A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 3915/08 prezentate de Elia NUNZIATA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 16 noiembrie 2010 într-o Cameră compusă din Ireneu Cabral Barreto, președinte, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Guido Raimondi, judecători și Stanley Naismith; grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 30 iulie 2008, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Elia Nunziata, este un resortisant italian, născut în 1959 și rezident la Napoli. Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl E. Tagle și A. Furgiuele, avocați din Napoli. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: la 17 ianuarie 1995, reclamantul a fost trimis în judecată în fața tribunalului din Napoli. El a fost acuzat împreună cu alte două persoane de faptul că a încercat să fure un camion încărcat cu nuci și de uciderea șoferului, la 21 octombrie 1991. În cursul investigațiilor preliminare, reclamantul a fost interogat de patru ori de către Parchet, și anume 19-20 ianuarie, 9 februarie și 29 martie 1994. În timpul dezbaterilor, tribunalul dassis a dispus, printre altele, audierea lui X., coinculpat de reclamant, și de Y., o persoană acuzată într-o procedură. În ceea ce privește alte episoade de furt de alune din regiune. La tribunalul din 26 ianuarie 1996, X. a declarat că se prevalează de dreptul de a păstra tăcerea pe care acesta o recunoaștea la art. 210 din Codul de procedură penală (□ CPP Tribunalul a autorizat citirea declarațiilor pe care le-a făcut în cursul investigațiilor preliminare. Aceste declarații, care puneau în discuție răspunderea reclamantului, au fost, prin urmare, anexate la dosarul judecătorului (fascicolo per il dibatimento ) și utilizate pentru decizia privind temeinicia acuzației împotriva reclamantului. Reclamantul nu a ridicat nicio obiecție în această privință. Printre actele depuse la dosar se numără procesele de interogare desfășurate de Parchet la 27 ianuarie 1994 și o confruntare care a avut loc la 15 iunie 1994, între reclamant și X. La confruntarea respectivă, solicitată de reclamant și organizată de Parchet în sensul articolului 212 CPP, martorul și acuzatul au fost asistate de avocații lor și au confirmat versiunile pe care le-au dat anterior investigatorilor. Din procesul-verbal al confruntării reiese că procurorul public, în conformitate cu art. 212 CPP, a citit declarațiile făcute anterior de solicitant și de X și le-a invitat să conteste declarațiile lor reciproce, dacă este necesar. X., care a fost ocupat cu recepția nucilor furate de solicitant cu alte ocazii, a confirmat declarațiile sale din 27 ianuarie 1994 în special, el va reitera faptul că reclamantul îi încredințase sarcina de a fi autorul, împreună cu cei doi coinculpați, al faptelor din 21 octombrie 1991. Ulterior, în timpul arestării lor provizorii, ei au fost consimțiți cu privire la o versiune a faptelor care puneau sub semnul întrebării cele două părți în cauză ale reclamantului, precum și o a treia persoană decedată între timp, și l-au exclus pe reclamant. Recurentul a negat faptele menționate de X. și a numit minciunile întregii declarații a acestuia. În timpul dezbaterilor din fața instanței de judecată, reclamantul s-a prevazut de dreptul său de a păstra tăcerea. Prin urmare, declarațiile sale în fața Parchetului au fost, de asemenea, depuse la dosarul judecătorului. Pe de altă parte, instanța de judecată l-a inclus pe Y., care, între timp, a decis să coopereze cu justiția. Acesta a afirmat că a comis mai multe furturi de nuci cu reclamantul, un . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . El a declarat că, în timpul unei conversații din 22 octombrie 1991, el i - a vorbit foarte clar despre desfășurarea faptelor delicvente, fără a - și declara totuși responsabilitatea. Mai târziu, după câteva zile, el a negat că cunoaște desfășurarea faptelor și a descris detaliile acesteia. Prin hotărârea din 14 noiembrie 1996, tribunalul din Napoli l-a condamnat pe reclamant pe viață și pe cei doi arestați pentru tentativă de furt, port de armă și omucidere. Condamnarea s-a bazat în special pe declarațiile reclamantului și ale lui X. în timpul procesului de luare a mărturiei, susținute de mărturia lui Y. în timpul dezbaterilor. În plus, o expertiză tehnică ordonată de Curte a concluzionat că traiectoria proiectilelor explodate este compatibilă cu reconstrucția faptelor efectuate pe baza diferitelor mărturii. În cele din urmă, Curtea a considerat inadmisibile declarațiile lui Z., un martor al apărării care a furnizat un alibi la trei ani după fapte și numai ca urmare a retrimiterii la judecată a acestuia. La tribunalul din 2 februarie 2000, instanța a autorizat utilizarea declarațiilor făcute în cursul investigațiilor preliminare. Prin memoriul suplimentar din 27 aprilie 2005, reclamantul a contestat