domiciliu necunoscut », Guvernul susține că acesta era obligat de legislația internă să comunice noua adresă procurorului competent în caz de mutare. Întrucât acesta nu informase autoritățile judiciare de această schimbare, citația de prezență i-a fost în mod just notificată ca « persoană cu domiciliu necunoscut », ceea ce Curtea de Casație a confirmat în hotărârea sa n o 787/2007.

Reclamantul susține că nu era obligat de dreptul intern să comunice noua adresă autorităților judiciare. Dacă citația de prezență fusese lipită pe ușa vechiului domiciliu, vecinii ar fi putut să-l informeze. În orice caz, reclamantul susține că după mutare, comunicase noua adresă poliției, administrației fiscale, precum și instituțiilor de utilitate publică, cum ar fi compania de electricitate ( ΔΕΗ ), telefonie ( ΟΤΕ ) și apă ( ΕΥΔΑΠ ). Consideră că autoritățile interne ar fi putut manifesta spirit de colaborare pentru a notifica citația de prezență la adresa sa actuală. b) Aprecierea Curții

Curtea reamintește că « dreptul la o curte », din care dreptul de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și permite limitări admise implicit, în special privind condițiile de admisibilitate ale unui recurs, pentru că prin natura sa cere o reglementare de către stat, care se bucură în acest sens de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restrânge accesul deschis unui justiciabil în așa fel încât dreptul la o curte să fie afectat în substanța sa ; în fine, ele sunt compatibile cu articolul 6 § 1 doar dacă tind spre un scop legitim și dacă există o proporție rezonabilă între mijloacele folosite și scopul vizat (vezi, printre multe altele, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania , 19 februarie 1998, § 34, Culegere de hotărâri și decizii 1998–I).

De altfel, Curtea a mai avut ocazia să precizeze că prezența unui inculpat revine o importanță capitală din cauza atât a dreptului acestuia de a fi ascultat, cât și a necesității de a controla exactitatea afirmațiilor sale și a le confrunta cu declarațiile victimei, ale căror interese trebuie protejate, precum și pe acelea ale martorilor. O procedură desfășurată în absența inculpatului nu este în sine incompatibilă cu articolul 6 din Convenție dacă acesta poate obține ulterior ca o jurisdicție să hotărască din nou, după ce a fost ascultat, asupra temeiniciei acuzațiilor în fapt și în drept ( Colozza c. Italia , 12 februarie 1985, § 29, seria A nr. 89 ; Medenica c. Elveția , 14 iunie 2001, nr. 20491/92, § 54, CEDH 2001-VI).

În cauza de față, Curtea observă mai întâi că regimul grec de notificare a persoanelor « cu domiciliu necunoscut » viza a asigura securitatea juridică și nu este în sine incompatibil cu cerințele unui proces echitabil ( Elyasin c. Grecia , n o 46929/06, § 30, 28 mai 2009). Mai mult, este necesar să se determine dacă aplicarea sa în cazul de față nu a privat reclamantul de dreptul la acces la o curte.

Curtea observă că art. 273 § 1 al codului de procedură penală prevede în mod explicit că declarația cu privire la schimbarea adresei acuzatului, cu înregistrarea noului loc de reședința, trebuie făcută în scris la procurorul care a inițiat urmăririle penale sau la procurorul la tribunalul în fața căruia cauza este în curs. Or, în speță, reclamantul nu s-a conformat acestei obligații, cu toate că fusese deja ascultat de poliție, la 29 ianuarie 1997, în cadrul instruirii procedurii penale în cauză. Cu alte cuvinte, era conștient că o procedură penală era în curs împotriva sa. Mai mult, trebuie să menționez pe acest punct că art. 273 § 1 lit. d) al codului de procedură penală prevede în mod explicit că organul responsabil cu procedura preliminară este obligat să reamintească acuzatului obligația sa de a informa procurorul competent de orice schimbare de adresă, precum și consecințele posibile ale unei astfel de omisiuni. Mai mult decât atât, procesul verbal întocmit în speță de organul care a condus procedura preliminară atestă că reclamantul « a fost informat de drepturile sale care rezultă din articolele 100-105 și 273 din codul de procedură penală ». Curtea deduce că atenția reclamantului a fost de fapt atrasă asupra conținutului articolului 273 § 1 lit. d) al codului de procedură penală.

