A DOUA SECȚIUNE SUNA c. TURCIA Cererea nr. 1058/06) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 noiembrie 2010 DEFINITIVF 11/04/2011 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (1) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Suna c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o Cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Iș 1058/06) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Ibrahim Suna ( În septembrie 2009, președinta celei de-a doua secțiuni a decis să comunice plângerile întemeiate pe durata procedurii guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (1) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca Camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. La 13 octombrie 1997, directorul Universității Dumlup a introdus în fața instanței în instanță o acțiune de plată a creanței împotriva reclamantului. La 18 martie 2002, instanța l-a condamnat pe reclamant să-și plătească datoria. La 16 decembrie 2002, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. Prin hotărârea din 27 octombrie 2003, notificată reclamantului la 1 Iulie 2005 Curtea de Casație a respins acțiunea prin rectificarea reclamantului. La 12 noiembrie 2003, această hotărâre a fost înscrisă în grefa Tribunalului de Primă Instanță. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIA CU PRIVIRE LA DURA PROCEDUREI 10. Astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. Guvernul se opune acestei teze. 12. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 13 octombrie 1997, data introducerii acțiunii în fața instanței și s-a încheiat la 27 octombrie 2003, prin hotărârea Curții de Casație. Prin urmare, aceasta a durat aproximativ șase ani, pentru două instanțe. Cu privire la admisibilitate 13. Guvernul excită nerespectarea regulii de șase luni. În această privință, el susține că reclamantul ar fi trebuit să sesizeze Curtea în termen de șase luni. în lunile următoare înscrierii la grefa instanței de primă instanță, la 12 noiembrie 2003, a hotărârii Curții de Casație din 27 octombrie 2003. dreptul de a primi din oficiu o copie a deciziei interne definitive, este mai conform cu obiectul și cu scopul articolului 35 alineatul (1) din convenție de a considera că termenul de șase luni începe să curgă de la data notificării copiei deciziei (Worm c. Austria, 29 august 1997, § 33, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1997-V). Având în vedere documentele din dosar, rezultă că hotărârea Curții de Casație a fost notificată reclamantului la 1 iulie 2005. Reclamantul a depus cererea la 23 decembrie 2005, fie în termen de șase luni de la această semnificație, trebuie respinsă excepția preliminară a guvernului. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Daneshpayeh Turcia, 21086/04, §§ 26-29, 16 iulie 2009). 17. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din convenție (a se vedea Daneshpayeh menționat anterior). 18. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Curtea constată că Tribunalul de Primă Instanță a luat patru ani și cinci Comisia observă, de asemenea, că obiectul litigiului nu a fost complex și că nicio perioadă de inactivitate nu este imputabilă reclamantului. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește cerința termenului rezonabil Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Convenție privind celelalte violări ale dreptului comunitar 19. Invocând art. 6 alineatul (1), reclamantul se plânge că procedura a fost încălcată și invocă și art. 5 din Convenție și se plânge că a fost condamnat la plata datoriei. 20. Curtea constată că reclamantul nu își susține în niciun fel afirmațiile formulate în urma încălcării procedurii și nici în legătură cu art. 5 din convenție. Prin urmare, aceste obiecțiuni sunt vădit nefondate și trebuie să fie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 21. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă 22. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă în termenul stabilit. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, CĂTRE UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe durata procedurii și inadmisibil pentru surplusul declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 9 noiembrie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Françoise Tulkens Moduler Președinte
DEUXIÈME SECTION
SUNA c. TURQUIE
(
Requête n
o
1058/06)
ARRÊT
9 novembre 2010
11/04/2011
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article
44 §
2
c)
de la Convention.
Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Suna c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant en une Chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Danutė Jočienė,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
Ișıl Karakaș,
Kristina Pardalos,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier
de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 octobre 2010,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
1058/06) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M.
Ibrahim Suna («
le requérant
»), a saisi la Cour le 23 décembre 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
3.
Le 1
er
septembre 2009, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la Chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
Le requérant est né en 1964 et réside à Istanbul.
5.
Le 13 octobre 1997, le rectorat de l'université de Dumlupınar introduisit devant le tribunal de grande instance («
le tribunal
») une action en paiement de créance à l'encontre du requérant.
6.
Le 18 mars 2002, le tribunal condamna le requérant à payer sa dette.
7.
Le 16 décembre 2002, la Cour de cassation confirma ce jugement.
8.
Par un arrêt du 27 octobre 2003, notifié au requérant le 1
er
juillet 2005 la Cour de cassation rejeta le recours en rectification du requérant.
9.
Le 12 novembre 2003, cet arrêt fut inscrit au greffe du tribunal de première instance.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION QUANT A LA DUREE DE LA PROCEDURE
10.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
11.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
12.
La période à considérer a débuté le 13 octobre 1997, date d'introduction de l'action devant le tribunal et s'est terminée le 27
octobre 2003, par l'arrêt de la Cour de cassation. Elle a donc duré environ six
ans, pour deux instances.
A.
Sur la recevabilité
13.
Le Gouvernement excipe du non respect de la règle de six mois. A cet égard, il soutient que le requérant aurait du saisir la Cour dans les six
mois suivant l'inscription au greffe de la juridiction de première
instance, le 12 novembre 2003, de l'arrêt de la Cour de cassation du 27
octobre 2003. Or, tel ne fut pas le cas.
14.
La Cour rappelle que lorsqu'un requérant est en
droit de se voir signifier d'office une copie de la décision interne définitive, il est plus conforme à l'objet et au but de l'article 35 § 1 de la Convention de considérer que le délai de six
mois commence à courir à compter de la date de la signification de la copie de la décision (
Worm c. Autriche
, 29
août 1997, § 33,
Recueil des arrêts et décisions
1997-V). Au vu des pièces du dossier, il ressort que l'arrêt de la Cour de cassation a été signifié au requérant le 1
er
juillet 2005. Le requérant ayant introduit sa requête le 23
décembre 2005, soit dans les
six
mois suivant cette signification, il convient de rejeter l'exception préliminaire du Gouvernement.
15.
La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.
B.
Sur le fond
16.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,
Daneshpayeh
c.
Turquie
, n
o
21086/04, §§ 26-29, 16 juillet 2009).
17.
La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article
6
§
1 de la Convention (voir
Daneshpayeh
précité).
18.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. La Cour constate que le tribunal de première instance a mis quatre ans et cinq
mois pour statuer sur l'affaire pour la première fois. Elle observe également que l'objet du litige n'était pas complexe et qu'aucune période d'inactivité n'est imputable au requérant. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.
II.
19.
Invoquant l'article 6 § 1, le requérant se plaint de l'iniquité de la procédure. Invoquant également l'article 5 de la Convention, il se plaint d'avoir été condamné à payer sa dette.
20.
La Cour constate que le requérant n'étaye aucunement ses allégations tirées de l'iniquité de la procédure ni celles relatives à l'article
5 de la Convention. Il s'ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
III.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
21.
Aux termes de l'article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
22.
Le requérant n'a présenté aucune demande de satisfaction équitable dans le délai imparti. Partant, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de la durée de la procédure et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 novembre 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Stanley Naismith
Françoise Tulkens
Greffier
Présidente