utilizarea declarațiilor lui X, care au fost depuse în dosarul judecătorului în lipsa acordului său. Printr-o ordonanță din 24 mai 2005, instanța de judecată a declarat că utilizarea declarațiilor în litigiu este legală, iar reclamantul nu se opune lecturii acestora nici în cursul procedurii de primă instanță, nici în acțiunea sa principală. În ședința din 20 decembrie 2006, Curtea din Balistică. În timpul audierii, președintele Curii a declarat următorul lucru: Trebuie doar să știu că actele din dosar conțin elemente care indică faptul că există o posibilitate la un milion de ani de a stabili un anumit tip de discurs. Prin hotărârea din 15 februarie 2007, tribunalul din Napoli a respins cererea reclamantului și și-a confirmat condamnarea. Curtea a considerat credibile declarațiile lui X. și a afirmat că, în conformitate cu dispozițiile legii în vigoare, acestea erau susținute de alte elemente de probă obținute cu diferite modalități. Într-adevăr, say adăugau mărturia lui Y., potrivit căreia reclamantul cunoștea detaliile de pe scena infracțională la câteva ore după fapte ; competența și competența reclamantului în zborurile de alune din regiune; rezultatele concordante ale raportului balistic și necredința la alibiul reclamantului; acesta din urmă s-a ocupat de casare; printr-o hotărâre din 22 ianuarie 2008, depusă la 5 februarie 2008, Curtea de Casație l-a decăzut pe reclamant de recursul său. În cazul în care declarațiile sunt depuse la dosarul declarațiilor făcute de un coinculpat sau de o persoană acuzată într-o procedură conexă, se aplică art. 513 alin. (2) din CPP. După ce sunt depuse la dosarul judecătorului, aceste declarații pot fi utilizate pentru a decide cu privire la temeinicia acuzației. Potrivit dispoziției în cauză - astfel cum a fost modificată prin hotărârea Curții Constituționale din 1992 și în vigoare la data procesului de primă instanță al reclamantului - judecătorul putea utiliza declarațiile făcute în cursul procedurii de către un martor coinculpat sau acuzat într-o procedură conexă în cazul în care acesta nu se prezenta la dezbateri sau în cazul în care acesta refuza să răspundă, invocând dreptul său la tăcere. La 12 august 1997, a intrat în vigoare Legea nr Această lege includea o dispoziție tranzitorie (art. 6), conform căreia, atunci când, fără acordul pârâtului, declarațiile făcute de coinculpați fuseseră depuse în dosarul judecătorului, orice parte interesată putea, în cursul procesului de recurs sau de trimitere, să solicite redeschiderea procedurii și rejudecarea martorilor pe care nu i-a putut interoga. În cazul în care martorii în cauză nu au prezentat sau au declarat încă o dată că se prevalează de dreptul lor de a păstra tăcerea, declarațiile făcute înainte de dezbateri nu au putut fi considerate ca probe decât dacă au fost susținute de alte elemente decât afirmațiile persoanelor pe care pârâtul nu le-a avut posibilitatea să le interogheze sau să le interogheze. Cu toate acestea, Curtea Constituțională a declarat Legea nr 267 din 1997 neconstituțională în măsura în care aceasta nu prevedea posibilitatea de a utiliza procesele-verbale ale declarațiilor făcute în cursul procesului de către un coinculpat, în cazul în care acesta refuza să depună mărturie și în cazul în care pârâtul nu și-a dat acordul pentru citirea declarațiilor în cauză (a se vedea hotărârea nr. 361 din 26 octombrie 1998). C a fost ca urmare a acestei hotărâri pe care Parlamentul a decis să o introducă principiul procesului echitabil în Constituție. La art. 111 din Constituție, în noua sa formulare și în părțile sale relevante, se citește astfel: (...) În cadrul procesului penal, legea garantează că persoana acuzată de o infracțiune (...) are dreptul, în fața judecătorului, să dea în judecată sau să interogheze orice persoană care face declarații în sarcina sa (...) Vina acuzatului nu poate fi dovedită pe baza declarațiilor făcute de o persoană care este întotdeauna liber și intenționat reținută la audierea acuzatului sau a apărătorului său. Legea reglementează cazurile în care o examinare contradictorie a mijloacelor de probă nu are loc, cu consimțământul pârâtului sau din cauza imposibilității obiective dovedite în mod corespunzător sau din cauza unui comportament ilicit dovedit în mod corespunzător Legea nr. 35 din 25 februarie 2000 prevedea anumite dispoziții tranzitorii aplicabile perioadei necesare pentru executarea legii constituționale. În special, aceasta prevedea că, cu excepția unor excepții punctuale, normele prevăzute în art. 111 din Constituția sa: în cazul procedurilor în curs. În special, art. 1 § 2 prevedea că declarațiile făcute în timpul investigațiilor preliminare de către martori care erau în mod deliberat legați în culpă cu persoana acuzată sau cu avocatul său puteau fi utilizate numai dacă au fost anexate anterior la dosarul judecătorului