Curtea observă deci că cauza se distinge clar de cauza Popovitsi c. Grecia (53451/07, 14 ianuarie 2010) în care a constatat că refuzul tribunalului competent de a pronunța anularea deciziei condamnatoare care fusese notificată reclamantei ca fiind « cu domiciliu necunoscut », a încălcat dreptul de acces la o curte. Într-adevăr, în acea cauză reclamanta nu a, la niciun stadiu al procedurii pe fond, luat cunoștință de urmăririle penale intentate împotriva sa ( Popovitsi, sus-citat, § 20). Prin urmare, spre deosebire de prezenta cauză, reclamanta în cauza Popovitsi nu era obligată, în conformitate cu art. 273 § 1 al codului de procedură penală, să informeze procurorul de schimbarea posibilă a locului de reședința.

Curtea ia seama a argumentului reclamantului, și anume că fusese informat în timp util poliția, administrația fiscală, precum și instituțiile de utilitate publică, cum ar fi compania de electricitate, telefonie și apă, de noua adresă. Cu toate acestea, aceste acțiuni ale reclamantului nu ar fi trebuit să-l scape de obligația de a informa și procurorul competent, după cum prevedea în mod explicit codul de procedură penală. În lipsa acestei acțiuni, executorul judecătoresc a concluzionat în mod rezonabil că reclamantul se mutase la o adresă necunoscută, în momentul în care i-a notificat citația de prezență și, ulterior, hotărârea condamnatorie. Trebuie reamintit pe acest punct că atunci când executorul judecătoresc s-a prezentat la adresa 108, strada Dodekanissou pentru a notifica reclamantului citația de prezență, un rezident la aceeași adresă i-a confirmat că reclamantul se mutase la o adresă necunoscută.

Pe baza celor spuse mai sus, Curtea consideră că curtea de apel din Atena nu a manifestat o rigiditate excesivă declarând apelul reclamantului tardiv. Este adevărat că reclamantul a fost condamnat in absentia în prima instanță, și prin urmare, nu a avut, la niciun moment al procedurii, ocazia de a prezenta argumente pentru apărare. Or, i-a fost în mod legal notificată mai întâi citația de prezență și, ulterior, hotărârea condamnatorie. Obligația prevăzută de art. 273 § 1 al codului de procedură penală nu-i impunea o sarcină disproporționată ; acesta, cu eventual asistența unui avocat, ar fi putut ușor s-o satisfacă. Cu alte cuvinte, ar fi putut manifesta un minimum de diligență în cursul procedurii în cauză și se conforma condiției prevăzute de art. 273 § 1 al codului de procedură penală. De asemenea, trebuie constatat că Curtea de Casație, în hotărârea sa n o 787/2007, a remarcat în mod specific că, din lipsa de a se conforma obligației prevăzute de art. 273 § 1 al codului de procedură penală, apelul reclamantului a fost în mod just respins ca tardiv.

Prin urmare, aplicarea regimului de notificare a persoanelor « cu domiciliu necunoscut » în cazul de față și respingerea apelului reclamantului pentru tardivitate nu au încălcat dreptul de acces la o curte. Din aceasta rezultă că prezentul grief este manifest neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. II.

Guvernul susține că art. 13 nu se aplică în speță deoarece, după părerea sa, nu a existat depășire a « termenului rezonabil ». A. Cu privire la admisibilitate

Privind aspectul acestui grief afferent duratei excesive a procedurii, Curtea constată că nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă, de altfel, că nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să îl declare admisibil.

De altfel, în măsura în care reclamantul se plânge de absența unui recurs efectiv pentru a se plânge de atingerea dreptului de acces la o curte, Curtea reamintește că art. 13 din Convenție cere un recurs intern pentru singurele plângeri care pot fi considerate « apărabile » în sensul Convenției (vezi, între altele, Sampanis și alții c. Grecia , n o 32526/05, § 55, 5 iunie 2008). Or, acesta nu este cazul în speță, deoarece grief tirat din art. 6 § 1 privind dreptul de acces la o curte a fost considerat manifest neîntemeiat. Prin urmare, această parte a grevului tirat din art. 13 este, de asemenea, manifest neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. B. Cu privire la meritul

Curtea reamintește că art. 13 garantează un recurs efectiv devant o instanță națională care permite să se plângă de o încălcare a obligației, impusă de art. 6 § 1, de a asculta cauzele în termen rezonabil (vezi Kudła c. Polonia [GC], n o 30210/96, § 156, CEDH 2000 ‑ XI).

