CASE OF ȘTEFĂNICĂ AND OTHERS v. ROMANIA

Reclamanții sunt toți cetățenii români. Faptele, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt toți foștii angajați ai B., o bancă, care a fost implicată într-un proces de restructurare mare a companiilor de stat din România, care implică concedieri colective. a avut loc în diferite etape între septembrie 1998 și octombrie 1999. Acesta a afectat sute de persoane din întreaga România care lucrează fie în biroul central, fie în sumele locale ale băncii, după cum urmează: 632 de persoane licențiate în septembrie 1998, șaptezeci de persoane licențiate în februarie 1999 și 725 de persoane licențiate în mai 1999. Nu au fost disponibile numere precise pentru etapele finale ale procesului de concediere.

Din dosarul, se pare că reclamanții au fost respinși în perioada septembrie 1998-octombrie 1999. Reclamanții au făcut mai multe încercări de a primi sume compensatorii pentru concedierea colectivă (a se vedea punctul 14 de mai jos) înaintea Agenției pentru Ocupare și Formare Profesională din București („agenția”), o agenție de stat încredințată cu plata acestor plăți, dar nu a avut niciun succes. 10. La 3 decembrie 2000, ei au introdus o acțiune împotriva agenției, în căutarea acordării plăților compensatorii, susținând că, în conformitate cu legea aplicabilă, dreptul lor a apărut la data încheierii contractelor. Faptul că B. nu a prezentat agenției o listă a persoanelor ale căror contracte au fost încheiate nu poate fi imputat angajaților.

În plus, a fost stabilită o jurisprudență care susține cererile depuse de alți foști angajați într-o situație similară de la aceeași instanță de primă instanță de la București și în hotărârile finale ale instanțelor superioare din țară. 11. Prin hotărârea din 9 august 2001, Curtea de district București a susținut cererea reclamanților. a prezentat numai agenției locale o listă a persoanelor concediate după 8 octombrie 1999 și nu a trimis o listă a persoanelor concediate înainte de această dată, chiar dacă fac parte din același proces colectiv de concediere. Autorizarea unui recurs de către agenție, Curtea de județul București, prin decizia finală din 25 martie 2002 (prezentată la 1 iulie 2002), a anulat decizia de primă instanță și a concluzionat că reclamanții nu au îndeplinit cerințele de primire a plăților compensatorii.

Pentru reclamanții renunțați între septembrie 1998 și mai 1999, instanța de apel a făcut trimitere la o altă condiție prevăzută de legislația națională, și anume că Fondul de stat pentru proprietate (FPS) ar fi trebuit să își fi mandatat reprezentanții speciali de la consiliul de acționari să efectueze reorganizarea, în special cu concedierea colectivă. În cazul în cauză, instanța de apel a stabilit că un astfel de mandat nu exista la data în care reclamanții au fost respinși și, prin urmare, nu au dreptul la plăți compensatorii. Pentru reclamanții renunțați între august și octombrie 1999, instanța județului a stabilit că nu a îndeplinit o altă condiție, și anume că nu a demonstrat că au participat la procedurile pre-desemnate.

Reclamanții au depus cereri procurorului general de concediu pentru a depune un recurs extraordinar împotriva deciziei finale, invocand, printre altele, existența unor decizii finale contradictorii cu privire la alți foști angajați în aceeași situație ca ei, și anume cele respinse înainte de octombrie 1999. Solicitațiile lor au fost respinse. 14. Ordonanța de urgență nr. 9/1997, astfel cum a fost modificat de Ordinul de urgență nr. 52/1998, cu condiția ca persoanele ale căror contracte de ocupare a forței de muncă au fost încheiate din cauza procedurilor de concediere colectivă să aibă dreptul la plăți compensatorii cuprinse între șase și de douăsprezece ori în salariul mediu net la nivel național.

98/1999 a schimbat metoda de determinare a cuantității plăților compensatorii, care de atunci a variat de la șase la douăsprezece ori de la salariul net mediu în societatea specifică. 15. art. 46 din Ordonanța de urgență nr. 98/1999 a obligat societatea angajatoare să notifice, în scris, agențiile competente cu privire la procesul de concediere colectivă, aprobat în programul de restructurare, și să furnizeze liste de personal care trebuie respinse. Pe baza acestor liste, agențiile competente au fost obligate să furnizeze servicii pre-dismisare, inclusiv consiliere și orientare profesională. Pentru a fi eligibile pentru plăți compensatorii, persoanele care făceau parte dintr-o licențiere colectivă au trebuit să participe la aceste programe pre-dimissale.

16. În cazuri similare, fostii angajați din B., renunțați înainte de octombrie 1999, au solicitat recunoașterea dreptului lor la plăți compensatorii. După refuzul agenției de a plăti compensații, acestea au depus plângeri la instanțele naționale competente. Prin diferite decizii finale dictate de instanțe de județ între iunie 2000 și septembrie 2001, dreptul lor la plăți compensatorii a fost recunoscut. Raționarea variază: unele instanțe județului au considerat că condiția privind mandatul special al FPS a fost îndeplinită, altele nici măcar nu au luat în considerare această condiție specială. Condiția privind participarea la procedurile antemisare a fost luată în considerare indirect în unele dintre decizii.