și dacă veridicitatea lor era confirmată de alte elemente, obținute cu modalități diferite. La art. 1 alineatul (4) se prevede, de asemenea, că, în ceea ce privește declarațiile depuse în dosarul judecătorului și utilizate pentru a decide dacă acuzațiile sunt întemeiate, în cadrul procedurii în fața Curții de Casație, era necesar să se aplice normele privind evaluarea probelor în vigoare în momentul deciziilor pe fond. Potrivit articolului 211 CPP, confruntarea este un mijloc de probă care poate fi utilizat numai între persoanele care au fost deja audiate sau intervievate în prealabil, atunci când există dezacorduri cu privire la fapte sau circumstanțe importante. Judecătorul reamintește declarațiile făcute anterior de persoanele implicate în confruntare și întreabă dacă le confirmă sau le modifică. Persoanele sunt invitate să-și conteste declarațiile, dacă este necesar. În procesul-verbal al confruntării sunt transcrise întrebările judecătorului, declarațiile celor interesați și orice alt eveniment care a avut loc în timpul confruntării. În sensul articolului 65 din Codul de procedură penală, atunci când interoghează persoana acuzată, autoritatea judiciară informează persoana în cauză, în mod clar și precis, cu privire la infracțiunile care îi sunt reproșate și la elementele de probă pe care le are în sarcina sa. GRIFS Invocând art. 6 din convenție, reclamantul se plânge, sub diferite aspecte, de o lipsă de echitate a procedurii penale desfășurate împotriva sa. ÎN DREPT, reclamantul se plânge de o procedură împotriva sa. El: la art. 6 alineatul (1) și la art. 3 din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește după cum urmează Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Orice acuzat are dreptul, printre altele, să... interogheze sau să interogheze martorii acuzați și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii... Curtea amintește că cerințele de la alineatul (3) al articolului 6 din convenție reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat prin alineatul (1) din această dispoziție. Prin urmare, Curtea va examina doleanțele reclamantului din perspectiva celor două texte combinate (a se vedea, printre multe altele, Van Geysegehem c. Belgia [GC], n 2610 [45], CEDH 1999-I, punctul 27). (a) Reclamantul susține că principalele probe care îi stau la dispoziție au fost declarațiile făcute de X în cursul investigațiilor preliminare și neconfirmate în cursul dezbaterilor și susține că aceste declarații au fost obținute în mod ilegal și se plânge că nu au avut posibilitatea de a interoga sau de a pune la îndoială principalul martor aflat în întreținere. Curtea amintește în primul rând că admisibilitatea probelor intră în primul rând în domeniul de aplicare al normelor dreptului intern și că, în principiu, instanțele naționale trebuie să aprecieze elementele colectate de acestea. Misiunea încredințată Curții prin Convenție nu constă în a se pronunța asupra faptului dacă declarațiile martorilor au fost de bună voie acceptate ca probe, ci în a verifica dacă procedura luată în considerare în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (a se vedea, printre altele, Lucac. Italia, nr. 33354/96, § 38, CEDO 2001-II De Lorenzo c. Italia (dec.), nr. 69264/01, 12 Februarie 2004).În special, acesta nu face parte din Curtea a Uniunii Europene, care stabilește dacă autoritățile italiene au aplicat în mod corect dreptul intern și, prin urmare, se va examina numai dacă modul în care procedura împotriva reclamantului a fost efectuată în ordinea juridică internă este compatibil cu dreptul la apărare. În această privință, Comisia reamintește că elementele de probă trebuie, în principiu, să fie prezentate în fața pârâtului în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu nu merge fără excepții, dar acestea nu pot fi acceptate decât sub rezerva dreptului la apărare; în general, alineatele (1) și (3) litera (d) din art. 6 ordonă să acorde pârâtului o ocazie adecvată și suficientă pentru a contesta o mărturie cu acuzare și din partea autorului, în momentul depunerii sau mai târziu (Lüdi c. Elveția , Hotărârea din 15 iunie 1992, seria A n 238, § 49, și Van Mechelen și alții c. Țările de Jos , Hotărârea din 23 aprilie 1997, Rec., 1997-III, § 51). Astfel cum a precizat Curtea în repetate rânduri (a se vedea, printre altele, Isgru/c. Italia, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A n 194-A, § 34, și Lüdi citată anterior, § 47), în anumite circumstanțe, poate fi necesar ca autoritățile judiciare să recurgă la depoziții care datează din faza de încuviințarea. Dacă pârâtul a avut o ocazie adecvată și suficientă de a contesta astfel de depoziții, în momentul în care sunt făcute sau mai târziu, utilizarea lor nu este afectată în sine de art. 6 alin. 1 și 3 d). Cu toate acestea, drepturile la apărare sunt restricționate într-un mod incompatibil