De altfel, Curtea a mai avut ocazia să constate că ordinea juridică elenă nu oferă interesaților un recurs efectiv în sensul articolului 13 din Convenție, care să le permită să se plângă de durata unei proceduri ( Fraggalexi c. Grecia , n o 18830/03, 9 iunie 2005, §§ 18 ‑ 23). Curtea nu distinge în speță niciun motiv să se abată de la această jurisprudență, cu atât mai mult că Guvernul nu susține că ordinea juridică elenă a, între timp, fost dotată de o asemenea cale de recurs.

Prin urmare, Curtea consideră că în speță a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție din cauza absenței în dreptul intern a unui recurs care ar fi permis reclamantului să obțină sancțiunea dreptului la a vedea cauza ascultată în termen rezonabil, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. III.

Reclamantul cere suma totală de 75 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral suferit din cauza încălcărilor articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție.

Guvernul consideră suma reclamată excesivă. Consideră că o eventualță indemnitate pentru prejudiciu moral nu ar trebui să depășească 4 000 EUR.

Curtea reamintește că a constatat o încălcare a articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție. Pronunțând în echitate, aloca reclamantului 8 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit. B. Cheltuieli și costuri

Pentru cheltuielile și costurile relative la procedura devant Curte, reclamantul cere suma de 1 500 EUR, cu facturi la susținere.

Guvernul consideră suma cerută excesivă și nejustificată. Se declară gata să verse 1 000 EUR cu acest titlu.

Curtea reamintește că alocarea de cheltuieli și costuri conform articolului 41 presupune că se constată realitatea, necesitatea lor, și, mai mult, caracterul rezonabil al tarifului ( Iatridis c. Grecia [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI).

În speță, ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile sus-menționate, Curtea consideră rezonabil a aloca reclamantului suma cerută în întregul ei, și anume 1 500 EUR cu titlu de cheltuieli și costuri, plus orice sumă putând fi datorată de el cu titlu de impozit pe această sumă. C. Dobanzi de întârziere

Curtea consideră adecvat să calcheze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la grevurile tirate din articolele 6 § 1 și 13 din Convenție privind durata procedurii și inadmisibilă pentru suplimentare ; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție ; 3. Constată că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție ; 4. Constată a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 8 000 EUR (opt mii de euro) pentru prejudiciul moral și 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă putând fi datorată de el cu titlu de impozit pe aceste sume ; b) că plecând de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale ; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru suplimentare. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 13 ianuarie 2011, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Nina Vajić Grefier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 48289/07) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Kyriakos Drakos (« le requérant »), a saisi la Cour le 18 octobre 2007 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M es V. Chirdaris et N. Dimitratos, avocats au barreau d'Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. K. Georgiadis, assesseur auprès du Conseil juridique de l'Etat, et M me Z. Hatzipavlou, auditrice auprès du Conseil juridique de l'Etat.

Le requérant allègue une violation de ses droits garantis par les articles 6 § 1 et 13 de la Convention.

Le 8 juin 2009, la présidente de la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Il est moniteur dans une école de conduite. Le 13 décembre 1996, il eut un accident de la circulation routière qui entraîna la blessure de deux motocyclistes.

Le 29 janvier 1997, il se présenta au commissariat de la police routière d'Aghia Paraskevi afin de répondre aux accusations portées contre lui du chef de blessures corporelles par négligence et de violation du Code de la route. Il déclara qu'il résidait au 108, rue de Dodekanissou à N. Ionia (région de l'Attique). Dans le procès verbal il est mentionné que « l'organe policier ayant mené la procédure préliminaire a informé le requérant de ses droits ressortant des articles 100-105 et 273 du code de procédure pénale ».

Le 2 décembre 1997, le requérant fut renvoyé en jugement.

En mai 1999, le requérant déménagea dans un autre quartier d'Athènes. Il affirme avoir communiqué sa nouvelle adresse à la police, à l'administration fiscale ainsi qu'aux institutions d'utilité publique, telles que la compagnie d'électricité ( ΔΕΗ ), de téléphone ( ΟΤΕ ) et de l'eau ( ΕΥΔΑΠ ).