În aceste decizii s-a făcut referire la faptul că angajatorul nu a prezentat listele agențiilor competente ale personalului concediat înainte de octombrie 1999. Unele decizii subliniază faptul că concedierea colectivă a avut loc în diferite etape și că persoanele renunțate înainte de octombrie 1999 au fost private de protecția socială acordată de plățile compensatorii, chiar dacă condițiile de concediere au fost identice și nu există niciun motiv obiectiv pentru o astfel de discriminare. 17. Un alt grup de foști angajați, care au fost respinși între august 1998 și mai 1999 și care și-au pierdut cazul prin o decizie finală a Curții Județeanului din 31 ianuarie 2002, au prezentat o cerere procurorului general de concediu pentru a depune un apel extraordinar (recurs în Anulare) în favoarea lor.

Prin decizia finală din 1 octombrie 2003, Curtea Supremă a permis recursul extraordinar și a anulat decizia finală adoptată în acest caz. Acesta a concluzionat că lipsa mandatului special al FPS (eliberat în august 1999) nu a afectat dreptul persoanelor ale căror contracte de muncă au fost încheiate în cadrul unei concedieri colective pentru a primi plăți compensatorii. Acesta a explicat, de asemenea, că în cazul unei interpretări contrare, efectele ar fi inacceptabile deoarece ar crea discriminare între persoanele plasate în aceleași poziții sau în situații similare. De asemenea, aceasta a adăugat că, în cazul în care foștii angajați nu au fost implicați în procedurile de pre-missie colectivă din cauza neglijenței angajatorului, acestea au încă dreptul să primească plăți compensatorii.

18. Hotărârile finale ale Curții de Apel din 30 iunie 2003 și 3 septembrie 2004 au urmat aceeași abordare și au recunoscut dreptul la plăți compensatorii pentru foștii angajați concediați în aceeași perioadă cu reclamanții. 19. Codul de procedură civilă român („CPC”) în vigoare la momentul prevăzut la art. 330 al acestuia că Procurorul General, ex officio sau la cererea ministrului justiției, ar putea depune un recurs extraordinar („recurs în anulare”) împotriva deciziilor judiciare finale. Acest recurs extraordinar a fost abrogat din dreptul intern de către o ordonanță guvernamentală publicată la 26 iunie 2003. 20. art. 329 din CCP reglementează un alt tip de recurs extraordinar („recurs in interesul legii”).

Dispozițiile în vigoare la momentul respectiv prevedeau că, pentru a asigura o interpretare și aplicare uniformă a legii, procurorul general, ex officio sau la cererea ministrului justiției, ar putea solicita Curții Supreme de Justiție să pronunțe o decizie privind o problemă juridică care a primit soluții diferite în instanțele inferioare. Decizia astfel adoptată nu a putut modifica rezultatele cazurilor deja decise. Amendamentele au fost făcute în 2005 și s-a făcut posibilă recunoașterea dreptului consiliilor de conducere ale instanțelor de recurs de a depune o astfel de cerere la Curtea Înaltă de Casezare și Justiție. 21. art. 322 § 9 din CCP prevede, de asemenea, că un caz poate fi redeschis în fața instanțelor interne dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că o decizie specifică internă a încălcat drepturile fundamentale sau libertățile.

5. The applicants are all Romanian citizens. 6. The facts, as submitted by the parties, may be summarised as follows. 7. The applicants are all former employees of B., a bank, which was involved in a large restructuring process of State-owned companies in Romania, entailing collective dismissals. 8. The collective dismissal of employees of B. took place in different stages between September 1998 and October 1999. It affected hundreds of persons across Romania working either in the central office or in the local branches of the bank as follows: 632 persons dismissed in September 1998, seventy persons dismissed in February 1999 and 725 persons dismissed in May 1999. No precise numbers were available for the final stages of the dismissal process.

From the case file, it appears that the applicants were dismissed during the period September 1998-October 1999. 9. The applicants made several attempts to receive compensatory sums for collective dismissal (see paragraph 14 below) before the Bucharest Employment and Vocational Training Agency (“the agency”), a State agency entrusted with the disbursement of these payments, but did not have any success. 10. On 3 December 2000, they brought an action against the agency, seeking to be granted the compensatory payments. They argued that according to the applicable law, their right had arisen on the date on which their contracts had been terminated. The fact that B. had failed to submit to the agency a list of the persons whose contracts had been terminated could not be imputed to the employees.

Moreover, there was established case-law upholding applications submitted by other former employees in a similar situation from the same court of first instance in Bucharest and in final decisions of higher courts across the country. 11. By a judgment of 9 August 2001, Bucharest District Court upheld the applicants' claim. It established that B. had only submitted to the local agency a list of persons dismissed after 8 October 1999 and had failed to send a list of persons dismissed before that date, even though they were part of the same collective dismissal process. The court considered that this failure gave rise to inequalities among the people dismissed. 12. Allowing an appeal by the agency, the Bucharest County Court, by a final decision of 25 March 2002 (drafted on 1st July 2002), reversed the first-instance decision and concluded that the applicants did not meet the requirements for receiving the compensatory payments.