cu garanțiile prevăzute în art. 6 atunci când o condamnare se bazează, numai sau într-o măsură decisivă, pe declarațiile făcute de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să o interogheze nici în etapa de la 37019/97, § 25, CEDH 1999-IX Saidi c. Franța, Hotărârea din 20 septembrie 1993, seria A n 261-C, §§ 43-44. În speță, utilizarea declarațiilor în litigiu era prevăzută de art. 513 CPP, astfel cum este în vigoare la data faptelor. Curtea nu poate decât să observe decât dintre declarațiile depuse în dosarul judecătorului și utilizate pentru a stabili vinovăția reclamantului, le include pe cele făcute în cursul unei confruntări directe între reclamant și X., la 15 iunie 1994. Această confruntare a fost organizată în cursul investigațiilor preliminare ca urmare a cererii reclamantului în scopul de a soluționa contradicțiile dintre diferitele versiuni ale faptelor furnizate de pârât și principalul martor aflat în întreținere. În timpul confruntării, în conformitate cu dispozițiile legale relevante, reclamantul a fost asistat de avocatul său și a putut contesta exactitatea declarațiilor lui X., direct către acesta și să furnizeze toate datele de natură să pună la îndoială credibilitatea martorului. În plus, Curtea nu pierde din vedere faptul că confruntarea a fost solicitată de recurent în timp ce acesta fusese deja interogat în repetate rânduri de către Parchet. În conformitate cu dispozițiile legii privind interogările persoanelor acuzate, l Pe de altă parte, reclamantul nu a afirmat niciodată în fața autorităților naționale că a fost împiedicat să-și apere în mod corespunzător versiunea sa de fapte în timpul confruntării. În aceste condiții, nu se poate afirma că reclamantul a fost privat de o oportunitate adecvată și suficientă de a contesta o mărturie cu acuzare și de la interogarea autorului ( mutatis mutandis Isgries, citată anterior, § 35 a contrario Ogaristi c. Italia, n 231/07, § 61, 18 mai 2010). Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea consideră că procedura penală îndreptată împotriva reclamantului, considerată în ansamblu, nu poate fi considerată inechitabilă sau altfel contrară dreptului la apărare, astfel cum este garantat prin convenție. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. b) Reclamantul se plânge de lipsa de injumătățire a procedurii de recurs din Napoli și susține că președintele Tribunalului și-a exprimat deja opinia cu privire la vinovăția sa în timpul dezbaterilor. În special, reclamantul se referă la ceea ce a spus președintele Curții în ședința din 20 decembrie 2006. Curtea reamintește că, în sensul art. 6 alin. (1), imparțialitatea trebuie să fie apreciată printr-un demers subiectiv, încercând să determine convingerea și comportamentul personal al unui astfel de judecător în această ocazie și, de asemenea, printr-un demers obiectiv care să ducă la asigurarea faptului că acesta oferă garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice îndoială legitimă (a se vedea, printre altele, Hauschildt c. Danemarca, Hotărârea din 24 mai 1989, seria A nr. 154, § 46, și Thomann c. Elveția , Hotărârea din 10 iunie 1996, Rec., 1996-III, § 30. L. Jurisdicție personală a magistraților, în cauză în speță, se presupune până la proba contrarie (Padovani c. Italia , Hotărârea din 26 februarie 1993, seria A n 257-B, § 20; a se vedea, de asemenea, Priebke c. Italia (dec.), n 4899/99, 5 aprilie 2001, nepublicată). Or, Curtea a examinat toate cuvintele președintelui Tribunalului din Napoli în cadrul procedurii din 20 decembrie 2006, fără să constate nici un semn de părtinire. Pe de altă parte, recurentul nu a ridicat nici în fața instanței de așezare a recursului, nici în fața Curții de Casație, cu privire la presupusa lipsă de imparțialitate a președintelui instanței de judecată. Prin urmare, această parte a cererii este, de asemenea, greșit fondată și trebuie să fie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în la . unanim, Declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Ireneu Cabral Barreto grefier
de la requête n
o
39159/08
présentée par Elia NUNZIATA
contre l’Italie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 16 novembre 2010 en une Chambre composée de
:
Ireneu Cabral Barreto,
président,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos,
Guido Raimondi,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 30 juillet 2008,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Elia Nunziata, est un ressortissant italien, né en 1959 et résidant à Naples. Il est représenté devant la Cour par M
es
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 17 janvier 1995, le requérant fut renvoyé en jugement devant la cour d’assises de Naples. Il était accusé avec deux autres personnes d’avoir tenté de voler un camion chargé de noisettes et d’en avoir tué le chauffeur, le 21 octobre 1991.