Le 17 février 2001, le tribunal correctionnel d'Athènes déclara l'audience de l'affaire irrecevable, faute de notification légale de la citation à comparaître au requérant.

Le 12 septembre 2001, la citation à comparaître devant le tribunal correctionnel d'Athènes le 24 octobre 2001 fut notifiée au requérant comme personne de « domicile inconnu ». En particulier, l'huissier de justice se rendit à l'adresse déclarée par le requérant lors de sa présentation au commissariat de police le 29 janvier 1997, où il fut informé par un résident que celui-ci avait déménagé à une adresse inconnue. Conformément à l'article 156 du code de procédure pénale, la citation à comparaître fut remise à la mairie de N. Ionia. Le requérant n'en a pas pris connaissance.

Le 24 octobre 2001, le requérant fut condamné par le tribunal correctionnel d'Athènes in absentia à sept mois d'emprisonnement du chef de blessures corporelles par négligence, peine convertible en amende (jugement n o 86804/2001).

Le 6 juin 2003, le jugement fut notifié par la police au requérant comme personne de « domicile inconnu », à savoir avec remise à la mairie de N. Ionia. L'huissier de justice certifia qu'il s'était rendu à l'adresse 108, rue Dodekanissou, où il avait constaté que le requérant était absent et d'adresse inconnue et qu'aucune des personnes énumérées à l'article 156 du code de procédure pénale n'était présente pour lui notifier le jugement.

Le 23 février 2005, le requérant fut informé du jugement condamnatoire par la police.

Le 24 février 2005, il interjeta appel du jugement n o 86804/2001 assorti d'une demande de sursis à exécution.

Le 7 mars 2005, la cour d'appel d'Athènes fit droit à la demande du requérant et ordonna le sursis à exécution du jugement n o 86804/2001. Elle admit que l'exécution de la peine imposée au requérant aurait des répercussions graves sur son activité professionnelle, puisqu'elle empêcherait le renouvellement du permis d'exploitation de son école de conduite (arrêt n o 2877/2005).

Le 9 mai 2005, la cour d'appel d'Athènes jugea l'appel au fond et le rejeta comme tardif. Ladite juridiction admit ce qui suit : « Le jugement [n o 86804/2001] fut notifié le 6 juin 2003, comme il ressort du récépissé de notification du policier V.M. Le requérant interjeta appel le 24 février 2005, à savoir après l'expiration du délai imparti sans invoquer dans son recours de raison de force majeure qui aurait pu justifier la tardiveté ».

La cour d'appel admit en outre qu'aucun élément ne ressortait du dossier qui aurait pu justifier le caractère tardif de l'appel (arrêt n o 5070/2005).

Le 6 septembre 2005, le requérant se pourvut en cassation.

Le 18 avril 2007, la Cour de cassation rejeta son recours. La haute juridiction civile nota que le requérant contestait la légalité de la notification du jugement n o 86804/2001, qui lui avait été signifiée comme personne de « domicile inconnu », puisqu'il résidait depuis six ans à une « adresse connue ». Elle jugea que le requérant n'avait pas relaté dans son recours qu'il avait informé le bureau du Procureur, comme le prescrit le code de procédure pénale, de sa nouvelle adresse et que l'arrêt attaqué contenait les éléments nécessaires pour rejeter l'appel comme tardif (arrêt n o 787/2007).

Ledit arrêt fut mis au net et certifié conforme le 14 juin 2007. II.

Est considérée comme ayant un « domicile inconnu » toute personne qui, au moment de la signification, est absente de son domicile, inconnu de l'autorité judiciaire qui ordonne la signification d'un document (Cour de cassation 436/1995, Poinika Hronika 1995, 756, Cour de cassation 167/1998, Poinika Hronika 1998, 792, Cour de cassation 169/1998, Poiniki Dikonomia 1998, 652). La signification d'une citation à comparaître ou d'une décision judiciaire au maire, concernant une personne de domicile inconnu, encourt la nullité si l'accusé n'a pas été recherché à son domicile et si la signification lui a été faite comme étant une personne de domicile inconnu (Cour de cassation 941/1987, Poinika Hronika 1997, 785). EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. 2. Sur le fond a) Période à prendre en considération

La période à prendre en considération a débuté le 29 janvier 1997, lorsque le requérant se présenta au commissariat de la police routière d'Aghia Paraskevi afin de répondre aux accusations portées contre lui et s'est terminée le 14 juin 2007, date à laquelle l'arrêt n o 787/2007 de la Cour de cassation fut mis au net et certifié conforme. Elle s'est donc étalée sur dix ans et plus de quatre mois pour trois degrés de juridiction. b) Caractère raisonnable de la durée de la procédure

Le Gouvernement procède à une analyse chronologique de la procédure et affirme que celle-ci a connu une durée raisonnable. A son avis, les retards observés devant la cour d'appel ne sauraient être imputés aux autorités nationales, notamment la période entre le jugement n o 86804/2001 du tribunal correctionnel et la saisine de la cour d'appel d'Athènes.

