CtEDO 02.11.2010 Auto

CASE OF ȘTEFĂNICĂ AND OTHERS v. ROMANIA

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
02.11.2010
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation of Art. 6-1;Pecuniary damage - claim dismissed;Non-pecuniary damage - award
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF ȘTEFĂNICĂ AND OTHERS v. ROMANIA (CtEDO, 2010)
HUDOC · oficial

Reclamanții sunt toți cetățenii români. Faptele, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt toți foștii angajați ai B., o bancă, care a fost implicată într-un proces de restructurare mare a companiilor de stat din România, care implică concedieri colective. a avut loc în diferite etape între septembrie 1998 și octombrie 1999. Acesta a afectat sute de persoane din întreaga România care lucrează fie în biroul central, fie în sumele locale ale băncii, după cum urmează: 632 de persoane licențiate în septembrie 1998, șaptezeci de persoane licențiate în februarie 1999 și 725 de persoane licențiate în mai 1999. Nu au fost disponibile numere precise pentru etapele finale ale procesului de concediere. Din dosarul, se pare că reclamanții au fost respinși în perioada septembrie 1998-octombrie 1999. Reclamanții au făcut mai multe încercări de a primi sume compensatorii pentru concedierea colectivă (a se vedea punctul 14 de mai jos) înaintea Agenției pentru Ocupare și Formare Profesională din București („agenția”), o agenție de stat încredințată cu plata acestor plăți, dar nu a avut niciun succes. 10. La 3 decembrie 2000, ei au introdus o acțiune împotriva agenției, în căutarea acordării plăților compensatorii, susținând că, în conformitate cu legea aplicabilă, dreptul lor a apărut la data încheierii contractelor. Faptul că B. nu a prezentat agenției o listă a persoanelor ale căror contracte au fost încheiate nu poate fi imputat angajaților. În plus, a fost stabilită o jurisprudență care susține cererile depuse de alți foști angajați într-o situație similară de la aceeași instanță de primă instanță de la București și în hotărârile finale ale instanțelor superioare din țară. 11. Prin hotărârea din 9 august 2001, Curtea de district București a susținut cererea reclamanților. a prezentat numai agenției locale o listă a persoanelor concediate după 8 octombrie 1999 și nu a trimis o listă a persoanelor concediate înainte de această dată, chiar dacă fac parte din același proces colectiv de concediere. Autorizarea unui recurs de către agenție, Curtea de județul București, prin decizia finală din 25 martie 2002 (prezentată la 1 iulie 2002), a anulat decizia de primă instanță și a concluzionat că reclamanții nu au îndeplinit cerințele de primire a plăților compensatorii. Pentru reclamanții renunțați între septembrie 1998 și mai 1999, instanța de apel a făcut trimitere la o altă condiție prevăzută de legislația națională, și anume că Fondul de stat pentru proprietate (FPS) ar fi trebuit să își fi mandatat reprezentanții speciali de la consiliul de acționari să efectueze reorganizarea, în special cu concedierea colectivă. În cazul în cauză, instanța de apel a stabilit că un astfel de mandat nu exista la data în care reclamanții au fost respinși și, prin urmare, nu au dreptul la plăți compensatorii. Pentru reclamanții renunțați între august și octombrie 1999, instanța județului a stabilit că nu a îndeplinit o altă condiție, și anume că nu a demonstrat că au participat la procedurile pre-desemnate. Reclamanții au depus cereri procurorului general de concediu pentru a depune un recurs extraordinar împotriva deciziei finale, invocand, printre altele, existența unor decizii finale contradictorii cu privire la alți foști angajați în aceeași situație ca ei, și anume cele respinse înainte de octombrie 1999. Solicitațiile lor au fost respinse. 14. Ordonanța de urgență nr. 9/1997, astfel cum a fost modificat de Ordinul de urgență nr. 52/1998, cu condiția ca persoanele ale căror contracte de ocupare a forței de muncă au fost încheiate din cauza procedurilor de concediere colectivă să aibă dreptul la plăți compensatorii cuprinse între șase și de douăsprezece ori în salariul mediu net la nivel național. 98/1999 a schimbat metoda de determinare a cuantității plăților compensatorii, care de atunci a variat de la șase la douăsprezece ori de la salariul net mediu în societatea specifică. 15. art. 46 din Ordonanța de urgență nr. 98/1999 a obligat societatea angajatoare să notifice, în scris, agențiile competente cu privire la procesul de concediere colectivă, aprobat în programul de restructurare, și să furnizeze liste de personal care trebuie respinse. Pe baza acestor liste, agențiile competente au fost obligate să furnizeze servicii pre-dismisare, inclusiv consiliere și orientare profesională. Pentru a fi eligibile pentru plăți compensatorii, persoanele care făceau parte dintr-o licențiere colectivă au trebuit să participe la aceste programe pre-dimissale. 