Au cours des investigations préliminaires, le requérant fut interrogé par le parquet à quatre reprises, à savoir les 19 et 20 janvier, 9 février et 29 mars 1994.
Pendant les débats, la cour d’assises ordonna, entre autres, l’audition de X., coïnculpé du requérant, et de Y., une personne accusée dans une procédure connexe («
imputato in procedimento connesso
»), concernant d’autres épisodes de vol de noisettes dans la région.
A l’audience du 26 janvier 1996, X. déclara se prévaloir du droit de garder le silence que lui reconnaissait l’
article
210 du code de procédure pénale («
le
CPP
»). Le tribunal autorisa la lecture des déclarations qu’il avait faites au cours des investigations préliminaires. Ces déclarations, qui mettaient en cause la responsabilité du requérant, furent par conséquent jointes au dossier du juge (
fascicolo per il dibattimento
) et utilisées pour la décision sur le bien-fondé de l’accusation portée contre le requérant. Le requérant ne souleva aucune objection à cet égard.
Parmi les actes versés au dossier, figuraient les procès verbaux d’un interrogatoire mené par le parquet le 27 janvier 1994 et d’une confrontation qui avait eu lieu, le 15 juin 1994, entre le requérant et X. Lors de ladite confrontation, sollicitée par le requérant et organisée par le parquet au sens de l’article 212 CPP, le témoin et l’inculpé étaient assistés de leurs avocats et confirmèrent les versions qu’ils avaient auparavant données aux investigateurs. Il ressort du procès-verbal de la confrontation, que le ministère public, conformément à l’article 212 CPP, donna lecture des déclarations faites antérieurement par le requérant et par X. et les invita à contester leurs déclarations réciproques, si nécessaire.
Au cours de la confrontation,
X., qui s’était occupé du recel de noisettes volées par le requérant à d’autres occasions, confirma ses déclarations du 27 janvier 1994
.
En particulier, il réitéra que le requérant lui avait confié être l’auteur, avec les deux coïnculpés, des faits du 21 octobre 1991. Par la suite, pendant leur détention provisoire, ils s’étaient accordés sur une version des faits qui mettait en cause les deux coinculpés du requérant, ainsi qu’une troisième personne entre-temps décédée, et mettait hors de cause le requérant. X. aurait par la suite décidé de raconter la vérité aux autorités et de ne plus appuyer la version frauduleuse du requérant.
Le requérant nia les faits relatés par X. et qualifia de mensonges l’ensemble des déclarations de celui-ci.
Pendant les débats devant la cour d’assises, le requérant se prévalut de son droit de garder le silence. Par conséquent, ses déclarations devant le parquet furent aussi versées au dossier du juge.
En revanche, la cour d’assises entendit Y., qui avait entre-temps décidé de collaborer avec la justice. Celui-ci affirma avoir commis plusieurs vols de noisettes avec le requérant, un «
habitué
» de ce type de délit. Il déclara que l’intéressé, lors d’une conversation du 22 octobre 1991, lui avait parlé de façon extrêmement précise du déroulement des faits délictueux, sans toutefois affirmer sa responsabilité. Par la suite, quelques jours après, il avait nié connaître le déroulement des faits et en avoir décrit les détails. Y. avait dès lors suspecté que le requérant était responsable de l’homicide du chauffeur.
Par un arrêt du 14 novembre 1996, la cour d’assises de Naples condamna à la perpétuité le requérant et ses deux coinculpés pour tentative de vol, port abusif d’armes et homicide. La condamnation était fondée notamment sur les déclarations du requérant et de X. pendant l’instruction, corroborées par le témoignage de Y. pendant les débats. En outre, une expertise technique ordonnée par la cour avait conclu que la trajectoire des projectiles explosés était compatible avec la reconstruction des faits effectuée sur la base des différents témoignages. Enfin, la cour considéra non-crédibles les déclarations de Z., un témoin de la défense qui avait fourni un alibi à l’intéressé trois ans après les faits et seulement suite au renvoi en jugement de celui-ci.
Le requérant interjeta appel, contestant notamment la crédibilité de X. et de Y.