Le requérant conteste cette thèse.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d'autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir Pélissier et Sassi, précité).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. En particulier, à supposer même que l'intervalle entre le prononcé du jugement n o 86804/2001 et la saisine par le requérant de la cour d'appel d'Athènes ne soit pas imputé aux autorités internes, la durée restante de la procédure en cause ne saurait toujours pas être considérée comme raisonnable. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse a été excessive et n'a pas répondu à l'exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 au regard de la durée de la procédure. B. Sur le grief tiré du droit d'accès à un tribunal Sur la recevabilité a) Thèses des parties

Le Gouvernement affirme que le droit d'accès à un tribunal n'a pas été enfreint en l'espèce : l'appel du requérant a été examiné par la cour d'appel d'Athènes conformément aux exigences du procès équitable, ce qui fut ensuite confirmé par l'arrêt n o 787/2007. En particulier, le Gouvernement estime que, lors de sa présentation au commissariat de la police routière d'Aghia Paraskevi, le 29 janvier 1997, afin de répondre aux accusations portées contre lui, le requérant avait informé l'autorité compétente de son adresse de l'époque, à savoir le 108, rue Dodekanissou. Par conséquent, il était raisonnable que l'huissier de justice se rende à cette adresse pour notifier la citation à comparaître. Informé qu'il avait entre-temps déménagé à une adresse inconnue, l'huissier de justice a légitimement procédé à la notification de la citation à comparaître selon l'article 156 du code de procédure pénale. Le Gouvernement relève notamment que la cour d'appel d'Athènes a justement rejeté le recours du requérant pour tardiveté, puisque celui-ci n'a invoqué aucune force majeure qui aurait pu l'empêcher de saisir ladite juridiction dans le temps imparti. Quant à la notification au requérant du jugement n o 86804/2001 du tribunal correctionnel d'Athènes comme de « domicile inconnu », le Gouvernement affirme que celui-ci était tenu par la législation interne de communiquer sa nouvelle adresse au procureur compétent en cas de déménagement. Faute pour lui d'avoir informé les autorités judicaires de ce changement, la citation à comparaître lui a été justement notifiée comme « de domicile inconnu », ce que la Cour de cassation a confirmé dans son arrêt n o 787/2007.

Le requérant soutient qu'il n'était pas tenu par le droit interne de communiquer sa nouvelle adresse aux autorités judiciaires. Si la citation à comparaître avait été collée sur la porte de son ancien domicile, les voisins auraient pu l'en informer. En tout état de cause, le requérant affirme qu'après son déménagement, il avait communiqué sa nouvelle adresse à la police, à l'administration fiscale ainsi qu'aux institutions d'utilité publique, telles que la compagnie d'électricité ( ΔΕΗ ), de téléphone ( ΟΤΕ ) et de l'eau ( ΕΥΔΑΠ ). Il estime que les autorités internes auraient pu faire preuve d'un esprit de concertation afin de notifier la citation à comparaître à son adresse actuelle. b) Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que le « droit à un tribunal », dont le droit d'accès constitue un aspect particulier, n'est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d'un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l'Etat, lequel jouit à cet égard d'une certaine marge d'appréciation. Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l'accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s'en trouve atteint dans sa substance même ; enfin, elles ne se concilient avec l'article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s'il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, parmi beaucoup d'autres, Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , 19 février 1998, § 34, Recueil des arrêts et décisions 1998–I).