16. În cazuri similare, fostii angajați din B., renunțați înainte de octombrie 1999, au solicitat recunoașterea dreptului lor la plăți compensatorii. După refuzul agenției de a plăti compensații, acestea au depus plângeri la instanțele naționale competente. Prin diferite decizii finale dictate de instanțe de județ între iunie 2000 și septembrie 2001, dreptul lor la plăți compensatorii a fost recunoscut. Raționarea variază: unele instanțe județului au considerat că condiția privind mandatul special al FPS a fost îndeplinită, altele nici măcar nu au luat în considerare această condiție specială. Condiția privind participarea la procedurile antemisare a fost luată în considerare indirect în unele dintre decizii. În aceste decizii s-a făcut referire la faptul că angajatorul nu a prezentat listele agențiilor competente ale personalului concediat înainte de octombrie 1999. Unele decizii subliniază faptul că concedierea colectivă a avut loc în diferite etape și că persoanele renunțate înainte de octombrie 1999 au fost private de protecția socială acordată de plățile compensatorii, chiar dacă condițiile de concediere au fost identice și nu există niciun motiv obiectiv pentru o astfel de discriminare. 17. Un alt grup de foști angajați, care au fost respinși între august 1998 și mai 1999 și care și-au pierdut cazul prin o decizie finală a Curții Județeanului din 31 ianuarie 2002, au prezentat o cerere procurorului general de concediu pentru a depune un apel extraordinar (recurs în Anulare) în favoarea lor. Prin decizia finală din 1 octombrie 2003, Curtea Supremă a permis recursul extraordinar și a anulat decizia finală adoptată în acest caz. Acesta a concluzionat că lipsa mandatului special al FPS (eliberat în august 1999) nu a afectat dreptul persoanelor ale căror contracte de muncă au fost încheiate în cadrul unei concedieri colective pentru a primi plăți compensatorii. Acesta a explicat, de asemenea, că în cazul unei interpretări contrare, efectele ar fi inacceptabile deoarece ar crea discriminare între persoanele plasate în aceleași poziții sau în situații similare. De asemenea, aceasta a adăugat că, în cazul în care foștii angajați nu au fost implicați în procedurile de pre-missie colectivă din cauza neglijenței angajatorului, acestea au încă dreptul să primească plăți compensatorii. 18. Hotărârile finale ale Curții de Apel din 30 iunie 2003 și 3 septembrie 2004 au urmat aceeași abordare și au recunoscut dreptul la plăți compensatorii pentru foștii angajați concediați în aceeași perioadă cu reclamanții. 19. Codul de procedură civilă român („CPC”) în vigoare la momentul prevăzut la art. 330 al acestuia că Procurorul General, ex officio sau la cererea ministrului justiției, ar putea depune un recurs extraordinar („recurs în anulare”) împotriva deciziilor judiciare finale. Acest recurs extraordinar a fost abrogat din dreptul intern de către o ordonanță guvernamentală publicată la 26 iunie 2003. 20. art. 329 din CCP reglementează un alt tip de recurs extraordinar („recurs in interesul legii”). Dispozițiile în vigoare la momentul respectiv prevedeau că, pentru a asigura o interpretare și aplicare uniformă a legii, procurorul general, ex officio sau la cererea ministrului justiției, ar putea solicita Curții Supreme de Justiție să pronunțe o decizie privind o problemă juridică care a primit soluții diferite în instanțele inferioare. Decizia astfel adoptată nu a putut modifica rezultatele cazurilor deja decise. Amendamentele au fost făcute în 2005 și s-a făcut posibilă recunoașterea dreptului consiliilor de conducere ale instanțelor de recurs de a depune o astfel de cerere la Curtea Înaltă de Casezare și Justiție. 21. art. 322 § 9 din CCP prevede, de asemenea, că un caz poate fi redeschis în fața instanțelor interne dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că o decizie specifică internă a încălcat drepturile fundamentale sau libertățile.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2006-11-02
0,93
CASE OF RADOVICI AND STANESCU v. ROMANIA [Extracts]
of compensation for having deprived them of the enjoyment of the flat in their house that the defendant had occupied since 1998 without paying them any rent. 20. In a judgment of 30 November 2001, the Bucharest District Court dismissed thei
CtEDO 2010-11-02
0,93
CASE OF ȘTEFĂNICĂ AND OTHERS v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.
a companiilor de stat din România, care a presupus concedieri colective. 8. Concedierea colectivă a angajaţilor băncii B. a avut loc în diferite etape între septembrie 1998 şi octombrie 1999. Aceasta a afectat sute de persoane din România c
CtEDO 2023-06-20
0,93
CASE OF TEMEȘAN v. ROMANIA
finally determined a labour dispute between the applicant and his employer. 2. In 1994 the applicant was appointed as the head of a state-owned commercial bank, known as B. In 1999, the said bank was acquired and subsumed by a state-owned c
CtEDO 2013-11-19
0,92
MOLDOVAN v. ROMANIA
13. By a final judgment of 12 December 2005 the Harghita County Court dismissed the applicant’s appeal on points of law. It held that after it had examined the first-instance court’s judgment in all respects it had concluded that the applic
CtEDO 2017-03-07
0,92
RADLEY v. ROMANIA
26 June 1998 the Bucharest First District Court allowed the applicant’s claims and annulled the contract of sale. 7. A stamp applied by this District Court in 1998 stated that “the judgment became final, no appeal having been filed against
Sursă