A l’audience du 2 février 2000, la cour d’assises d’appel ordonna l’audition du requérant et de X. Ceux-ci s’étant prévalus de leur droit de garder le silence, la cour autorisa l’utilisation des déclarations faites pendant les investigations préliminaires.
Par un mémoire supplétif du 27 avril 2005, le requérant contesta l’utilisation des déclarations de X., alléguant qu’elles avaient été versées au dossier du juge en l’absence de son accord. Par une ordonnance du 24 mai 2005, la cour d’assises d’appel affirma la légalité de l’utilisation des déclarations litigieuses, le requérant ne s’étant opposé à la lecture de celles-ci ni au cours de la procédure de première instance, ni dans son recours d’appel principal.
À l’audience du 20 décembre 2006, la cour entendit l’expert balistique. Pendant l’audition, le président de la cour prononça le propos suivant
:
«
Il me suffit de savoir que les actes du dossier décèlent des éléments faisant présumer qu’il existe une possibilité sur un million d’établir un certain type de discours.
»
Par un arrêt du 15 février 2007, la cour d’assises d’appel de Naples rejeta l’appel du requérant et confirma sa condamnation.
La cour estima crédibles les déclarations de X. et affirma que, conformément aux dispositions de loi en vigueur, celles-ci étaient corroborées par d’autres éléments de preuve obtenus avec des modalités différentes. En effet, s’y ajoutaient le témoignage de Y., selon lequel le requérant connaissait les détails de l’épisode criminel quelques heures après les faits
; l’expertise et la compétence du requérant dans les vols de noisettes dans la région
; les résultats concordants du rapport balistique et la non-crédibilité de l’alibi du requérant.
Ce dernier se pourvut en cassation. Par un arrêt du 22 janvier 2008, déposé le 5 février 2008, la Cour de cassation débouta le requérant de son pourvoi.
B.
Le droit interne pertinent
L’utilisation des déclarations recueillies pendant l’instruction
Le dépôt au dossier des déclarations faites par un coïnculpé ou une personne accusée dans une procédure connexe est réglementé par l’article 513 § 2 du CPP. Une fois versées au dossier du juge, ces déclarations peuvent être utilisées pour décider du bien-fondé de l’accusation.
Aux termes de la disposition en question - telle que modifiée par l’arrêt de la Cour constitutionnelle n 254 de 1992 et en vigueur à l’époque du procès de première instance du requérant - le juge pouvait utiliser les déclarations faites au cours de l’instruction par un témoin coïnculpé ou accusé dans une procédure connexe lorsque celui-ci ne se présentait pas aux débats ou lorsqu’il refusait de répondre, invoquant son droit au silence.
Le 12 août 1997, entra en vigueur la loi n
267 du 7 août 1997, qui a modifié l’article
513, prévoyant que les déclarations faites avant les débats par un témoin à charge coïnculpé ne pouvaient être utilisées que si le contradictoire avait été respecté ou, à défaut, si l’intéressé avait donné son accord.
Cette loi incluait une disposition transitoire (article 6), aux termes de laquelle lorsque, sans l’accord de l’accusé, les déclarations faites par les coïnculpés avaient été déposées au dossier du juge, toute partie intéressée pouvait demander, au cours du procès d’appel ou de renvoi, la réouverture de l’instruction de l’affaire et la convocation des témoins qu’elle n’avait pas pu interroger. Si les témoins en question ne se présentaient pas ou déclaraient encore une fois se prévaloir de leur droit de garder le silence, les déclarations faites avant les débats ne pouvaient être considérées comme preuves que si elles étaient corroborées par des éléments autres que les affirmations de personnes que l’accusé n’avait pas eu la possibilité d’interroger ou de faire interroger.
Cependant, la Cour constitutionnelle a déclaré la loi n
o
267 de 1997 inconstitutionnelle dans la mesure où elle ne prévoyait pas la possibilité d’utiliser les procès-verbaux des déclarations faites au cours de l’instruction par un coïnculpé, lorsque celui-ci refusait de témoigner et que l’accusé ne donnait pas son accord à la lecture des déclarations en question (voir l’arrêt n
o
361 du 26 octobre 1998). C’est suite à cet arrêt que le Parlement a décidé d’insérer le principe du procès équitable dans la Constitution elle-même. L’article 111 de la Constitution, dans sa nouvelle formulation et dans ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
(...) Dans le cadre du procès pénal, la loi garantit que la personne accusée d’une infraction (...) a la faculté, devant le juge, d’interroger ou de faire interroger toute personne faisant des déclarations à sa charge (...) La culpabilité de l’accusé ne peut pas être prouvée sur la base de déclarations faites par une personne qui s’est toujours librement et volontairement soustraite à l’audition par l’accusé ou son défenseur. La loi réglemente les cas où un examen contradictoire des moyens de preuve n’a pas lieu, avec le consentement de l’accusé ou en raison d’une impossibilité objective dûment prouvée ou encore en raison d’un comportement illicite dûment prouvé
».
La loi n
o
35 du 25 février 2000 prévoyait certaines dispositions transitoires applicables à la période nécessaire pour l’exécution de la loi constitutionnelle. En particulier, elle disposait que, sauf exceptions ponctuelles, les règles prévues par l’article 111 de la Constitution s’appliquaient aux procédures en cours. En particulier l’article 1 § 2 disposait que les déclarations faites pendant les investigations préliminaires par des témoins s’étant volontairement soustraits à l’interrogatoire de l’accusé ou de son avocat pouvaient être utilisées seulement si elles avaient précédemment été jointes au dossier du juge et si leur véracité était confirmée par d’autres éléments, obtenus avec des modalités différentes. L’article 1 § 4 disposait également qu’en ce qui concernait les déclarations versées au dossier du juge et utilisées pour décider du bien-fondé des accusations, dans le cadre de la procédure devant la Cour de cassation, il y avait lieu d’appliquer les règles concernant l’évaluation des preuves en vigueur au moment des décisions sur le fond.
La confrontation
Selon l’article 211 CPP, la confrontation est un moyen de preuve pouvant être utilisé seulement entre des personnes déjà entendues ou interrogées au préalable, lorsqu’il y a désaccord quant à des faits ou des circonstances importantes. L’article 212 CPP, qui fixe les modalités de la confrontation, se lit ainsi
:
«
Le juge rappelle les déclarations faites antérieurement par les personnes concernées par la confrontation et demande si elles les confirment ou les modifient. Les personnes sont invitées à contester leurs respectives déclarations, si nécessaire.
Dans le procès-verbal de la confrontation sont transcrites les questions du juge, les déclarations des intéressés et tout autre événement ayant eu lieu pendant la confrontation.
»
L’interrogatoire de l’inculpé
Au sens de l’article 65 du code de procédure pénale, lors de l’interrogatoire de l’inculpé, l’autorité judiciaire informe l’intéressé, de façon claire et précise, des infractions qui lui sont reprochées et des éléments de preuve à sa charge.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint, sous différents aspects, d’un manque d’équité de la procédure pénale menée contre lui.
Le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure contre lui. Il invoque l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, qui, dans ses parties pertinentes, se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
(...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
;
(...).
»
La Cour rappelle que les exigences du paragraphe 3 de l’article 6 de la Convention représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe 1 de cette disposition. Partant, la Cour examinera les doléances du requérant sous l’angle de ces deux textes combinés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Van Geyseghem c.
Belgique
[GC], n
o
27).
a) Le requérant allègue que les principales preuves à sa charge étaient les déclarations faites par X. lors des investigations préliminaires et jamais confirmée pendant les débats. Il affirme que lesdites déclarations ont été acquises irrégulièrement et se plaint de ne pas avoir eu l’opportunité d’interroger ou de faire interroger le principal témoin à charge.
La Cour rappelle tout d’abord que la recevabilité des preuves relève au premier chef des règles du droit interne, et qu’en principe il revient aux juridictions nationales d’apprécier les éléments recueillis par elles. La mission confiée à la Cour par la Convention ne consiste pas à se prononcer sur le point de savoir si des dépositions de témoins ont été de bon droit admises comme preuves, mais à rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable (voir, parmi beaucoup d’autres,
Lucà c. Italie,
no.
;
De Lorenzo c.
Italie
(déc.), no. 69264/01, 12
février 2004). En particulier, il n’appartient pas à la Cour d’établir si les autorités italiennes ont correctement appliqué le droit interne. Elle se penchera donc uniquement sur la question de savoir si la manière dont la procédure contre le requérant a été menée dans l’ordre juridique interne était compatible avec les droits de la défense.
À cet égard, elle rappelle que les éléments de preuve doivent en principe être produits devant l’accusé en audience publique, en vue d’un débat contradictoire. Ce principe ne va pas sans exceptions, mais on ne peut les accepter que sous réserve des droits de la défense ; en règle générale, les paragraphes 1 et 3 d) de l’article
6 commandent d’accorder à l’accusé une occasion adéquate et suffisante de contester un témoignage à charge et d’en interroger l’auteur, au moment de la déposition ou plus tard (
Lüdi c.
Suisse
, arrêt du 15
juin
1992, série A n
o
238, § 49, et
Van Mechelen et autres c.
Pays-Bas
, arrêt
du 23 avril 1997,
Recueil des arrêts et décisions
51).