Par ailleurs, la Cour a déjà eu l'occasion de préciser que la comparution d'un prévenu revêt une importance capitale en raison tant du droit de celui-ci à être entendu que de la nécessité de contrôler l'exactitude de ses affirmations et de les confronter avec les dires de la victime, dont il y a lieu de protéger les intérêts, ainsi que ceux des témoins. Une procédure se déroulant en l'absence du prévenu n'est pas en soi incompatible avec l'article 6 de la Convention s'il peut obtenir ultérieurement qu'une juridiction statue à nouveau, après l'avoir entendu, sur le bien-fondé des accusations en fait comme en droit ( Colozza c. Italie , 12 février 1985, § 29, série A nº 89 ; Medenica c. Suisse , 14 juin 2001, nº 20491/92, § 54, CEDH 2001-VI).

En l'occurrence, la Cour note tout d'abord que le régime grec de la signification à des personnes « de domicile inconnu » vise à assurer la sécurité juridique et n'est pas en soi incompatible avec les exigences d'un procès équitable ( Elyasin c. Grèce , n o 46929/06, § 30, 28 mai 2009). Il convient de plus de déterminer si son application dans le cas d'espèce n'a pas privé le requérant de son droit d'accès à un tribunal.

La Cour observe que l'article 273 § 1 du code de procédure pénale prévoit explicitement que la déclaration quant au changement d'adresse de l'accusé, avec l'enregistrement du nouveau lieu de résidence, doit se faire par écrit auprès du procureur ayant engagé les poursuites pénales ou devant le procureur auprès du tribunal devant lequel l'affaire est pendante. Or, en l'espèce, le requérant ne s'est pas conformé à cette obligation bien qu'il eût déjà été entendu par la police, le 29 janvier 1997, dans le cadre de l'instruction de la procédure pénale en cause. En d'autres termes, il était au courant qu'une procédure pénale était pendante contre lui. De surcroît, il convient de relever sur ce point que l'article 273 § 1 al. d) du code de procédure pénale prévoit explicitement que l'organe responsable de la procédure préliminaire est tenu de rappeler à l'accusé son obligation d'informer le procureur compétent de tout changement d'adresse ainsi que des conséquences éventuelles d'une telle omission. Qui plus est, le procès verbal dressé en l'espèce par l'organe ayant mené la procédure préliminaire atteste que le requérant « a été informé de ses droits découlant des articles 100-105 et 273 du code de procédure pénale ». La Cour en déduit que l'attention du requérant a de fait été attirée sur le contenu de l'article 273 § 1 al. d) du code de procédure pénale.

La Cour note ainsi que l'affaire se distingue clairement de l'affaire Popovitsi c. Grèce (53451/07, 14 janvier 2010) où elle a constaté que le refus du tribunal compétent de prononcer l'annulation de la décision condamnatoire qui avait été notifiée à la requérante comme étant « de domicile inconnu », avait violé le droit d'accès à un tribunal. En effet, dans cette affaire la requérante n'a, à aucun stade de la procédure au fond, eu connaissance des poursuites pénales engagées à son encontre ( Popovitsi, précité, § 20). Par conséquent, à la différence de la présente affaire, la requérante dans l'affaire Popovitsi n'était pas tenue, conformément à l'article 273 § 1 du code de procédure pénale, d'informer le procureur du changement éventuel de son lieu de résidence.

La Cour prend note de l'argument du requérant, à savoir qu'il avait informé en temps utile la police, l'administration fiscale ainsi que des institutions d'utilité publique, telles que la compagnie d'électricité, de téléphone et de l'eau, de sa nouvelle adresse. Néanmoins, lesdites démarches du requérant n'auraient pas dû le dispenser de son obligation d'en informer aussi le procureur compétent, comme le prévoyait explicitement le code de procédure pénale. A défaut de cette démarche, l'huissier de justice a raisonnablement conclu que le requérant avait déménagé à une adresse inconnue, au moment où il lui a notifié la citation à comparaître et, ensuite, le jugement condamnatoire. Il convient sur ce point de rappeler que lorsque l'huissier de justice s'est rendu à l'adresse 108, rue Dodekanissou pour notifier au requérant la citation à comparaître, un résident à la même adresse lui a confirmé que le requérant avait déménagé à une adresse inconnue.