For the applicants dismissed between September 1998 and May 1999, the appellate court referred to another condition provided by the national legislation, namely that the State Property Fund (FPS) should have mandated its special representatives on the board of shareholders to proceed with the reorganisation, in particular with the collective dismissal. In the case at issue, the appellate court established that such a mandate did not exist on the date when the applicants were dismissed and therefore they were not entitled to compensatory payments. For the applicants dismissed between August and October 1999, the county court established that they did not meet another condition, namely that they did not prove that they had taken part in the pre-dismissal procedures.

It concluded that the applicants did not satisfy these specific conditions and dismissed their claims. 13. The applicants submitted requests to the Procurator General for leave to lodge an extraordinary appeal against the final decision, invoking, inter alia, the existence of conflicting final decisions concerning other former employees in the same situation as them, namely those dismissed before October 1999. Their requests were rejected. 14. Emergency Ordinance no. 9/1997, as modified by Emergency Ordinance no. 52/1998, provided that persons whose employment contracts were terminated due to collective dismissal procedures were entitled to compensatory payments ranging from six to twelve times the average net salary nationwide.

On 24 June 1999 the newly adopted Emergency Ordinance no. 98/1999 changed the method for determining the quantum of the compensatory payments, which since then has ranged from six to twelve times the average net salary in the specific company. 15. Article 46 of Emergency Ordinance no. 98/1999 obliged the employer company to notify, in writing, the competent agencies of the collective dismissal process, as approved in the restructuring programme, and to provide lists of the staff to be dismissed. Based on those lists, the competent agencies were required to provide pre-dismissal services, including counselling and professional guidance. In order to be eligible for compensatory payments, the persons who were part of a collective dismissal had to take part in these pre-dismissal programmes.

16. In similar cases, former employees of B., dismissed before October 1999, requested recognition of their right to compensatory payments. Following the agency's refusal to pay compensation, they lodged complaints with the competent domestic courts. By different final decisions rendered by county courts between June 2000 and September 2001, their right to compensatory payments was recognised. The reasoning varied: some county courts considered that the condition regarding the special mandate of the FPS was satisfied, others did not even take this special condition into account. The condition regarding participation in the pre-dismissal procedures was indirectly taken into account into some of the decisions.

In those decisions reference was made to the fact that the employer had failed to submit to the competent agencies lists of the staff dismissed before October 1999. Some decisions underline the fact that the collective dismissal took place in different stages and that the persons dismissed before October 1999 had been deprived of the social protection provided by the compensatory payments, even though the dismissal conditions had been identical and there was no objective reason for such discrimination. 17. Another group of former employees, who were dismissed between August 1998 and May 1999 and who lost their case by a final decision of the Bucharest County Court of 31 January 2002, submitted a request to the Procurator General for leave to lodge an extraordinary appeal (recurs în anulare) in their favour.

The latter accepted their request and made a request in this respect to the Supreme Court of Justice. By a final decision of 1 October 2003 the Supreme Court allowed the extraordinary appeal and quashed the final decision delivered in that particular case. It concluded that the lack of the special mandate of the FPS (issued in August 1999) did not affect the right of persons whose employment contracts had been terminated in the framework of a collective dismissal to receive compensatory payments. It further explained that in the event of a contrary interpretation, the effects would be unacceptable because it would create discrimination between persons placed in the same or similar positions.

It also added that in the event that the former employees were not involved in the collective pre-dismissal procedures because of the negligence of the employer, they were still entitled to receive compensatory payments. 18. Subsequent final decisions of the Bucharest Court of Appeal of 30 June 2003 and 3 September 2004 followed the same approach and recognised the right to compensatory payments for former employees dismissed during the same period of time as the applicants. 19. The Romanian Code of Civil Procedure (“the CCP”) in force at the time provided in its Article 330 that the Prosecutor General, ex officio or upon request of the minister of justice, could lodge an extraordinary appeal (“recurs in anulare”) against final judicial decisions.

This extraordinary appeal was repealed from domestic law by a Government ordinance published on 26 June 2003. 20. Article 329 of the CCP regulates another type of extraordinary appeal (“recurs in interesul legii”). The provisions in force at the time provided that in order to ensure uniform interpretation and application of the law, the Prosecutor General, ex officio or at the request of the minister of justice, could request the Supreme Court of Justice to deliver a decision concerning a legal issue which had received different solutions in the lower courts. The decision thus delivered could not alter the outcome of cases already decided. Amendments were made in 2005 and it was made possible to recognise the right of the managerial boards of the courts of appeal to lodge such a request with the High Court of Cassation and Justice.

21. Article 322 § 9 of the CCP further provides that a case may be reopened in front of the domestic courts if the European Court of Human Rights has found that a specific domestic decision violated fundamental rights or liberties.