Comme la Cour l’a précisé à plusieurs reprises (voir, entre autres,
Isgrò c. Italie
, arrêt du 19 février 1991, série A n
o
34, et
Lüdi
précité, §
47), dans certaines circonstances, il peut s’avérer nécessaire pour les autorités judiciaires d’avoir recours à des dépositions remontant à la phase de l’instruction préparatoire. Si l’accusé a eu une occasion adéquate et suffisante de contester pareilles dépositions, au moment où elles sont faites ou plus tard, leur utilisation ne se heurte pas en soi à l’article 6 §§
1 et 3 d). Toutefois, les droits de la défense sont restreints de manière incompatible avec les garanties de l’article 6 lorsqu’une condamnation se fonde, uniquement ou dans une mesure déterminante, sur des dépositions faites par une personne que l’accusé n’a pu interroger ou faire interroger ni au stade de l’instruction ni pendant les débats (
Lucà
précité, §
40
;
A.M. c. Italie
, n
o
;
Saïdi c.
France
, arrêt du 20
septembre
1993, série
A n
o
43-44).
En l’espèce, l’utilisation des déclarations litigieuses était prévue par l’article 513 CPP, tel qu’en vigueur à l’époque des faits. La Cour ne peut qu’observer que parmi les déclarations versées au dossier du juge et utilisées pour établir la culpabilité du requérant, figuraient celles faites au cours d’une confrontation directe entre le requérant et X., le 15 juin 1994. Ladite confrontation fut organisée au cours des investigations préliminaires suite à la demande du requérant dans le but d’élucider les contradictions entre les différentes versions des faits fournies par l’accusé et le principal témoin à charge.
Pendant la confrontation, conformément aux dispositions de loi pertinentes, le requérant était assisté de son avocat et put contester l’exactitude des déclarations de X., s’adresser directement à celui-ci et fournir toutes les données de nature à jeter un doute sur la crédibilité du témoin.
De plus, la Cour ne perd pas de vue que la confrontation fut sollicitée par le requérant alors qu’il avait déjà été interrogé, à plusieurs reprises, par le parquet. Conformément aux dispositions de loi concernant les interrogatoires des personnes inculpées, l’intéressé avait donc eu connaissance des éléments de preuve à sa charge et, dès lors, de la version des faits fournie par le principal témoin à charge. Par ailleurs, le requérant n’a jamais affirmé devant les autorités nationales avoir été empêché de défendre convenablement sa version des faits au cours de la confrontation.
Dans ces conditions, on ne saurait affirmer que le requérant a été privé d’une occasion adéquate et suffisante de contester un témoignage à charge et d’en interroger l’auteur (
mutatis mutandis
,
Isgrò
, précité, § 35
;
a contrario
,
Ogaristi c. Italie
, n
o
231/07, § 61, 18 mai 2010).
Au vu des considérations qui précèdent, la Cour estime que la procédure pénale dirigée contre le requérant, considérée dans son ensemble, ne saurait passer pour inéquitable ou autrement contraire aux droits de la défense, tel que garantis par la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
b) Le requérant se plaint du manque d’impartialité de la cour d’assises d’appel de Naples et allègue que le président de la cour s’était déjà formé une opinion quant à sa culpabilité lors des débats. Il en veut pour preuve le comportement de celui-ci lors de l’examen de l’expert balistique. En particulier, le requérant se réfère au propos tenu par le président de la cour à l’audience du 20 décembre 2006.
La Cour rappelle qu’aux fins de l’article 6 § 1, l’impartialité doit s’apprécier selon une démarche subjective, essayant de déterminer la conviction et le comportement personnels de tel juge en telle occasion, et aussi selon une démarche objective amenant à s’assurer qu’il offrait des garanties suffisantes pour exclure à cet égard tout doute légitime (voir, entre autres,
Hauschildt c. Danemark,
arrêt du 24 mai 1989, série
A no 154, § 46, et
Thomann c. Suisse
, arrêt du 10 juin 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-III, § 30).
L’impartialité personnelle des magistrats, en cause en l’espèce, se présume jusqu’à la preuve du contraire (
Padovani c.
Italie
, arrêt du 26 février 1993, série A n
o
; voir aussi
Priebke c. Italie
(déc.), n
o
48799/99, 5 avril 2001, non publiée).
Or, la Cour a examiné l’ensemble des propos du président de la cour d’assises d’appel de Naples lors de l’audience du 20 décembre 2006 sans y déceler le moindre signe de partialité. Par ailleurs, le requérant n’a soulevé ni devant la cour d’assises d’appel ni devant la Cour de cassation, son grief concernant le prétendu défaut d’impartialité du président de la cour d’assises d’appel.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Stanley Naismith
Ireneu Cabral Barreto
Greffier
Président