Au vu de ce qui précède, la Cour considère que la cour d'appel d'Athènes n'a pas fait preuve d'une rigidité excessive en déclarant l'appel du requérant tardif. Il est vrai que le requérant a été condamné in absentia en première instance, et partant, il n'a eu, à aucun moment de la procédure, l'occasion de présenter des arguments pour sa défense. Or, il lui a été légalement signifié tout d'abord la citation à comparaître et, ensuite, le jugement condamnatoire. L'obligation prévue par l'article 273 § 1 du code de procédure pénale ne lui imposait pas une charge disproportionnée ; celui-ci, avec l'assistance éventuelle d'un avocat, aurait pu facilement la satisfaire. En d'autres termes, il pouvait faire preuve d'un minimum de diligence au cours de la procédure en cause et se conformer à la condition prévue par l'article 273 § 1 du code de procédure pénale. Il convient aussi de constater que la Cour de cassation, dans son arrêt n o 787/2007, a spécifiquement relevé que faute pour le requérant d'avoir accompli l'obligation prévue à l'article 273 § 1 du code de procédure pénale, son appel avait légitimement été rejeté comme tardif.

Par conséquent, l'application du régime de la signification à des personnes « de domicile inconnu » dans le cas d'espèce et le rejet de l'appel du requérant pour tardiveté n'ont pas enfreint son droit d'accès à un tribunal. Il s'ensuit que le présent grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II.

Le Gouvernement soutient que l'article 13 ne trouve pas à s'appliquer en l'espèce car, selon lui, il n'y a pas eu dépassement du « délai raisonnable ». A. Sur la recevabilité

S'agissant du volet de ce grief afférent à la durée excessive de la procédure, la Cour constate qu'il n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

En outre, dans la mesure où le requérant se plaint de l'absence de recours effectif pour se plaindre de l'atteinte au droit d'accès à un tribunal, la Cour rappelle que l'article 13 de la Convention exige un recours interne pour les seules plaintes que l'on peut estimer « défendables » au regard de la Convention (voir, entres autres, Sampanis et autres c. Grèce , n o 32526/05, § 55, 5 juin 2008). Or, tel n'est pas le cas en l'espèce, puisque le grief tiré de l'article 6 § 1 en ce qui concerne le droit d'accès à un tribunal a été considéré manifestement mal fondé. Dès lors, cette partie du grief tiré de l'article 13 est aussi manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Sur le fond

La Cour rappelle que l'article 13 garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d'une méconnaissance de l'obligation, imposée par l'article 6 § 1, d'entendre les causes dans un délai raisonnable (voir Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 156, CEDH 2000 ‑ XI).

Par ailleurs, la Cour a déjà eu l'occasion de constater que l'ordre juridique hellénique n'offre pas aux intéressés un recours effectif au sens de l'article 13 de la Convention, leur permettant de se plaindre de la durée d'une procédure ( Fraggalexi c. Grèce , n o 18830/03, 9 juin 2005, §§ 18 ‑ 23). La Cour ne distingue en l'espèce aucune raison de s'écarter de cette jurisprudence, d'autant plus que le Gouvernement n'affirme pas que l'ordre juridique hellénique a, entre-temps, été doté d'une telle voie de recours.

Dès lors, la Cour estime qu'en l'espèce il y a eu violation de l'article 13 de la Convention en raison de l'absence en droit interne d'un recours qui eût permis au requérant d'obtenir la sanction de son droit à voir sa cause entendue dans un délai raisonnable, au sens de l'article 6 § 1 de la Convention. III.

Le requérant réclame la somme totale de 75 000 euros (EUR) pour le dommage moral subi en raison des violations des articles 6 § 1 et 13 de la Convention.

Le Gouvernement considère la somme réclamée excessive. Il estime qu'une indemnité éventuelle pour dommage moral ne devrait pas dépasser 4 000 EUR.

La Cour rappelle qu'elle a constaté une violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention. Statuant en équité, elle accorde au requérant 8 000 EUR pour le dommage moral subi, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt. B. Frais et dépens

Pour les frais et dépens relatifs à la procédure devant la Cour, le requérant demande la somme de 1 500 EUR, factures à l'appui.

Le Gouvernement considère la somme demandée excessive et non justifiée. Il se déclare prêt à verser 1 000 EUR à ce titre.

La Cour rappelle que l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI).

En l'espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour juge raisonnable d'allouer au requérant la somme demandée dans son intégralité, à savoir 1 500 EUR au titre des frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû par lui à titre d'impôt sur cette somme. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 et 13 de la Convention en ce qui concerne la durée de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention ; 4. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 8 000 EUR (huit mille euros) pour le dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour les frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû par lui à titre d'impôt sur ces sommes ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 janvier 2011, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente